joi, 5 martie 2009

Alexander, magicianul echilibrist*

La sfârşitul unui spectacol de echilibristică pe un cablu întins între doi stâlpi de telegraf (cum le ziceam pe-atunci), deasupra pieţei oraşului, am reuşit să capăt de la Alexander, contra unei sume modice, un autograf pe reversul unei ilustrate (pe care o mai păstrez şi astăzi). Pentru asta a trebuit să mă zbat s-ajung la el făcându-mi loc cu coatele printr-o mulţime care îl înconjura sufocându-l cu entuziasmul ei. Ilustrata îl înfăţişa pe Alexander însuşi făcând echilibristică la mare înălţime, pe un cablu întins peste o stradă, între acoperişurile a două imobile din Braşov. Iscălindu-se, peniţa stiloului lui Alexander s-a împiedicat într-un loc sau două în scamele cartonului moale, gălbui, de proastă calitate al ilustratei. Dar ce mai conta? Semnătura are toate trăsăturile unui caracter puternic, cutezător şi hotărât. Şi cum ar fi putut, în meseria lui, să fie altfel?

Ce nu făcea Alexander acolo sus pe sârmă!... Sigur, s-ar putea spune că şi la circ se face echilibristică pe sârmă. Da, aşa este. Numai că la circ acrobaţii au dedesubt, întotdeauna, o plasă de protecţie. În timp ce Alexander n-avea decât asfaltul pieţei la circa zece metri sub el. Zece metri? Estimarea o fac cu mintea de-acum, apreciind că un stâlp de telegraf n-ar putea fi mai înalt de zece, cel mult doisprezece metri. Dar cu ochii copilului care eram atunci îl vedeam pe Alexander în înaltul cerului nopţii, mergând între stele. De la o stea la alta. Aureolat de lumina reflectoarelor orbitoare...

Alexander pleca de pe mica platformă din vârful unui stâlp, cumpănindu-se cu nelipsita-i prăjină, şi ajungea la platforma din vârful celuilalt stâlp. S-a întâmplat să plece pe sârmă şi fără prăjină, şi atunci braţele lui întinse, în mâneci bufante, erau o neîncetată zbatere pentru menţinerea echilibrului. Mulţimea ştia cât e de greu să umbli pe sârmă fără prăjină şi aprecierea ei se făcea auzită într-o rumoare plină de admiraţie. Alteori Alexander glumea, mimând căderea. Şi atunci un scurt strigăt de spaimă ţâşnea din piepturile sutelor de spectatori care umpleau piaţa. Dar Alexander cădea doar atât cât sârma să-i ajungă între picioare. Era atât de sus şi atât de departe în aureola lui de lumină încât nici chiar cu vederea mea bună de copil nu puteam să fiu sigur că îl văd distrându-se de propria sa şotie, sau doar mi se părea că îl văd râzând... Apoi Alexander străbătea sârma de la un stâlp la celălalt călare pe bicicletă. Se ducea într-un sens, apoi se întorcea mergând cu spatele. Iar la un moment dat, la mijlocul sârmei, rămânea nemişcat pe bicicleta lui fără cauciucuri, doar pe jante, şi mulţimea, entuziastă, izbucnea în aplauze. Îl vedeam pe Alexander stând nemişcat pe bicicletă la mijlocul sârmei şi doar picioarele îi jucau pe pedale, scurt, înainte şi înapoi în zvâcnete de maestru... Se avânta apoi cu motocicleta de la un stâlp la celălalt, în mare viteză, ţinând şi de astă dată prăjina odată cu coarnele ghidonului, lăsând în urma sa un nor de fum cenuşiu strălucind în lumină.

Punctul culminant al spectacolului Alexander îl oferea — simt şi acum un gol în stomac când îmi aduc aminte — luând masa la mijlocul sârmei. Toată mulţimea îl vedea plecând de pe platformă în spinare cu o masă şi un scaun — şi nimănui nu-i venea să creadă. Dar Alexander o făcea. Ajungea la mijlocul sârmei, dădea masa jos din spinare, o punea cumpănind-o pe sârmă, apoi se aşeza pe scaun, în braţe cu prăjina sa cea lungă şi uşor încovoiată, totul cu mişcări lente şi cu o încordare care se transmitea mulţimii. Şi mulţimea încremenea. Dar Alexander încă nu-şi încheiase numărul. Aşezat la masă, scotea de undeva din haină un pahar şi o sticlă, din care îşi turna în pahar, închina spre mulţime şi bea. După asta ce-ar mai fi putut să urmeze?

Alexander n-a îngrădit niciodată locul spectacolului ca să încaseze o taxă de intrare. La sfârşit vindea doar autografe pe ilustrate ieftine. Iar în timpul spectacolului îşi trimitea oamenii, de bună seamă nu mulţi — doi sau poate trei —, să umble prin mulţime cu cheta.

Fiecare punea în vas cât îl lăsa inima.

***

* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu