Cum ar putea ea să-şi vadă un posibil viitor oglindit în ochii căprui ai colegei de bancă, oricât de năstruşnică şi de zvăpăiată ar fi aceasta, când în ultima clasă de liceu atâtea alte colege — e de-ajuns să arunci o privire — sunt tot atâtea variante de posibil viitor? Şi totuşi, ceva ce aparţine alteia are darul să stârnească o uşoară (şi nevinovată) invidie, chiar dacă-i vorba doar de un viitor, de bună seamă, incert. Dar, dacă stai să te gândeşti, incertitudinea se rezumă la amănunte, în timp ce împlinirea nu poate fi decât o chestiune de timp. Fără îndoială nu prea lung.
În definitiv, la optsprezece ani, aproape că nu poate trăi în prezent. Pur şi simplu, viitorul răsare la orice colţ de stradă trăgându-te cu mii de fire. Dacă într-o zi nu prea însorită duhnind irezistibil a februarie, o tânără femeie, deci una de-a lor, doar cu câţiva ani mai matură, trecând cu pas grăbit pe o destul de îngustă străduţă din centrul Bucureştiului, printre maşini parcate la bordură, cochetă până în străfundul fiinţei, cu o canadiană roşie-lăbărţată acoperindu-i doar pe jumătate coapsele suple, c-un ciorap-pantalon negru întins pe ele, priveşte abstrasă peste capotele automobilelor şi peste capetele trecătorilor, ce se poate citi în ochii ei de un albastru transparent? Fie că te vede o fracţiune de secundă, fie (mai degrabă) că nu, e clar că nu conştiinţa incontestabilei ei frumuseţi îi dă acel minunat aer de superioritate, ci faptul că peste capotele automobilelor şi peste capetele trecătorilor ea vede lumina viitorului, la fel de deschis-albastră ca şi ochii ei. Şi la fel de inconsistentă. Ea ştie că admiraţia i se cuvine nu pentru frumuseţe ci pentru curajul cu care se lasă atrasă de viitorul ei incert.
La vârsta lor vrei să fii liber — ca pasărea cerului, am spune dacă expresia n-ar fi prea tocită. (Dar la ce vârstă te poţi resemna să nu mai fii?) Chemarea viitorului posibil partener de viaţă se face auzită venind dintr-o direcţie la fel de incertă ca şi viitorul însuşi, dar în egală măsură stârneşte revolta faţă de viitoarele (aproape sigure) servituţi. Privirea lor lunecă, avidă şi alarmată, peste chipuri masculine de pe stradă, oprindu-se o clipă la unele dintre ele şi încercând în joacă fel de fel de asocieri. Deocamdată este fascinaţia jocului (matrimonial) şi tocmai iluzia că joc va rămâne un număr nedeterminat de ani le dă o libertate interioară demnă de invidiat. Dar diavolul stă dincolo de vitrină, în întunecimea unui magazin în curs de renovare de pe Calea Dorobanţilor şi, privind printre coli de hârtie de împachetat întinse pe geam, râde... cum altfel decât mefistofelic?...
Un tânăr (sau mai puţin tânăr) actor celebru este, indiscutabil, o mare atracţie. Şi se poate conta pe discernământul şi pe gustul, ba chiar şi pe perspicacitatea sa atunci când primeşte o scurtă scrisoare de la o foarte tânără admiratoare. Este de aşteptat ca el să fie în stare să aprecieze faptul că cele câteva rânduri nu sunt o înşiruire de laude neruşinate sau de linguşeli. Şi că în general nu lasă să se întrevadă nicio dorinţă concretă, în afară, poate, de o scurtă întrevedere, cu foarte puţine şanse de a fi o întrevedere reuşită. Din care să nu rămână altceva decât o simplă amintire. Şi niciun regret.
Dar iată, într-o fotografie de grup, printre atâţia tineri râzând în soare, prieteni la cataramă, ţinându-se de gât — iată un tânăr singuratic, care ignoră veselia generală. Apele liniştite sunt ape adânci. Cine poate şti?... Dar tânărul subţirel din tribună, care n-a sărit în picioare odată cu ceilalţi când s-a marcat un gol? De ce a mai venit pe stadion dacă meciul nu-l pasionează? Poate doar dacă ar putea fi privit mai de aproape — să-i citeşti în ochi, ce? O bucurie interiorizată? Sub norii cumulonimbus înălţându-şi vălătucii ameninţători deasupra stadionului. E posibil.
Orice. Numai să nu te vezi, disperată, plângând pe umărul unui bărbat de patruzeci şi cinci de ani. Spilcuit, din oricare film făcut în manieră clasică, alb-negru scoţând din buzunar o batistă imaculată. Iar ea, gâsculiţa din film, să-şi ridice privirea înlăcrimată de recunoştinţă în timp ce el, c-un gest patern, dar rămânând totuşi mascul, să-i tamponeze uşor ochii. De unde, ai putea să tragi concluzia că la vârsta de patruzeci şi cinci de ani bărbaţii sunt gata oricând să scoată, la momentul potrivit, o chestie cu care să te îmbrobodească.
...Dar nicio pasiune care să-ţi ia minţile. Doamne fereşte să ajungi în pragul sinuciderii! Viitor incert, într-un spaţiu incert, unde luminile electrice chioare ale pub-ului lasă, la sfârşit de program, taburete şi mese cufundate cu picioarele într-o pâclă de semiîntuneric. Ceva trebuie să ajungă într-o bună zi să te ţină captivă într-o zonă malefică unde sufletul se zbate dureros între pasiune şi disperare. Chiar şi la o vârstă matură. Căci, iată, într-o sală de teatru o liceană din ultima clasă, chiar dacă — să zicem — îl adoră pe marele actor care susţine, de unul singur, de la început până la sfârşit, un spectacol care face seară de seară săli pline, n-ar putea fi totuşi decât uluită (pur şi simplu) observând-o ceva mai în faţă, aşezată chiar în rândul întâi, pe spectatoarea de patruzeci de ani care trăieşte intens tot ce se petrece pe scenă, deci tot ce creează marele actor cu economie de gesturi şi cu o voce controlată, dar dozată magistral. Ea, liceana noastră, căreia am dori să-i ghicim viitorul în palmă sau în cafea, se îngrozeşte la gândul că ar putea ajunge vreodată ca spectatoarea din rândul întâi. Dar nu se poate împiedica să o privească fascinată. Iat-o... zâmbitoare, cu capul răsturnat pe spate, sorbindu-l din priviri şi dând uşor din cap după fiecare replică, în semn că a înţeles mesajul (şi nici nu era greu să-l înţeleagă), de parcă actorul i-ar vorbi numai ei. Dar înţelegând altfel decât toată lumea — zâmbind când nimeni nu zâmbeşte şi rămânând serioasă când toată lumea râde. Şi câteodată fiind în ton cu ceilalţi — râzând împreună cu sala. O sală, de altfel, care pentru ea nici nu există: coincidenţele de reacţie nu-s decât o pură întâmplare... Poartă părul strâns într-o plasă cu ochiuri mari. Şi o rochie stil arlechin. Ea, liceana noastră, o priveşte uluită: un posibil viitor pentru ea? Chiar atât de imprevizibil să fie viitorul? Singurătate, undeva, peste vârste?... O liceană visătoare să ajungă oare vreodată ca tine, spectatoare singuratică? Poate că vezi piesa pentru a zecea oară? Ai ajuns s-o ştii pe dinafară, aşa-i? Buzele tale silabisesc mut cuvintele luând-o înaintea actorului. Iată, ai silabisit cuvântul „umezi” şi abia după aceea actorul a rostit: „Îşi şterse ochii umezi”...
Iată deci unde a ajuns puştoaica din filmul făcut în manieră clasică: de la a fi dependentă de batista imaculată a bărbatului la a fi subjugată de magia cuvintelor sale. Iar de aici şi până la a te resemna să trăieşti într-o lume dominată de bărbaţi nu-i decât un pas. E clar, salvarea stă în carieră. Dar ele ştiu că pentru a face carieră de mare interpretă de muzică simfonică de pildă, pianistă sau violonistă, trebuie să accepţi de la o vârstă fragedă o viaţă plină de privaţiuni. Cinci sau şase ore de exerciţii pe zi. Şi practic niciuna dintre bucuriile simple ale oamenilor obişnuiţi. Adio, copilărie. De aceea cariera de mare interpretă de muzică simfonică le cam înspăimântă. În principiu, fiindcă de fapt adio copilărie au spus deja: ora primului pas într-o astfel de carieră pentru ele, pentru liceenele din ultima clasă, a trecut de mult. Gândindu-te însă la bietele fetiţe sacrificate pentru o mare carieră, te consolezi cu gândul că va veni în viaţa viitoarelor mari interprete o zi când lucrurile se vor schimba. Desigur, în bine. Bucăţile muzicale care astăzi sunt noutăţi de ultimă oră, chiar dacă au fost compuse hăt la sfârşitul secolului al optsprezecelea, vor deveni cândva arhicunoscute. Peste pasajele care astăzi le solicită întreaga putere de concentrare vor trece, cu măiestria dobândită peste ani, la fel de uşor cum fetiţele de rând trec ţopăind peste careurile şotronului. Cu măiestria dobândită... sau cu rutina. Fiindcă, de ce să n-o recunoaştem, rutina, atât de înfierată de moraliştii muzicii, este şi o eliberare. Aşa că, oarecum eliberate, marile interprete, la o vârstă când se vor putea socoti încă tinere, doar uşor ridate, uşor blazate de atâta succes, cu o ţigară lungă fumegând între degete — evident, lungi — vor putea spera, la o petrecere, flecărind ca orice om de rând, nu numai să-şi atragă dragostea târzie a unui bărbat ce a avut la viaţa lui prea puţine legături cu arta, dar şi să-şi găsească o adevărată plăcere în acea conversaţie cu el...
Fiindcă dacă performanţele interpretative îţi oferă o bază solidă pentru existenţă la vârsta când foarte multe colege trec prin incertitudini sfâşietoare, nu se ştie dacă arta nu te va putea apăra până la capăt. Dacă totul e cu putinţă, atunci bărbatul ce a avut prea puţine legături cu arta de-a lungul îndelungatei sale existenţe ar putea fi şi un medic psihiatru. Cu toată independenţa visată de liceana de astăzi, mustaţa încă blondă, ochelarii şi mai ales halatul alb al medicului psihiatru, aşezat la biroul său având drept fundal fereastra cu peisaj însorit de brazi şi de tei stau mărturie că pentru viitoarea femeie matură nu-i o experienţă chiar catastrofală o şedere de câteva săptămâni într-o clinică de boli nervoase, unde să ţi se explice, cu maximă bunăvoinţă, că tot ce te-a adus acolo a fost oboseala. Evident, a existenţei cotidiene. Iar pentru liceana care nu îşi închipuie în niciun fel existenţa dincolo de examenul de bacalaureat, imaginea, oricât de reconfortantă, a parcului însorit din jurul spitalului, poate fi prea puţin pentru a alunga spaima prezentului. Camera de acasă a fetiţei de ieri, unde nimic nu părea a mai fi la locul său şi mai veşnic decât animalele de pluş alături de caietele şcolare, poate să devină peste noapte o incintă sufocantă pentru femeia sortită a rămâne pe veci sclava ciclului ei de patru săptămâni şi — conform unei poetici false — a lunii. Nu-i de mirare, deci, că ea, liceana din ultima clasă, singură cu spaima ei de fiinţă sortită sclaviei de femeie, să-şi deteste camera în care şi-a încheiat o existenţă, aceea a copilăriei, şi să-şi dorească s-o vadă aidoma viitorului. Adică sumbră. Rămâne de competenţa medicului psihiatru să găsească semnificaţia celor întreprinse de fragila şi decepţionata domnişoară: colţurile tavanului vopsite în negru, stele de staniol auriu lipite peste tot, figurile groteşti de pe pereţi... Poate că, zugrăvite astfel acolo, în incinta ei sufocantă, erau destinate să deturneze forţa malefică a destinului. Iar medicul psihiatru, un bărbat binevoitor, cu o mustaţă încă oarecum blondă, ochelari cu lentile groase şi halat alb, proaspăt spălat, apretat şi călcat de o mână grijulie, destul de tânăr încă, urmează a fi singurul care să nu ia totul în tragic: departe de a-i marca existenţa iremediabil, episodul cu pricina este sortit uitării, contrar a ceea ce crede mama, obişnuită să ia totul în tragic.
Chipurile de femei trecute de şaizeci de ani, care azi apar uneori la TV purtând marca unei distincţii desăvârşite în timp ce răspund la întrebări despre trecutul lor de victime ale comunismului, ar putea desigur să ascundă căderi abisale care să nu aibă nicio legătură cu vreun mediu ostil de pe vremea când sinuciderile încă mai erau la modă. Şi dacă poţi lăsa în trecut, practic uitate, răni adânci, înseamnă că acele răni nu trebuie să te înspăimânte din cale-afară. În definitiv, un strigăt de spaimă nu trădează neapărat o slăbiciune interioară. Cel mult, o slăbiciune de moment. Liceană fiind (în ultima clasă de liceu), te poţi întreba dacă au vreun temei acele doamne care afirmă cu o anumită înverşunare superioritatea femeii. Ele par a fi convinse că în viaţa unei femei câteva hohote de plâns într-un moment de disperare sau un strigăt de spaimă nu cântăresc atât de mult încât să creeze impresia că este un lucru obişnuit ca o femeie să se lase cu uşurinţă cuprinsă de disperare.
Dimpotrivă, chiar şi o puştoaică poate să pună în dificultate un bărbat cât se poate de matur. Şi nu numai prin vioiciunea a cărei sursă bărbatul n-a înţeles-o niciodată sau pe care, ursuz, a pus-o pe seama superficialităţii feminine; când de fapt cel mai mult l-a intrigat ceea ce s-ar putea numi schimbarea de fire a puştoaicei. La o vârstă când niciun stres al agitatei noastre vieţi cotidiene n-ar fi trebuit să-i întunece voioşia. Premoniţie a unui mult prea timpuriu capăt de viaţă? Mai mult ca sigur că nu. Pentru că dintr-o tristeţe instalată la o vârstă fragedă din motive obscure, adolescenta de mâine poate ieşi trezindu-i-se treptat interesul pentru viaţă, cel puţin aşa cum este ea înfăţişată în revistele pentru tineret. Cui o vede într-o după-amiază pe unul din marile bulevarde, absorbită de lectura revistei în timp ce păşeşte agale, ca prin vis, prin mulţimea grăbită, îi este clar că adolescenta noastră se află într-o lume deocamdată închisă, chiar dacă în plină deschidere, sub adierea primăverii, fie ea şi amestecată cu gazele de eşapament de pe marele bulevard, n-a mai rămas de străbătut decât un cvartal. Şi tot cu capul cufundat în revistă. Se simte de la distanţă că tristeţea ei de fetiţă este pe cale să se risipească în aerul înmiresmat. Indiferent ce conţine revista, rebus sau informatică, modele de tricotat sau „găsiţi cele zece diferenţe dintre cele două desene”, revista va fi părăsită pentru totdeauna chiar de la prima întoarcere acasă. Sau cel mai târziu la toamnă. Odată cu începutul ultimei clase de liceu. Fiindcă pe ea, liceana din ultima clasă de liceu n-o atrage (irezistibil) decât lumea reală, pentru care este perfect pregătită (prin vocaţie). O tristeţe de câţiva ani, un strigăt de disperare, viitorul incert, o oboseală trecătoare purtată cu melancolie prin parcul însorit al spitalului de boli nervoase, perspectiva unui timp al distincţiei feminine un pic dincolo de vârsta maturităţii — toate se contopesc într-un prezent atât de real, încât pur şi simplu, uneori, doare.
Rujul de buze, fondul de ten, colierele vor înceta de a mai fi doar capricii ale fanteziei, poate chiar înainte de a se împlini anul. De acum înainte, o viaţă întreagă ele vor fi o obligaţie; mai ales faţă de ea însăşi. Lacul întins cu atenţie peste unghiile de la mâini, pe lângă că este o ocupaţie plăcută, care cere concentrare, o plasează în acelaşi viitor incert, fie şi în măsura în care îi este dat să dureze nu mai mult decât câteva zile, în care cine ştie ce se poate întâmpla. Iar dacă nu se întâmplă nimic, un nou strat de lac prelungeşte plăcuta incertitudine cu alte câteva zile. Ca să nu mai vorbim de lăcuitul unghiilor de la picioare, care se consumă într-o singurătate încărcată de gânduri şi promite o complicitate care îţi dă fiori. Aplecată peste unghii, ea îşi îmbrăţişează genunchiul, într-un gest pe care, indiferent ce va urma, nu-l va mai repeta cu nimeni altcineva. Atentă la unghii, ea nu îşi ia gestul drept îmbrăţişare. Dar instinctul ei de femeie la început de drum îi şopteşte că, oricât de puternici ar fi bărbaţii şi oricât de convingător ar promite dragostea şi şi-ar oferi sprijinul lor de o viaţă, cel mai sigur în momentele grele rămâne propriul sprijin. Şi dragostea pe care o femeie şi-o oferă sieşi. *** *Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat şi în Luceafărul, 01.07.1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu