Necunoscutei din staţia de autobuz* **

Stau în spatele tău, aşteptând autobuzul, şi mă uit cum în vântul răcoros de dimineaţă vălurele fine aleargă discret peste materialul mătăsos al bluzei tale prin care se străvăd bretelele negre ale sutienului. Mâna ta stângă se odihneşte indiferentă pe fermoarul genţii închise, cu curelele petrecute peste umăr. Iar partea din spate a braţului tău, între mâneca scurtă şi cotul îndoit — acea părticică unică a corpului femeiesc — cer să mi se recunoască prioritatea să afirm că nu are legătură cu sexul ci doar cu feminitatea ta de nimeni contestată. Atenţia ta, aşa cum o percep judecând după conturul feţei văzut din trei-sferturi-spate, se împarte între tot ce, aici în staţia de autobuz, te înconjoară, şi nimic. Dacă te-ai întoarce spre mine pentru o secundă sau două, aş putea vedea, sunt sigur, linia nasturilor sidefii pe care i-ai încheiat unul câte unul azi-dimineaţă ca să nu laşi să se risipească emanaţia diafană a zorilor care ţi-au mângâiat trupul gol şi s-au impregnat în pielea ta catifelată. (Cum altfel?)

Din întâmplare îţi întorci un pic capul şi, cu coada ochiului, mă surprinzi studiindu-te. Cu coada ochiului, şi nu numai: o fracţiune de secundă ţi-ai întors toată faţa spre mine, incitată... Gata, de-acum atenţia ta nu se mai împarte între nimic şi proximitatea imediată a locului de aşteptare. Cu intuiţia ta feminină infailibilă ai detectat prezenţa în preajmă a admiraţiei. Dacă autobuzul mai întârzie, o mică jubilaţie interioară îţi va nutri în minutele următoare setea irepresibilă de seducţie.

Îţi schimbi provocator greutatea de pe un picior pe celălalt, prilej cu care privirea mea îţi apreciază şoldurile, perniţele bine proporţionate, fesele, un minunat compromis (anticipat) între fermitate şi moliciune; reconstituie ceea ce e ascuns de materialul fustei: conturul miraculos al coapselor; totul sintetizat în ceea ce într-un muzeu de artă se expune privirii de cunoscător sub denumirea de tors de femeie. Căruia de obicei îi dai ocol în mijlocul sălii cufundate într-o penumbră învăluitoare ca să-l deguşti din toate unghiurile şi în toate profunzimile. Cum însă nu pot s-o fac, aici în staţie, mă mulţumesc să mă întorc cu privirea la bluză şi să simt odată cu tine mângâierea vântului; să-ţi ridic părul în închipuire, dezgolindu-ţi ceafa şi admirându-ţi lănţugul fin de argint; sau poate de aur, de ce nu.

Şi apoi ce crezi că urmează?... Cineva dintre noi doi va găsi pretextul. Duhul desfătării iminente va insufla inspiraţie unuia dintre noi doi să rostească primul cuvânt de apropiere. Iar al doilea cuvânt, cu puţin noroc, va arunca ancora statornicind o nouă legătură. Va veni apoi ceea ce ştim amândoi — prima întâlnire, primul schimb de date personale, primele preferinţe mărturisite. Apoi ne vom lăuda unul pe celălalt pentru însuşiri reale sau imaginare... Îţi voi căuta pe corp (şi îţi voi găsi negreşit), pe undeva, o aluniţă. Undeva, într-un loc intim. Cel puţin una. Pe care, stând lungit în pat alături de tine, ţi-o voi înconjura visător, abia atingându-ţi-o, cu vârful degetului, declarând (nu-i aşa?) că îmi era destinată. Îţi voi redesena cu acelaşi deget, de sus în jos, rezemat în cot, conturul profilului, fruntea, scobitura de deasupra nasului (dacă există), nasul, buzele, bărbia, tăcând dar dându-ţi de înţeles că o fac pentru prima oară; sau, dacă nu, dându-ţi de înţeles că un asemenea contur nu mi-a fost dat să mai întâlnesc vreodată... În faţa şifonierului tău cu uşile larg deschise, voi sta cu mâna la bărbie şi te voi întreba unde-i bluza pe care o purtai în ziua când ne-am cunoscut în staţia de autobuz, ţi-aduci aminte? Dar fusta? Dar pantofii? Dar geanta?... Va trebui să pierd secvenţe dintr-un film de la televizor ca să răspund invitaţiei tale de a-ţi admira o bijuterie nouă în timp ce faci, în faţa mea, o piruetă graţioasă... Voi rămâne întins în pat, cu mâinile sub cap, în timp ce tu, goală, vei da fuga la baie, dându-mi prilejul să-ţi admir (încă o dată) nudul perfect în mişcare, văzut din spate. Voi aştepta în pat ca tu să te întorci de la baie, clocind în minte cuvintele cu care te voi întâmpina când te vei ivi din nou în pragul uşii, adăstând câteva secunde: nud de femeie, văzut din faţă de astă dată. Nu voi putea nicicând să-ţi mărturisesc că am mai văzut destule asemenea trupuri, la fel de perfecte. Indiferent cât eşti de inteligentă, indiferent cât eşti de pregătită să afli adevărul (dacă există) şi cât de puţin doritoare să intri în competiţie cu fostele, (şi eventual cu viitoarele) eu mă voi simţi obligat să-ţi spun că eşti unică. Etc. Etc. Etc.

Aşa că... Nu știu ce să zic. Mă mai gândesc.

Dar autobuzul opreşte în staţie.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

^**Publicat și în revista Familia, 7-8 2016

Despărţire*

Furios, Horaţiu şi-a aruncat într-o bună zi câteva lucruri în valiză şi dus a fost. După foarte mulţi ani nu îşi aminteşte ce anume l-a făcut deodată să fie atât de definitiv convins că nu mai poate trăi o singură zi împreună cu Diana; nu îşi aminteşte ce lucruri a aruncat în valiză; nu îşi aminteşte nici ziua când s-a întâmplat. Să fi fost primăvară? Să fi fost toamnă? Îşi aduce aminte doar că scena plecării intempestive de acasă ar fi putut să pară niţel cam teatrală cuiva care nu era la curent cu împrejurările. Şi admite că lui însuşi i se păruse cam teatrală chiar în timp ce se desfăşura. Astăzi poate că n-ar mai putea spune acelaşi lucru, cine ştie. Aşezată pe scaun, biata Diana l-a urmărit cu o privire abătută, cu mâinile în poală, lipsită parcă de vlagă, şi n-a făcut nicio încercare să-l întoarcă din drum. Probabil n-a crezut că Horaţiu avea s-o părăsească de-adevăratelea. Ieşind, valiza i s-a lovit cu zgomot de tocul uşii. Diana a tresărit violent, mai mult speriată decât iritată, şi abia atunci starea ei de spirit s-a schimbat brusc şi a fost nervoasă şi cuprinsă de indignare. Nu-i faci una ca asta unui om cu care ţi-ai petrecut câţiva ani din viaţă! Chiar dacă n-au fost decât vreo trei-patru la număr — primii ani ai tinereţii, imediat după adolescenţă. Probabil că asta a fost în mintea ei.
   În acvariul de sub fereastră peştişorii roşii şi aurii au zvâcnit nervoşi unduindu-şi cozile moi şi abundente. Acvariul era al gazdei şi aceasta li-l lăsase lor în grijă — Dianei şi lui Horaţiu. De acum înainte însă doar Diana avea să se îngrijească de el.
   Horaţiu a ieşit din casă fără niciun cuvânt de despărţire, cu gândul s-o lase pe ea să dispună după bunul ei plac de cele câteva lucruri pe care le cumpăraseră împreună şi mai ales de cărţi. Dacă totuşi îşi aminteşte ceva este că valiza era foarte uşoară. Deci în ea nu luase mai nimic. Străbătând curtea către poarta ce dădea în stradă a avut câteva momente de panică dându-şi seama că, luat de val, nu se gândise unde avea să se ducă, unde avea să-şi petreacă prima noapte — prima şi a doua şi următoarele nopţi şi zile. Abia ajuns pe stradă i-a trecut prin minte că singurul loc unde putea să se ducă era la Clarisa. Doar că la câţiva ani după ce o părăsise pentru Diana, n-avea nicio certitudine că avea s-o găsească în acelaşi apartament, şi tot singură, şi pe deasupra dispusă să-l ierte.
   Dar cel mai ciudat dintre toate era că nu îşi amintea unde se dusese până la urmă.
   Iar valiza... Ei bine, Horaţiu nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu valiza. E adevărat că încă de pe-atunci era una veche şi demodată — o valiză de carton presat, de un maro spălăcit, cu întărituri de lemn. Aşa că logic ar fi fost s-o fi aruncat în cele din urmă. Sau s-o fi abandonat undeva. Dar unde?

***

Micile crize ale lui Horaţiu încetaseră s-o mai sperie pe Diana. La un moment dat a început să le considere de-a dreptul furii copilăreşti. Nici nu îl ţineau prea mult. Iar motivele lor erau de cele mai multe ori puerile. Fireşte, nu putea să pretindă că în doar cinci ani de căsnicie ajunsese să-l cunoască perfect. Era posibil ca, pe măsură ce trecea timpul, după fiecare mică furie Horaţiu să nu mai redevină exact cel dinainte. Adică să devină, câte un pic, tot mai abătut şi mai posomorât. Asta, fiindcă el se lua în serios şi probabil că era convins că are întotdeauna dreptate. Dar în acelaşi timp pe Diana o amuza să observe cât era Horaţiu de dependent de confortul pe care ea i-l asigura. Şi aici nu avea în vedere neapărat confortul material. Sau, în orice caz, nu numai. Diana intuise că Horaţiu avea nevoie de ajutor pentru a se reîmpăca din când în când cu lumea şi cu el însuşi. Şi ea îi dădea acel ajutor cu toată discreţia de care era capabilă. În viaţa lui, Diana preluase pe nesimţite rolul mamei lui, care pesemne că îi făcea multe hatâruri şi îi suporta întreaga nerecunoştinţă.
   După una din micile lui furii, pe vremea când locuiau într-o cameră închiriată, Horaţiu a plecat de acasă. Şi-a aruncat câteva lucruri într-o valiză şi a ieşit val-vârtej pe uşă, poticnindu-se prosteşte. Ce pusese în valiză? Nu era ea prea curioasă să afle şi, în toiul furiei lui, nici n-avea cum. Îl ştia însă foarte ataşat de amintiri şi, dacă ar fi fost să-şi bată capul, ar fi putut presupune că lucrurile puse în valiză aveau legătură cu amintirile sale. Deşi, la cât era el de dezordonat şi, pe moment orbit de furie, era în stare să fi aruncat în valiză tot ce-i căzuse sub mână, la nimereală. Oricum, n-avea importanţă: scopul lui nu era decât spectacolul... Diana s-a ridicat fără grabă de pe scaun şi s-a dus să se uite la acvariul de la fereastră. Peştişorii înotau atât de liniştiţi încât ai fi zis că nimic nu era mai binefăcător pe lume decât să-i vezi vieţuind în liniştea lor adâncă şi tăcută. N-au trecut nici două minute şi proprietăreasa a dat buzna în cameră, cuprinsă toată de îngrijorare că, după ce auzise prin perete cearta dintre ei, îl văzuse pe domnu’ Horaţiu traversând vijelios curtea cu o valiză în mână şi ieşind în stradă. Iar acum venise să se intereseze dacă nu cumva domnu’ Horaţiu o părăsise pe doamna Diana. Diana însă a întâmpinat-o liniştită, aproape veselă. I-a cerut proprietăresei să iasă cât mai repede din cameră ca să nu-l pună pe Horaţiu într-o situaţie jenantă când avea să se întoarcă acasă.
   — Sunteţi sigură, doamnă Diana, că aşa o să se-ntâmple?
   Diana a încuviinţat înclinând uşor capul cu un surâs calm care sugera smerenia unei măicuţe.
   Când s-a întors un sfert de oră mai târziu, îmbufnat, Horaţiu i-a strigat din uşă:
   — Da’ să ştii că asta-i ultima oară când mă mai răzgândesc!
   Diana şi-a dat silinţa să-şi ascundă zâmbetul şi s-a abţinut de la orice ironie. Asta, deşi i-a stat pe limbă să-l întrebe dacă ajunsese măcar până la staţia de tramvai.
   Doi ani mai târziu a divorţat de Horaţiu.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Notaţii literare (VIII)

Final necunoscut

Când un scriitor spune că nu cunoaşte finalul propriei sale opere literare — fie ea roman sau nuvelă — aflată în lucru, el îşi poate impresiona prin această afirmaţie interlocutorul (şi pe cititori) într-un interviu, să zicem. Sau se poate impresiona pe sine oferindu-şi o (plăcută) stare de exaltare. Pentru că necunoaşterea finalului poate accentua însuşirea scrisului de a fi o aventură completă. Am spus „accentua” fiindcă scrisul este oricum o aventură. Dar dacă scriitorul care ignoră felul cum se va termina opera sa are darul introspecţiei critice, atunci s-ar putea să înceapă să aibă unele dubii cu privire la onestitatea demersului său artistic. De ce? Pentru că semnificaţia (vizată) a operei este dată, printre altele, de firul epic în integralitatea sa. Adică inclusiv de final. Şi atunci, cât de onest s-ar putea simţi un scriitor care produce o operă literară a cărei semnificaţie este la „voia” hazardului? Pe de altă parte însă, odată „construită” o anumită semnificaţie, fie ea şi ivită pe parcurs, cu alte cuvinte neintenţionată la început de drum, coerenţa operei, reuşita ei, îl pot face pe scriitor îngăduitor cu propria-i labilitate semantică. Iar scriitorii se pare că au, prin natura lor, înclinaţia de a fi pe cât de intransigenţi cu alţii, pe atât de îngăduitori cu ei înşişi.

Furtul*

Întorcându-se de la serviciu, Mona a văzut învârtindu-se pe trotuar, în faţa blocului, un ins dubios care vindea ţigări de contrabandă. Nu-şi amintea să fi întâlnit vreodată până atunci asemenea indivizi în locul acela atât de depărtat de orice vad, pe care numai un tip suspect putea să şi-l aleagă pentru a-şi vinde marfa. A intrat în holul blocului cu o nelinişte străvezie în suflet.

Din întâmplare, a ajuns la lift în acelaşi timp cu vecina ei de palier (şi cam de aceeaşi vârstă), Florenţa. În lift au schimbat câteva vorbe în timp ce Florenţa îşi căuta în poşetă legătura de chei. Liftul a oprit la etajul patru, Florenţa a ieşit prima, prietenoasă ca întotdeauna i-a spus Monei, ridicând uşor bărbia, „Pa!”, urmat de „Poftă bună!”, cheile au clincăit în mâna ei, a descuiat repede şi s-a făcut nevăzută în apartament. Dacă n-ar fi dispărut atât de repede, Mona ar fi strigat după ea cu o voce înspăimântată, căci, ducând cheia la broască, a observat că uşa îi fusese spartă. În dreptul yalei o aşchie era sărită, iar în tocul uşii se vedea o adâncitură grosolană şi rea, la marginile căreia ieşise la iveală fibra lemnului, niciodată văzută până atunci. Mona a pus mâna pe clanţă aşteptându-se la orice. A apăsat uşor clanţa şi în faţa ei s-a deschis vederea asupra unui apartament necunoscut. Apoi, printr-o reaşezare caleidoscopică a detaliilor, apartamentul a redevenit al ei. Mona s-a prelins înăuntru până când şifonierul cu uşile larg deschise s-a rotit spre ea indecent şi i s-a oprit în faţă. Atât de larg şi de strâmb ea nu deschidea uşile niciodată. Rochiile îi erau aruncate pe jos cu umeraşe cu tot. Pe unele le recunoscu. În dreapta, toate sertarele erau trase afară, unele mai mult, altele mai puţin, iar unul, scos de tot, căzut şi răsturnat, zăcând peste lucrurile ei împrăştiate, îşi arăta fundul nelăcuit şi aspru, pe care Mona nu-l văzuse niciodată până atunci. La celălalt perete, etajera cu cărţi fusese deplasată nu se ştie de ce de la locul ei, o palmă sau două, lăsând să iasă la iveală marginea unui dreptunghi al peretelui, aflat până atunci îndărătul ei — amprenta nedorită a etajerei —, murdar şi plin de pânze de păianjen vechi, îmbâcsite şi rupte în urma dislocării. Nenumărate cărţi zăceau împrăştiate pe jos, în poziţii nefireşti, cu copertele căzute ca nişte păsări ucise, cu fascicule întregi îndoite şi chircite sub propria lor greutate. Cărţile nu le recunoscu. Nu recunoscu niciuna. Mâini murdare lăsaseră în urma lor tot felul de atingeri străine şi scârboase profanându-i întreaga intimitate. Dar unde era...? Mona nu se gândise din prima clipă la el. Drag uşor alb şi pufos. Richi! Se scutură toată de plâns şi de neputinţă. Nu puteau să-l fi luat şi pe el! Se trezi jos în stradă uitându-se disperată după Richi. Nu se putea să nu i-l fi lăsat măcar pe el. Undeva trebuie să-l fi lăsat. Trotuarul se întindea cenuşiu în lungul străzii. Ambele trotuare se întindeau goale — un cenuşiu însorit tăiat de umbrele castanilor. Nu mişca nimic la piciorul castanilor. În depărtare, un trecător intra nepăsător pe strada ei. Cineva îi striga la ureche. Florenţa îi striga la ureche

...Poliţia! Trebuie să chemi poliţia! Mona, ai sunat la poliţie?

Mona îşi întoarse spre vecina de palier faţa-i plânsă.

Pe lângă faţa Florenţei se uita disperată după Richi. Atât de uşor şi de alb! Urechea îi era pregătită să-i audă, oricât de stins şi oricât de departe, lătratul subţirel, speriat şi plângăreţ.

Individul care vindea ţigări de contrabandă se făcuse nevăzut.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Biciclete de vânzare* **

Pentru a-i tenta pe trecători, la magazinul Margaleone s.r.l. de pe strada Regele Ferdinand I scoseseră afară pe trotuar tot felul de obiecte, printre care aspiratoare de praf de diferite mărci şi mărimi, maşini de spălat rufe, calorifere şi radiatoare electrice, biciclete pentru adulţi şi pentru copii şi chiar şi o piramidă înaltă de oale de inox. Aspiratoarele de praf se vedea dintr-o ochire că erau mai scumpe decât în alte magazine; la fel, poate, şi celelalte, dar patronul nu părea să se sinchisească de asta: dacă le doreau aşa cum erau, bine, dacă nu, treaba lor. Trecătorii treceau, unii se opreau câteva secunde şi căscau gura. Mărfurile erau aşezate chiar lângă vitrină, unele chiar rezemate de geam şi toate la un loc arătau ca un bazar sclipitor de emailuri, metale şi un curcubeu întreg de culori.

Prin toartele turnului de oale de inox fusese trecut, de sus până jos, un lanţ nu prea gros împotriva furtului, încuiat cu lacăt la capăt, pe după o bară a stativului. Bicicletele fuseseră aşezate mai departe, la marginea trotuarului, chiar la bordură, cu roţile din faţă imobilizate într-un soi de furci de metal speciale şi cu cadrele legate la rândul lor, la fel ca şi oalele, cu lanţuri anti-furt. Erau mai multe mărci de bicicletă, majoritatea semicursiere, cu schimbător de viteze, unele prevăzute chiar şi cu amortizoare într-un joc sofisticat de pârghii cu arc undeva pe la mijlocul cadrului, şi cu anvelope antiderapante, adânc crestate.
   De pe partea cealaltă a străzii, din umbra impozantei clădiri a Băncii Centrale, domnul Filip încerca să aprecieze din ochi efectul expunerii în aer liber a unor mărfuri, indiferent că aparţineau firmei Margaleone s.r.l. sau oricărei alteia. Astfel, observă că destul de mulţi se opreau în dreptul magazinului, se scotoceau în buzunar dar asta numai ca să-şi scoată din portofel cardul de credit cu care apoi se îndreptau spre bancomatul de alături. Ceea ce nu însemna însă că ceea ce se întâmpla în legătură cu magazinul trecea neobservat. Fiindcă domnul Filip păstra în suflet amintiri neasemuite despre bicicletele din copilăria sa şi nu putea să se uite cu un ochi indiferent la bicicletele din ziua de astăzi. Pe care puştii opriţi pe trotuarul de vizavi le vedeau expuse în faţa magazinului Margaleone s.r.l. şi bineînţeles că le jinduiau. Cu o mână care dorea să păstreze — fără să reuşească — o aparenţă de interes strict tehnic, unii le mângâiau ghidoanele, cadrele, maneta schimbătorului de viteze... ceea ce în copilăria domnului Filip nu s-ar fi putut întâmpla deoarece pe vremea aceea schimbătorul de viteze la biciclete încă nu se inventase. Domnul Filip îi vedea aplecându-se să examineze îndeaproape lanţul, pinioanele de la roata din spate, mecanismul schimbătorului de viteze, manetele de la ghidon ale frânelor. Îi vedea sfătuindu-se între ei cu o anume emoţie ca şi cum cumpărarea ar fi fost iminentă. Dar domnul Filip, cât a stat şi a privit de pe partea cealaltă a străzii, nu a văzut pe niciunul din puşti să plece de la magazin cu o bicicletă cumpărată. Cineva a atins lanţul anti-furt (care a zornăit discret), l-a cântărit în palmă căci era lăsat destul de slobod, şi a râs către puştiul de lângă el, care privea totul cu o mină neîncrezătoare. Cu alte cuvinte: după cum vezi, nu-i de noi.
   Adică lanţul anti-furt să fi fost o piedică?
   Domnul Filip şi-a amintit cu nostalgie că nici el nu ajunsese să aibă parte de o bicicletă cât timp fusese copil; şi că după aceea îşi pierduse interesul pentru ca vreo bicicletă să ajungă în proprietatea sa. Şi-a îndreptat apoi privirea spre interiorul întunecat al magazinului, atât cât putea fi văzut prin uşa lăsată larg deschisă, însă n-a observat înăuntru nicio mişcare. A văzut doar capătul unei mese cu un vraf de dosare.
   În faţa magazinului cineva tocmai ridica un pic, apucând-o de şea, o bicicletă, iar cu cealaltă mână îi dădea un impuls roţii din spate, care nu mai atingea pământul, şi o urmărea cu încântare cum se roteşte la nesfârşit în gol. Pârâitul fin şi precis al roţii în mişcare liberă, tipic unei biciclete de curse, nu ajungea până la urechea domnului Filip. Dar el cu siguranţă îl putea ghici.
   Apoi umbra Băncii Centrale s-a topit în umbra unui nor negru de furtună care a acoperit cu iuţeală, în chip neaşteptat, toată strada Regele Ferdinand I şi probabil tot centrul oraşului. Au fâlfâit neliniştite colţurile fâşiilor atârnate în prelungirea prelatelor întinse oblic, pe cadre de metal, deasupra vitrinelor. Cei interesaţi de mărfurile expuse pe trotuarul din faţa magazinului Margaleone s.r.l. şi-au ridicat privirile contrariate în sus către cer şi avangarda ploii de vară le-a plesnit feţele cu primii stropi grei. Apoi ploaia s-a dezlănţuit agitându-şi draperiile străvezii de-a latul străzii şi de-a lungul trotuarelor. Domnul Filip i-a văzut pe curioşii interesaţi de biciclete adăpostiţi pe sub prelatele de deasupra vitrinelor învecinate, căci magazinul Margaleone s.r.l nu avea deasupra vitrinei nicio prelată. Ploaia şi-a temperat nervozitatea de început şi a udat minute şi minute în şir, metodic, doar cu uşoare tresăriri de nedumerire, mărfurile expuse în faţa magazinului: aspiratoarele, frigiderele, oalele de inox, prelingându-se abundent pe trotuar de-a lungul răbdătoarelor lanţuri anti-furt. Şi a udat şi bicicletele, care oricum erau făcute să fie surprinse de ploile de vară în mijlocul drumurilor care uneori tăiau lanurile de grâu şi de secară încă neculese.
   Din magazin n-a ieşit nimeni.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
**Publicat și în revista Euphorion nr. 2, 2017