Nesfârşirea timpului m-a aruncat de câteva ori, de-a lungul copilăriei, într-o stare vecină cu panica. Mi-aduc aminte că o dată mă strecurasem sub pat, unde, după obicei, petreceam câteva minute de „meditaţie” — poate ore, nu mai ştiu; timpul deformează totuşi dimensiunea aducerilor aminte. Când mi-am dat seama, în spaţiul acela îngust dintre duşumea şi scândurile de dedesubt ale patului, printre care vedeam arcurile şi praful de zegras, în timpul acela strâmt, care este al copilăriei, că, probabil — aproape sigur, ba chiar sigur de tot — spaţiul, în univers, n-are nicio limită, şi nici timpul, când am realizat pentru prima oară toate acestea, m-am cutremurat până în adâncul fiinţei. M-am zbătut să mă eliberez din spaţiul acela sufocant, m-am grăbit să ies în curte, în soare, în aerul călduţ de-afară, să reintru în cotidianul cel blând şi prietenos, unde asemenea gânduri nu tulbură pe nimeni... Şi totuşi ce avea să se aleagă de mine peste ani, peste mii de ani, peste milioane de ani, peste milioane de milioane de ani? Voi trăi? Cum voi trăi? Sub ce chip? Unde voi fi? În Rai? — unde totul trebuie să fi fost auriu, de aur, iarbă de aur, tufe de aur, copaci de aur cu frunze de aur, adică înspăimântător şi plictisitor de mult aur... Şi era oare gândul unei vieţi fără sfârşit cu ceva mai liniştitor decât al distrugerii totale şi definitive prin moarte?... De fapt, moartea nici nu aveam puterea s-o concep. Îmi amintesc de un vis, nici nu ştiu dacă să-l numesc sau nu coşmar. Mă aflam pe una din străduţele din centrul oraşului, printre magazine vechi, birturi coclite, la doi paşi de strada pescăriilor. Cred că eram mai mulţi copii în mijlocul străzii şi poate jucam leapşa, când deodată s-a răspândit cu iuţeală zvonul că unul dintre copii are o baghetă magică aducătoare de moarte. Nu-mi era cunoscut acel copil, după cum nu-mi erau cunoscuţi nici ceilalţi, din grupul cărora se presupunea că fac parte. Am şi văzut bagheta de care se temeau toţi — nu era decât un simplu beţigaş. N-am avut timp să mă feresc. Băiatul cu bagheta s-a întors spre mine, a zâmbit, bagheta m-a atins şi eu am căzut mort. Dar cum? Am căzut pe treptele unuia din acele mici magazine, cu faţa în sus, şi n-am mai avut puterea să mă mişc şi nici să deschid ochii. În jur se auzeam un zumzet nu mai ciudat decât zumzetul obişnuit citadin, iar prin pleoape răzbătea o lumină roşcată, ca atunci când stai cu pleoapele coborâte, în soare. Pentru mine asta era moartea, de care, deşi speriat, eram totuşi conştient. O stare de care să nu fii conştient era pe atunci de neconceput pentru copilul care eram. Dar mă tem că tot de neconceput a rămas şi astăzi. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
vineri, 13 martie 2009
Spaimele existenţiale ale copilăriei*
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu