Dacă vreţi să plecaţi la mare, rezervaţi-vă pentru pregătirile de plecare, cât să spun..., cam o zi şi jumătate. Dacă astăzi de pildă, este miercuri ora 1:30 p.m., luaţi trenul abia vineri dimineaţă. Adică vă sfătuiesc să nu vă grăbiţi. Dar nici să vă pierdeţi vremea în zadar nu vă sfătuiesc. Deschideţi în apartamentul dumneavoastră toate uşile interioare, lăsaţi să cadă transperantele şi veţi avea odăi cufundate în penumbră, în timp ce afară, peste casele înalte, albe precum creta, străluceşte soarele de început de august. Luaţi seama, ceea ce se petrece afară este pentru dumneavoastră crucial. Vă puteţi plimba trecând dintr-o odaie într-alta. În cele mai multe dintre acestea se află răspândite lucrurile care vă vor fi de folos la mare şi pe care urmează să le puneţi în cele două valize care aşteaptă. Dar încă nu puneţi nimic în ele. Plimbaţi-vă doar, agale, dar nu ieşiţi pe balcon decât în clipa când veţi fi sigur că soarele a trecut de cealaltă parte a blocului. Atunci puteţi ieşi puţin pe balcon. Balconul apartamentului dumneavoastră se află foarte sus, la etajul nouă (cel puţin). Să nu-mi spuneţi că locuiţi mai jos, fiindcă atunci totul e pierdut: dacă nu locuiţi la etajul nouă sau zece sau, mă rog, mai sus, vă sfătuiesc în modul cel mai serios să renunţaţi la ideea de a mai pleca la mare... Ieşiţi aşadar pe balcon şi priviţi zidurile albe ale caselor înalte. Priviţi norii de toate culorile care plutesc pe cerul albastru, venind dinspre mare. (Trebuie neapărat să ştiţi, ieşind pe balcon, în ce parte se află marea.) Norii pot să fie albăstrii sau cenuşii, sau de un verde luminos, sau turcoaz. Puteţi să mă credeţi că asta n-are prea mare importanţă. Important e să mai apucaţi să simţiţi răcoarea de care trebuie să se fi îmbibat norii străbătând întinderea mării. Dacă nu le simţiţi răcoarea, avem o problemă. (Trebuie deci ca apartamentul dumneavoastră de la etajul nouă sau zece să nu fie foarte departe de mare, trebuie ca norii ce vin dinspre mare să nu-şi fi pierdut răcoarea trecând peste plictisitoarele câmpii încinse de soare!) Şi încă ceva — v-am spus oare? În tot ce faceţi trebuie să nu vă arătaţi nicio clipă nerăbdător. Trebuie să ştiţi că marea este iubirea dumneavoastră de-o viaţă şi că sunteţi un om pierdut dacă îi spuneţi „Iubito, mi-a fost dor de tine”. Las’ să se frământe cu valurile ei transparente până când îi veţi smulge: „Iubitule, de ce te-ai lăsat atât de mult aşteptat?” Şi abia atunci trebuie să vă arătaţi un bărbat adevărat. Nu spuneţi nici da nici nu, nici „Şi mie mi-a fost dor de tine”, nici „Şi eu te-am tot aşteptat”. Nu spuneţi nimic, păstraţi-vă calmul, zâmbiţi enigmatic, lăsaţi pletele dumneavoastră blonde să vi le mângâie briza ei, a mării... (Să nu uit: dacă nu sunteţi blond — natural! — e mai bine să nu mergeţi la mare!) Păşiţi tăcut, agale, fără grabă, pe ţărmul ei, puteţi chiar închide ochii doar pentru câteva clipe şi nu uitaţi: zâmbiţi fără încetare enigmatic. Puteţi zâmbi, vă puteţi chiar arăta pe fată plăcerea, pentru că marea nu va şti niciodată dacă zâmbiţi fericit de a fi aproape de ea, sau fericit doar că vântul vă mângâie fruntea albă. Marea singură ştie că întinderea ai albastră e una, iar vântul alta. Toate acestea trebuie să le ştiţi acum, cât încă vă mai aflaţi pe balconul neapărat umbrit al apartamentului dumneavoastră de la etajul nouă sau zece.
Apoi puteţi începe să vă puneţi câte un lucru într-una din cele două valize. Dar rar, foarte rar, cu gesturi domoale. Dacă veţi reuşi să puneţi câte un lucru la fiecare jumătate de oră, e cum nu se poate mai bine. Până în seara zilei de miercuri, nici măcar prima valiză nu trebuie să fie decât cel mult pe jumătate plină. Între timp vă puteţi lua rămas bun de la lucrurile care v-au înconjurat vreme de un an încheiat. Lor le puteţi arăta fără frică toată dragostea dumneavoastră. Pentru că ele sunt departe de a fi asemenea mării. Ele nu vă vor domina niciodată. Sau, chiar dacă vor domina, vă puteţi lăsa fără grijă dominat de ele. Aşadar, începeţi prin a vă lua rămas bun de la aragaz, de la ibricul roşu (sau verde, sau albastru, sau cafeniu), de la ceşcuţa de cafea şi de la zaharniţă. Apoi vă puteţi lua rămas bun de la şezlong, pe care vineri dimineaţă, când veţi pleca la gară (Ah! dar nici să nu vă gândiţi încă la plecare) îl puteţi lăsa aşa cum este acum, îndreptat către uşa deschisă ce dă în balcon. Puteţi lăsa ceşcuţa de cafea pe covor, la piciorul şezlongului: vor fi două lucruri care vor măsura durata şederii dumneavoastră la mare. Merită s-o faceţi, doar aşa, din simplă curiozitate. Căci altfel poate că vă va fi greu să credeţi cât de mult vă puteţi dezobişnui la mare să percepeţi scurgerea timpului. Le puteţi reîntâlni, şezlongul şi ceşcuţa de cafea, mai ales ceşcuţa cu zaţul uscat şi crăpat pe fundul ei, şi vă veţi întreba: „Când dracu’ am lăsat asta aci! Acum câţi ani?”
De miercuri, ora 1:30 p.m., până vineri dimineaţă să nu faceţi cumva greşeala să ieşiţi din casă. Bucuraţi-vă de căderea serii, de întunericul de acasă, de puzderia de luminiţe din jurul blocului unde locuiţi, ivite în locul zidurilor albe luminate de soare, lăsaţi perdelele să fâlfâie uşor, aşezaţi-vă comod în fotoliu şi... puteţi chiar deschide televizorul. Dacă veţi avea prilejul să vedeţi un film bun, norocul dumneavoastră! Dacă nu, nu trebuie neapărat să-l închideţi. Vă puteţi uita fără să vă faceţi griji la toate prostioarele. Vă asigur că ele nu vor schimba în dumneavoastră (desigur, doar cu condiţia ca până în clipa asta să-mi fi urmat cu stricteţe sfaturile) ceea ce simţeaţi înainte, ci doar liniştea se va adânci în sufletul dumneavoastră. Dacă vă veţi plictisi totuşi, puteţi să închideţi televizorul şi să ascultaţi muzică, puteţi citi sau puteţi să nu faceţi nimic, totul depinde de firea dumneavoastră. Ba chiar (poate că fac o prostie!) puteţi ieşi, dar numai după ce vă veţi fi încredinţat că s-a făcut destul de târziu pentru ca străzile să fie pustii. Pe cei ce nu ies din casă după ce s-au plictisit de televizor şi l-au închis nu-i paşte nicio primejdie. Dar pe firile înclinate să hoinărească pe străzile pustii până noaptea târziu trebuie să le avertizez în modul cel mai serios — fiţi cu băgare de seamă: în nopţile calde de început de august şoapta valurilor mării se aude până foarte departe, iar mirosul mării se simte până la depărtări încă şi mai mari decât acelea până la care norii plutind dinspre mare încă mai păstrează răcoarea apei. Aşa că, firi înclinate să vă plimbaţi pe străzile pustii până târziu în noapte, nu cumva să vă lăsaţi cuprinse de slăbiciune şi să stricaţi totul spunând „Iubito, mi-a fost tare dor de tine”. Ştiu că e foarte greu să găsiţi soluţia cea mai bună. Printre dumneavoastră pot fi şi firi dure, tentate să spună „Nu vreau să te mai văd!” Asta este o greşeală şi mai mare decât să spui „Iubito, mi-e dor de tine”, fiindcă dacă aţi spus-o, s-ar putea întâmpla ca marea să vă primească ursuză. Aşa că nu ştiu ce-i mai bine să faceţi. Dacă aţi apucat să ieşiţi, poate că e mai bine să vă întoarceţi tiptil acasă. Dacă aţi izbutit să nu rostiţi niciuna din acele propoziţii fatidice până ce veţi fi apăsat pe butonul ascensorului de la dumneavoastră din bloc, dacă butonul roşu sau săgeata albă îndreptată în jos se va fi aprins, sunteţi un om salvat. Pentru că — asta o ştiţi — în apartamentul dumneavoastră este deja atâta linişte, cabina urcă atât de lin, lumina albă din plafonul cabinei este atât de odihnitoare, încât liniştea va pogorî de îndată în sufletul dumneavoastră. Sunteţi un om salvat. Descuiaţi uşa apartamentului dumneavoastră, aprindeţi lumina de la baie, faceţi tot ce faceţi în serile obişnuite şi apoi culcaţi-vă. Ziua de miercuri s-a sfârşit cu bine. Vă aşteaptă lunga zi de joi, dar acum sunteţi un bărbat călit, odihnit, somnoros, şi ştiţi cum să vă purtaţi cu iubita dumneavoastră. Pentru o scurtă clipă puteţi chiar să vă desfătaţi cu plăcerea de gusta dinainte îmbrăţişările catifelate şi reci. Somn uşor.
●
Este o mare greşeală să credeţi că vă puteţi trezi foarte târziu a doua zi dimineaţă. Ora pe care v-o recomand este opt. Şi acum, cu toate că nici astăzi nu trebuie să vă grăbiţi nicio clipă, trebuie totuşi s-o luaţi metodic. La mare nu trebuie să duceţi lipsă de nimic. Marea este o iubită care se bosumflă din te-miri-ce. Şi cu toate că nu-ţi spune nimic, poţi ghici şi singur, dacă nu e prea târziu, că s-a supărat că nu i-ai adus în dar o broşă sau o pereche de cercei de aur. Desigur, ăsta-i doar un fel de a spune. N-am să vă recomand să vă luaţi o pereche de cercei, doamne fereşte! Este vorba de lucrurile dumneavoastră şi vă paşte primejdia ca marea să se bosumfle că nu v-aţi adus cutare sau cutare lucru de-al dumneavoastră, de parcă ei aţi fi uitat să-l aduceţi. Spre a nu uita nimic din ceea ce vă este necesar există felurile metode. Una din ele este de a consulta o agendă dintr-acelea în care găsiţi, scrise în ordine alfabetică, toate lucrurile de care aţi putea avea nevoie: ac, aţă, botoşei, cuţit ş.a.m.d. Altă metodă, şi după părerea mea cea mai potrivită, este să staţi liniştit, sau să profitaţi de clipele liniştite, de pildă când fumaţi o ţigară, să vă gândiţi ce lucruri v-ar fi de trebuinţă la hotel sau în odaia unde veţi sta cu chirie la mare.
În rest, ziua de joi nu se deosebeşte cu nimic de ziua de miercuri, în care aţi căpătat experienţa plecării, aşa că n-am ce să vă recomand în plus. Ziua va trece iarăşi senină, vor pluti nori venind dinspre mare, nori pufoşi, alburii, albaştri, portocalii... Iar dumneavoastră veţi aştepta. Ce veţi aştepta? Nu ştiu. Dar dacă vreţi neapărat o recomandare, cred că tot ce v-aş putea spune este: veţi aştepta clipele... În fiecare clipă o veţi aştepta pe cea următoare. N-am spus „Vă veţi odihni”! Aceia dintre dumneavoastră care sunt dornici să se odihnească, gândiţi-vă bine înainte de a pleca. Poate că-i mai bine să nu mai plecaţi la mare. Căci la mare nu există odihnă aşa cum aveţi dumneavoastră slăbiciunea s-o înţelegeţi, cum nu există nicăieri. Marea nu vă va molipsi de zbuciumul ei, căci marea nu e niciodată cu adevărat zbuciumată, aşa cum este un torent de munte, care nu-şi găseşte nici locul nici astâmpărul. Dar marea nu vă putea molipsi nici de liniştea ei. Căci marea nu are linişte. Uitaţi-vă cu atenţie la ea: fiecare val aruncat peste plaja plină de scoici este o cugetare. Fiecare val seamănă cu un zar aruncat, pe care marea parcă stă o clipă să-l urmărească, apoi încearcă din nou, meditând. Unii dintre dumneavoastră vor spune poate că au văzut marea nemişcată ca o oglindă. Nu! Nimeni n-a văzut vreodată marea nemişcată ca oglinda moartă şi stupidă a unui iezer din munţi. Atunci când vi se pare că marea e nemişcată, priviţi-o cu luare aminte: un freamăt abia perceptibil străbate faţa apei ei — marea stă cu degetul la tâmplă şi meditează. Dacă pentru dumneavoastră a medita este totuna cu a nu face absolut nimic, atunci mai bine abţineţi-vă să vă duceţi la mare!
●
Dar, în cele din urmă soseşte şi dimineaţa plecării. Acum n-am ce să vă mai spun: şi dumneavoastră şi eu suntem neputincioşi în faţa neprevăzutului. Dacă mi-aţi urmat sfaturile şi aţi stat în casă şi nu v-aţi grăbit şi nu v-aţi arătat din cale-afară de nerăbdător, dacă aţi lăsat valiza deschisă şi aţi pus lucrurile în ea unul câte unul, înseamnă că aveţi stofă de solitar. Dar din clipa când sună deşteptătorul şi dumneavoastră bâjbâiţi cu mâna prin întuneric, tremurând tot, până ce dibuiţi butonul care închide gura maşinăriei diabolice, din clipa aceea sunteţi în mâinile hazardului. În staţie, în autobuz, în troleibuz, în taxi, sunteţi în mâinile hazardului. Rugaţi-vă Cerului să ajungeţi la capătul încercărilor tot aşa de neprihănit cum eraţi miercuri la ora 1:30 p.m. Poate că aşezat adânc în fotoliul pluşat, albastru, al vagonului de clasa I (la mare, să ştiţi, se călătoreşte neapărat, dar neapărat, cu clasa I!), veţi izbuti să faceţi în aşa fel încât să puteţi contempla pe fereastră norii care plutesc dinspre mare. Dar pentru asta trebuie să nu intraţi în vorbă cu nimeni şi să puneţi capăt printr-un mârâit ursuz oricărei tentative din partea oricui de a intra în vorbă cu dumneavoastră. Dacă este cu neputinţă, mai bine uitaţi cu desăvârşire că vă aflaţi în drum spre mare. Mai bine sugestionaţi-vă că vă aflaţi într-o călătorie de afaceri, nu vă gândiţi mai departe decât că aveţi de cărat valizele de la tren la taxi, apoi de la taxi până în odaia dumneavoastră de la hotel, că trebuie să completaţi formularele de la recepţie pentru a vi se putea înmâna cheia, că trebuie să urcaţi valizele până la etajul unde vi s-a dat camera şi abia după ce veţi încuia uşa pe dinăuntru şi vă veţi rezema cu spatele de ea scoţând un suspin de uşurare, abia atunci scuturaţi-vă brusc şi mărturisiţi-vă: Dar eu am venit de fapt să-mi petrec concediul la mare! Să vedeţi ce bine vă veţi simţi.
Atenţie: nu cumva să faceţi greşeala să vă puneţi costumul de baie şi să vă repeziţi la ea. Las’ să mai aştepte! Să aştepte până mâine dimineaţă. N-are să vă pară rău, veţi vedea. Sau dacă vă socotiţi un dur, atunci duceţi-vă. La urma urmei, tot răul spre bine. Pentru că un început prost are să vă umple de nervi! Ce credeţi că se va întâmpla? Întâi şi-ntâi, vă veţi aminti că anul trecut aţi făgăduit să nu vă pripiţi, iar acum veţi observa că v-aţi pripit. Asta vă va face să vă simţiţi laş şi nevolnic. Iar în zilele următoare veţi face tot ce vă va sta în putinţă să vă regăsiţi în tipul dur. Iar efortul dumneavoastră va fi binevenit. Adică exact ce vă spuneam: tot răul spre bine!
●
Pe plajă veţi tot auzi în jurul dumneavoastră mame care îşi dădăcesc copiii: „Stai cinci minute pe spate, cinci minute pe burtă.” Dumneavoastră să nu faceţi prostia asta. Izolat pe prosopul dumneavoastră ca pe o insulă pustie, să staţi numai pe burtă. În felul acesta veţi putea să nu vedeţi pe nimeni. N-are ce să vi se întâmple rău. Poate doar o minge se va opri lângă dumneavoastră şi, bineînţeles, îi veţi simţi atingerea. Rămâneţi pe burtă şi nu schiţaţi niciun gest. Cine a aruncat mingea n-are decât să vină să şi-o ia.
Nu folosiţi niciun fel de creme. (Dacă sunteţi dintre aceia cărora şederea îndelungată la mare le provoacă arsuri, atunci mai bine nu veniţi la mare.) Staţi mai departe pe burtă şi priviţi ţesătura prosopului dumneavoastră. Iar dacă nu aveţi prosop — şi poate că-i chiar mai bine —, staţi şi priviţi cu atenţie firele de nisip. Cine spune că nisipul e galben înseamnă că e un superficial. Veţi vedea că firele de nisip sunt colorate: unele cafenii, altele verzulii, altele liliachii, ba chiar şi negre. Puteţi face moviliţe care vă vor da mult de gândit. Vă veţi putea închipui o lume miniaturală în care firele de nisip capătă dimensiunile unor stânci, iar moviliţele vor fi munţi şi adânciturile dintre ele, văi aride, şi veţi vedea cum stâncile se rostogolesc la vale bubuind sub soarele arzător. (Zgomotul ţine exclusiv de capacitatea dumneavoastră de închipuire.) Dacă nu se clintesc de la sine, le puteţi da câte un bobârnac. Se vor rostogoli negreşit.
●
Nu stăruiţi cu închipuirea dumneavoastră în miniaturala lume a firelor de nisip. Va sfârşi prin a vi se părea monoton. Nu fiţi extremist, prăjiţi-vă şi burta la soare, prăjiţi-vă şoldurile, coapsele, priviţi în tăcere femeile frumoase care trec fără nicio treabă, în tăcere. Nu le priviţi şi mai ales nu le ascultaţi pe cele care stau foarte aproape de dumneavoastră. Decât să faceţi asta, mai bine rămâneţi într-o rână, rezemat în cot, şi închideţi ochii, sau chiar lăsaţi-vă fruntea pe braţ, cu ochii închişi, şi închipuiţi-vă un port la mare, undeva într-o ţară îndepărtată. Dacă nu aveţi deprinderea să plăsmuiţi obiecte imaginare până la cele mai mici amănunte, acum aveţi prilejul s-o căpătaţi. Lumina soarelui trecând prin pleoapele lăsate, zumzetul vocilor din jurul dumneavoastră, freamătul valurilor, adierea vântului, totul concură în a vă oferi cea mai mare desfătare a închipuirii pas cu pas a unui îndepărtat port la mare. Iată o stradă povârnită, pavată cu piatră cubică, din înaltul căreia se văd apele albastre ale golfului. (Care golf? N-are nicio importanţă. E golful dumneavoastră.) În stânga, iată, se află o casă în stil mediteranean, să zicem. Spre stradă — un gard scund de piatră. Cât de scund? Păi, să zicem până la înălţimea pieptului dumneavoastră. O portiţa de fier forjat se deschide spre o scurtă alee pavată cu dale de piatră naturală, şlefuită doar la prima mână, la capătul căreia urci trei trepte şi pătrunzi sub o boltă umbrită — acolo se află uşa grea, de acolo îşi trimite lucirea discretă spre stradă plăcuţa de alamă cu numele familiei. La etaj, deasupra intrării — o terasă spaţioasă înconjurată de flori. Şase ferestre, să zicem, trei la parter şi trei la etaj, toate cu obloanele închise, exceptând una singură, la etaj, pe latura dinspre dreapta. De-a lungul străzii povârnite — alte case în acelaşi stil, pe care nu e nevoie să vi le imaginaţi prea în detaliu. E de-ajuns casa pe care v-aţi ales-o, dacă îi mai adăugaţi un chiparos în stânga intrării.
Acum, concentraţi-vă atenţia asupra ferestrei cu obloanele deschise. Fără îndoială, la fereastră se află o perdea fină de borangic, iar îndărătul perdelei — un chip de femeie, nemişcat. Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că atâta încremenire în orăşelul portuar, încremenirea de pe străduţele bătute de soare şi încremenirea femeii de la fereastră, toate acestea nu pot ascunde altceva decât o crimă care se pune la cale. Cu doar două seri înainte a sosit un bărbat pe care femeia îl iubise cândva. Apoi bărbatul a părăsit-o şi... Dacă vi se pare în cele din urmă că povestea începe să semene cu ceva scris de altcineva sau văzut într-un film, nu-i cazul să vă necăjiţi. Nu trebuie să ţineţi cu tot dinadinsul să fiţi original...
Original sau nu, mărturisiţi şi dumneavoastră că este un subiect la care e plăcut să te gândeşti până la cele mai mici amănunte — până la clanţa de alamă care se răsuceşte exasperant de încet când ea se întoarce din odaia alăturată purtând tava cu paharul în care a pus câteva picături de... Până la mocheta budoarului şi blana de leopard întinsă pe jos între cele două fotolii În care ei vor şedea ş.a.m.d.
Abia după aceea, când mintea dumneavoastră clocoteşte de gânduri interesante, vă puteţi duce să vă întâlniţi cu ea, iubita dumneavoastră mult aşteptată şi mult pusă la încercare de abilitatea dumneavoastră. Fiţi sigur că invidiază roiul de gânduri din capul dumneavoastră, se simte puţin neglijată, face totul spre a recăpăta primul loc în cugetul dumneavoastră şi de aceea comite greşeli, de care dumneavoastră puteţi profita fără nicio remuşcare. O veţi auzi torcând ca o pisicuţă la picioarele dumneavoastră, încercând să vă ademenească, întinzând după dumneavoastră, în aerul fierbinte, mâna transparentă a valului cu care vă trage spre ea. Prefaceţi-vă atunci că îi faceţi hatârul şi aruncaţi-vă în braţele ei! Desfătaţi-vă pe săturate cu moliciunea umbrelor şi a luminilor din adâncul ei, atingeţi cu piciorul nisipul ei catifelat, înotaţi. Dar nu depăşiţi linia geamandurilor.
Arătaţi-vă tandru cu ea, nu fiţi de gheaţă, nu exageraţi cu stăpânirea dumneavoastră de sine. Căci aveţi toate motivele să vă temeţi de clipa în care, dându-şi seama că dumneavoastră nu răspundeţi cum se cuvine iubirii ei, marea devine aprigă şi cenuşie ca o lupoaică înrăită. Amintiţi-vă de răzbunarea pe care necunoscuta ascunsă după perdea o pregătea iubitului ei de altădată. Marea este o iubită aidoma ei. Nu o fetişcană fluşturatică ci o iubită corsicană, matură, răzbunătoare, pasionată trup şi suflet, nestatornică, uneori blândă ca zâna cea bună din poveşti, alteori rea ca Baba-cloanţa. E greu să-i fii pe plac. Dar dacă este marea dumneavoastră iubire, n-aveţi încotro. Veţi avea mult de furcă, şi tot nu veţi izbuti să nu-i înşelaţi aşteptările dacă îmi veţi nesocoti sfaturile.
***
*Din volumul de povestiri Visul văduvei
