Marilena şi Melisa*

„Poate vă-ntrebaţi — a rostit de la catedră instructorul Cerchez — de ce trebuie să discutăm de nişte indivizi care n-au nicio legătură cu şcoala... n-au nicio legătură cu organizaţia de pionieri din şcoala voastră. Aşa ar zice unii, parcă-i şi aud!... Păi n-au? asta vă-ntreb. Chiar n-au nicio legătură?”

Aştepta vreun răspuns din partea clasei, sau nu aştepta? Nu era prea clar. Străinul de la catedră degaja putere. Se uita mai mult în jos, cu o expresie de nemulţumire pe faţă şi puterea îl înconjura ca un nor opac.

Dănilă îl mai văzuse în şcoală de vreo două-trei ori, de la distanţă însă, traversând holul sau stând de vorbă cu câte un cerc întreg de profesori, pe care îi depăşea în înălţime. Nimeni dintre elevi nu ştiuse cine era şi de unde apăruse, dar se vedea dintr-o privire că e un tip cu greutate. Aveau şi un nume cei din tagma lui, care, numai el, numele, suna ca o ameninţare: activişti.

Profesorii îşi ţineau catalogul sub braţ şi îşi înălţau faţa spre el arătându-i multă bunăvoinţă. În timp ce el nu le întorcea decât o privire superioară şi mohorâtă, de străin sigur de spatele său. Doamna Constantinescu se pare că avea oricând timp pentru instructorul Cerchez. În clasă, şezând la catedră, în orele de limba română, zâmbea foarte puţin şi foarte rar dar lui uite că-i zâmbea cu toată faţa. Radioasă, ăsta-i cuvântul potrivit. Şi doamna Negoiţă la fel.

Până acuma nimeni nu-l văzuse însă şezând la catedră. Era pentru prima oară şi — ca să vezi, ghinionul dracului —, tocmai în clasă la ei. Elevii au întotdeauna simţ critic, asta se ştie; dar el nu părea să se sinchisească de simţul lor critic. Le ţinea pionierilor şi tuturor laolaltă, oricine s-ar fi aflat în clasă, o lecţie de responsabilitate. Le vorbea de persoane străine care aveau o legătură neclară cu şcoala, cu organizaţia lor de pionieri, o legătură — lăsa el să se înţeleagă — pe cât de obscură, pe atât de dăunătoare. Negativă, ăsta era cuvântul. Erau conştiente acele persoane că fac rău şcolii şi poate chiar întregului oraş?... Instructorul deschidea foarte puţin gura când vorbea, dar, atât cât o deschidea, îi era de-ajuns ca să rostească cuvintele grele... Nu i se vedeau decât dinţii de jos şi avea o privire lipsită de veselie, chiar posomorâtă... Ceva rău se întâmplase undeva în oraş, poate chiar în şcoală, poate chiar în clasă la ei. Nimeni nu ştia nimic sigur. Poate urma să înceapă o anchetă. Instructorul Cerchez venise să curme răul nevăzut şi avea să procedeze după un regulament de care Dănilă nu ştia nimic, şi cu siguranţă nici ceilalţi, dar care prevedea pedepse dintre cele mai aspre...

...Acum instructorul pronunţa două nume, şi toate urechile tresăreau. Marilena şi Melisa. Sfinte Sisoe, ce-o mai fi şi asta!... Marilena şi Melisa! Te uitai în jur şi nu vedeai decât feţe lungite a mirare, întorcându-se unele spre celelalte. Marilena şi Melisa?... Câţi auziseră de ele, şi câţi nu?...

„Terminaţi cu foiala!” a poruncit instructorul, încruntat. Era clar, lui nu-i ardea de glumă. Niciodată nu-i ardea de glumă. Şi chiar şi când poruncea, tot nu se uita la clasă.

Unii începeau să-şi amintească cine erau cele două nume. Marilena şi Melisa... De fapt multă lume din oraş le cunoştea ca pe surorile Onofrei, asta da. Sigur, câţiva auziseră numele astea, dar puţini în clipa de faţă ar fi putut să dea vreun amănunt despre ele.

Dănilă îşi aminti şi el. Locuiau destul de aproape de casa lor, pe strada Tudor Vladimirescu. Şi, într-adevăr, nu le ştiuse până atunci după numele de botez. Pe mulţi îi auzise vorbind răutăcios de ele. Iepele, aşa le ziceau. Dar de ce Iepele?

Cu un ochi mai închis decât celălalt, instructorul Cerchez şedea aplecat peste catedră de parcă exista acolo, undeva pe tăblia întinsă, un amănunt care îl interesa. După care constata că de fapt nu-l interesează şi îşi îndrepta privirea undeva deasupra clasei.

„De ce vorbim de acele individe? — a continuat el. E vreunul din voi care consideră că nu merită? Ia să văd! Cine consideră că nu merită să discutăm? E cineva?... Nu e nimeni!” — constata el; şi pentru o clipă lăsa impresia că asentimentul clasei l-a mai îmbunat. Dar nu dura decât o clipă sau două.

Relua, la fel de pornit ca mai înainte: „Merită! Vă spun eu că merită! Pentru că au făcut destulă vâlvă în oraş şi pentru că au o influenţă negativă. Păi cum adică, să mă prefac că nu văd? Asta vreţi voi? Să mă prefac că nu văd? Nu mai departe decât săptămâna trecută v-am observat comportamentul în timp ce treceaţi în coloană prin dreptul unei anumite case de pe strada Tudor Vladimirescu. La care casă mă refer? Ştiţi voi bine la care! V-am observat cum vă uitaţi peste gard... Mulţi dintre voi... Nu zic că toţi. Dar destui!... V-am observat cum vă uitaţi peste gard şi vă hlizeaţi de parcă era acolo cea mai mare distracţie de pe lume! Ştiaţi cine locuieşte acolo, nu? D-aia vă uitaţi! Fiindcă ştiaţi cine locuieşte. Şi ce vă aşteptaţi să se-ntâmple? Să iasă cineva la gard, cineva de care ştim cu toţii, şi să vă facă semne cu mâna? Asta aşteptaţi să se-ntâmple?”

Instructorul Cerchez era prea nervos. Făcu o pauză ca să se calmeze. Nu fu însă cu nimic mai puţin pornit când reluă:

„Sunt două... cum să le zic?... Fete? Nu-mi vine să le zic fete. Şi cred că nici vouă nu vă vine... Mai degrabă două individe, cum ziceam. Care nu au nimic în comun cu morala societăţii noastre. Vreţi să vă spun ceva? Nici nu mă miră, având în vedere originea lor socială. Voi n-aveţi decât să le ziceţi cum doriţi. Puteţi să le ziceţi şi pe nume, Marilena şi Melisa, mă rog, pe mine nu mă deranjează. Nu numele e important. Pe noi ne interesează ce gândiţi voi. Ca să ne facem o idee de înrâurirea negativă pe care o au ele în rândurile pionierilor, în rândurile celor ce îşi văd de şcoală cu conştiinciozitate şi se pregătesc să devină cadrele de nădejde ale României socialiste de mâine... Ne interesează părerea voastră despre comportamentul acestor... Fete, am spus? Individe?... Femei mai degrabă, aş zice! În ciuda vârstei lor tinere. Da, femei depravate, care fac de râs, ce? Oraşul nostru? Nu, nicidecum! Oraşul merge înainte! Şcoala pe care tocmai au absolvit-o? Nicidecum! Şcoala, la fel ca şi oraşul, are regulile ei stricte! Fac de râs clasa lor socială... care oricum s-a făcut de râs în faţa istoriei. Aşa că am putea spune că din punctul ăsta de vedere n-au decât să se destrăbăleze cât doresc dacă prin asta fac de râs burghezia din care au făcut parte până de curând!... Dar pe lângă asta, ele sunt un exemplu negativ, cum spuneam. Şi acest lucru noi nu-l putem tolera.”

Instructorul Cerchez n-avea nicio hârtie pe catedră. Doar o servietă veche, pe jumătate goală, pe care o lăsase să zacă jos pe podium, rezemată de piciorul catedrei. Chiar goală, aşa arăta servieta aia. Fleşcăită.

„Am să vă dau cuvântul pe rând, iar voi să vă exprimaţi punctul de vedere.”

De la catedră, s-a uitat mai întâi într-o parte a clasei, apoi în alta, apoi s-a întors cu privirea la prima parte, începând să dea semne de nervozitate...

„Ei! Nu vrea nimeni să-şi exprime punctul de vedere? Toată lumea consideră că-i normal ce se-ntâmplă?”

Nimeni nu se ridica în picioare... Nimeni nu întreba nimic.

Nimeni...

Tot nu se ridica nimeni...

Şi în continuare nimeni...

Instructorul nu-i cunoştea după nume. De fapt nu-i cunoştea deloc. A făcut un semn din cap şi a zis: „Tu.”

Pe-acolo prin zona arătată, cine era? Toţi şi-au întors capetele într-acolo. Bărbulescu a dat să se ridice în picioare, şovăitor, contrariat că ghinionul căzuse tocmai pe el. Dar nu căzuse. Instructorul Cerchez a zis: „Nu tu. Tu!”... Şi a zvâcnit din cap, nervos: „Tu, cu matricola descusută!”...

Bejan s-a ridicat în picioare, la fel de unduitor-şovăitor ca şi Bărbulescu; colegii îi ziceau Burlan. „Da, tu, a zis instructorul Cerchez. Tu ce părere ai de toată situaţia asta de care v-am vorbit?”

Burlan stătea rezemat moale cu şalele de pupitrul băncii din spatele său, cu o lucire de panică în privirea sticloasă. Se străduia să rămână în picioare.

„Ei! l-a îmboldit instructorul, iritat. N-ai nicio părere?”

— Eu cred că... a îndrăznit Burlan. Şi a rămas cu vorba-n vânt.

„Ia s-auzim! a spus cu asprime instructorul. Crezi că ce?”

— Cred că n-ar trebui... a încercat Burlan să continue. Şi iar a rămas tăcut.

„De ce ai matricola descusută? a continuat instructorul cu aceeaşi asprime în glas. La o adică o scoţi de tot, da? Poţi să faci orice prostie prin oraş şi, fără matricolă, nu mai ai nicio răspundere!”

— Nu-i descusută! s-a apărat Burlan. Doar într-o parte... m-am agăţat de...

„De?” l-a somat instructorul.

Burlan îşi epuizase toate răspunsurile.

„Altcineva!” a spus instructorul. Privirea i-a alergat peste capete. S-a hotărât imediat şi a arătat cu degetul: „Tu!” Răducanu s-a simţit vizat şi a făcut un efort să se ridice în picioare. Eu? l-a întrebat pe străinul de la catedră. Instructorul nu s-a simţit câtuşi de puţin străin. A răspuns sec: „Da. Tu. Care-i părerea ta despre cele discutate?”

— E foarte rău, a răspuns Răducanu.

„Foarte rău, în ce fel?” a insistat instructorul.

— Ne influenţează negativ, a spus Răducanu, cu o mutră mulţumită de sine.

Şi într-adevăr, mai mult decât atât ce-ar fi putut instructorul să-i ceară?...

Putea să încerce şi cu alţii, dar era deja plictisit.

Trecând pe strada Tudor Vladimirescu, în coloană, în drum spre stadion, Dănilă întorcea curios privirea spre dreapta şi se uita la casa aceea arătoasă, masivă şi solidă, contrastând cu casele banale din jur. În casa aceea locuiau cu familia lor surorile Onofrei. Curtea era de fiecare dată goală şi gazonul tuns scurt, nicio urmă de vieţuire. La ferestre erau trase până jos transperantele de pânză albă, îngălbenite de soare şi pătate de ploile care de-a lungul anilor se tot strecuraseră prin spaţiile dintre cercevele. Jos, sub gura unui burlan, stătea o găleată emailată, uşor înclinată, cu buza îndoită, de pe care sărise emailul, plină ochi cu apă de ploaie.

Cu toţii întorceau privirea într-acolo — întreaga coloană —, pasul li se împleticea. Se poticneau unii, râdeau alţii, până când din cadenţa pionierească nu mai rămânea nimic. Până şi Grosu, oricât era el de meşter într-ale tobei, şi oricât de serios din fire, începea să piardă cadenţa. Beţele de lemn se loveau unul de altul şi ambele loveau neîndemânatic marginea de metal a tobei. Râdeau cu toţii nervos deşi erau gata să pretindă că se amuză.

Instructorul însă nu se amuza. Intervenea autoritar şi le cerea să redevină un detaşament de pionieri. Asta se putea realiza fiindcă acum casa surorilor Onofrei rămăsese în urmă.

Marilena şi Melisa erau fetele unui fost magistrat, despre care nimeni nu ştia cu ce se ocupă în prezent. Era văzut din când în când trecând agale pe stradă, înalt şi masiv, de obicei îngândurat, dar nu foarte. Să fi ieşit oare la pensie, de avea atâta timp liber? Parcă totuşi nu arăta a fi la vârsta pensionării. Vecinii poate că erau la curent, dar Tudor Vladimirescu era o stradă liniştită, cu gospodari care nu ieşeau niciodată în poartă, să stea de vorbă, ca pe alte străzi din cartier. Aşa că dacă ei erau, poate, la curent, informaţiile despre situaţia fostului magistrat nu se răspândiseră în oraş. Iar pe nevastă-sa chiar n-o văzuse nimeni niciodată. Oare avea nevastă, sau erau despărţiţi? Realitatea e că despre el se vorbea în cartier foarte puţin.

Toată lumea era cu ochii pe fetele Onofrei. La drept vorbind, Dănilă nu le văzuse niciodată pe amândouă în acelaşi timp. Doar din spusele lumii reieşea că sunt două. O întâlnea pe stradă, să zicem, pe una din ele, îşi zicea în sinea sa că trebuie să fi fost Marilena, când în realitate ea poate că era Melisa. Dar dacă amândouă arătau la fel, într-adevăr aveau ce arăta. Le caracteriza şi pe ele o anumită robusteţe, la fel ca şi pe tatăl lor, fostul magistrat, dar nici urmă de aparenţă greoaie. Mai degrabă ţi-ar fi venit să spui despre oricare din ele: uite o fată sportivă, numai bună să-şi petreacă timpul liber pe terenurile de tenis cu zgură roşie din partea de vest a oraşului. Nici lor, la fel ca şi tatălui lor, nu părea să le pese ce crede despre ele lumea de pe stradă. Melisa — sau Marilena? — putea fi văzută umblând vara într-o rochie uşoară, de muselină, şi pe cap cu o pălărioară croşetată, cu boruri ondulate şi pleoştite, care îi aruncau o umbră misterioasă peste faţa îndulcită de un zâmbet interior. O lăsai să treacă de tine şi te uitai în urma ei. Şi ce vedeai? O siluetă armonioasă, perfect verticală fără a fi băţoasă, pulpe bine proporţionate, grosuţe dar nu muşchiuloase... Da, fetele Onofrei erau înalte şi bine legate, drăguţe şi fără doar şi poate cuviincioase. Sau în orice caz bine-crescute. Fostul magistrat avea de ce să fie mândru.

Apoi se întâmpla ca Marilena şi Melisa să dispară din oraş o vară întreabă. Sau poate că mulţi locuitori din oraş plecau vara în vacanţă şi ei erau aceia care nu mai aveau prilejul să le vadă umblând pe străzi. Şi atunci, întorcându-se din vacanţă, rămâneau cu impresia că surorile Onofrei se făcuseră nevăzute pentru un timp. Fetele nu se arătau o vreme dar toată lumea vorbea de ele. Şi nimeni nu le zicea altfel decât Iepele. Marilena să fi fost mai mare? Sau Melisa? Una din ele dispăruse la un moment dat pentru mai multă vreme. Lumea spunea că ar fi plecat la facultate, dar cu toţii erau siguri că mulţi purici n-avea să facă acolo, la facultate, oricare din ele ar fi fost.

În orice caz, faima lor nu era deloc bună. În ce-l privea, lui Dănilă numele de Melisa i se părea ciudat, dar pesemne că asta nu le împiedica pe cele două surori să se înţeleagă bine una cu cealaltă. Nu vedea niciun motiv pentru care surorile nu s-ar fi înţeles între ele. De ce să nu se fi înţeles? Doar fiindcă numele de Melisa era mai ciudat? De altfel, Dănilă îşi închipuia că trebuiau să fie unite spre a putea înfrunta ostilitatea lumii. Şi fostul magistrat, trebuie să fi fost la rândul lui solidar cu fiicele sale, indiferent dacă or fi avut sau nu vreo vină. Niciodată un tată nu se leapădă de fiicele sale, nu?

În mijlocul detaşamentului încolonat, colegul lor, Marcu, tot cu ochii la casa celor două Iepe, se poticnea de călcâiele colegului din faţă, se dezechilibra şi îl împiedica pe cel din urma lui, şi tot aşa. Instructorul se răstea la el furios:

„Marcu! Unde naiba te uiţi! Privirea înainte!”

De fapt îl înfuriau toţi cu curiozitatea lor bolnăvicioasă. Ce dracu’ găseau de văzut la casa aia burgheză? Se răstea la toţi deopotrivă:

„Privirea înainte! Sunteţi un detaşament de pionieri! Nu o adunătură de neisprăviţi!”

Se vorbea în cartier — vocile erau gâtuite de surescitare. „Seara, când se vede în casă ca-n vitrină, ea era goală puşcă — nici nu ştiu care din ele, Marilena sau, naiba să le ia, Melisa, sau cum le-o fi zicând! — şi dansa pe masă în casa pedagogului! A văzut-o atâta lume!... Care din ele? Auzi ce-ntrebare!... Dansa goală pe masă şi casa era plină de bărbaţi! Stăteau în jurul mesei şi nechezau de plăcere! Beţi ca nişte porci cu toţii! Iar ea, cocoţată pe masă, goală, dădea din şolduri, Iapa dracului! Şi toţi ăia se distrau de mama focului!”

Chiar şi mama lui Dănilă înclina să creadă că cele două fete Onofrei îşi făceau de cap. Nu era ea chiar convinsă, dar, dacă era adevărat că se dăduseră în spectacol, goale, pe o masă înconjurată de bărbaţi, lucrul ăsta era într-adevăr de neiertat. Oricât ar fi fost ei de tineri şi de zvăpăiaţi. De altfel, ea însăşi auzise o poveste urâtă cu un tânăr funcţionar pe care familia Onofrei cică l-ar fi luat în gazdă. În primul rând aşa ceva nu se face: tu, părinte, şi mai ales om cult, magistrat sau ce-i fi fost pe vremuri, dacă ţii cât de cât la onoarea fetelor tale, nu iei în gazdă un tânăr — fluşturatic, fără doar şi poate. În al doilea rând, Marilena — sau Melisa? nu ştiu ce să zic — avea faţă de el o purtare de-a dreptul libertină, ca să nu spun mai mult. Cică umbla prin casă îmbrăcată sumar de faţă cu tânărul funcţionar, pretextând că în definitiv, la ştrand cum de umblă lumea doar în chiloţi şi nimeni nu se scandalizează? Sigur, li se zice costum de baie! Păi da, cum altfel! Şi de ce-ar fi, mă rog, costum de baie? Doar fiindcă-i făcut dintr-un material mai gros şi mai înflorat? Iar tânărul funcţionar cică ar fi găsit cât se poate de naturală o asemenea conduită. Cică făcea glume pe seama jartierelor cu care Marilena — sau Melisa, mă rog — îşi prindeau ciorapii de nailon de portjartier. Asta ar fi văzut-o chiar un văr care ar fi fost de faţă, în casă la ele — aşa spune lumea... Tânărul funcţionar se ţinea de glume: agăţa c-un deget jartiera ei, uite-aşa, trăgea de ea întinzând-o... nu scoasă, nu!... chiar acolo, pe picior. După care lua brusc degetul şi jartiera făcea pleosc! pe piele. Vasăzică Marilena — sau, mă rog, Melisa — se lăsa atinsă chiar la ea în casă. De cine? De-un necunoscut! Fiindcă ce altceva e un tânăr fluşturatic luat de puţin timp în gazdă, dacă nu un necunoscut?

Dănilă rămânea pe gânduri...

Mâine–poimâine avea să devină bărbat. Urma să tot treacă prin dreptul casei celor două Iepe şi nimic nu-l împiedica să se întrebe cum aveau să evolueze lucrurile în viitor. Marilena–Melisa, mai mult femeie decât fetişcană totuşi, poate că nu dansase goală pe masă, în casa pedagogului, dar, oricum, sosea pentru ea vremea să se-ntindă pe spate şi să-şi desfacă picioarele ca să primească în ea seva plăcerii, cum scria într-un roman. O plăcere la gândul căreia, dacă zăboveai prea mult, trebuia, ca viitor bărbat, să-ţi ţii firea ca să nu te ia cu leşin.

Dănilă îşi amintea de jocurile pionierilor... Tabăra de vară de la Homorod... Fata aia, care era de la altă şcoală şi din alt oraş — Miercurea–Ciuc, din câte-şi amintea —, pistruiată şi roşcovană, atât de firavă, de subţirică şi de aeriană, cu încheieturile atât de fine şi de fragile, încât ţi-era şi frică să te-nvârteşti cu ea în mijlocul cercului de pionieri care cântau. Joacă, joacă, joacă, băiete... Că ţara este plină de fete... Şi jocul nostru este format... dintr-o fată... şi un băiat. În orice caz, lui Dănilă îi bătea inima tare. De teamă? Poate că-i era frică să n-o smucească prea tare şi să nu-i rupă încheietura mâinii. Îi stătuse inima în piept când ea se apropiase de el surâzând, cu faţa luminoasă, şi îl invitase ţinându-l de mână în mijlocul cercului. Înainte de asta, făcând parte din cerc laolaltă cu ceilalţi, o privise cu jind şi i se păruse că visează când o văzuse apropiindu-se de el. Era deja la un singur pas înaintea lui şi el tot mai credea că se îndreaptă spre un alt băiat de alături, nu-şi imagina că putea să dea chiar aşa norocul peste el. Şi n-a fost sigur că el era alesul roşcovanei decât atunci când ea l-a privit drept în ochi. Nu mai conta ce-i spunea. Îl invita, era clar. Se făcuse linişte, vacarmul jocului încetase subit. Fata era în dreptul lui şi îl invita la dans. Dumnezeule, ce privire avea! O vâlvătaie neîncarnată în care sfiala era acoperită de departe de cutezanţă. Dar ea tot fragilă rămânea. O vâlvătaie încarnată...

Dar Marilena–Melisa?

Dănilă trebuia să deducă singur şi să tragă învăţăminte din cele ce spuneau cei mari: să nu te laşi niciodată indus în eroare de îmbrăcămintea arătoasă a unei femei. Melisa purta o panglică înfăşurată în jurul calotei pălăriei de pai, înnodată şi lăsată să atârne cu capetele până către mijlocul spatelui. Iar la gât îşi lega uneori o bentiţă neagră, precum Katherin Hepburn în Femeia zilei. Iepele se îmbrăcau elegant, ba chiar extravagant pentru acele vremuri. Rochiile lor puteai să le găseşti în revistele nu de mode — fiindcă reviste de modă propriu-zise nu mai existau — ci doar cu rubrici de modă feminină, dintr-acelea care făceau tranziţia de la revistele adevărate de modă de pe vremuri la revistele noi, pentru femeile muncitoare. Şi care era scopul existenţei acelor femei? În aparenţă erau muncitoare, familiste, iubitoare de copii, sobre şi vigilente. În realitate însă, nu aveau decât un singur ţel: să sucească minţile bărbaţilor. Şi să-i înrobească. Fiindcă bărbaţii ar fi virtuoşi dacă n-ar fi femeile astea să le sucească minţile!... Ce deosebire între toate acestea, inclusiv Marilena şi Melisa, cu toată buna lor creştere, şi roşcovana fragilă de la Homorod!... Instructorul Cerchez poate că era grosolan, dar avea dreptate.

Iată, Vica Lungu trecea pe coridorul şcolii medii mixte, serioasă nevoie-mare, privind fix înainte, fără să vadă nimic nici în dreapta nici în stânga, şi carnea obrajilor, puţină câtă avea, fiindcă Vica era slabă şi înaltă, se clătina în ritmul mersului ei apăsat şi grăbit. Într-un fel, se asemăna cu Iepele Marilena şi Melisa dar n-avea nici pe departe farmecul lor. Era foarte studioasă. Dar era ea oare cu ceva mai brează?

Dănilă sări dintr-un singur avânt gardul proprietăţii Onofrei de pe strada Tudor Vladimirescu, pe la colţul curţii unde erau cireşi şi meri, şi o luă pâş-pâş spre casa cea masivă şi solidă, aplecat din mijloc ca să nu fie văzut nici dinspre casă, nici de pe stradă. Traversă repede aleea de ciment şi se strecură tiptil între gardul de merişor şi zidul casei. Se opri în dreptul ferestrei mai înguste făcându-şi socoteala că acolo trebuia să fi fost camera fetelor. Tot ce aveau de arătat Marilena şi Melisa putea să iasă la iveală, în toată splendoarea, în minutele următoare, când, în toate familiile respectabile şi mai ales în cele odinioară burgheze, trebuia să fi fost ora de culcare. Şi înainte de asta, desigur, ora de dezbrăcare. Dănilă aştepta cu înfrigurare să le vadă pe Marilena şi pe Melisa goale! Sfinte Sisoe! Nu mai văzuse niciodată o femeie în carne şi oase goală. Doar în poze. Avea în cap imaginea clară a sânului tânăr şi greu, poate chiar tare la pipăit, curbându-se minunat, dedesubt, sub propria-i greutate şi descriind deasupra o linie uşor întinsă, uşor arcuită, la fel de minunată. Toată splendoarea feminină. Şi ce să mai spunem de superbul triunghi negru din josul pântecelui, pe care Dănilă îl ştia tot din poze. Miracol pe un trup alb, lipsit de orice altă umbră, cu subţirimi şi lărgimi având cu totul altă alcătuire decât trupul bărbatului. Şşşt! să n-audă ele din casă că o inimă bate nebuneşte, în chip neprevăzut, chiar sub fereastra lor, în spaţiul îngust dintre gardul scund de merişor şi zidul alb al casei, luminat ca de lună. Pe stradă, la o depărtare de câţiva paşi, un felinar în vârful stâlpului risipea în cercuri concentrice întunericul nopţii răcoroase şi distante. Noroc că stâlpul nu era chiar în dreptul casei Onofrei. Avea toate şansele să nu fie descoperit. Umbra capului i se iţea, ezitantă, pe zid, puţin deasupra umbrei lungi, în dinţi de fierăstrău, a vârfurilor ulucilor.

Camera sub care se oprise Dănilă nu era luminată, dar se întrezărea o fâşie de lumină venind, palidă, de undeva din interior, probabil de pe un coridor. Îşi înălţă cu prudenţă capul dar constată că pervazul era prea sus şi nu putea să vadă mai nimic înăuntru. Temelia, foarte înaltă, era placată cu piatră fasonată. Ridică piciorul punându-l pe marginea proeminentă a temeliei şi se săltă agăţându-se de pervaz până ce ajunse cu bărbia deasupra pervazului... Sfinte Sisoe, casa era în renovare! Uşa întredeschisă către coridorul de unde venea lumina era tapetată toată cu ziare vechi. Camera pe care o avea în faţa ochilor era golită de mobilă şi o scară dublă, pătată cu var, rămăsese de la zugravi în mijlocul camerei. Ziare vechi fuseseră întinse şi pe jos, peste parchet... Era oare cineva acasă?... Sigur că da, altfel lumina pe coridor n-ar fi fost aprinsă. Marilena şi Melisa trebuie că se aflau pe undeva prin apropiere, poate chiar şi fostul magistrat Onofrei, pe care Dănilă nu ardea câtuşi de puţin de nerăbdare să-l vadă... Se auzeau oare voci din interior? Sigur că da, iată o voce venea de undeva din dreapta; răsuna a gol; era o voce feminină, numai că nu se auzea ce spune. Dănilă stătea agăţat de pervazul proeminent, dar poziţia era atât de incomodă încât în antebraţe aproape că i se puseseră cârcei. Canaturile interioare ale ferestrei erau şi ele căptuşite cu ziare vechi dar, din fericire, stăteau larg deschise, imobilizate în cârlige, aşa că vederea spre coridor era liberă... Avea oare să se ivească cineva în cadrul acelei uşi?... Dănilă simţi că începe să alunece în jos. Îşi aruncă cotul drept pe pervaz apăsându-şi antebraţul pe pervaz şi pentru o clipă se uită la mâna sa care n-avea de ce să se mai agaţe. Iar când îşi înălţă din nou privirea, ea era în cadrul uşii. Goală până la brâu. Dumnezeule, ce noroc pe capul lui! O vedea din profil vorbind cu cineva care se afla undeva pe coridor, în afara cadrului uşii. Ea, cine? Marilena sau Melisa? Îl izbi firescul acelei tinere, aflată la ea în casă, stând de vorbă cu altcineva de-al casei. Sau poate că nu cu cineva de-al casei. Poate că vorbea cu tânărul funcţionar, aflat în gazdă, cel care îi întinsese cândva jartiera de pe coapsă şi îi dăduse apoi drumul s-o plesnească peste piele? Nu, cealaltă voce era tot feminină. Ba chiar, în chip straniu, desluşi ce spunea cealaltă voce: Nu sta în dreptul uşii, Silvia!... Fata care fusese strigată Silvia aruncă o privire fugitivă şi indiferentă de pe coridorul luminat spre fereastra dindărătul căreia pândea Dănilă. Îi răspunse vocii nevăzute: Stai liniştită, Petra, lumea doarme la ora asta... Lui Dănilă gâtul îi tremură de încordare când făcu ochii mari şi se uită cu şi mai multă atenţie la fata cu sânii goi din cadrul uşii ce dădea în coridor. Ea era, Marilena... sau Melisa? Nu putea fi vorba de nicio confuzie. Era ea. Îi recunoştea chipul, părul blond ondulat, gâtul robust, umerii şi braţele puternice, de sportivă, şi totuşi atât de feminine! Până şi sânii grei îi recunoştea: erau aidoma celor din imaginaţia sa, cu minunatele lor rotunjimi, cu puritatea lor atât de potrivită cu albeaţa pereţilor, cum avea aceasta să apară după ce renovarea avea să fie gata... Silvia? Petra? Alte nume?... Nu, era ea! Erau ele!

Dănilă îşi aruncă privirea la ziarele lipite pe canaturile interioare. Când îşi întoarse privirea înapoi, fata nu mai era în lumina coridorului...

În ziare se puteau vedea titluri cu litere foarte mari şi poze cu chipuri hidoase. Dănilă nu mai voia să ştie de ele...

Gata, luneca în jos. Nu se mai putea ţine.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine