Traversarea curţii*

O femeie destul de în vârstă îşi făcuse un obicei din a traversa curtea noastră folosind-o drept scurtătură. O traversa fără nicio reţinere ca şi cum curtea ar fi fost un drum public. În timp ce trecea, cu o figură încruntată, nu se uita nici în dreapta nici în stânga, nu saluta pe nimeni, nici nu cerea voie şi foarte probabil nu-l cunoştea nici pe proprietar nici pe vreunul din chiriaşi. E drept că pentru a ajunge de pe strada Filimon Sârbu la Gara Câmpiniţa, curtea noastră era o cale foarte comodă. Altfel, pe străzi, ocolul ar fi fost mare. Dar femeia îmi era antipatică şi tupeul ei de a trece printr-o curte străină, prin curtea mea, mă înfuria la culme. O dată, după ce a ieşit pe poarta prin fundul curţii, care dădea spre linii, am aruncat în urma ei cu un bulgăre de pământ. Bulgărele a izbit poarta pe care ea o închisese cu o secundă înainte. Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva exagerasem. Dar nu, mă simţeam stăpânul curţii şi nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că nu eram decât chiriaş.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat