Maşina de scris şi maşina de socotit*

Pe când tata lucra la Întreprinderea Comunală din Câmpina, îl vizitam uneori la serviciu. Se pare că nu deranjam pe nimeni venind acolo. Dimpotrivă, colegii tatei mă priveau cu simpatie şi probabil că tata se mândrea cu mine. Totdeauna se nimerea să fie funcţionari plecaţi în oraş cu treburi, aşa că puteam să ocup unul din locurile rămase goale, la un birou. Tata îmi punea în faţă una din maşinile lor de scris Remington, îmi dădea o coală de scris şi mă lăsa în voia mea. Mă distrau nespus braţele caracterelor, cum ţâşneau ele prompt şi cu putere la apăsarea clapelor, întorcându-se apoi cuminţi, după ce îşi lăsau urma pe hărtie, în amfiteatrul lor metalic de repaos. Băteam litere alandala, băteam toate semnele de pe claviatură şi mai ales mă amuza oprirea, cu zgomot de tren, a carului la reperele tabulatorului dinainte fixate. Nu uitam să apreciez mecanismul robust al maşinii de scris, tot aşa cum apreciam misteriosul mecanism ascuns al maşinii noastre de cusut Singer. Mintea mea era axată pe acel mecanism, captivată de el, şi de aceea gânduri de aşternut pe hârtie nu prea aveam. Când mă plictiseam de maşina de scris treceam la cea de socotit. Mă distram cu adunări şi scăderi învârtind maneta înainte şi înapoi. O încărcam cu numere tot mai mari, astfel că manivela trebuia la un moment dat să se opintească zdravăn pentru a reuşi să pună în mişcare toate acele rotiţe interioare, câte una pentru fiecare din cifre, a unităţilor, a zecilor, a sutelor, miilor, zecilor de mii, până la miliarde, sute de miliarde, mii de miliarde, încât până la urmă asocierea cu distanţele astronomice ale Universului venea de la sine. Puneam maşina să adune sute de miliarde cu alte sute de miliarde şi observam cu îngrijorare efortul zecilor de pinioane cu care rotiţele se angrenau una pe alta într-un clincăit-scrâşnit metalic multiplu, vecin cu blocajul iremediabil. — Ei hai! spunea tata la un moment dat. Ai obosit-o destul. Nu vrei să te ocupi de altceva?... Dar era el însuşi curios şi pasionat de calcule, astfel că peste nişte ani, fiind de-acum pensionar, dar reangajat pe o perioadă limitată, şi prinzând pesemne ceva timpi morţi în cursul unei zile de lucru, s-a apucat să calculeze la maşină acel celebru număr de boabe de grâu pe care inventatorul şahului le-a cerut şahului Persiei drept recompensă pentru invenţia sa, pornind de la un bob pus pe primul pătrat al tablei de şah, două boabe pe pătratul al doilea, patru pe al treilea şi aşa mai departe, dublând mereu numărul până la ultimul pătrat al tablei de şah. A venit acasă cu un triunghi impresionant de numere reprezentând, pe fiecare rând, rezultatul, tot mai mare, al dublării numărului precedent, toate scrise îngrijit cu scrisul lui mare şi naiv pe câteva formulare de borderou. Formularele erau galbene încă de pe-atunci. Între timp s-au îngălbenit şi mai mult.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Concurs de admitere*

Absolvent al şcolii elementare, de şapte clase, la sfârşitul verii urma să dau admiterea la Liceul Mixt din Câmpina — L.M.C. —, pentru clasa a opta. Ceea ce presupunea că trebuie să mă pregătesc, să mă pun cu burta pe carte. Nu mă puteam bizui pe bunul meu renume de elev premiant. Premiant, da, dar cu lacune serioase, pe care mi le recunoşteam şi de care mi-era teamă să nu-mi joace o festă taman când intram în concurenţă cu colegii mei mai slab cotaţi de la Şcoala de Băieţi. Dar în loc să mă aştern pe treabă, am trăit o vară întreagă prins în mrejele lenei şi ale pedanteriei. În loc să-mi văd de studiu, am găsit cu cale să-mi organizez, între două accese de lene, „locul de muncă”. Astfel, mi-am fabricat dintr-o bucată de carton de calitate îndoielnică o mapă de lucru, pe care am garnisit-o c-un chenar tot din carton dar unul mai subţire, alb, pe care l-am prins cu capse. Am ales apoi una din pozele mele la Chişinău, unde eram fotografiat iarna, pe stradă, aşezat pe o sanie, cam încruntat, la piciorul unui copac, învelit cu o pătură. Am acoperit poza cu ţiplă ca să pară pusă sub sticlă şi i-am confecţionat şi ei un chenar de hârtie albastră, fixată cu capse; după care i-am ataşat la spate un picior oblic astfel ca fotografia să poată sta pe masă înclinată, la marginea mapei mele de lucru, aşa cum văzusem prin filme că făceau persoane simandicoase care şedeau la birouri somptuoase şi aveau fotolii capitonate, de piele, şi mape de lucru tot de piele. Setul meu de ustensile de birou cuprindea, printre altele, un cuţit de lemn pentru tăiat paginile cărţilor, deşi cărţi cu paginile netăiate nu se vânduseră decât înainte de război şi, poate, ocazional, în perioada imediat următoare războiului. Dar pentru exercitarea pedanteriei mele, care a înflorit cu flori tentaculare în acea vară, orice instrument era binevenit. Mai aveam şi o călimară de ebonită neagră, cu capac, fiind tot ce îmi mai rămăsese după ce postamentul ei, mare cam cât o farfurioară de ceai, se spărsese şi chiar şi capacul, veşnic îmbâcsit de cerneală, era ciobit şi crăpat. (Aceleaşi tertipuri aveau să-mi devină familiare mai târziu, când aveam să-mi amân sistematic începerea studiului la diferite materii, în timpul sesiunilor de examene de la facultate, pentru a pune în ordine notiţele, pe care le luam pe foi volante; o dată am ajuns până acolo încât, la una dintre materiile cele importante, unde examenul era o veritabilă probă de foc, în loc să studiez pur şi simplu, m-am apucat să leg în volum foile volante şi să cartonez volumul destul de gros care a rezultat; am fost foarte încântat de ceea ce a ieşit, dar am picat la examen.) Totul trebuia să arate curat, aliniat şi pus în ordine. Chiar şi caietul adus de la spital, unde, cum am mai spus, am ţinut, pe durata internării, un aşa-zis jurnal, am simţit nevoia să-l trec pe curat pentru că nu corespundea cerinţelor mele estetice: rândurile nu erau de-ajuns de drepte şi conţinea prea multe ştersături şi corecţii. La sfârşitul însemnărilor, propria-mi semnătură era însoţită de autografele celor trei colegi de salon. N-am avut încotro, a trebuit să le trec pe curat şi pe ele, aşa că mi-am dat toată silinţa ca semnăturile recopiate să semene cât mai mult cu cele originale. Am fost conştient că această lucrătură le anulează autenticitatea, şi chiar şi însemnările mele, recopiate, pierdeau ceva din prospeţimea şi din inocenţa lor iniţiale, dar a fost peste puterile mele să accept în casă caietul acela ferfeniţit. Nu mai era mâna colegilor mei aceea care atinsese fila din caiet, ci propria-mi mână, şi nici cerneala din stilourile lor — totul era, şi a rămas, un fals — asta e, şi n-am ce să mai schimb... Am aşezat manualele teanc pe-un colţ al mesei şi le-am tot schimbat, de-a lungul verii, ordinea, apoi am înlocuit şi la caietele de şcoală un număr de file care nu corespundeau estetic, iar pe multe alte file am subliniat titluri şi am marcat pe margine paragrafe pe care urma să le aprofundez, când? Atunci când concursul de admitere avea să se mai apropie. Bineînţeles, nu puteam să omit creioanele, inclusiv pe cele colorate, pe care le-am tot ascuţit şi aliniat cu inscripţiile în sus neuitând să le sortez după marcă. Dar de învăţat nu învăţam nimic, spre exasperarea mamei, care mă apostrofa în fiecare zi: Ce tot te muţi de pe-un pat pe altul! Fă şi tu ceva! Şi dacă n-ai chef de învăţat, găseşte-ţi şi tu o îndeletnicire, citeşte ceva! Orice! Nu mai pot să mă uit la tine cum stai şi leneveşti cât e ziua de lungă!... Foloseam raportorul, echerul şi gheara de compas pentru a mai desena câte o figură geometrică pe un maculator rămas, după ultima clasă, pe jumătate nescris, constatam că în penarul meu compartimentat, de lemn, un perete despărţitor se descleiase şi nu se menţinea la locul lui decât datorită şanţului în care stătea presat cu mâna, şi găseam de cuviinţă că acel perete despărţitor trebuia neapărat lipit la loc. Dar cu ce? — Mai bine ai pleca afară dacă n-ai chef de nimica! mă certa mama. Du-te şi joacă-te, găseşte-ţi un prieten! Pe Titi sau cum îi spune! Sau pe Ota! Oare şi ei tot ca tine stau cât e ziua de lungă şi lenevesc? La admitere, cum o da Dumnezeu! Nu intri la liceu, te duci la şcoala de meserii — dacă n-ai niciun chef de carte!
   Norocul meu în acel sfârşit vară a fost că în ultimul moment autorităţile din învăţământ au decis să înlocuiască concursul de admitere la liceu cu admiterea în ordinea mediilor generale obţinute la şcoala elementară. Chiar şi-aşa însă, cu toate că media mea era printre cele mai mari, până la afişarea listelor nu mi-am găsit liniştea. Prea se tot vorbise în clasa a şaptea de originea socială ca să exclud posibilitatea ca acea blestemată origine socială să conteze, poate chiar să fie hotărâtoare la admitere. Iar eu eram de origine socială mic-burgheză. Îmi aduc aminte de o oră de clasă când diriginta ne-a strigat după catalog şi fiecare a trebuit să declare meseria tatălui. Nu existau decât trei categorii de origine socială: muncitorească pentru copiii de muncitori, ţărănească pentru copiii de ţărani şi mic-burgheză pentru ceilalţi, indiferent că erau medici, ingineri, profesori sau funcţionari. Tata era funcţionar la Întreprinderea Comunală a oraşului, aşa că m-am trezit, un-doi, la mic-burghezi. Pe tata l-a umflat râsul când a aflat că a fost ridicat la rangul de mic-burghez. Uite-te în casa asta! a spus. Aducem apa din curte, ne spălăm în lighean, ieşim la budă în curte şi iarna ţi-aduci aminte cum îţi îngheţă fundu’ acolo, etajera asta se clatină de parc-ar fi beată şi masa la fel, locuim cu chirie, n-avem şifonier, ne adăpostim hainele, atâtea câte sunt, sub o pânză, şi niciuna din toate gioarsele astea de mobilă nu e noastră! Şi suntem mic-burghezi!
   Probabil că până la urmă n-au ţinut cont de originea socială şi într-o dimineaţă de august mi-am văzut numele pe lista celor admişi la liceu pe unul din primele locuri.
   Ca să vezi lista trebuia să urci treptele de la intrarea impozantă a liceului. Lista era lipită pe dinăuntru şi se vedea prin grilajul porţii masive de fier forjat, sub arcada înaltă cu basorelief. Mai existau şi alte intrări cu uşi de fier forjat, mai mici, adăpostite în adâncul unor portaluri cu basorelief, înfăţişând, de o parte şi de cealaltă, doi arbori, mai degrabă filiformi, crescând fiecare dintr-un ghiveci, care îşi uneau tulpinile în vârful bolţii.
   Eram acum elev al acelui liceu, care pe atunci încă n-avea nume.

   Peste două luni şi ceva aveam să împlinesc paisprezece ani. Am avut sentimentul că foarte curând copilăria mea avea să se încheie. Aveam datoria sa păstrez viu în suflet tot ce a fost minunat în ea — asta am simţit. Şi că, odată ajuns om mare, trebuia să nu uit cum e să fii copil şi le arăt copiilor care aveau să vină după mine înţelegerea şi răbdarea cuvenite. Fiindcă cei mari se pare că de cele mai multe ori uită. Eu trebuia să fiu excepţia de la regulă.

   În fiecare primăvară, în locul cel mai frecventat din Câmpina, piaţa oraşului, se ţinea bâlciul. Dura o săptămână şi ocupa aproape întreaga piaţă, care nu era chiar mică. Nu cunoşteam la vremea aceea atracţie mai mare. După ce ieşeam de la şcoală mă duceam să-mi petrec acolo ore întregi mutându-mă de la o tarabă la alta, de la o dugheană la alta, de la o baracă la alta. Stăteam şi căscam gura lângă roţile norocului, dar una dintre acestea, cea mai mare, îmi plăcea cu deosebire, cu jupânul ei gură-bogată cu tot. Roata norocului, oameni buni! striga, şi gesticula, şi era mereu vesel — brunet, cu mustaţă, înăltuţ şi vesel. Veniţi şi vă-ncercaţi norocu’! Uite-o, asta-i roata norocului! Fără pierdere, oameni buni!... Mă gândeam: cum aşa, fără pierdere? E posibil? Adică la fiecare număr câştigi ceva? Şi el, nastratinul, chiar se ţinea de cuvânt. Mă rog, în felul lui. Oriunde se oprea marea roată cu cuie, îţi lua de pe raft şi îţi punea în palmă un motănel de ghips, vopsit caraghios cu roşu şi cu galben, sau un pitic minuscul, cu fes roşu, sau un hopa-mitică de tinichea, sau un degetar — stăpânul roţii norocului părea că se bucură împreună cu fiecare client al său. Premiu’ ăl mare! striga, şi ridica sus deasupra capului o găleată zincată şi o agita de zor. Găleata! striga. Uite-o aicea! Joacă şi poa’ să fie a ta, neamule! Norocu’ vine când nici nu gândeşti! Roata norocului! Fără pierdere! Toate numerele câştigătoare! Veniţi şi jucaţi, oameni buni! Fără pierdere! Roata, ia uite-o unde s-a oprit! La un cui de găleată!... Mai avea şi o statuetă de ghips, mare şi grea, Venus sau cam aşa ceva, vopsită ţipător, cu auriu şi roşu, iarăşi roşu, aşezată pe-un raft, la loc de cinste. A trebuit s-o apuce cu amândouă braţele, cu grijă, când a câştigat-o un flăcău de la ţară şi a trebuit să i-o dea căinându-se neîncetat, în gura mare, ca s-audă tot poporul din piaţă. Şi la fel s-a-ntâmplat şi cu găleata când roata, după un păcănit asurzitor de câteva ture, s-a oprit la numărul 20, numărul găleţii. Stăpânul roţii şi-a aruncat braţele în sus şi a strigat: A luat-o! Oameni buni, a luat-o, a luat-o, a luat-o! Găleata mea, uite c-a luat-o! Douăş’de lei m-a costat, oameni buni! A luat găleata. M-a sărăcit! Mi-a luat tot ce-am avut mai bun, neamule! Tre’ să-nchid taraba şi să mă duc acasă! Ia uite-o, găleata, cum s-a dus! Două’ş de lei, premiu’ ăl mare!... Se căina cât îl ţinea gura, iar eu mă uitam ţintă la el şi-l vedeam cum îşi ascunde un zâmbet sub puhoiul de văicăreli în timp ce-i înmâna găleata fericitului câştigător, şi mă uitam apoi în urma fericitului câştigător cum se pierde în mulţime ducând găleata cu el.
   Până la sfârşitul vieţii, tata şi-a adus aminte de acel strigăt de victorie al jupânului de la roata norocului. A luat-o! striga ori de câte ori ceva se încheia favorabil în măruntele întâmplări cotidiene — când nepoţica lui căpăta în sfârşit câte un flecuşteţ dorit, sau când cineva din familie câştiga la remi. Căci tata a fost uneori trist sau melancolic, dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată posac, sau morocănos, sau ursuz...
   Apoi mă desprindeam cu regret de roata norocului şi mă mutam să chibiţez la alte dughene. Fiindcă trebuia să le văd pe toate. Tir sportiv scria cu litere mari pe firma uneia din barăcile cele mai căutate, mai puţin de trăgători cât mai ales de gură-cască asemenea mie. Mă familiarizam cu figurile decupate din tablă şi pictate colorat, care urmau să se pună în mişcare la atingerea ţintei, având îndărătul lor peisaje diferite, colorate şi ele: o nevastă începea să-şi croiască bărbatul pe spinare c-un retevei, doi pădurari se porneau să mânuiască fierăstrăul tăind un buştean, un curcan se apuca să ciugulească grăunţe, şi altele asemenea. Ţintele rotunde, albe, mari cât o monedă de argint cu chipul lui Ştefan cel Mare, c-un punct negru în centru, erau pistruiate de pe urma loviturilor alicelor, pistruii fiind cu atât mai rari cu cât erau mai departe de centrul ţintei. Jupânul cu tirul sportiv nu striga după muşterii. Era îndesat, mustăcios şi sobru. Alicele, pe care le fabrica pe loc c-o preducea, ţăcăneau tot timpul şi ricoşau dintr-o ţintă într-alta. Şi atunci am auzit...
   Undeva prin jur cineva a venit şi a spus: A murit Stalin.
   Toţi au amuţit. Trăgătorul a luat puşca de la ochi şi a lăsat-o cu patul de pământ. Jupânul îndesat şi mustăcios a tresărit şi a spus: — Atenţie să nu se descarce! Să nu-ţi găureşti vreun ochi! Mai bine dă-o-ncoace... Chibiţii de la tarabă au încremenit uitându-se unul la altul cu mutre lungi. Am simţit aerul căldicel şi umed din acea zi de început de martie venind dinspre locul cu tarabe şi barăci pe care încă nu apucasem să le văd — şi erau destule asemenea tarabe şi barăci —, am văzut perdeaua subţire de nori pe care soarele arunca pete albe, strălucitoare. Continua să adie vântul umed şi căldicel de primăvară, de care nu te săturai să-ţi umpli pieptul.
   O, ce bine!
   Iată o etajeră în trepte, cu rafturi din ce în ce mai depărtate, pe care stau aşezate sticle de toate mărimile şi de toate felurile. Plăteşti un leu şi capeţi trei belciuge de lemn, pe care ai dreptul să le arunci ţintind gâtul sticlelor. Sticle cu sucuri, sticle cu bere, sticle de toate felurile, iar sus, pe cel mai înalt raft — raftul regal —, iată o sticlă de şampanie, cu gâtul învelit în staniol. Ca să atragă clienţii, jupânul cu sticlele face demonstraţii: ia cele trei belciuge şi le aruncă spre sticla de şampanie. Fără greş, toate cele trei belciuge se opresc şirag pe gâtul sticlei dănţuind o tură sau două, captive, înainte de a recădea în nemişcare. El o face, dar muşteriii dau greş pe capete. Belciugele sar neîndemânatice ricoşând de burţile sticlelor, astfel că jupânul trebuie mereu să se aplece şi să le culeagă de pe jos. Totuşi un belciug se agaţă o fracţiune de secundă de vârful sticlei de şampanie, dar sticla de şampanie se descotoroseşte de el de parc-ar fi spurcat. Ah! ia uite cum n-a vrut! exclamă muşteriul c-o zvâcnet tardiv din umăr, care n-a reuşit să influenţeze traiectoria belciugului. Mă uit la el: e un tip simpatic, între două vârste, cu care mă simt solidar în ciuda diferenţei de vârstă. L-aş încuraja să mai încerce.
   O, ce bine!
   Nimeni, în piaţa oraşului, nu comentează moartea lui Stalin. Sau cel puţin asta e senzaţia mea.
   Chiar şi de aici roata cea mare a norocului, aşezată în picioare tocmai la celălalt capăt al pieţei, se aude păcănind — cuiele trec în dans ameţitor prin dreptul lamelei de oţel, şi poartă cu ele numerele câştigătoare. Numerele câştigătoare, toate, dar îndeosebi cele care corespund lui Venus şi găleţii de tablă zincată — nu le vezi dar ştii că sunt acolo —, se perindă zadarnic, iar şi iar, prin dreptul lamelei. Clienţii au impresia că cu cât îi dau roţii un brânci mai tare, cu cât roata face mai multe ture, cu atât norocul va fi mai darnic cu ei. În goana nebună a roţii numerele nu pot fi văzute. Abia când roata îşi mai domoleşte avântul zdrăngănitor şi metalic, numerele de pe ea devin vizibile. Iată-l — 15! Se îndepărtează de lamelă coborând odată cu roata şi toată lumea vede clar că n-o să mai aibă destul avânt să suie de cealaltă parte, din nou, până la lamelă. Dar 20? DOUĂZECI? Ia uite-l cum se-apropie! Ia uite-l! DOUĂZECI — şi lumea ştie de-acum că DOUĂZECI înseamnă găleata. E-acolo, jupânul o fi cumpărat alta. Avântul roţii se ostoieşte. Nu mai are destulă energie pentru ca DOUĂZECI să ajungă în dreptul lamelei.
   La un cui, oameni buni! Ia uite-l! Un singur cui! Înc-un cui şi-mi lua găleata, bată-l norocul! Păi nu mai sta pe gânduri! Norocul îţi dă târcoale, omule! Un cui distanţă! Un singur cui! Păi merită să-ncerci, omule! Mai dai un ban, mai tragi o dată! Roata norocului, oameni buni! Înc-un cui şi găleata e-a ta, omule! Nu mai sta pe gânduri, mai trage o dată! Hai, neamule! Hai la roata norocului!
   Era timpul s-o iau către casă, cu norocul în suflet.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Dimineţi fără mama*

În zilele când învăţam în seria a doua, adică după-amiaza, sau în timpul vacanţelor, se întâmpla de multe ori să mă trezesc dimineaţa şi să constat că sunt singur în casă. Deşi nu prea îmi convenea, ştiam foarte bine de ce: mama era plecată după cumpărături la piaţă. Datorită lipsurilor, nici nu se punea problema să ne cumpărăm răcitor. (Doar pe cei din familiile cele mai aşezate îi vedeam din când în când pe stradă, cu căruciorul, cărând blocuri de gheaţă cumpărate de la fabrică.) Aşa că mama gătea zilnic, mai ales vara, când mâncarea rămasă neconsumată la sfârşitul zilei era foarte probabil s-o găsim acrită a doua zi. Aşadar aşteptam răbdător întoarcerea mamei. Se întâmpla însă ca aşteptarea să se prelungească dincolo de o limită pe care o consideram rezonabilă. Acea limită depindea, printre altele, de vreme. Cu cât ziua era mai închisă şi cerul era mai mohorât, cu atât gândurile negre mă împresurau mai repede. Şi mai era ceva. Dacă în ajun avusese loc între noi o dispută, motivele de nelinişte erau încă şi mai întemeiate. Fiindcă după unele din numeroasele noastre certuri mama mă ameninţase cu plecarea de acasă. Asta am să fac! Într-o bună zi am să-mi iau lumea-n cap, să vedem cum ai să te descurci fără mine! Să vedem cine o să-ţi mai gătească, cine o să-ţi mai spele rufele, cine o să ţi le mai calce, cine o să-ţi mai pună mâncarea în farfurie! Dacă eşti atât de rău şi de neobrăzat, o să te trezeşti într-o bună zi că mama ta a plecat! Dacă asta vrei, n-ai decât să te porţi aşa în continuare!

Aşa că în dimineţile mele de singurătate, dacă absenţa mamei de acasă se prelungea, începea să se insinueze gândul că mama a pus în practică ameninţarea ei de-atâtea ori repetată. Mă instalam la ferestruica ovală din odaia cea mică, de unde curtea se vedea, pustie, în toată lungimea ei, până la poartă, aşteptam s-o văd reapărând şi totodată simţeam neliniştea crescând de la un minut la altul şi cuibărindu-se în golul din stomac. Uneori ieşeam în întâmpinarea ei, pe stradă şi atunci panica punea stăpânire pe mine în timp ce căutam disperat cu ochii în lungul străzii silueta ei atât de familiară. Mama a plecat de-acasă! M-a părăsit! Îi promiteam în gând că n-am s-o mai supăr niciodată, că am să fiu cel mai cuminte băiat din lume, că n-am să-i mai dau niciodată motiv să dorească să plece şi să mă părăsească. Dar tata! Tata cum o să primească vestea că de-acum înainte o să fim singuri, iar eu cu-atât mai singur în lungile ore cât el era plecat la slujbă? Nu, nu se poate! Era doar mintea mea prăpăstioasă care vedea nenorociri acolo unde nu erau. Mă uitam concentrat în lungul trotuarului străjuit de salcâmi, printre trecători şi dincolo de trecători, privirea mea tresărea... sigur... Şi iat-o! Era chiar ea! Mama! Silueta ei durdulie. Mersul ei uşor legănat. O bluză albă, cu încreţituri la mâneci şi guler cu vârfuri lungi şi ascuţite, pe care n-o recunoşteam. Dar fără nicio îndoială era a ei şi nu pricepeam ce-o apucase să scotocească prin dulap după bluze pe care nu le mai purtase niciodată sau nu le mai purtase, poate, de pe vremea când eu încă nu eram pe lume. Asta era singura schimbare. Încolo, era mama până la cele mai mici amănunte. Şi alergam să mă lipesc cu faţa de şoldul ei.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Promenadă pe Strada Principală*

Nu pot să judec astăzi ce fel de lume era aceea care, la sfârşitul anilor ’40, obişnuia să iasă sâmbăta după-amiază la plimbare pe Strada Principală. De bună seamă, amestecată. Poporul. Până şi Gabi Hoepfner, care era deja o adolescentă drăguţă şi fâşneaţă, ieşea cu mare plăcere. Într-o seară am văzut-o când s-a întors de la o asemenea plimbare, încântată de descoperirea pe care tocmai o făcuse acolo pe stradă. Acuma ştiu pentru cine se îmbracă femeile elegant, a anunţat ea plină de entuziasm. Nu-i adevărat că pentru bărbaţi, aşa cum se spune. Se îmbracă elegant pentru celelalte femei! Pasămite, studiase psihologia femeilor plimbăreţe şi observase vestimentaţia pe care şi-o etalează şi ocheadele pline de invidie pe care şi le aruncă în timp ce trec pe trotuar una prin dreptul celeilalte. Purta o fustă ecosez, după moda vremii, cu un pliu la spate, pe un picior, şi îşi arăta pe faţă satisfacţia că acel pliu era o capcană pentru privirile neruşinate ale bărbaţilor. Ei se aşteaptă să găsească acolo o tăietură, să-ţi vadă piciorul până sus, şi, când colo, puneţi-vă pofta-n cui, drăguţilor!... Pe lângă fustele ecosez, erau la modă jachetele de lână albă de iepure angora, care lăsau peri pe tot ce atingeau, şi sandalele cu feţe de pânză şi tălpile din împletitură de papură, care nu ţineau nici măcar o vară dar erau preferatele femeilor pentru că, întâi şi-ntâi, costau o nimica toată şi, apoi, ziceau ele, nici nu le simţeai în picioare de uşoare ce erau. Nu mai vorbesc de sacoşele de piaţă, încreţite pe o pereche de inele de alamă dar mai ales de lemn, mari cât o farfurioară de ceai...

Ieşea atâta lume la plimbare sâmbăta după-amiază încât Strada Principală era toată un târşâit de picioare pe asfalt şi o rumoare de glasuri. Era ciudat şi în acelaşi timp interesant. Locul de promenadă nu se întindea pe mai mult de trei sute de metri, între Primărie şi benzinărie — două râuri de oameni, care curgeau în sens contrar, unul pe un trotuar şi altul pe celălalt. Dacă te grăbeai, trebuia să cobori pe carosabil, unde maşinile treceau atât de rar că aproape nici nu contau. Fiindcă să te strecori printre plimbăreţi n-aveai nicio şansă. Dar cine să se grăbească? Şi de ce?... Ajunşi în dreptul Primăriei, unii o coteau pe Bulevard, unde, după cinci minute de mers, ţi se deschidea perspectiva minunată a Văii Prahovei. Şi cu toate astea, cei mai mulţi făceau la Primărie cale întoarsă având doar grijă să treacă pe trotuarul celălalt şi să-şi potrivească pasul cu întregul şuvoi. Miza nu era nici mişcarea, nici priveliştea. Miza era conversaţia. Şi prezenţa în văzul tuturor cunoscuţilor şi al necunoscuţilor. Nimeni nu venea singur la promenadă. Se discuta cu aprindere, se gesticula, dar n-auzeai nicio voce stridentă — rumoarea glasurilor umplea strada, egală şi neîntreruptă.

Să fi fost acea promenadă pe Strada Principală — astăzi, o amintire — o tradiţie a oraşului din interbelic, de care eu, desigur, n-aveam cum să ştiu? Foarte posibil. Dacă-i aşa, nu pot decât să rămân, încă o dată, nostalgic după acel Vechi Regat care a dispărut pentru totdeauna.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Razia*

Cinema Muncitoresc se afla în cartierul Uzinelor Concordia, devenite apoi Atelierele Centrale Câmpina, A.C.C., cum îi zicea toată lumea din oraş. De fapt era sala de cantină a muncitorilor, cât se poate de arătoasă şi cu aspect modern, cu jaluzele la ferestrele largi, care se transforma în sală de cinema pentru proiecţiile de la orele şase şi opt seara, cu matineu duminica. Erau două şiruri de mese, cu bănci de o parte şi de cealaltă, solide toate, din lemn masiv. După prânz mesele se transformau. Doi îngrijitori le luau la rând, apucau împreună, una câte una, tăbliile lungi şi grele şi, opintindu-se, le fixau de cadrele laterale în poziţie înclinată, devenind astfel speteze. În acelaşi timp, scândura de sub masă devenea tăblia băncii. Aşa se face că la Cinema Muncitoresc erau două feluri de bănci: unele cu spetează, pe ocuparea cărora se dădea bătălia cea mare înainte de proiecţie, şi băncile propriu-zise, pe care te aşezai în lipsă de altceva mai bun şi unde, după o jumătate de oră de film, te trezeai cocoşat, cu spatele înţepenit, şi încercai să-ţi îndrepţi cât de cât spatele. Înainte de film sala răsuna de muzică. Muzica se ridica maiestuoasă peste rumoarea vocilor şi peste ronţăitul seminţelor de dovleac şi de floarea soarelui. Filmele erau cum erau, dar de cele mai multe ori muzica dinainte merita toţi banii. Iar dacă Tino Rossi cânta cu vocea lui melodioasă de tenor, de câteva ori pe seară, Marinella, nu cred că era în sală cineva care să se plictisească. Marinellaaaaaaaaa — cânta Tino Rossi lungind languros a-ul final —, după care ciripea sacadat şi sprinţar explicând, cu temperamentul lui mediteranean, de ce era topit după Marinella. Şi iar o lua de la capăt. Marinellaaaaaaaaa... Întorceam capul spre difuzorul din fundul sălii, agăţat în perete în apropierea micii deschizături pătrate ce dădea în cabina de proiecţie, încercând să-mi fac o idee, judecând după jocul de umbre, despre mişcările de acolo dinăuntru, care mi se păreau la fel de importante şi de misterioase ca şi turnarea filmului. Nu, nu era nicio grabă să-nceapă filmul. Cu condiţia să cânte Tino Rossi.

Într-o zi, pe-nserat, tata s-a dus înainte noastră la Cinema Muncitoresc, direct de la serviciu, să ocupe locuri în sală, din acelea cu spetează, urmând ca mama şi cu mine să ajungem imediat după el şi să vedem împreună un film. N-am mai ajuns. Pe strada Hasdeu, nu departe de cinematograf, în colţul primului corp de clădire al uzinelor Concordia, ne-a prins razia. Nu erau mai mult de doi sau trei soldaţi, cu arma la spinare, care, dând dovadă de o mobilitate extraordinară, acopereau strada cu mişcări abile de învăluire astfel că nimeni nu putea să-i ocolească nici fugind, nici trecând pe trotuarul celălalt. Într-o singură clipă ne-am trezit capturaţi şi înghesuiţi într-un cerc destul de numeros de suspecţi, cu buletinele de identitate reţinute, sub pază militară. Mama mi-a şuierat la ureche: Fugi şi spune-i lu’ tata! Poate că alţii din cercul acela de suspecţi se hlizeau şi îşi dădeau coate, negăsind nimic periculos în acea hârjoană cu soldaţii, dar eu, obsedat de hăituirea basarabenilor, am îngheţat de spaimă. M-am şi văzut în beciul miliţiei, cu zăvorul închis cu zgomot, pe dinafară, la o uşă ruginită de fier, şi de acolo... Mai departe n-am îndrăznit să mă gândesc. Am rupt-o la fugă spre cinematograf şi inima îmi bătea înnebunită în piept, şi gura mi s-a uscat instantaneu, astfel că în clipa când l-am găsit pe tata în sală, aproape că nu mai puteam să vorbesc. Habar n-am ce melodie se dădea la difuzor, habar n-am dacă era sau nu Tino Rossi cu Marinella sa, n-am văzut pe nimeni în jur, decât doar pe tata într-o mare mulţime de oameni inconştienţi, care habar n-aveau ce se-ntâmplă afară. Vino repede! i-am strigat tatei. Pe mama au prins-o soldaţii! Tata s-a întunecat la faţă, a sărit de pe bancă şi amândoi am alergat către locul raziei. Imediat l-au legitimat, i-au reţinut şi lui buletinul, după care l-au împins în cercul suspecţilor. Dar măcar acum eram toţi trei împreună. Bătăile inimii mele s-au domolit, uscăciunea din gură a dispărut. Cercul suspecţilor a fost împins de soldaţi către sediul miliţiei, cale lungă, tocmai până pe bulevard, şi, pe traseu, a continuat să se tot îngroaşe cu alţi şi alţi suspecţi, care n-aveau actele în ordine. Când am ajuns la miliţie era deja întuneric beznă. Toată acea mulţime de oameni a umplut până la refuz holul miliţiei, fiecărui suspect i s-au verificat ştampilele din buletin şi i s-a pus în vedere să-şi reînnoiască neîntârziat viza de şedere în oraş. Şi cu asta toată tevatura s-a încheiat.

În seara aceea n-am mai apucat să-l ascult, înainte de film, pe Tino Rossi, la Cinema Muncitoresc. Curând după aceea l-au scos din repertoriu. Cântecele din Franţa capitalistă n-au mai căpătat viză de intrare în România democrat-populară.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Toamna cu epidemie de scarlatină*

Nu m-am simţit deloc rău dar am avut un pic de febră şi după vreo trei zile mi-a apărut pe burtă o erupţie măruntă, roşie. Ca de obicei cu destulă întârziere, ai mei au chemat doctorul. N-a venit însă doctorul ci în casă a intrat un asistent medical, felcer, cum îi spuneam noi pe-atunci. Un timp înalt, cu alură atletică, pe care îl şi cunoşteam din vedere. Felcerul mi-a cerut să ridic cămaşa de noapte, s-a aplecat un pic peste erupţia mea de pe burtă şi în clipa următoare s-a şi îndreptat de mijloc, edificat, şi i s-a adresat mamei: Asta-i scarlatină, doamnă. Clar ca lumina zilei. Vă fac biletul de trimitere. Ştiţi unde-i spitalul de boli contagioase, nu? Pe strada Plevnei, colţ cu bulevardul. O să vă duceţi pe jos fiindcă pe moment nu avem nicio ambulanţă disponibilă. Dar nu-i nicio problemă, băiatul se pare că face o formă uşoară. Bine? Şi, întorcându-se spre mine: Te-au vaccinat la şcoală, nu?... Mama a încercat să-l convingă să mă lase acasă, invocând celelalte boli contagioase pe care le făcusem, pojarul, vărsatul de vânt, oreionul. Dar felcerul a fost de neînduplecat. În cazul scarlatinei, doamnă, regula e strictă: internarea la spital e obligatorie. Şi i-a întins mamei biletul de trimitere.

Un eveniment, chiar şi nedorit, poate face o zi să rămână în amintire. Aşa că îmi amintesc perfect acea zi blândă de toamnă când am făcut pe jos, însoţit de mama, drumul de acasă până la spitalul de boli contagioase. Treceau maşini, treceau pietoni, grăbiţi cu toţii, fiecare cu treburile lui, nu mă vedea nimeni, nimeni nu-mi dădea nicio atenţie şi nimeni nu-mi cunoştea suferinţa. Urma să stau, timp de patru săptămâni, pentru prima oară în viaţă, despărţit de ai mei. Şi o ciudăţenie: trecând pe lângă gardul şcolii unde învăţam, mi-a trecut prin minte gândul pervers că aş putea, profitând de situaţie, să mă răzbun pe vreunul din colegii mei cu care eram în relaţii proaste, contaminându-l; l-aş fi putut chema la gard fără să-i spun de ce şi apoi i-aş fi putut sufla în nas o răsuflare de-a mea plină de scarlatină. Spun asta amintindu-mi că şi mai târziu, în împrejurări asemenea sau chiar şi mai grele, când ar fi trebuit să mă simt literalmente copleşit, mintea mea, abătându-se oarecum cu voie de la izvorul durerii, a scornit năzdrăvănii care m-au uimit pe mine însumi şi m-au făcut să mă simt uneori ipocrit.

Şi iată-mă, singur, într-un salonaş auster cu patru paturi. O fereastră dădea în curticica dosnică a spitalului, încă plină de verdeaţă în acel miez de toamnă, situată chiar la buza Văii Prahovei. Cealaltă fereastră dădea într-un coridor cu geamlâc spre curtea din faţă, spre aleea care ducea la poartă, spre lumea din care eram exclus. Pentru patru săptămâni. Dumnezeule, o viaţă!...

Am stat în pat, nemişcat şi chircit, timp de câteva ore, cu ochi uscaţi dar cu plânsul înăuntru, fără să aprind lumina când s-a lăsat întunericul. Am văzut cu închipuirea odăiţa de-acasă, unde îmi petreceam serile, lumina chioară de deasupra mesei pe care trebuia să ai grijă să n-o zgâlţâi prea tare, de şubredă ce era, când pe ea se afla o cană plină cu ceai cu lapte; mi i-am închipuit pe mama şi pe tata şezând în tăcere, ducând o conversaţie minimă, cu mai multe tăceri decât cuvinte, în care subiectul eram eu. De bună seamă se-ntrebau iarăşi şi iarăşi dacă nu cumva diagnosticul fusese pus greşit — şi abia la spital aveam să mă molipsesc de scarlatină de-adevăratelea. Eu nu-mi făceam asemenea griji. Puteam să mă molipsesc de orice. Nu-mi imaginam un rău mai adânc decât acela în care mă scufundasem. Ce rău putea fi mai mare?... Pe fereastra ce dădea în coridor vedeam chiuveta comună, de fontă, veche şi destul de soioasă... Apoi în salon a intrat îngrijitoarea, care a aprins lumina şi mi-a lăsat pe măsuţa de lângă pat o tavă cu o cană ciobită cu ceai şi o farfurie de tinichea cu un fel de mâncare de care nu-mi mai amintesc. Ceaiul avea gust de dropsuri dizolvate în apă caldă, iar din cana aceea nu ştiam câţi mai băuseră înaintea mea şi nici ce se întâmplase cu ei. Pe o colegă de la şcoala de fete, pe care n-o văzusem niciodată, o conduseserăm cu toţii, cu puţin timp în urmă, în calitate de colegi de pionierat, pe ultimul drum, moartă de o boală de care nu auzisem... Nu se scurseseră decât câteva ore, şi încă de trei ori pe-atâtea trebuiau să se mai scurgă până să se încheie o zi — prima zi departe de părinţi, în singurătatea dezolantă a salonului de spital. Şi apoi zi după zi trebuiau să se adauge până să se-adune o săptămână. Şi săptămânile trebuiau să se scurgă şi ele una după alta până să însumeze patru. Mi se părea la fel de insuportabil ca şi nesfârşirea timpului, care mă aruncase în braţele panicii cu o vară sau două înainte... Pasămite, magicianul celest, care sălăşluia undeva în umbră, a vrut însă ca lucrurile să fie altfel. Nevăzut şi neştiut, a făcut un semn cu bagheta magică şi a pus capăt disperării mele.

Chiar a doua zi salonul a început să se umple. Mai întâi şi-a făcut apariţia colegul meu de clasă Dragoş Popovici, alias Gogoaşă. Mama lui era farmacistă, aşa că se bucura de un regim special: a fost lăsată să intre în salon şi să-şi instaleze odrasla cu tot dichisul. Dar şi să mă încurajeze pe mine. Apoi, mai spre după-amiază, a venit Adrian Petrescu, cu un an mai mare, „monitor” în clasă la noi, un băiat jovial, cu corp atletic şi care se pricepea foarte bine la propagarea undelor radio, de care eu n-aveam habar, şi în sfârşit, a doua zi, s-a pripăşit în salon un coleg mai mic, Hristea, pe care îl cunoşteam doar din vedere... „Fericire” ar putea să pară un cuvânt pretenţios, mai degrabă de evitat, dar nu-i totdeauna aşa. Odată cu cei doi colegi, din abisul disperării m-am trezit înălţat peste noapte în al nouălea cer al fericirii. Pentru asta a fost de-ajuns doar ideea că eram împreună cu ei douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şi că ei erau băieţi simpatici şi plini de viaţă. Şi de spirit. Apoi au fost: hârjoana, glumele, înţepăturile dintre noi, jurnalul pe care am început să-l ţin, singura oară în viaţa mea, vizitele doctorilor, care glumeau cu noi, vizitele alor mei, care n-aveau voie să intre nici măcar în curtea spitalului, aşa că îi vedeam de la mare distanţă, stând dincolo de gard şi făcându-mi cu mâna. Cafeaua cu lapte, rece şi dulce, pe care mi-a aducea mama, s-a însoţit de-atunci pentru totdeauna cu gustul salonului de spital... Brusc, şederea mea silnică la spital s-a transformat din coşmar într-o minunată şi nesperată vacanţă la o pensiune. Mi s-a părut chiar că am mână pentru scris şi mi-am început acolo „operele” — poezii şi, cum mai spus, un jurnal — nişte stupizenii imature, pe care însă nu le-am ţinut secrete ci, dimpotrivă, nu m-am sfiit să le împărtăşesc colegilor de salon. Nu-mi amintesc exact dar mi se pare că talent literar şi-au descoperit şi ceilalţi în toamna aceea, la spitalul de boli contagioase. Aşa că eram, cum s-ar zice, într-un club literar.

La un moment dat degetul gros mi s-a lipit de ceva lipicios de pe toarta cănii din care îmi beam ceaiul. Când mi l-am dezlipit, pielea groasă de pe buricul degetului s-a desprins c-un uşor pocnet de pe ţesutul de dedesubt, lăsând sub ea un loc gol, ca după o rosătură, decât doar că locul acela gol nu era plin cu lichid, ci uscat. După care, în zilele următoare, pielea a început să mi se desprindă în fâşii, fără nicio durere, ba chiar producându-mi o oarecare plăcere, pe palme şi pe picioare. Era un simptom tipic pentru scarlatină, aşa că ai mei au primit vestea cu uşurare: nu mai aveau a se teme că diagnosticul era greşit.

De la colegii mei de salon am primit şi reproşuri. Dragoş mi-a reproşat că a luat boala de la mine atunci când, cu puţin timp înainte, participasem, împreună cu alţi colegi, invitat de el, la aniversarea zilei sale de naştere. N-am putut să neg fiindcă într-adevăr în acea seară, la el acasă, mă simţisem rău şi avusesem frisoane, deci boala era deja declanşată. Apoi, Adrian Petrescu mi-a reproşat şi el că luase boala de la noi din clasă, unde fusese trimis ca „monitor”. Şi asta era la fel de adevărat câtă vreme numai în clasa noastră se iviseră două sau trei cazuri... Ce pot să spun? N-a fost un reproş spus cu înverşunare. Şi dacă pentru mine cele patru săptămâni petrecute la spital au devenit una din etapele cele mai fabuloase ale vieţii mele, nu pot decât să sper că nici pentru ei n-a fost, în final, o etapă nesuferită. Aşa că pentru vina mea, de va fi fost vreuna, cred pot să fiu iertat.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Păduchii de sub peruci*

Din ceea ce ne-a predat doamna Negoescu, profesoara noastră de istorie din ciclul doi al şcolii elementare, nu-mi amintesc decât că ne-a vorbit cu mult dispreţ despre aristocraţia franceză din ajunul Revoluţiei de la 1789. În ciuda ifoselor şi a splendorii pe care aristocraţia din acea vreme le afişau — spunea doamna Negoescu —, închipuiţi-vă, dragi copii, că sub superbele lor peruci cârlionţate mişunau păduchii.

Îmi amintesc că, în ciuda credulităţii mele de atunci (şi de mai târziu), am primit cu scepticism vestea că păduchii mişunau sub perucile nobililor de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea... Dacă i-am dat crezare că Maria–Antoaneta întâmpinase, de la balconul palatului regal, mulţimea revoltată cu celebrele cuvinte „Dacă n-aveţi pâine, mâncaţi cozonac!”, şi, drept urmare, Maria Antoaneta mi s-a înfăţişat de atunci ca o femeie arogantă şi, fără să-i fi văzut vreodată portretul, durdulie, cu pielea lăptoasă şi îngrozitor de antipatică, în schimb am suspectat-o, în secret, pe doamna Negoescu că se înclinase cu prea multă uşurinţă sub vântul înnoirii proletare.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Necredinţă*

Aveam zece ani când am încetat să cred în Dumnezeu. Pot spune că am avut revelaţia necredinţei. Îmi amintesc exact până şi locul unde am avut această revelaţie. (Dar nu-i ceva neobişnuit la mine: îmi amintesc multe alte locuri unde mi-au venit în minte diferite alte gânduri, sau unde am avut diferite conversaţii.) Plecasem în oraş pe o zi frumoasă, cu cer albastru, şi, cu puţin înainte de a ajunge la poarta Rafinăriei, „la ţevi” cum îi ziceam noi cei din cartier (adică locul unde câteva conducte care străbăteau, la vedere, un loc viran foarte întins, treceau pe sub stradă şi dispăreau în incinta Rafinăriei) — trecând prin locul acela mi-am spus deodată că Dumnezeu n-are nicio justificare, că n-are cum să existe. Din clipa aceea nimeni nu m-a mai convins vreodată de contrariu. Cu o singură excepţie, peste mulţi ani, când, datorită unor împrejurări speciale, am simţit că nu trebuie să fac notă discordantă în privinţa credinţei cu comunitatea din care, temporar, am făcut parte, şi atunci am încercat să mă auto-conving, uzând de argumente vag filozofice, că, într-o formă sau alta, Dumnezeu poate exista. Atunci însă, la vârsta de zece ani, necredinţa mea a fost de neclintit. La aflarea veştii, mama a fost de-a dreptul îngrozită, a încercat să mă convingă că nu-i decât o rătăcire de moment, şi nu mă-ndoiesc că a nutrit până la moarte speranţa că mai devreme sau mai târziu voi reveni pe calea cea dreaptă. Tata în schimb era necredincios, fără să fie însă foarte categoric în a-şi exprima necredinţa, ci doar aluziv, dând-o pe glumă ori de câte ori, în timpul discuţiilor cu mine pe această temă, mama îşi întorcea spre el privirea încruntată. Nu-mi amintesc dacă mama era sau nu de faţă atunci când i-am dat vestea. Faţa lui a rămas aproape inexpresivă, doar o umbră de zâmbet enigmatic i-a fluturat în colţul gurii.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat