miercuri, 7 iulie 2010

Amintiri fulgurante (III)*

Mama m-a învăţat o rugăciune inventată de ea, care sună cam aşa: „Doamne,

iartă-mă pentru ceea ce am făcut rău şi n-am să mai fac. Şi te rog să ai grijă de mama şi de tata. Amin.” Aşa că în fiecare seară, în pătuţul meu, înainte de culcare, stau în picioare îndărătul grilajului, cu ochii ridicaţi spre icoana cu Fecioara şi cu Pruncul, şi rostesc rugăciunea improvizată de mama... Cam interesată, mama. Are convingerea că norocul şi puterea de convingere sălăşluiesc în sufletul meu neîntinat de copil, şi că de aceea ruga mea pentru integritatea ei şi a tatei are mai multe şanse să fie ascultată.

Mai târziu avea să încerce să câştige la loto jucând cu datele zilei mele de naştere — 3,11,38. Dar n-a fost să fie.


Iepurii angora ai domnului Hoepfner au dispărut. Coteţul, lipit de peretele de lemn al bucătărioarei de vară, la piciorul trunchiului retezat al caisului uscat, a rămas gol. Într-o zi de vară cu cer furtunos mă strecor în el. Abia încap. Stau ghemuit, dincolo de uşiţa cu plasă de sârmă, pe paiele vechi, simţindu-mă la adăpost, ca în multe alte locuri strâmte şi ferite pe care le-am găsit sau mi le-am creat. Şi atunci, deodată, cerul crapă chiar deasupra capului într-un tunet sălbatic împroşcând cu mii de ace asurzitoare. Mă zbat înnebunit să ies, zgâriindu-mi spinarea de rama uşiţei.


Domnul Hoepfner are din nou iepuri. Iată-i în coteţ, bulucindu-se prietenoşi la uşiţă, claie peste grămadă, cu nările fremătând, sperând să capete de la mine frunze de salată. Observ că unul dintre ei nu dă niciun semn de nerăbdare; de fapt, ceilalţi calcă peste el cu nepăsare. Mă uit mai atent: zace nemişcat şi ochii îi sunt tulburi. Toată acea vânzoleală peste cadavrul semenului lor mă indignează.


Ca să ieşim în stradă, totdeauna trecem prin faţa casei familiei Peiu de la mijlocul curţii. De data asta uşa lor e deschisă şi dinăuntru vine întrebarea domnului Peiu: Hei! încotro aţi pornit-o?... Tata, într-o dispoziţie minunată de miez de vară la lăsarea serii, se opreşte în dreptul uşii, îşi ia o poză marţială, îşi scoate în faţă piciorul drept proptindu-l ţeapăn în pământ cu muchia tocului şi, ducându-şi mâinile la spate, uşor aplecat în faţă, îi răspunde teatral: La cinematograf!

***

*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu