Concurs de admitere*

Absolvent al şcolii elementare, de şapte clase, la sfârşitul verii urma să dau admiterea la Liceul Mixt din Câmpina — L.M.C. —, pentru clasa a opta. Ceea ce presupunea că trebuie să mă pregătesc, să mă pun cu burta pe carte. Nu mă puteam bizui pe bunul meu renume de elev premiant. Premiant, da, dar cu lacune serioase, pe care mi le recunoşteam şi de care mi-era teamă să nu-mi joace o festă taman când intram în concurenţă cu colegii mei mai slab cotaţi de la Şcoala de Băieţi. Dar în loc să mă aştern pe treabă, am trăit o vară întreagă prins în mrejele lenei şi ale pedanteriei. În loc să-mi văd de studiu, am găsit cu cale să-mi organizez, între două accese de lene, „locul de muncă”. Astfel, mi-am fabricat dintr-o bucată de carton de calitate îndoielnică o mapă de lucru, pe care am garnisit-o c-un chenar tot din carton dar unul mai subţire, alb, pe care l-am prins cu capse. Am ales apoi una din pozele mele la Chişinău, unde eram fotografiat iarna, pe stradă, aşezat pe o sanie, cam încruntat, la piciorul unui copac, învelit cu o pătură. Am acoperit poza cu ţiplă ca să pară pusă sub sticlă şi i-am confecţionat şi ei un chenar de hârtie albastră, fixată cu capse; după care i-am ataşat la spate un picior oblic astfel ca fotografia să poată sta pe masă înclinată, la marginea mapei mele de lucru, aşa cum văzusem prin filme că făceau persoane simandicoase care şedeau la birouri somptuoase şi aveau fotolii capitonate, de piele, şi mape de lucru tot de piele. Setul meu de ustensile de birou cuprindea, printre altele, un cuţit de lemn pentru tăiat paginile cărţilor, deşi cărţi cu paginile netăiate nu se vânduseră decât înainte de război şi, poate, ocazional, în perioada imediat următoare războiului. Dar pentru exercitarea pedanteriei mele, care a înflorit cu flori tentaculare în acea vară, orice instrument era binevenit. Mai aveam şi o călimară de ebonită neagră, cu capac, fiind tot ce îmi mai rămăsese după ce postamentul ei, mare cam cât o farfurioară de ceai, se spărsese şi chiar şi capacul, veşnic îmbâcsit de cerneală, era ciobit şi crăpat. (Aceleaşi tertipuri aveau să-mi devină familiare mai târziu, când aveam să-mi amân sistematic începerea studiului la diferite materii, în timpul sesiunilor de examene de la facultate, pentru a pune în ordine notiţele, pe care le luam pe foi volante; o dată am ajuns până acolo încât, la una dintre materiile cele importante, unde examenul era o veritabilă probă de foc, în loc să studiez pur şi simplu, m-am apucat să leg în volum foile volante şi să cartonez volumul destul de gros care a rezultat; am fost foarte încântat de ceea ce a ieşit, dar am picat la examen.) Totul trebuia să arate curat, aliniat şi pus în ordine. Chiar şi caietul adus de la spital, unde, cum am mai spus, am ţinut, pe durata internării, un aşa-zis jurnal, am simţit nevoia să-l trec pe curat pentru că nu corespundea cerinţelor mele estetice: rândurile nu erau de-ajuns de drepte şi conţinea prea multe ştersături şi corecţii. La sfârşitul însemnărilor, propria-mi semnătură era însoţită de autografele celor trei colegi de salon. N-am avut încotro, a trebuit să le trec pe curat şi pe ele, aşa că mi-am dat toată silinţa ca semnăturile recopiate să semene cât mai mult cu cele originale. Am fost conştient că această lucrătură le anulează autenticitatea, şi chiar şi însemnările mele, recopiate, pierdeau ceva din prospeţimea şi din inocenţa lor iniţiale, dar a fost peste puterile mele să accept în casă caietul acela ferfeniţit. Nu mai era mâna colegilor mei aceea care atinsese fila din caiet, ci propria-mi mână, şi nici cerneala din stilourile lor — totul era, şi a rămas, un fals — asta e, şi n-am ce să mai schimb... Am aşezat manualele teanc pe-un colţ al mesei şi le-am tot schimbat, de-a lungul verii, ordinea, apoi am înlocuit şi la caietele de şcoală un număr de file care nu corespundeau estetic, iar pe multe alte file am subliniat titluri şi am marcat pe margine paragrafe pe care urma să le aprofundez, când? Atunci când concursul de admitere avea să se mai apropie. Bineînţeles, nu puteam să omit creioanele, inclusiv pe cele colorate, pe care le-am tot ascuţit şi aliniat cu inscripţiile în sus neuitând să le sortez după marcă. Dar de învăţat nu învăţam nimic, spre exasperarea mamei, care mă apostrofa în fiecare zi: Ce tot te muţi de pe-un pat pe altul! Fă şi tu ceva! Şi dacă n-ai chef de învăţat, găseşte-ţi şi tu o îndeletnicire, citeşte ceva! Orice! Nu mai pot să mă uit la tine cum stai şi leneveşti cât e ziua de lungă!... Foloseam raportorul, echerul şi gheara de compas pentru a mai desena câte o figură geometrică pe un maculator rămas, după ultima clasă, pe jumătate nescris, constatam că în penarul meu compartimentat, de lemn, un perete despărţitor se descleiase şi nu se menţinea la locul lui decât datorită şanţului în care stătea presat cu mâna, şi găseam de cuviinţă că acel perete despărţitor trebuia neapărat lipit la loc. Dar cu ce? — Mai bine ai pleca afară dacă n-ai chef de nimica! mă certa mama. Du-te şi joacă-te, găseşte-ţi un prieten! Pe Titi sau cum îi spune! Sau pe Ota! Oare şi ei tot ca tine stau cât e ziua de lungă şi lenevesc? La admitere, cum o da Dumnezeu! Nu intri la liceu, te duci la şcoala de meserii — dacă n-ai niciun chef de carte!
   Norocul meu în acel sfârşit vară a fost că în ultimul moment autorităţile din învăţământ au decis să înlocuiască concursul de admitere la liceu cu admiterea în ordinea mediilor generale obţinute la şcoala elementară. Chiar şi-aşa însă, cu toate că media mea era printre cele mai mari, până la afişarea listelor nu mi-am găsit liniştea. Prea se tot vorbise în clasa a şaptea de originea socială ca să exclud posibilitatea ca acea blestemată origine socială să conteze, poate chiar să fie hotărâtoare la admitere. Iar eu eram de origine socială mic-burgheză. Îmi aduc aminte de o oră de clasă când diriginta ne-a strigat după catalog şi fiecare a trebuit să declare meseria tatălui. Nu existau decât trei categorii de origine socială: muncitorească pentru copiii de muncitori, ţărănească pentru copiii de ţărani şi mic-burgheză pentru ceilalţi, indiferent că erau medici, ingineri, profesori sau funcţionari. Tata era funcţionar la Întreprinderea Comunală a oraşului, aşa că m-am trezit, un-doi, la mic-burghezi. Pe tata l-a umflat râsul când a aflat că a fost ridicat la rangul de mic-burghez. Uite-te în casa asta! a spus. Aducem apa din curte, ne spălăm în lighean, ieşim la budă în curte şi iarna ţi-aduci aminte cum îţi îngheţă fundu’ acolo, etajera asta se clatină de parc-ar fi beată şi masa la fel, locuim cu chirie, n-avem şifonier, ne adăpostim hainele, atâtea câte sunt, sub o pânză, şi niciuna din toate gioarsele astea de mobilă nu e noastră! Şi suntem mic-burghezi!
   Probabil că până la urmă n-au ţinut cont de originea socială şi într-o dimineaţă de august mi-am văzut numele pe lista celor admişi la liceu pe unul din primele locuri.
   Ca să vezi lista trebuia să urci treptele de la intrarea impozantă a liceului. Lista era lipită pe dinăuntru şi se vedea prin grilajul porţii masive de fier forjat, sub arcada înaltă cu basorelief. Mai existau şi alte intrări cu uşi de fier forjat, mai mici, adăpostite în adâncul unor portaluri cu basorelief, înfăţişând, de o parte şi de cealaltă, doi arbori, mai degrabă filiformi, crescând fiecare dintr-un ghiveci, care îşi uneau tulpinile în vârful bolţii.
   Eram acum elev al acelui liceu, care pe atunci încă n-avea nume.

   Peste două luni şi ceva aveam să împlinesc paisprezece ani. Am avut sentimentul că foarte curând copilăria mea avea să se încheie. Aveam datoria sa păstrez viu în suflet tot ce a fost minunat în ea — asta am simţit. Şi că, odată ajuns om mare, trebuia să nu uit cum e să fii copil şi le arăt copiilor care aveau să vină după mine înţelegerea şi răbdarea cuvenite. Fiindcă cei mari se pare că de cele mai multe ori uită. Eu trebuia să fiu excepţia de la regulă.

   În fiecare primăvară, în locul cel mai frecventat din Câmpina, piaţa oraşului, se ţinea bâlciul. Dura o săptămână şi ocupa aproape întreaga piaţă, care nu era chiar mică. Nu cunoşteam la vremea aceea atracţie mai mare. După ce ieşeam de la şcoală mă duceam să-mi petrec acolo ore întregi mutându-mă de la o tarabă la alta, de la o dugheană la alta, de la o baracă la alta. Stăteam şi căscam gura lângă roţile norocului, dar una dintre acestea, cea mai mare, îmi plăcea cu deosebire, cu jupânul ei gură-bogată cu tot. Roata norocului, oameni buni! striga, şi gesticula, şi era mereu vesel — brunet, cu mustaţă, înăltuţ şi vesel. Veniţi şi vă-ncercaţi norocu’! Uite-o, asta-i roata norocului! Fără pierdere, oameni buni!... Mă gândeam: cum aşa, fără pierdere? E posibil? Adică la fiecare număr câştigi ceva? Şi el, nastratinul, chiar se ţinea de cuvânt. Mă rog, în felul lui. Oriunde se oprea marea roată cu cuie, îţi lua de pe raft şi îţi punea în palmă un motănel de ghips, vopsit caraghios cu roşu şi cu galben, sau un pitic minuscul, cu fes roşu, sau un hopa-mitică de tinichea, sau un degetar — stăpânul roţii norocului părea că se bucură împreună cu fiecare client al său. Premiu’ ăl mare! striga, şi ridica sus deasupra capului o găleată zincată şi o agita de zor. Găleata! striga. Uite-o aicea! Joacă şi poa’ să fie a ta, neamule! Norocu’ vine când nici nu gândeşti! Roata norocului! Fără pierdere! Toate numerele câştigătoare! Veniţi şi jucaţi, oameni buni! Fără pierdere! Roata, ia uite-o unde s-a oprit! La un cui de găleată!... Mai avea şi o statuetă de ghips, mare şi grea, Venus sau cam aşa ceva, vopsită ţipător, cu auriu şi roşu, iarăşi roşu, aşezată pe-un raft, la loc de cinste. A trebuit s-o apuce cu amândouă braţele, cu grijă, când a câştigat-o un flăcău de la ţară şi a trebuit să i-o dea căinându-se neîncetat, în gura mare, ca s-audă tot poporul din piaţă. Şi la fel s-a-ntâmplat şi cu găleata când roata, după un păcănit asurzitor de câteva ture, s-a oprit la numărul 20, numărul găleţii. Stăpânul roţii şi-a aruncat braţele în sus şi a strigat: A luat-o! Oameni buni, a luat-o, a luat-o, a luat-o! Găleata mea, uite c-a luat-o! Douăş’de lei m-a costat, oameni buni! A luat găleata. M-a sărăcit! Mi-a luat tot ce-am avut mai bun, neamule! Tre’ să-nchid taraba şi să mă duc acasă! Ia uite-o, găleata, cum s-a dus! Două’ş de lei, premiu’ ăl mare!... Se căina cât îl ţinea gura, iar eu mă uitam ţintă la el şi-l vedeam cum îşi ascunde un zâmbet sub puhoiul de văicăreli în timp ce-i înmâna găleata fericitului câştigător, şi mă uitam apoi în urma fericitului câştigător cum se pierde în mulţime ducând găleata cu el.
   Până la sfârşitul vieţii, tata şi-a adus aminte de acel strigăt de victorie al jupânului de la roata norocului. A luat-o! striga ori de câte ori ceva se încheia favorabil în măruntele întâmplări cotidiene — când nepoţica lui căpăta în sfârşit câte un flecuşteţ dorit, sau când cineva din familie câştiga la remi. Căci tata a fost uneori trist sau melancolic, dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată posac, sau morocănos, sau ursuz...
   Apoi mă desprindeam cu regret de roata norocului şi mă mutam să chibiţez la alte dughene. Fiindcă trebuia să le văd pe toate. Tir sportiv scria cu litere mari pe firma uneia din barăcile cele mai căutate, mai puţin de trăgători cât mai ales de gură-cască asemenea mie. Mă familiarizam cu figurile decupate din tablă şi pictate colorat, care urmau să se pună în mişcare la atingerea ţintei, având îndărătul lor peisaje diferite, colorate şi ele: o nevastă începea să-şi croiască bărbatul pe spinare c-un retevei, doi pădurari se porneau să mânuiască fierăstrăul tăind un buştean, un curcan se apuca să ciugulească grăunţe, şi altele asemenea. Ţintele rotunde, albe, mari cât o monedă de argint cu chipul lui Ştefan cel Mare, c-un punct negru în centru, erau pistruiate de pe urma loviturilor alicelor, pistruii fiind cu atât mai rari cu cât erau mai departe de centrul ţintei. Jupânul cu tirul sportiv nu striga după muşterii. Era îndesat, mustăcios şi sobru. Alicele, pe care le fabrica pe loc c-o preducea, ţăcăneau tot timpul şi ricoşau dintr-o ţintă într-alta. Şi atunci am auzit...
   Undeva prin jur cineva a venit şi a spus: A murit Stalin.
   Toţi au amuţit. Trăgătorul a luat puşca de la ochi şi a lăsat-o cu patul de pământ. Jupânul îndesat şi mustăcios a tresărit şi a spus: — Atenţie să nu se descarce! Să nu-ţi găureşti vreun ochi! Mai bine dă-o-ncoace... Chibiţii de la tarabă au încremenit uitându-se unul la altul cu mutre lungi. Am simţit aerul căldicel şi umed din acea zi de început de martie venind dinspre locul cu tarabe şi barăci pe care încă nu apucasem să le văd — şi erau destule asemenea tarabe şi barăci —, am văzut perdeaua subţire de nori pe care soarele arunca pete albe, strălucitoare. Continua să adie vântul umed şi căldicel de primăvară, de care nu te săturai să-ţi umpli pieptul.
   O, ce bine!
   Iată o etajeră în trepte, cu rafturi din ce în ce mai depărtate, pe care stau aşezate sticle de toate mărimile şi de toate felurile. Plăteşti un leu şi capeţi trei belciuge de lemn, pe care ai dreptul să le arunci ţintind gâtul sticlelor. Sticle cu sucuri, sticle cu bere, sticle de toate felurile, iar sus, pe cel mai înalt raft — raftul regal —, iată o sticlă de şampanie, cu gâtul învelit în staniol. Ca să atragă clienţii, jupânul cu sticlele face demonstraţii: ia cele trei belciuge şi le aruncă spre sticla de şampanie. Fără greş, toate cele trei belciuge se opresc şirag pe gâtul sticlei dănţuind o tură sau două, captive, înainte de a recădea în nemişcare. El o face, dar muşteriii dau greş pe capete. Belciugele sar neîndemânatice ricoşând de burţile sticlelor, astfel că jupânul trebuie mereu să se aplece şi să le culeagă de pe jos. Totuşi un belciug se agaţă o fracţiune de secundă de vârful sticlei de şampanie, dar sticla de şampanie se descotoroseşte de el de parc-ar fi spurcat. Ah! ia uite cum n-a vrut! exclamă muşteriul c-o zvâcnet tardiv din umăr, care n-a reuşit să influenţeze traiectoria belciugului. Mă uit la el: e un tip simpatic, între două vârste, cu care mă simt solidar în ciuda diferenţei de vârstă. L-aş încuraja să mai încerce.
   O, ce bine!
   Nimeni, în piaţa oraşului, nu comentează moartea lui Stalin. Sau cel puţin asta e senzaţia mea.
   Chiar şi de aici roata cea mare a norocului, aşezată în picioare tocmai la celălalt capăt al pieţei, se aude păcănind — cuiele trec în dans ameţitor prin dreptul lamelei de oţel, şi poartă cu ele numerele câştigătoare. Numerele câştigătoare, toate, dar îndeosebi cele care corespund lui Venus şi găleţii de tablă zincată — nu le vezi dar ştii că sunt acolo —, se perindă zadarnic, iar şi iar, prin dreptul lamelei. Clienţii au impresia că cu cât îi dau roţii un brânci mai tare, cu cât roata face mai multe ture, cu atât norocul va fi mai darnic cu ei. În goana nebună a roţii numerele nu pot fi văzute. Abia când roata îşi mai domoleşte avântul zdrăngănitor şi metalic, numerele de pe ea devin vizibile. Iată-l — 15! Se îndepărtează de lamelă coborând odată cu roata şi toată lumea vede clar că n-o să mai aibă destul avânt să suie de cealaltă parte, din nou, până la lamelă. Dar 20? DOUĂZECI? Ia uite-l cum se-apropie! Ia uite-l! DOUĂZECI — şi lumea ştie de-acum că DOUĂZECI înseamnă găleata. E-acolo, jupânul o fi cumpărat alta. Avântul roţii se ostoieşte. Nu mai are destulă energie pentru ca DOUĂZECI să ajungă în dreptul lamelei.
   La un cui, oameni buni! Ia uite-l! Un singur cui! Înc-un cui şi-mi lua găleata, bată-l norocul! Păi nu mai sta pe gânduri! Norocul îţi dă târcoale, omule! Un cui distanţă! Un singur cui! Păi merită să-ncerci, omule! Mai dai un ban, mai tragi o dată! Roata norocului, oameni buni! Înc-un cui şi găleata e-a ta, omule! Nu mai sta pe gânduri, mai trage o dată! Hai, neamule! Hai la roata norocului!
   Era timpul s-o iau către casă, cu norocul în suflet.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat