marți, 20 iulie 2010

Pe ploaie*

A plouat îndelung peste oraş — ploaie de vară —, apoi a stat, şi Marcela a considerat că acum e momentul să iasă după mici cumpărături pe la dughenele din apropierea casei. Şi-a pus pantofii de vară, cu feţe de pânză, umbrela şi-a lăsat-o acasă, iar Dan n-a obiectat; ca de obicei, a rămas în casă cu cărţile lui. Dar la scurtă vreme după ce Marcela ieşit, ploaia s-a pornit din nou, încă înainte ca ea să încheie plăcutul tur al dughenelor. Pe aleea Răşinari, unde din cauza ploii nu mai era nimeni, s-a adăpostit sub un copac apreciind că ploaia n-o să stea prea curând, a strâns din umeri înfrigurată şi s-a uitat cu îngrijorare în sus, la picăturile mari şi reci care cădeau şi tot cădeau de pe crengi. Apoi a devenit melancolică, a oftat şi s-a gândit: O! de i-ar da lui Dan prin cap să-mi iasă în întâmpinare cu umbrela! Nu că mi-ar păsa că am s-ajung acasă udă toată, dar ce frumos ar fi din partea lui un asemenea gest!

Figura lui Dan nu s-a ivit însă în ploaia din capul aleii.

Realitatea este însă că la fel s-a gândit şi Dan: că ar fi din partea lui un gest frumos să-i iasă în întâmpinare Marcelei, cu umbrela. Dar nu s-a clintit din casă.

Iar ca să spunem adevărul: Marcela nu s-a gândit nicio clipă că Dan ar fi trebuit să-i iasă în întâmpinare cu umbrela. Îi era de-ajuns că îşi satisfăcuse plăcerea de a face cumpărături singură.

Iar ca să spunem adevărul până la capăt: Marcela nu-şi luase pantofii cu feţe de pânză ci pe cei cu feţe de piele, şi nici umbrela n-o uitase acasă. Şi de ce să-l scoată pe Dan afară din casă pentru o toană de-a ei?

Şi ca să restabilim adevărul gol-goluţ: nimic din toate astea nu s-a întâmplat cu adevărat.

***

*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

2 comentarii: