Scrisul cu de-a sila

Mi se părea pe vremuri că oricare din prietenii şi cunoscuţii mei care vădea o brumă de talent literar avea obligaţia să-şi ia talentul în serios şi să încerce să scrie. Iar eu aveam obligaţia, mi se părea mie, s-o fac pe impresarul literar şi să-l „constrâng” să purceadă la faptă.
   Astfel, îmi amintesc de un prieten, V.D., care, cu mulţi ani în urmă, într-un mod nu foarte explicit, şi-a manifestat în câteva ocazii interesul pentru scris; s-a întâmplat să comentăm împreună câteva cărţi; iar în întâlnirile cercului nostru de prieteni dovedea umor şi o oarecare vioiciune a spiritului. Ei bine, nu numai că l-am îndemnat să scrie, dar, conştient că nimeni nu ia vreodată în serios un simplu îndemn, m-am gândit să merg mult mai departe. Cum locuiam în oraşe diferite, i-am trimis prin poştă planul detaliat al unei scrieri de mai mari proporţii, pe care urma s-o dezvoltăm împreună dacă găsea că şi lui i se potriveşte. Şi, pentru ca propunerea să i se pară şi mai angajantă, am însoţit planul de un blocnotes destul de voluminos şi de un pix. Cu asta, îmi închipuiam eu, V.D. era prins iremediabil în mrejele viitoarei creaţii literare.
   Nu s-a întâmplat nimic. După câteva luni ne-am întâlnit întâmplător. V.D. nu primise coletul. Câtuşi de puţin impresionat de gestul meu, s-a mărginit să-mi explice că la adresa cu pricina locuia doar în gazdă, că fusese plecat un timp şi că la întoarcere gazda nu-i spusese nimic de vreun colet sosit pe numele lui. Nicio intenţie din partea prietenului meu de a-l recupera.
   Şi asta a fost tot. M-am întrebat doar la ce va fi folosit gazda prietenului meu blocnotesul şi pixul. Şi cum găsise schiţa meu literară.
   O a doua tentativă de „racolare” s-a petrecut cu o cunoştinţă, I.B., aproape prieten, care de asemenea locuia în alt oraş. Îmi ajunsese în mână, cu totul întâmplător, un soi de ziar „personalizat” creat de el, exemplar unic, un fel de samizdat, fără a fi contestatar ci doar vag satiric la adresa colegilor săi de serviciu, şi mai ales, prin text şi grafică de mână, dedat jocului şi amuzamentului gratuit.
   Mi-am zis din nou: iată omul sortit scrisului. A început între noi o corespondenţă susţinută, cu îndemnuri din partea mea, cu reticenţe capricioase şi cu refuzuri romantice din partea sa, urmate de noi sfaturi de-ale mele şi alte tergiversări molcome de-ale sale. Până când, la un moment dat, i-am trimis, drept momeală, manuscrisul unui roman de-al meu. Roman pe care, desigur, la vremea aceea, încă nu reuşisem să-l public. Câteva luni mai târziu I.B. mi-a dat de veste că manuscrisul a dispărut dintr-un fişet din biroul său. Era unicul exemplar care îmi rămăsese după câteva încercări la redacţiile „socialiste” ale epocii.
   Şi cu asta s-a încheiat totul. I.B. n-a fost convins să se apuce temeinic de scris. În schimb a încetat să-şi editeze „ziarul”: devenise pentru el o îndeletnicire minoră în comparaţie cu virtuala sa operă literară.
   Am mai avut şi alte câteva tentative de ademenire într-ale scrisului, toate soldate cu eşecuri.
   M-am întrebat în repetate rânduri de ce am simţit nevoia s-o fac. Astăzi sunt, cred, în măsură să-mi dau un răspuns: am făcut-o în compensaţie la neademenirea mea, de-a lungul timpului, de către persoane, literate ori nu, pe care nu le-ar fi costat nimic s-o facă.