Satelit*

Canalul de televiziune Film TV Nord-Est tocmai transmitea filmul Un destin de invidiat, care aducea oarecum cu Bonnie and Clyde, cel cu Faye Dunaway în rolul lui Bonnie, sau cu À bout de souffle, al lui Jean–Luc Godard, pe care Horaţiu le văzuse. În acelaşi timp, pe canalul de televiziune Viviane–News, Zizi, o tânără care le era deja cunoscută telespectatorilor, începuse să prezinte buletinul meteo, în care anunţa o iminentă înrăutăţire a vremii. Horaţiu nu era la curent cu apropiata înrăutăţire a vremii, fiind captivat în totalitate, pe celălalt canal, de Un destin de invidiat. Eroul principal, un anume Frank, nu semnăna deloc cu Clyde şi cu atât mai puţin cu Michel al lui Jean–Paul Belmondo, ci inspira mai degrabă simpatie în ciuda jafurilor armate pe care le comitea c-un soi de nonşalantă inconştienţă. Horaţiu se întreba dacă destinul „de invidiat” trebuia luat la propriu sau la modul ironic. Dacă cel de-al doilea sens era cel intenţionat de regizor, Horaţiu avea îndoieli că acesta chiar reuşea să-i insufle spectatorului sentimentul de respingere a moralei haiduciei. De fapt, nici n-ar fi fost plauzibil: cum să-ţi urăşti (sau dispreţuieşti) propriul personaj principal? Pe Viviane–News, pe care Horaţiu nu-l vedea în momentele acelea, prezentatoarea Zizi îşi făcea meseria cu brio. C-un zâmbet plăcut şi plin de optimism, înfăţişa lucrurile ca şi cum o înrăutăţire a vremii nu era un capăt de ţară. Şi cine ar fi putut susţine că era? Un ciclon centrat pe estul Mediteranei se deplasa spre nord, aducând cu el o scădere drastică şi rapidă a presiunii atmosferice, o nebulozitate accentuată, intensificări ale vântului şi ploi abundente în sudul şi în estul ţării, în a doua parte a intervalului. „De fapt — spunea prezentatoarea Zizi — estul Mediteranei a fost doar locul de origine al ciclonului. Între timp acesta a atins deja o zonă apropiată de frontiera de sud a ţării. Nu vă lăsaţi impresionaţi de denumirile fioroase ale meteorologilor — glumea Zizi, care era o fată cât se poate de drăguţă şi plină de umor —, ciclon nu-i în realitate, cel puţin la latitudinile noastre, decât un vârtej ceva mai mare, încununat adesea cu o scufie de nori de mare altitudine, alcătuiţi mai ales din cristale de gheaţă — cirus pe numele lor ştiinţific. Dacă cineva, vreun coleg prezentator, vă va spune că în asemenea condiţii propagarea undelor radio e perturbată, să nu-l credeţi! Nu-s decât zvonuri!” Zizi se pricepea să-şi bine dispună spectatorii. Zâmbea cu drăgălăşenie arătându-şi dantura de un alb strălucitor şi, terminând, lăsa în jos bagheta cu care arătase pe harta electronică din fundal. În Un destin de invidiat, Frank, împreună cu asociatul său, Caspar, intrau în vorbă cu o tânără femeie foarte prietenoasă, Bessie, care ţinea o fermă undeva, într-un ţinut uşor vălurit, aproape golaş, ca-n filmele cu cowboys. În apropiere de fermă trecea o şosea modernă, cu plantaţii întinse de-o parte şi de cealaltă. Lanuri de porumb cât vedeai cu ochii. Ca-n America! Imaginea cu Zizi cea zâmbitoare de pe Viviane–News se estompa: buletinul meteo se încheia aici. Bessie călătorea în maşina celor doi jefuitori şi nu lăsa câtuşi de puţin impresia că îşi face prea multe griji că fusese luată ostatică. Caspar şedea pe bancheta din spate, iar Bessie în faţă, lângă Frank, care conducea. Între Frank şi Caspar există, se pare, o duşmănie mocnită, care izbucneşte atunci când Bessie îi cere lui Frank să oprească maşina la marginea pădurii pentru o nevoie urgentă. Caspar se opune cu vehemenţă afirmând că nu-i decât un pretext din partea femeii (un „şiretlic”, zice personajul) ca s-o şteargă. Frank îi arată totuşi încredere îngăduindu-i să se ducă în pădure, şi doar îi pune în vedere să nu se îndepărteze prea mult. În lipsa ei, disputa izbucnită între cei doi bărbaţi e atât de aprigă încât Frank îl împuşcă pe Caspar. Şi cu toate acestea, deşi a auzit bubuitul armei, Bessie se întoarce. Acest gest îi stârni lui Horaţiu un interes enorm pentru personajul din film: ce fel de femeie era aceea care se întorcea de bună voie în braţele agresorului ei? Se întorcea sperând, ce? Să descopere în spatele respingătoarelor lui trăsături de caracter un suflet romantic, dedicat binelui? Şi el, Frank, de ce se arată atât de binevoitor cu victima sa? Nu cumva s-a îndrăgostit de ea de-adevăratelea? Între timp se punea în mişcare poliţia districtului, cu o mare desfăşurare de forţe, câini poliţişti agitaţi, motoare demarând, chemări, tot tacâmul. Interesul personajului Bessie pentru personajul Frank îi inducea lui Horaţiu acelaşi interes. Zizi, tânăra prezentatoare a buletinului meteo, ieşea din studioul postului de televiziune Viviane–News şi, fiindcă nu avea încă maşină proprie (sau poate pentru că de astă dată o lăsase acasă), se îndrepta bine dispusă spre staţia din apropiere, să aştepte unul din autobuzele târzii. Sus pe dulap, lângă televizor, afişajul decodorului arăta ora 22,54. Nori străvezii, înalţi, împresurau luna plină ştergând-o rapid de pe faţa cerului nocturn. Pe ecran, personajul Frank se întorcea spre Bessie care şedea lângă el, plin de voioşie ca şi cum nici n-ar fi lăsat în spatele lor un cadavru, la marginea şoselei, ascuns sub vreascuri şi frunziş doar atât cât să nu-l găsească (prea repede) poliţia. Dădea să-şi aprindă o ţigară dar în clipa aceea chipul lui încremenea pe ecran, imobil ca într-o fotografie. Sunetul se auzi în continuare încă câteva momente, apoi imaginea sări brusc peste câteva secvenţe şi rămase din nou încremenită. Alarmat şi brusc enervat, Horaţiu comută, cu titlu de încercare, pe alt canal, apoi pe următorul, şi pe încă unul. Peste tot, imagini încremenite, frânturi de sunet poticnite, până când imaginea şi sunetul dispărură complet de pe toate canalele şi o fereastră albastră se deschise în centrul ecranului afişând mesajul: DECODORUL NU PRIMEŞTE SEMNAL. ÎNCERCAŢI SĂ COMUTAŢI MANUAL PE ALTE CANALE SAU APELAŢI SERVICIUL NOSTRU DE ASISTENŢĂ PENTRU CLIENŢI. Ora dispăruse de pe afişaj şi în locul ei apăruse un cod lipsit de orice noimă: P143IDX. Gata, Un destin de invidiat era pierdut, motivul pentru care Bessie alesese să se însoţească cu Frank în loc să-şi piardă urma în adâncul pădurii rămânea pentru multă vreme necunoscut, probabil până la viitoarea reprogramare a filmului, cine ştie când. Era acum mult trecut de miezul nopţii. Horaţiu dormea şi, în somn, gura i se contracta într-un rictus dureros. Visa că străbătea la volanul maşinii sale un tunel prost luminat, aidoma unei hrube. Constată la un moment dat că pedala acceleraţiei nu mai acţiona în niciun fel, maşina pierdea din viteză până când se oprea şi rămânea încremenită. Scotea din viteză, băga în viteza întâi, apăsa pedala tot mai mult, până la podea, dar degeaba, maşina nu se mai clintea din loc. Simţi apoi izbitura maşinii care venea în urma sa şi se trezi, stăpânit de acelaşi sentiment de ciudă neputincioasă şi de frustrare că nu-i fusese dat să afle povestea celor doi fugari, nu-i fusese dat să afle de ce Bessie preferase să-l însoţească pe Frank într-o aventură care nu prevestea nimic bun nici pentru unul, nici pentru celălalt. Decodorul stricat îi provoca o stare de nervozitate persistentă, tulburându-i somnul. Adormi totuşi şi visul se repetă. În acelaşi tunel întunecos maşina se încăpăţâna să nu se clintească din loc. Dindărăt se auzeau claxoanele maşinilor blocate de el în tunel, însoţite de vociferările şoferilor nervoşi. Chiar şi acum, ştiind că visează, îşi aminti de pădurea din film şi de cearta dintre Frank şi Caspar, la capătul căreia Frank scosese pistolul şi trăsese în complicele său în jafuri armate. Bessie era în pădure şi Horaţiu se simţea copleşit de aceeaşi ciudă neputincioasă că n-avea nicio şansă să afle sfârşitul nefericitei ei poveşti. Unul din şoferii furioşi se înfiinţa la portiera de pe partea unde el şedea la volan, răcnea la el şi lovea din toate puterile cu pumnul în geam. Horaţiu încerca să-i explice prin gesturi că nu mai putea să pornească maşina, dar...

În clipa aceea luna plină, coborâtă spre apus — pe care Horaţiu n-o vedea —, se ivea din adâncurile nopţii şi începea să navigheze prin nori tot mai rarefiaţi, printre golfuri tot mai largi de cer înstelat. Pe afişajul decodorului dispărea codul lipsit de orice noimă, P143IDX, fără ca Horaţiu să surprindă ceva din cele ce se întâmplau, şi în locul lui se reinstala ora. Şi era 4,21. Rămăsese încă destul timp de dormit. Şi poate de visat. Horaţiu băga în viteza întâi, apăsa uşor pe acceleraţie, sigur de astă dată că motorul îl va recunoaşte de stăpân şi maşina sa va porni negreşit îndreptându-se către ieşirea din tunel.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Turnesol*

Ca să fiu sincer, n-o prea aveam la inimă pe doamna Stratan. Nu neapărat din cauza felului cum ne preda ştiinţele naturii, între care şi noţiuni de chimie, ci fiindcă arăta prea puţin entuziasm în tot ce făcea când era cu noi în clasă. Într-un fel, puteam s-o înţeleg: dacă făcea experienţe în faţa noastră şi probabil şi în alte clase, mereu şi în fiecare an aceleaşi, poate că ajunsese să se cam plictisească de ele. Şi de noi. În plus, avea o faţă albă ca laptele şi flască, şi toate gesturile ei erau cumva flasce, ceea ce nu conteneam s-o repet în sinea mea: cuvântul „flasc” era proaspăt intrat în vocabularul meu, şi îl exersam, cum s-ar zice. Doamna Stratan se plimba printre rândurile de bănci şi se străduia, de bine de rău, să ţină trează atenţia elevilor având aerul că mai tot ce îi ieşea în cale îi stârnea repulsie; sau, în cel mai bun caz, o dezamăgea. Cuvântul „turnesol” era şi el o noutate în vocabularul meu, dar în privinţa acestuia — şi în general a multora dintre cuvintele noi — se pare că prea puţini din colegi îmi împărtăşeau entuziasmul. Cuvintele noi pur şi simplu nu erau o distracţie pentru ei. Dar „turnesol” nici nu era un simplu cuvânt. Doamna Stratan, iată, şi experimenta: avea în mână un fel de carneţel cu file gata-tăiate în fâşii înguste prinse la cotor, colorate parte din ele în albastru, parte în roz — faimoasa hârtie de turnesol. Rupea o fâşie albastră şi o băga într-un pahar cu zeamă de lămâie.
   — Vedeţi? spunea ea. Când soluţia e acidă, ca în cazul de faţă, hârtia albastră de turnesol se înroşeşte. Iar când soluţia e alcalină, hârtia roşie de turnesol se colorează în albastru. Asta puteţi să mă credeţi pe cuvânt.
   Ceea ce doamnei Stratan îi provoca cel mai mare dezgust era ca elevii să nu-i dea atenţie şi să şuşotească între ei. Se deplasa încet de-a lungul culoarului dintre bănci, se tot uita în jos la elevii aşezaţi, îşi muta privirea de la unul la altul, şi nu întâlnea decât cefe plecate, nu toate spăsite sau nevinovate; îi surprindea îndeletnicindu-se cu te-miri-ce pe sub pupitru, fără nicio legătură cu lecţia, şi nu înceta cu reproşurile.
   — Câtă indolenţă! se lamenta exasperată. Câtă indolenţă!...
   Nici Fistic n-avea nicio treabă cu lecţia doamnei Stratan. El era un fel de măscărici al clasei pe vremea aceea şi nu se simţea niciodată vizat de lamentările ei. Chicotea pe înfundate şi de fiecare dată îşi lua inima în dinţi şi, în toiul reproşurilor, strecura câte o vorbă de duh menită întâi şi-ntâi să stârnească hazul întregii clase şi apoi, la o adică, să înmoaie inima profesorilor. Nu şi pe a doamnei Stratan, care nu ierta niciodată indolenţa cu care o tratau elevii în timpul lecţiei.
   Într-o zi mi-a venit şi mie rândul să devin pe neaşteptate pricina dezgustului doamnei Stratan. Şuşotisem cu colegul de bancă. Era greu să te ţii deoparte de şuşoteala generală fiindcă puteai oricând să fii luat drept prezumţios — un cuvânt care încă nu intrase în vocabularul meu pe-atuncea. Doamna Stratan, în preumblarea ei, trecuse de mine pe culoar, s-a oprit în momentul când m-a auzit vorbind în şoaptă îndărătul ei, s-a întors spre mine cu reproş în privire şi m-a mustrat. Nu reuşisem să evit dezonoarea de a fi adăugat un strop de amărăciune în sufletul profesoarei noastre de ştiinţele naturii. Poate că exagera cu disciplina ei strictă pe care ne-o pretindea. Dar dacă nu exagera?... Mi-am simţit obrajii în flăcări. Şi în clipa aceea am observat cu surprindere o schimbare pe chipul doamnei Stratan. Expresia severă de pe faţa doamnei Stratan şi-a pierdut brusc din asprime, veşnicul ei dezgust aproape că i s-a şters de pe faţă, şi a spus:
   — Uite ce-nseamnă totuşi copilul cu bun-simţ! S-a înroşit la faţă!
   Au urmat câteva clipe de linişte mormântală: niciodată până atunci doamna Stratan nu mai rostise cuvinte de laudă la adresa vreunui elev. După care s-a ridicat, distinctă, vocea lui Fistic:
   — Ca hârtia de turnesol!
   Nici chiar doamna Stratan n-a mai găsit cu cale să încerce să domolească hazul general care s-a iscat. Fâşia de hârtie de turnesol rămăsese, înroşită inutil şi caraghios, în paharul cu zeamă de lămâie, pe marginea catedrei, cu capătul îndoit peste buza paharului. Nu era niciun cuvânt nou aici. Ştiam doar că mai nimeni din clasă nu se dădea în vânt după cuvinte noi. Pentru mine însă se ivise în clipa aceea şi a rămas pentru totdeauna o problemă greu de rezolvat. Puteam să aleg varianta senină adică să admit că Fistic făcuse o glumă bună, sau cel puţin nevinovată, şi să mă alătur hazului general. Dar m-am îndreptat fără voie către varianta gravă: dacă îţi este permis sau nu să profiţi fără niciun efort de o împrejurare favorabilă pentru a atrage admiraţia celor din jur fără să te sinchiseşti de obida pricinuită unui coleg care nu doreşte să-i stârnească doamnei Stratan mai mult dezgust decât cel pe care ea îl resimţea constant pentru lumea din jur.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Primus*

Mă revăd în vacanţa mare — de pe terasă se zăresc, dimineaţă, dealurile de la marginea oraşului, verzi sub un cer strălucitor, mama şi cu mine trebăluim pe terasă, aproape spate în spate, fiecare cu ale lui. Ea se ocupă de gătit, eu meşteresc la vechiul nostru primus încercând să-l repun în funcţiune. Primusul a fost depozitat la vechituri încă din prima zi după ce ne-am mutat în această casă, unde avem gaze; deci primusul nu mai foloseşte la nimic.

Dar chiar nu mai foloseşte?

Unii spun că primusul este — mă rog, a fost — sobiţa săracului. Dar eu unul nu accept o asemenea afirmaţie. Amundsen s-a echipat cu un primus când a plecat în expediţie la Polul Sud. Asta o ştiu din colecţia mea de Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor. Şi Amundsen n-a fost om sărac, nu? Iar Hillary şi-a luat şi el un primus în temerara sa ascensiune pe vârful Everest. Ceea tot în Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor am găsit scris.

De fapt, ceea ce fac nu-i propriu-zis o reparaţie. Primusul nostru nici nu-i cu adevărat stricat. Doar abandonat. Şi mi-era prea drag ca să-l las să zacă în părăsire.

Plăcerea cea mare pentru mine a fost să-i redau rezervorului de alamă luciul galben de odinioară, aşa cum mi-l aminteam de pe vremea când mama îl folosea zilnic pentru gătit. Cu asta am început — cu luciul. Rezervorul a redevenit nu doar rotofei şi plăcut la atingere ci şi plin de prosperitate. Cele trei picioruşe de metal, scurte şi ferme, stând răşchirate, îl ţineau la o distanţă minimă de tăblia mesei.

Cu câţiva ani în urmă, pe când încă mai folosea primusul, mama mă lăsa să dau la pompiţă, şi eu dădeam cu mult zel, până oboseam. Aerul sub presiune dinăuntru începea să respingă la un moment dat pistonul, împingându-l încet şi îndărătnic înapoi, ca într-o luptă surdă de berbeci... Unii vorbeau de riscurile primusului. Ştiu şi eu?... Mama trăgea cu coada ochiului spre mine, neliniştită de încăpăţânarea cu care pompam aer în rezervor. Îmi cerea să încetez.

După lustruire venea proba de foc. Umpleam rezervorul cu petrol lampant, apoi turnam alcool metilic în şănţuleţul rotund ce dădea ocol arzătorului. Scăpăram un chibrit şi îi dădeam foc. Se însufleţea o flăcăruie albăstrui-transparentă, cu efluvii galben-portocalii. Arzătorul trebuia să fie încins bine înainte de a băga presiune în rezervor. Şi abia atunci petrolul lampant urca spre duză, pulverizându-se, şi ardea cu vuiet prin numeroasele orificii ale arzătorului. Minuscule piramide înflăcărate ţâşneau cu putere prin acele mici orificii şi rămâneau constante atâta vreme cât presiunea din rezervor era de-ajuns de mare, împlinindu-şi menirea, aceea de a face să dea în clocot apa din vasul pus deasupra, pe cercul de metal.

Mama întorcea capul spre mine, zâmbea la fel de enigmatic ca Gioconda şi aştepta să vadă când va începe arzătorul să afume — vechea lui meteahnă.

Eram sârguincios, conştient de propria mea sârguinţă şi mândru de ea. Şi nu doar în privinţa primusului. Dacă avusesem răbdarea să-i redau rezervorului strălucirea de alamă, multe alte obiecte se pretau la aceeaşi operaţie, începând, spre exemplu, cu pintenii de la cizmele de călărie ale străbunicului meu, care se cereau şi ei găsiţi în depozitul de vechituri. Lustruiţi, şi-ar fi recăpătat strălucirea din vremurile lor de glorie. Apoi nasturii de alamă de la uniforma lui de cavalerist, care cu siguranţă se mai ţineau într-o singură aţă, paftaua de la centiron şi poate şi alte obiecte. Dacă stau să mă gândesc bine, nu era vorba doar de străbunicul meu ci şi de alte personaje simandicoase, alături de care pozase la marginea terenului de călărie sau poate a hipodromului. Fiindcă n-aveam de unde să cunosc toate detaliile locurilor ce apăreau în pozele găsite în depozitul nostru de vechituri. Erau fel de fel de personaje acolo, plus multe altele care lipseau din poze şi lipseau deopotrivă din amintirile mele, dar nu lipseau din lumea care se bucurase de însufleţire până mai ieri-alaltăieri.

Un lucru era însă cert, că se apropia vremea ca lumea să-şi recapete vechea demnitate pe care le-o conferea vestimentaţia şi onoarea pierdută a celor din trecut. Lumea nouă nu putea continua să se înfăţişeze privirilor aşa şleampătă şi dezgustător de îngălată cum se statornicise obiceiul în ultimii ani.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Metroul-dragon*

Câteva locuri mai în faţă, pe acelaşi rând cu mine, s-au aşezat două femei, încă tinere, ambele durdulii, complet nesofisticate, una din ele cu un băieţel de vreo patru ani. Băieţelul n-are răbdare să stea aşezat şi, de la staţia Piaţa Unirii, unde s-au urcat, se freacă şi se încovoaie fără încetare peste piciorul maică-si, ba cu faţa, ba cu spatele. Cealaltă femeie trebuie că-i mătuşă-sa, seamănă cu mama puştiului. O vreme cele două femei stau de vorbă în linişte, fără să ia în seamă zvârcoleala ăluia mic. Metroul goneşte spre staţia Eroii Revoluţiei, micul călător nu-şi găseşte astâmpărul, începe să se intereseze pe un ton plângăcios când ajung acasă, vrea îngheţată, vrea aia, vrea ailaltă... Maică-sa îl fixează cu o privire încruntată, puştiul începe să scâncească monoton, ca o burniţă scursă prin burlane plictisite.

— Vino aici să-ţi arăt ceva! îl cheamă mătuşa pe un ton camaraderesc.

— Ce? se arată sceptic băiatul.

— Vino, şi-ai să vezi.

Puştiul îşi urneşte în silă plictiseala din loc lăsându-şi umerii şi braţele să se legene dezordonat.

— Uite! zice mătuşa cu încântare. Şi arată cu braţul întins în lungul trenului.

Puştiul îşi înalţă capul şi deodată încremeneşte.

Urmând îndemnul mătuşii, îmi îndrept şi eu privirea în lungul trenului şi văd interiorul metroului aproape gol, până hăt departe, până la cabina de conducere, îl văd unduindu-se calm şi maiestuos, neezitând în avântata sa lunecare subterană. Vraja plină de lumină din ochii copilului o ghicesc fără să-i văd ochii fiindcă stau în spatele lui. Acea vrajă e izvor de bucurie pentru cele două femei, mamă şi mătuşă; şi, ca să vezi ciudăţenie! chiar şi pentru mine. Iată, luminile metroului se curbează, şirag, mai întâi uşor spre stânga, apoi uşor spre dreapta, se oglindesc în şirurile nesfârşite de bare verticale de oţel, metroul se curbează ca un dragon inofensiv şi simpatic, se curbează cu scaune cu tot, cu oameni cu tot... Oamenii–spectatori. Cu toţii sunt, fără s-o ştie, spectatori pasivi la spectacolul metroului fără capăt de linie, planând către un viitor în care ei nu joacă niciun rol, poate doar rolul de a rămâne pe veci figuranţi încremeniţi ca nişte icoane într-o amintire fulgurantă de-a puştiului.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Schimbare de metrou*

Fiindcă e grăbit să-şi reia lectura întreruptă la schimbarea de metrou de la Dristor, Dan nu-i prea atent când îşi alege noul loc. Odată aşezat, fără să ştie pe cine are alături, deschide nerăbdător cartea, dar în clipa următoare un miros greu îi întoarce stomacul pe dos. A avut ghinion, a nimerit lângă un nespălat, asta e. Precaut, întoarce discret capul spre locul din dreapta, unde zăreşte o doamnă spălăţică, nu poate să-i aprecieze vârsta dar n-are importanţă, e clar că nu de la ea vine duhoarea. Aşadar sursa trebuie că-i în stânga sa. În partea aceea însă, intuind pericolul ca gestul să-i fie luat drept provocator, evită să-şi întoarcă privirea, tot ce poate să vadă cu coada ochiului e o pereche de blugi soioşi întinşi pe nişte coapse dezgustător de osoase.

Cum metroul e pe jumătate gol, e foarte simplu să-şi găsească alt loc. C-un deget strecurat în chip de semn între foile cărţii, se grăbeşte să se scoale, cu servieta subsuoară, şi, traversând aplecat de mijloc culoarul, se mută pe partea cealaltă a vagonului, pieziş, taman dincolo de uşă. Abia de acolo, de pe locul cel nou, îşi permite, înainte de a reîncepe lectura, să arunce o privire îndărăt, spre individul de lângă care tocmai a plecat. La prima vedere, mă rog, un tip ca oricare altul. Dă să-şi reia lectura, dar tresare observând privirea individului în blugi aţintită drept în ochii săi — o privire arzând de ură. Ptiu drace! e ca-ntr-un vis urât, individul nu numai că-l ţintuieşte cu ochii săi întunecaţi, plini de duşmănie, dar uite-l că se şi ridică, îndârjit, de pe locul său şi vine întins să se aşeze alături de Dan. N-are nicio oprelişte, nu cunoaşte niciun fel de ocolişuri.

— Mi s-a părut mie sau nu v-a convenit ceva la mine adineaori?

Dan nu se întoarce spre el, nu doreşte să-i răspundă. I-a simţit doar, de aproape, răutatea ieşindu-i pe gură odată cu răsuflarea înteţită, amestecată cu putoarea de nespălat. Doar că individul se pare că nu doreşte să provoace scandal în văzul lumii, recurge la o vehemenţă cu surdină. Nu doreşte să provoace scandal în văzul lumii dar nici nu se mulţumeşte fără să capete satisfacţie.

— Pot să ştiu ce nu vă convine la mine?

Dan renunţă pentru moment la retragerea în cochilie, i se pare totuşi laş s-o facă.

— Cred că am dreptul să-mi aleg orice loc îmi place, îi răspunde străduindu-se să fie calm.

Tipul stă puţin aplecat în faţă şi răsucit spre el, cineva din afară ar zice că tocmai au început o discuţie amicală, dar în realitate aici e vorba de ostilitate sadea, iscată din nimic.

— Hai să ne-nţelegem, am şi eu nişte drepturi. Corect? Dacă cineva pleacă de lângă mine şi s-aşează pe alt loc, mă-ntreb de ce. E ceva în neregulă cu mine?

— N-am nicio obligaţie să-ţi răspund.

Tipul îl fixează cu ochii săi negri, ferm convins de dreptatea lui. Pe Dan ochii aceia îl agasează cumplit. Îşi întoarce privirea în altă parte. La îmbinarea dintre vagoane, un agent de pază în salopetă neagră stă în picioare, rezemat uşor cu umărul de bara verticală într-o atitudine de falsă somnolenţă, în realitate observând atent dar discret tot ce se întâmplă în jur — îndatorirea lui, pentru care este plătit.

Celălalt nu-l slăbeşte din ochi.

— Aştept în continuare explicaţia dumitale, îl somează.

Atât e de magnetică şi de malefică privirea intensă a individului încât Dan cu greu poate scăpa din capcana ochilor săi. Se întreabă dacă agentului de pază nu i se pare suspectă vrajba mocnită dintre doi călători din apropierea sa. Sau poate că nu sesizează nicio vrajbă, cine ştie ce consemn au agenţii ăştia de pază. Dan îşi întoarce privirea spre tipa de lângă care a plecat cu două minute în urmă, cea spălăţică, şi acum, de la distanţă, constată că e încă tânără, probabil sub patruzeci de ani, înfăţişare plăcută. Brusc ia hotărârea să părăsească şi acest loc. Când se ridică în picioare nu ştie către ce alt loc să se îndrepte dar în clipa următoare s-a decis să se întoarcă pe vechiul său loc, lângă tipa cea spălăţică. Femeia îi aruncă o scurtă privire indiferentă în momentul când dă să se aşeze lângă ea. Cu o întârziere de o secundă sau două pare să-l recunoască totuşi şi atunci în ochii ei licăreşte o luminiţă neliniştită, întrebându-se pesemne ce se-ntâmplă.

Dan s-a aşezat şi îşi ridică ochii spre tipul soios rămas de cealaltă parte a vagonului, cu privirea sa de animal de pradă întărâtat înfiptă în ochii săi, la care acum se adaugă o licărire de dispreţ. Se aşteaptă să-l vadă ridicându-se încă o dată, continuând să-l urmărească pas cu pas. Metroul începe să încetinească, se anunţă staţia Mihai Bravu, cu peronul pe partea dreaptă. Dintre puţinii călători, vreo trei-patru se adună în faţa uşii, aşteptând oprirea. Tipul nespălat sare de pe scaun, elastic şi cu vigoare neostoită, şi traversează încă o dată, ţintit, culoarul, spre Dan. De astă dată agentul de pază dă semne că a sesizat că ceva nu-i în regulă, e decis să intervină, privirea i se îndreaptă brusc, agilă şi severă, spre locul virtualului incident, gheata sa robustă înaintează ferm pe o traiectorie ce taie culoarul de-a dreptul, corpul tot i s-a trezit din letargie şi a pornit-o pe calea intervenţiei. Mai rapidă însă decât agentul şi decât individul în blugi îngălaţi, brusc tânăra spălăţică i se agaţă lui Dan de braţ, lipindu-i-se cu obrazul de umăr, toată numai surâs şi avânt drăgăstos, în timp ce gura ei rosteşte cu voce scăzută cu totul altceva decât vrea să spună gestul:

— Am văzut ce-ţi face tipu’ ăla scârbos, fă-te că eşti cu mine.

Trenul a oprit în staţia Mihai Bravu, uşile se deschid, cei câţiva călători ies şi, odată cu ei, se face nevăzut ca un iluzionist pe scenă şi individul soios, cu duhoarea lui cu tot.

Tânăra cu înfăţişare plăcută îşi îndepărtează puţin capul de umărul lui Dan, lăsând încă să stăruie ceva din splendoarea gestului ei spontan de adineaori.

— Cel puţin am fost eficientă, râde ea. Vă rog să mă iertaţi. Şi îşi retrage mâna de pe după braţul lui Dan.

Uşile se închid, vocea anunţă că urmează staţia Timpuri Noi, cu peronul pe partea dreaptă. Trenul prinde viteză cu zumzet în crescendo, Dan s-a întors un pic spre tânăra de lângă el, atât cât s-o vadă redevenind, aproape, călătoarea indiferentă din metrou. Bagă de seamă că degetul i-a rămas strecurat între foile cărţii, acolo unde şi-a întrerupt lectura.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Ficţiunea, între rigoare şi aventură

Am primit de la revista Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a participa la o anchetă pe tema pe tema:

De la intenţia autorului la realizare

sau despre opera pe cale de a se face

Astfel — se spune în invitaţie —, dacă aţi avut, sau chiar dacă încă nu aţi avut, răgazul şi curiozitatea de a vă apleca asupra mecanismului de funcţionare a scrisului, asupra travaliului creator, ca practicieni ai scrisului sînteţi rugaţi să răspundeţi la următoarele două întrebări:

1. În cazul dumneavoastră este valabil ceea ce se spune despre textul literar şi anume faptul că după ce este terminat este lăsat deoparte o bucată de timp, după care este reluat? Şi dacă după un timp ceea ce citiţi vă place şi nu simţiţi nevoia de a modifica aproape nimic atunci aveţi certitudinea că este un text bun? Sau cînd aveţi certitudinea că un text este bun? Credeţi şi dumneavoastră că textul literar valoros este acela care vine „cap-coadă”? Dar autocenzura cum funcţionează în cazul creaţiei dumneavoastră? Pulsiunile interioare, specifice oricărui om în parte, şi presiunile exterioare, datorate tipului de societate în care trăim, intervin în finalizarea operei? Opera a ieşit pînă la urmă conform intenţiei scriitorului?

2. Dacă trăirile din timpul travaliului creator sînt foarte importante, cum sînt cele de după finalizarea operei? Ce sentimente se leagă de bucuria finalizării? Există un „sentiment de golire” sau de „vlăguire totală” de care vorbesc unii creatori? Dar „desprinderea” de vechiul proiect e totală, poate chiar brutală, sau nu?, cum e trecerea spre altceva?

Redactor: Gabriela Chiciudean

Redactor-şef: Aurel Pantea

Răspunsul pe care l-am dat este următorul.

Eterna nemulţumire, eterna rescriere

Am bunul (sau prostul?) obicei de a data momentele textelor mele: când le încep şi când le închei — inclusiv variantele. Aşa se face că foarte recent, când am terminat de rescris o a treia variantă a unei piese de teatru, am avut prilejul să constat — ceea ce uitasem — că prima versiune fusese scrisă în 1982, adică acum exact 30 de ani. Asta cred că dă un răspuns la întrebarea dacă de-a lungul timpului am fost mulţumit de scrierile mele. Aş mai adăuga că în 2005 am publicat la editura Paralela 45 volumul de povestiri Cu spatele la terenul de joc, menit să înlocuiască Un pahar de cinzano, cartea mea de debut, apărută în 1969, şi a cărei nereuşită, de care devenisem conştient relativ curând după publicare, mă obseda de atâţia ani.

Şi totuşi cum se face că filtrul exigenţei funcţionează cu întârziere, uneori atât de mare? Încerc o explicaţie, cel puţin pentru faza „noviciatului” meu de la vremea debutului.

Delectare proprie vs. interes general

Pe la mijlocul anilor ’60, în urma unei relative liberalizări a regimului comunist, publicul din România intrase pentru prima oară în contact cu opere şi autori de mare anvergură din literatura occidentală contemporană (desigur nu fără o atentă triere din partea cenzurii). Scriitori precum Hemingway, Salinger, Pavese, Faulkner, Camus, Saroyan, Moravia, Alan Sillitoe, Harper Lee, Nathalie Sarraute, ca să nu amintesc decât câteva nume, au schimbat în chip miraculos viaţa celor pasionaţi de literatură. Evident, m-am numărat printre ei. Lectura s-a transformat peste noapte dintr-o îndeletnicire plăcută într-una absolut fascinantă pentru mine. Nu însă numai lectura a devenit fascinantă ci, spre surprinderea mea, şi scrisul. M-am aruncat plin de entuziasm şi de orgoliu în scris urmând reţeta lui Saroyan: „Sari în apă şi vezi dacă poţi învăţa să înoţi” (citat din memorie). Din păcate, rezultatul n-a fost deloc pe măsura entuziasmului. Fără s-o ştiu, lecturile atât de dragi mie treziseră în mine nu atât spiriduşul creaţiei — deşi, un timp, eu aşa am crezut —, cât mai ales jolly jockerul imitaţiei. Aveam în spate un rezervor de întâmplări şi de trăiri ce mi se părea fabulos şi inepuizabil: propria mea copilărie şi adolescenţă. Am luat de acolo tot ce mi s-a părut mai de preţ şi am aşternut pe hârtie. Dacă descriind o întâmplare din copilărie o retrăiam cu intensitate în timp ce scriam şi dacă, în plus, textul aducea cât de cât, din punct de vedere formal, cu cel al idolilor mei din acea vreme, atunci aveam senzaţia reuşitei literare. Fatală eroare. A trebuit să treacă ceva ani până să ajung să-mi dau seama că nu neapărat ceea ce eu trăiam cu intensitate avea darul să inducă în cititor aceleaşi trăiri. Abia într-un târziu deci am fost capabil să-mi citesc cu detaşare propriile scrieri. Textul literar nu trebuia să fie doar o beţie de senzaţii (pentru autor) ci şi un material susceptibil a fi dozat, cumpănit şi cernut cu chibzuinţă, într-un cuvânt, organizat, astfel încât să atingă un anumit grad de generalitate. Textul trebuia să respecte şi nişte reguli de exactitate şi de rigoare estetică. Dacă le-am respectat sau nu în anii care au urmat rămâne o chestiune discutabilă. Oricum, îmi place să cred că, dacă n-am ajuns să stăpânesc pe deplin cuvântul şi fraza, aşa cum am visat cândva (şi încă mai visez), măcar am devenit mai circumspect în alegerea subiectelor şi mai temperat în nerăbdarea cu care odinioară mi le doream finalizate. „Niciodată n-a trebuit să aleg un subiect — spune Hemingway — mai degrabă subiectul m-a ales pe mine.” Presupun că mulţi din generaţia mea au avut senzaţia că Hemingway a sintetizat nu o dată ceea ce este important pentru orice creator de ficţiune.

Ideea şi „cheia”

Experienţa m-a condus la o formulă proprie de creaţie, cea a abordării simultane a mai multor texte. Ceea ce îmi oferă avantajul de a mă afla aproape în orice moment într-o dispoziţie care să fie potrivită cu măcar unul din textele începute. Se întâmplă însă — şi nu foarte rar — ca unul sau mai multe din ele să treneze, uneori chiar cu anii. Aici se vădeşte unul din avantajele „metodei” (trec sub tăcere dezavantajele!): abordarea relaxată, fără presiunea timpului, îmi permite mai devreme sau mai târziu să ajung la o concluzie în privinţa cauzelor impasului; şi desigur să le înlătur. „(...) Atâta timp cât ştiu ce vreau — spune Max Frisch —, ştiu foarte bine şi ce nu pot realiza (...). Ca să mă sustrag acestui gând trebuie să apelez la şiretenie: aştept (şi asta poate dura luni sau chiar ani!) ceasul binecuvântat în care nu-mi mai vine deloc să iau totul în serios, adică acel moment în care pentru nimic în lume nu m-aş apuca să-mi justific în vreun program de teatru reacţiile avute. Ceea ce mă împinge atunci să scriu sunt fie imagini, fie cuvinte aparent dispersate, fie situaţii.” (Max Frisch: „Ce să facem cu inspiraţia?”; în Gong, 87, p. 116)

Ca mai totdeauna, o scriere ajunge în impas pentru că ceva e greşit în ea. Fie personajele sunt pe cale să fie construite într-un mod lipsit de coerenţă, fie pur şi simplu numele lor sunt neadecvate, fie că textul nu trebuia scris la persoana întâi ci la persoana a treia — sau invers. Fie detaliile sunt excesive (sau, dimpotrivă, insuficiente) şi creează un dezechilibru în arhitectura estetică a întregului. De asemenea ritmul naraţiunii poate să nu fie cel adecvat. Cred că există un timp al acţiunii şi al fluxului emoţional în opera de ficţiune, şi un timp al percepţiei/asimilării estetice. Între cele două nu poate lipsi o anume (inspirată) corelaţie. Pe scurt, există o „cheie” a scrierii — poate unică, specifică — în care ideea se lasă transpusă în ficţiune. Uneori — să-l numesc cazul cel mai fericit? — ideea şi „cheia” alcătuiesc un tot, care, revelându-i-se autorului dintru început, creează premisa acelui text „cap–coadă” pe care iniţiatorii anchetei îl presupun a fi cel mai valoros. În ce mă priveşte, am trăit câteva astfel de experienţe, când textul nou, ivit peste noapte (uneori la propriu), a luat-o mult înaintea celorlalte texte, aflate pe „lista de aşteptare”. Judecând după reacţiile pe care le-am avut — da, într-adevăr, s-ar părea că au fost cele mai bune; cert este că genul acesta de texte mi-au dat cea mai mare satisfacţie şi n-am simţit nevoia să intervin în ele la recitire, nici chiar după mai mulţi ani.

Un element printre altele: lungimea frazei

Cum să fie fraza? — te întrebi uneori. Lungă (Proust, Faulkner) sau scurtă (Virgil Gheorghiu)? Ce lungime este adecvată gândului „natural”? Ce lungime este adecvată rememorărilor? Ce lungime este adecvată contemplărilor şi ce lungime răspunde ideal emoţiilor — temerilor, îndoielilor?... Şi există oare vreo raţiune de a imita în scris lungimea gândului „natural”; sau a rememorărilor; sau a contemplărilor; sau a temerilor?... Sau singura raţiune este adecvarea la ansamblu?

Final necunoscut

Când un scriitor afirmă că nu cunoaşte finalul propriei sale opere literare — fie ea roman sau nuvelă — aflată în lucru, el îşi poate impresiona printr-o asemenea afirmaţie interlocutorul (şi pe cititori) într-un interviu, să zicem. Sau se poate impresiona pe sine oferindu-şi o moderată (şi plăcută) stare de exaltare. Pentru că necunoaşterea finalului poate accentua însuşirea scrisului de a fi o aventură completă. Am spus „accentua”, fiindcă scrisul este oricum o aventură — cu sau fără final necunoscut. Dar dacă scriitorul care ignoră felul cum se va termina opera sa are cât de cât darul introspecţiei critice, atunci s-ar putea să înceapă să aibă unele dubii cu privire la onestitatea demersului său artistic. De ce? Pentru că semnificaţia (vizată) a operei este dată, printre altele, de firul epic în integralitatea sa. Adică inclusiv de final. Şi atunci, cât de onest ar putea fi un scriitor care produce o operă literară a cărei semnificaţie este lăsată la „voia” hazardului? Pe de altă parte însă, odată „construită” o anumită semnificaţie, fie ea şi ivită pe parcurs, altfel spus neintenţionată la început de drum, coerenţa operei, reuşita ei, îl pot face pe scriitor îngăduitor cu propria-i labilitate semantică. Iar scriitorii se pare că au, prin natura lor, înclinaţia de a fi pe cât de intransigenţi cu alţii, pe atât de îngăduitori cu ei înşişi.

De la cuvenit la „noua cale”

Uneori eşti conştient că replicii unui personaj trebuie să-i urmeze o anume replică, cea dictată în principal de arhitectura întregului. Sau o situaţie dată trebuie să se rezolve într-un anumit mod, cel „cuvenit”. Cu alte cuvinte, personajele îşi revendică o anumită autonomie, care îşi are izvorul, unde? În lumea reală? În codexul convenţiilor?... La fel şi jocul împrejurărilor. Pentru a evita însă căderea în banalul previzibil, soluţia poate fi aceea de a recurge la o replică neaşteptată; sau jocului dat al împrejurărilor îi găseşti rezolvarea într-un curs diferit de cel cuvenit, aşteptat. De ce o faci? Pentru a şoca? Desigur, în deplină onestitate, cred că nu putem exclude nici o asemenea motivaţie. Dar procedând astfel creăm în mod voit o anumită ambiguitate pe care o percepem drept provocare. Personajul se transformă, începe să difere de cel imaginat iniţial. Textul întreg se îndreaptă spre o „nouă cale”. Şi nu este doar cititorul cel ce urmează să fie „şocat” ci şi autorul însuşi. Fiindcă anticipează că „noua cale” îl va călăuzi către o zonă unde toate sunt altfel şi totul urmează să fie descoperit. Cu o singură condiţie: să te menţii între limitele onestităţii.

Literatura nu se confundă cu viaţa, deşi în ea trebuie să pulseze viaţa. Nu mă voi alătura celor ce susţin că dacă viaţa nu seamănă cu literatura, cu atât mai rău pentru cea dintâi. Dar totodată resping ideea că o operă literară poate fi un mare succes într-o disjuncţie totală cu însuşiri ale vieţii. „Ficţiunea nu reproduce viaţa; ea o neagă, opunându-i o amăgire ce pretinde s-o înlocuiască. Dar, într-un mod greu de precizat, ea o şi completează, adăugând experienţei umane ceva ce oamenii nu descoperă în viaţa lor reală, ci doar în cele imaginare, trăite din plin, graţie ficţiunii.” (Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006, p. 90)

Impas, stăruinţă şi „privirea difuză”

Atunci când o ficţiune intră în impas, stăruinţa — cel puţin în ceea ce mă priveşte — nu-i totdeauna cea mai bună idee. Fiindcă nu puterea de concentrare este cea care începe să lipsească la un moment dat, ci capacitatea de a vedea cumva difuz, dincolo de imediat. Îmi vine în minte comparaţia cu acele imagini care dau iluzia de relief, când nu concentrarea ochiului pe detaliu e menită să reconstruiască relieful imaginii din planeitatea foii ci tocmai o privire oarecum difuză, integratoare, oarecum ameţită, când raza vizuală se focalizează dincolo de imagine, îndărătul ei. La fel şi în privinţa construcţiei de ficţiune. Faptul că ficţiunea refuză să se închege (în felul dorit) mă pune în gardă nu că trebuie să mă concentrez ci că, dimpotrivă, e bine să întrerup lucrul ca să las mintea să se desprindă de detalii prea concrete şi să-i dau şansa să cuprindă dacă nu ansamblul, cel puţin o zonă ceva mai largă. „Cât e de simplu şi de agreabil să simţi că ai inspiraţie! Cât de greu e, în schimb, să-i dai o formă, s-o coordonezi fără a o violenta prin ceea ce ne-am obişnuit să numim «idee» şi care nu este, de fapt, decât o explicitare forţată a operei ce vrea să se nască. Aici ne încurcăm cu toţii. Primul ajutor pe care îl putem primi în caz de inspiraţie — dacă mă pot exprima astfel — este cel reclamat de vigilenţă, de rapiditate şi de curaj: trebuie să ne dăm seama de ceea ce ni se întâmplă. E nevoie în acelaşi timp să căpătăm umilinţa de a înţelege şi obligaţia de a ne asuma faptul.” (Max Frisch, op. cit. )

Cartea trasă în celofan*

Mai întâi a fost visul din noaptea trecută. Eugen încerca să citească ceva — să desluşească nişte litere sau nişte cifre sau combinaţii de litere cu cifre pe o pagină de carte pe care cădea o lumină slabă. Nu era un vis nou — ca şi alte vise, se repeta la intervale mai lungi sau mai scurte, cu mici variaţii. În fiecare vis îşi dădea silinţa să citească nişte cuvinte, când de fapt era conştient de un singur lucru: că în vis niciodată nu poţi să fii sigur că ai citit ceva corect. Avea la un moment dat impresia, în visele sale repetate, că sensul celor citite începe să se clarifice, dar până la urmă se impunea recunoaşterea că acea impresie era hrănită mai mult de dorinţa fierbinte de reuşită decât de realitate. Realitate, vorba vine!... La fel şi acum, conştient, în toiul ultimului său vis, că eşuase în celelalte vise similare să ducă până la capăt desluşirea cuvintelor, eşecul aproape că îl amuza — începea să intre în firea lucrurilor. Şi totuşi persevera. În clipa când, cu toată atenţia concentrată, i se părea — din nou — că a prins detalii certe în succesiunea de litere, acele litere deveneau mişcătoare, instabile, înlocuindu-se necontenit una pe alta, şi nu mai putea reţine nimic. În afară de un singur lucru — că ceea ce reuşea să vadă nu erau cuvinte cu sens ştiut, cuvinte cunoscute — nu, erau doar secvenţe de litere disparate, pe care el era dispus să le reţină chiar şi aşa, fără un sens precis, doar în virtutea speranţei că până la urmă scrisul poate fi desluşit, într-un fel sau într-altul, chiar şi in vis.

Chiar în acea dimineaţă Eugen o luă pe străzi — pe traseul cunoscut către magazinele unde îşi făcea cumpărăturile zilnice. O carte de vânzare îi atrase atenţia şi se opri. Trasă în celofan, îşi etala, sobră, nuanţele de albastru discret pe consola unui chioşc de ziare şi reviste de unde nu mai cumpărase nimic de foarte multă vreme. Era una din acele cărţi pe care marile cotidiene le ataşează la ediţiile dintr-o anumită zi a săptămânii pentru a-şi spori vânzarea. Într-o dispoziţie de cumpărat orice, se aplecă spre carte. Era un autor de care nu mai auzise, dar nu conta. Nici pentru vânzătoare se pare că nu conta — îi vându cartea c-un zâmbet politicos, sau un pic mai mult decât politicos, destinat, poate, clienţilor pe care îi aprecia fiindcă se arătau interesaţi de cărţile serioase şi mai puţin de ziarele de scandal.

Celofanul era foarte bine întins peste coperta de carton tare — lucea în lumina zilei însorite, cu uşoare vălurele tensionate în jurul colţurilor. Îndepărtându-se de chioşc, Eugen fu tentat să rupă celofanul şi să citească neîntârziat, din mers, primele câteva fraze din carte. Era însă o plăcere pe care o amâna de fiecare dată când cumpăra o carte trasă în celofan. Apoi uită de carte şi nu-şi aminti de ea decât seara târziu, înainte de a se băga în pat. Atunci era însă prea obosit şi adormi foarte curând. Cartea rămase pe noptieră, în lumina veiozei, cu celofanul întins impecabil peste copertele tari, doar uşor vălurit în jurul colţurilor.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Notaţii literare (XI)

Limpezime viitoare?

Mă întreb dacă nu cumva limpezimea, clarificarea, n-ar putea fi o preferinţă pe termen lung în cultura umanităţii; caz în care ficţiunea, bazată în mod fundamental pe obscur şi pe iraţional, ar risca să intre într-un con de umbră. Llosa însă înlătură o asemenea temere vorbind cu convingere de „foamea de irealitate” a omenirii. (Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006). Greu de imaginat o observaţie mai adecvată şi mai liniştitoare pentru adepţii... irealităţii.

Inventivitate şi text conjunctural

Esenţializarea dubioasă, exclusiv narativă şi esopică, marca Coelho, rămâne probabil un accident în istoria recentă a ficţiunii moderne, în pofida tuturor imitatorilor de ici şi de colo, altminteri minori. Textul impregnat de detalii circumstanţiale pare a fi preferat de proza mare a modernităţii, odată cu un dialog marcat de inventivitate (v. filmul american). Rămâne de văzut dacă proza contemporană va extrage din această (nu tocmai) nouă abordare un câştig real, de profunzime şi de satisfacţie estetică, confirmând traseul spre ludic „serios” al umanităţii; sau va eşua în amănunt sclipitor dar lipsit de semnificaţie reală — v. Saul Bellow & Co. Să ne amintim că totuşi dialogul lui Dostoievski nu-i sclipitor; că el nu joacă ultima carte pe conjunctură; dar că ambele sunt esenţiale şi de bun-gust.

Cehov

Există scriitori, mai ales dintre moderni, despre care se poate spune că ne-au propus o operă înveşmântată într-o formă perfectă, stilizată până aproape de perfecţiune, plină de vorbe de duh, adevărată mină de aur pentru căutătorii de citate. (Nu dau exemple.) Îndepărtând însă forma, făcând abstracţie de vorbele de duh şi „consumând” citatele, rămâne prea puţin pentru bucuria sufletului. Ei alcătuiesc majoritatea. Există însă alţii, puţini, a căror operă, dincolo de forma seducătoare, dincolo de vorbele de duh şi dincolo de înţelepciunea gândurilor luate separat, ne dezvăluie un umanism — inclusiv estetic — de o generozitate rară. Ei sunt din nobila — şi restrânsa — familie a lui Cehov.

(Din nou despre) numele personajelor

E foarte important numele unui personaj. Deşi pare la prima vedere un aspect pur formal, numele îi poate da personajului, şi nu numai lui ci şi naraţiunii în întregul ei, consistenţă. Desigur, nu în mod direct, ci intermediată, să zicem, de asocieri mentale neexplicite. Uneori numele personajului e de dorit să fie cât mai apropiat de, dacă nu identic cu numele persoanei reale care îi împrumută, în mai mare sau în mai mică măsură personalitatea, caracterul, într-un cuvânt „stilul”. Dacă există o asemenea persoană. Alteori adecvarea alegerii numelui urmează legi care nu ţin de raţional. Se ivesc situaţii când personajul, în ciuda tuturor încercărilor autorului, se încăpăţânează să rămână anonim. Până când, într-o zi, sună telefonul. — Alo! Familia Schipor?... Asta era! Schipor!

Realitatea reală şi realitatea fictivă

Am scris de mult două povestiri scurte, „O–Mie–De–Ani” şi „Mingea de tenis” — incluse în final în romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat —, în care realităţii nu i-am adăugat aproape nimic. Şi totuşi eu însumi le percep drept ficţiuni. De ce? Oare doar fiindcă întâmplările pe care se bazează cele două schiţe îmi sunt cunoscute numai mie şi anticipez că altora li s-ar putea înfăţişa drept închipuite? Cu siguranţă, nu. Atunci, de ce?

Anti-Freud

După cum este bine cunoscut, Freud încearcă să explice creaţia artistică în chip reducţionist prin efectul refulării pulsiunilor sexuale. Iată însă ce spune Gilbert Durand (Structurile antropologice ale imaginarului, ed. Univers, 1977, p. 395): „E greşită afirmaţia că «nu e simbolizat decât ce e refulat, numai ce e refulat are nevoie să fie simbolizat» [citat din Lacroze, La fonction de l’imagination]. Deoarece asta înseamnă a confunda fatalităţile împiedicării, ale cenzurii, cu domeniul inefabilei contingenţe viitoare. Simbolul n-are misiunea să «împiedice» o idee de a atinge pragul luminos al conştiinţei; el rezultă mai degrabă din neputinţa conştiinţei semiologice, a semnului, de a exprima partea de fericire sau de angoasă pe care o resimte conştiinţa totală în faţa ineluctabilei instanţe a temporalităţii. Semantismul simbolului e creator. Teza refulării nu poate într-adevăr să explice creaţia artistică şi bilanţul experienţei religioase. Departe de a fi un rezultat al refulării, imaginea e un vehicul nesemiologic al bucuriei creatoare. (...) Pentru Lacroze, ca pentru psihanaliza freudiană, ca pentru Sartre sau Barthes, imaginea e totdeauna redusă la un semn îndoielnic şi sărăcit.”

Operă terminată

E foarte important să păşeşti cu dreptul atunci când începi o ficţiune. Îţi trebuie o „cheie” şi un minim de anticipare a desfăşurării inventivităţii în paginile următoare. Şi totuşi nu-i totul să începi bine o scriere. Mai trebuie să o şi continui şi, eventual, s-o şi închei. Ceea ce presupune o viaţă dedicată creaţiei.

Prea multă minte strică

„Excesul de inteligenţă dăunează de regulă într-un roman, deoarece conspiră împotriva puterii de convingere a acestuia; romanul trebuie să simuleze viaţa, realitatea, unde inteligenţa e de obicei excepţia, nu regula.” [Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006, p. 104 — cap. „Condiţia umană (1933)” André Malraux]

Exit*

Din foaier, Emanoil se uită la becurile roşii de deasupra uşilor ce dădeau în sală, care încă nu se aprinseseră. În acea atmosferă destinsă de sporovăială veselă, nimeni nu părea grăbit să intre, în afară de Viviana care, ca de obicei, se arăta nerăbdătoare să citească programul şi să se acomodeze cu sala umbroasă în aşteptare. Multe programe aveau prostul obicei să divulge toată acţiunea sau, mă rog, o bună parte din ea, stricând astfel tot farmecul noutăţii. Dar uite că se găseau destui care nu se sinchiseau de privarea de noutate şi savurau nu neapărat intriga, cât mai ales replicile picante, chiar dacă le erau, să zicem, cunoscute în linii mari, şi urmăreau totodată să vadă cum reacţionează publicul, cum se descurcă actorii, dacă se plasează bine pe scenă, dacă îşi spun replicile cu spatele la public şi dacă în asemenea situaţii ridică suficient vocea pentru ca nimeni, indiferent de colţul de sală unde şade, să nu piardă nimic. Viviana, bunăoară, asta făcea în timpul spectacolului, urmărea cu interes subtilităţile regizorale şi actoriceşti. Şi nimeni n-ar fi putut să spună că nu se bucura de spectacol. Mă rog, fiecare în modul său.

Lui Emanoil, cât încă se mai aflau în foaier, îi căzură ochii pe planul de evacuare în caz de incendiu, afişat pe un panou, la vedere, şi se gândi ca în sală, îndată ce va scădea lumina, să fie atent dacă se aprindeau luminile de siguranţă pentru evacuare.

Pe pereţii foaierului era deschisă, de ceva timp deja, o expoziţie de acuarelă, de care însă, practic, nimeni nu se arăta interesat, dar care înrâurea cumva, desigur în bine, starea de spirit a spectatorilor. Ceea ce făceau era să se lase absorbiţi de conversaţii, după toate aparenţele plăcute. Emanoil cercetă cu o curiozitate difuză feţele câtorva dintre ei: afişau, cei mai mulţi, o mulţumire intelectuală, trădând subiecte de discuţie desprinse de grijile vieţii cotidiene. Precis că erau sănătoşi şi, în plus, nici nu se simţeau ameninţaţi, nici chiar în viitorul ceva mai îndepărtat. Ameninţaţi de boli, de tahicardii, de aritmii şi cu atât mai puţin de vreun atac de cord — nu, nici vorbă de aşa ceva. Nimic din toate astea nu-i privea. În programul lor de a doua zi sau de săptămâna viitoare nu intra nicio vizită la doctor, nicio electrocardiogramă, nici măcar o banală măsurătoare de tensiune arterială. Acestea erau gândurile care îi veniră în minte lui Emanoil.

— Rândul şaptesprezece, îi reaminti Viviana cu ochii pe bilet. Nu intrăm?

Ba da, cum să nu. Intrară. De cum se deschise uşa, ochii lui Emanoil se opriră pe capătul dinspre scenă al balustradei balconului, un fel de sinusoidă armonioasă, simplă, fără niciun brâu, fără niciun relief, probabil proaspăt zugrăvită, dincolo de care deja se instalaseră vreo doi spectatori. Şedeau cuminţi, aşteptând să înceapă spectacolul, şi aveau la îndemână balustrada pentru a-şi rezema cotul. Balustrada aceea trebuie că îndemna la o atitudine nepăsătoare faţă de spectacol. „Compătimind dureri fictive, spectatorul socoteşte a răspunde îndatoririlor sale de om, fără a depune preţul vreunui efort.” Acestea erau cuvintele de care îşi aminti Emanoil privindu-i pe cei câţiva spectatori de la balcon. Şi nu numai pe ei; cei de la parter păreau să se supună aceluiaşi principiu al implicării emoţionale minime. Programele însă, fără nicio excepţie, elogiau nu numai spectacolul din seara în cauză ci, bineînţeles, deopotrivă, arta teatrală în general. Dacă era să le dai crezare, teatrul se ridica deasupra tuturor artelor, muzica y compris.

Cum altfel?

Rândul al şaptesprezecelea era încă aproape gol. Ca să ajungă la locurile lor, care erau chiar la mijloc, Viviana şi Emanoil nu fură nevoiţi să deranjeze decât doi sau trei spectatori deja aşezaţi, şi cărora nu le fu deloc greu să se ridice şi să le facă loc. Bineînţeles că erau şi ei tineri, la fel ca majoritatea celor deja instalaţi pe alte rânduri, ca şi a celor pe care îi lăsaseră în foaier. Cei mai vârstnici de fapt nici nu erau vârstnici în adevăratul înţeles al cuvântului. Îi tratau pe cei tineri de la egal la egal şi, la rândul lor, erau trataţi de cei mai tineri fără acea deferenţă scorţoasă care se vădea în afara teatrului — asta se putea vedea dintr-o ochire.

Abia aşezat, Emanoil se uită deasupra uşilor, la plăcuţele luminoase pe care stătea scris cu roşu EXIT. Draperiile încadrau uşile ca nişte baldachine, aruncând umbră peste locurile cu plăcuţe luminoase, astfel că luminozitatea acestora apărea accentuată. Evident, acel EXIT sugera nu numai panica ce se putea isca în situaţii de urgenţă, ci şi ieşirea în afara sălii, salvarea.

Iată că veneau şi alţii pe acelaşi rând al şaptesprezecelea să-şi ocupe locurile. Se strecurau anevoie, încovoiaţi, dar voioşi, prin spaţiul destul de îngust, lung şi curbat, şi îşi cereau scuze peste scuze. Cei deranjaţi mai înainte se ridicau din nou fără niciun fel de mofturi. Viviana se aplecă la urechea lui Emanoil:

— Ce bine că suntem exact la mijloc, îi şopti ea cu mulţumire în glas.

Emanoil nu-i răspunse.

Piesa atrăgea publicul. Rândul se umplu până la ultimul loc. Nici pe rândurile din faţă nu se mai vedeau locuri neocupate. Emanoil încerca să desluşească mişcări îndărătul cortinei, prevestind eventual începerea spectacolului, apoi, fiindcă acolo nu observă nimic, îşi mută privirea la feţele spectatorilor de pe rândul său, pe care le vedea din profil. Scena încă nu le capta atenţia, era pentru ei o simplă abstracţiune. Încă. Remarcă mici poli de interes pe toată întinderea parterului, peste rânduri, mai aproape şi mai departe: capete întoarse afabil, fiecare către însoţitorul său, în conversaţie cu voce coborâtă, lipsită de pasiune sau de afectare. Persistau până în ultima clipă, acei mici poli de interes. Privirea lui Emanoil se întoarse dinspre dreapta sa către stânga, unde, în prim-plan, zăbovi chiar pe chipul Vivianei, pentru care, în chip cât se poate de previzibil, scena urma să aprindă din clipă în clipă interesul ei viu. Iar de cealaltă parte a ei, alţi spectatori schimbau ultimele cuvinte cu o uşoară precipitare, lăsate neterminate, sotto voce.

„Depărtarea de lumea imaginată pe scenă îl face pe spectator să se simtă liber, detaşat, îi permite să resimtă o emoţie pasageră care nu-l costă nicio osteneală morală.”

Existau, aici, o mie de motive de compasiune, căci în piesă apărea un personaj bolnav care, poate nu atât el, cât mai ales familia sa, aştepta sosirea unui doctor, care întârzia. Doctorul Rosenkrantz. Emanoil nici nu înţelese prea bine care anume era suferinţa personajului. Dar, indiferent de natura ei, suferinţa se făcea simţită, plutea în aer. Şi deşi unele detalii ale decorului, cele din fundal, atât cât le putea desluşi, îl dădeau o senzaţie de nelinişte, renunţă totuşi să-şi pună ochelarii de distanţă. Ca şi altă dată, simţindu-se vizat de absenţa oricărei osteneli morale, gândul îi zbură la pericolele care îl înconjurau şi cărora el, şi nu vreun personaj închipuit, le putea cădea victimă în orice moment. Cei de pe rândul al şaptesprezecelea, văzuţi, ca şi mai înainte din profil, stăteau cu privirea aţintită la scenă, absorbiţi de piesa în care doctorul întârzia să sosească. Cu toţii îşi închiseseră telefoanele mobile înainte de ultimul gong — Emanoil chiar îi văzuse pe unii din ei făcând asta —, şi el însuşi şi-l închisese pe-al său. Acum, gata, orice comunicare cu exteriorul era tăiată.

— Nu înţeleg! — striga un personaj feminin, cu o voce piţigăiată şi indignată — cât îi trebuie doctorului ăla Rosenkrantz să ajungă cu şareta până aici la noi?

— Nu uita c-au fost ploi în ultima vreme, i se răspundea de către un personaj masculin, tipul rezonabil, care are întotdeauna dreptate. Drumul trebuie că-i desfundat. Ba chiar mă tem să nu se fi răsturnat în şanţ.

— Sper ca măcar calul să fie mai inteligent decât el.

Dar cât te puteai încrede în inteligenţa cailor?

Emanoil îşi întoarse din nou privirea spre dreapta. Erau pe puţin douăzeci de spectatori până la marginea rândului, captivaţi de intriga piesei. Cum ar fi fost să-i deranjeze acum, că spectacolul începuse deja de o bucată de vreme? O emoţie vie, stârnită din senin, îi acceleră paroxistic ritmul inimii. Se şi văzu încercând să-şi facă loc în mare grabă printre spectatorii aşezaţi, cerându-şi scuze şi invocând un caz de urgenţă. Desigur, aveau să înţeleagă cu toţii că nu deranjezi atâta lume decât pentru o nevoie stringentă. Respiraţia i se înteţise. Iată, se sufoca. Următoarea fază era să-şi piardă cunoştinţa. Şi încă nu făcuse niciun gest de salvare, nici spre Viviana nu se întorsese, să-i spună că nu credea că rezistă mai mult de câteva secunde. Poate că deja era prea târziu.

— În sfârşit, domnule doctor Rosenkrantz! exclamă bucuros personajul feminin, cel cu vocea piţigăiată.

— Trebuie să recunoşti, i se adresă personajul masculin în replică, cel care avea totdeauna dreptate, doctorul Rosenkrantz are o mare calitate, niciodată nu soseşte prea târziu!

Ambele personaje exprimau o vădită uşurare.

Emanoil îl zări pe scenă pe doctorul Rosenkrantz. Slujnica tocmai îi lua din mână pălăria şi bastonul, făcea o mică reverenţă şi dispărea din scenă. Ca toţi doctorii, Rosenkrantz avea o gentuţă, purta favoriţi şi o mustaţă à la Franz Josef şi prin ochii râzători răspândea în jur o aureolă de încredere.

Emanoil, care tocmai dăduse să se aplece către spectatorul aşezat în dreapta sa şi să-l roage să-i facă loc să iasă, simţi deodată, cu bucurie, cum inima i se domoleşte în piept. Şi respiraţia înteţită reveni la normal.

Gata, nu mai avea niciun motiv să iasă în mare grabă din sală.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

La cercul literar*

Clasa unde se ţinea cercul literar se afla în aceeaşi clădire pe care o frecventa de ani buni, dar lui Viorel, aflat acolo pentru prima oară, i se păru că era vorba de un alt liceu, de o altă profesoară de română, nu de doamna Marinescu, de un alt anotimp, undeva în afara anului şcolar, ba chiar şi de alţi colegi, pe care abia îi cunoştea din vedere şi care erau capabili de orice surpriză. Cu toţii uitaseră de conduita din clasă şi, prin tot ce făceau şi spuneau, păreau să se dezică — involuntar — de temerile de fiecare zi, de parcurgerea catalogului (care de altfel lipsea de pe catedra unde şedea doamna Marinescu), de ascultare şi de ameninţarea notelor proaste. Dimpotrivă, ceea ce era absent în clasă se resimţea oarecum în relaţiile de aici, ca de pildă soiul acela de comuniune dintre unele colege, care în mod tacit pretindeau a fi parte din aceeaşi elită. Întrebările pe care le puneau aici la cerc, cu o voce moale şi uşor insinuantă, nu ţineau cont de puterea de înţelegere a celorlalţi.
   Dar toate astea puteau să fie simple impresii pentru începătorul care era Viorel. Cert este că intra destul de rapid în atmosferă şi că, încântat de acea atmosferă mai mult decât putuse anticipa, începea să regrete oarecum că nu avea cu ce să se prezinte în faţa colegilor. Nu avea nimic scris şi nici măcar un plan pentru viitorul apropiat, pentru următoarea întrunire a cercului, să zicem. Era în postura de a asculta cuminte din banca lui ceea ce alţii scriseseră nu se ştie când şi cu învoirea cui şi citeau acum în public cu o voce egală, inexpresivă (poate voit inexpresivă), dar Viorel constata că nici nu era nevoie de cine ştie ce expresivitate fiindcă oricum întregul cerc literar era numai ochi şi urechi. Spre exemplu, de Mirela auzise doar vag că ar fi învăţat într-una din cele două clase paralele, fără a se fi remarcat prin nimic, cel puţin atât cât se putea auzi de la o clasă paralelă la alta, adică foarte puţin. Dar acum Mirela vorbea în compunerea ei de o cerşetoare pe care ea, autoarea, sau, mă rog, eroina povestirii, o întâlnea în fiecare zi în acelaşi loc din oraş şi pe lângă care nu trecea niciodată fără să-i pună în palmă o bucată de pâine sau un măr, sau un pahar de lapte bătut. „Mama mă învăţase — citea Mirela — că cerşetorilor e bine să nu le dăm bani din mai multe motive...” Gândul lui Viorel îşi luă zborul fermecat de prezenţa colegelor participante, pe care le cunoştea prea puţin. Se trezi din reverie când din clasă venea o întrebare. Ceea ce însemna că Mirela terminase de citit povestirea. Întrebarea era dacă cerşetoarea exista cu adevărat sau era o invenţie de-a Mirelei. Viorel se chinui să-şi amintească numele de familie al Mirelei. Să fi fost Necşulea? Nu, nu era sigur. Şi astfel îi scăpă răspunsul autoarei: exista cerşetoarea cu adevărat, sau nu? „Şi aş mai vrea să ştiu — continuă colega care pusese întrebarea — dacă femeia era tânără sau bătrână. Întreb asta indiferent de răspunsul la întrebarea de mai înainte, dacă era aievea sau doar în închipuire. Adică mă interesează să ştiu cum şi-i închipuie colega noastră pe cerşetori: oameni neajutoraţi, fără noroc, bolnavi? Sau leneşi? Fiindcă dacă femeia nu era nici foarte bătrână, nici foarte bolnavă, atunci de ce n-ar fi putut să muncească?”
   Doamna Marinescu rămase la fel de calmă şi de sigură pe ea cum Viorel şi-o amintea din clasă, şi găsi că întrebarea era cât se poate de binevenită. Fiindcă într-adevăr n-ar trebui să încurajăm nemunca, lenea. Aici Mirela, care între timp se aşezase la loc în bancă, se ridică din nou în picioare şi, oarecum transpusă, cu un zâmbet serafic aşternut pe faţa până mai adineaori concentrată şi foarte serioasă, spuse, cu o voce şoptită şi pătrunsă, că ea, dimineaţa când se trezeşte, rămâne uneori în pat şi priveşte pe fereastră norii. „Caut în formele lor contururi care seamănă cu chipuri umane şi mă gândesc că e păcat că noi oamenii nu ne iubim mai mult între noi.” După ce Mirela tăcu, câteva frânturi de fraze şoptite şi totuşi stridente se făcură auzite în clasă ici şi colo, împreună cu pufnituri pe nas abia reţinute. Cu calmu-i cunoscut din clasă, doamna Marinescu făcu abstracţie de toate acele chicoteli şi pufnituri nepotrivite şi o invită pe următoarea elevă–autoare să-şi citească compunerea.
   Următoarea autoare era Cireşica Bărbuleţ. Viorel tresări la auzul numelui ei fiindcă Cireşica nu se făcuse remarcată prin nimic altceva decât că memorase toate cele nouăzeci şi opt de strofe ale Luceafărului şi, cu vocea ei monotonă, fără nicio intonaţie, turuise în clasă, într-o zi, vreo patruzeci din ele, până când doamna Marinescu, făcându-se ecoul plictiselii care se instalase în întreaga clasă, o întrerupsese, îi mulţumise pe un ton mai entuziast decât merita, poate, şi o poftise să se aşeze. Dar acum Cireşica devenea cineva când aceeaşi doamnă Marinescu, trecând peste episodul plictisitor cu Luceafărul, o invita să-şi citească producţia literară. Viorel, fermecat în continuare de noutatea ambianţei, nu reuşi să intre numaidecât în atmosfera povestirii, remarcând cu predilecţie abundenţa şi meticulozitatea descrierilor din natură. Cireşica Bărbuleţ se referea la un pavilion din mijlocul unei grădini, unde două personaje vag definite trăiau o după-amiază romantică cufundate într-o mare de mirosuri de flori, de care autoarea era vădit încântată. Apoi doi tineri la fel de romantici — poate aceiaşi; Viorel nu reuşi să-şi dea seama — se întâlneau pe o alee dintr-un parc, seara, la lumina unui bec electric. Acest amănunt s-a dovedit însă că zgârie urechea unei colege, probabil tot din elita fetelor cu talent la compunere, pe nume Despina Dordea, care s-a ridicat şi şi-a exprimat îndoiala că un obiect al civilizaţiei moderne cum este becul electric şi-ar găsi locul potrivit într-o poveste romantică cu doi tineri care se iubesc. Despina nu găsea nimic stânjenitor în legătură cu povestea de dragoste, dar o deranja lumina becului electric din parc. Era clar că fata asta sceptică era îndopată cu lecturi din operele clasice ale secolului al XIX-lea, când electricitatea încă nu se inventase, oamenii călătoreau cu trăsura — cei mai înstăriţi dintre ei — sau cu poştalionul — cei care aveau totuşi o brumă de dare de mână; fiindcă ceilalţi, care nu dispuneau de niciun fel de mijloace, rămâneau acasă; şi în general trăiau în întuneric. Asta constata şi doamna Marinescu, care protesta cu blândeţe dar în acelaşi timp categoric:
   — Nu, de ce! Să lăsăm civilizaţia secolului al XX-lea să-şi găsească locul cuvenit în compunerile noastre. Nu-i nimic deplasat într-un bec electric care luminează un colţ dintr-un parc. Dar dacă am totuşi o obiecţie, aceasta e legată de naraţiunea propriu-zisă. Ce anume se petrece în acel colţ de parc, indiferent dacă e sau nu luminat de un bec electric. Căci eroina povestirii — cum ziceai că se numeşte, Cireşica? A, da! Ramona — fie vorba de noi, mie numele nu mi se pare potrivit. Dar, mă rog, treacă! Mă întreb însă dacă Ramona a făcut bine acceptând să se întâlnească cu un băiat necunoscut, fără a le da de veste părinţilor ei. Asta e îngrijorarea mea în privinţa eroinei pe care Cireşica a conceput-o.
   Aşadar profesoara de română o critica, şi ceva din spiritul de castă al acelor fete se zdruncina, comuniunea dintre ele slăbea fără ca el să simtă că se instaura în loc o comuniune a tuturor membrilor cercului literar, mă rog, în măsura în care prezenţa lor aici nu se dovedea a fi întâmplătoare; căci Viorel nu garanta în sinea sa că avea să participe la următoarea întrunire a cercului. Pe de altă parte, controversa în legătură cu iluminatul electric o găsea de asemenea confuză: Cireşica, admiratoarea Luceafărului (altfel nu i-ar fi învăţat pe de rost toate cele nouăzeci şi opt de strofe, nu?), părea să încline totuşi spre dragostea terestră a Cătălinei. La cei cinsprezece ani ai săi, Viorel încă nu avusese nicio poveste de dragoste şi nici nu îşi dorea una. Iar la cercul literar fetele de aceeaşi vârstă cu el erau prea emancipate pentru a-l inspira să scrie ceva care să atragă atenţia.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Gheme de lână*

Niciodată nu mi-a fost ruşine să port şosetele pe care mi le cârpea mama. Cu capul în nori în multe privinţe, eram totuşi de-ajuns de lucid ca să-mi dau seama că situaţia nu ne permitea să ne punem ciorapi noi la prima găurică ivită în călcâi. Iar mama nu lăsa prima găurică să ia proporţii: alegând aţă de culoare potrivită o înlătura prompt restrângând-o la o abia perceptibilă dunguliţă în ţesătura ciorapului. După mai multe asemenea cârpeli însă gaura începea să fie prea mare şi nu se mai lăsa strânsă pur şi simplu. Şi aici se vădea adevărata îndemânare a mamei, absolventă, cu mulţi ani în urmă, a unei şcoli de arte şi meserii. De pe urma căreia rămăsese dacă nu cu altceva, cel puţin cu simţul estetic al lucrului manual de orice fel. Întinsă pe ciuperca de lemn, gaura, oricât de mare, era mai întâi înconjurată cu o cusătură însăilată menită s-o restrângă un pic şi să creeze cadrul pentru lucrarea ce urma. Acul mamei întindea apoi o adevărată urzeală de sus în jos şi de jos în sus, cu fire foarte dese, practic unul lângă altul, după care, schimbând direcţia şi luând-o de-a curmezişul, acul devenea o veritabilă suveică strecurându-se agil printre fire şi desăvârşea lucrarea creând o împletitură care, dincolo de utilitate, era ea în sine, prin perfecţiune, o încântare pentru ochi.

Dar cârpitul ciorapilor nu erau unica preocupare a mamei în casă. Toate obiectele de îmbrăcat, în cea mai mare parte făcute de mâna ei, le avea ea în grijă. Lua măsură, croia, tăia, proba, tighelea, cosea la maşina de cusut manuală Singer, tricota cu andrelele, croşeta. Cămăşi, izmene, chiloţi, cearşafuri, feţe de masă, pulovere şi jachete, pe toate le urmărea în ce stare se aflau şi observa când începeau să se roadă. Jachetele şi puloverele rareori le cârpea în coate pentru că, spre deosebire de ciorapi, rosăturile acelea prea ar fi fost la vedere. Şi cum, în ciuda sărăciei, pentru ea conta şi prestigiul familiei, remediul stătea în a le deşira şi a le împleti de la început. Aşa se face că obiectele tricotate, mai devreme sau mai târziu ajungeau gheme. Urmăream uşurătatea cu care munca ei migăloasă se nimicea cu iuţeală — firul de lână se deşira alergând c-un pârâit uşor şi mărunte poticneli de la un capăt la celălalt al spatelui sau al unuia din piepţi şi se înfăşura într-un ghem. Aici era mâna mamei, care, iată, se rotea ameţitor în jurul ghemului lucrând în secvenţe sacadate, cu opriri scurte când ghemul era sucit foarte puţin, doar atât cât fiecare nouă spiră a firului să fie în avans pe suprafaţa ghemului cu câţiva milimetri faţă de spira dinainte. Rezultatul era o sferă aproape perfectă, netedă şi densă. Toate ghemele pe care mama le făcea destrămând lucruri vechi deveneau sfere perfecte şi aşteptau să ajungă material pentru lucruri ca şi noi — alte jachete, alte veste, alte pulovere.

Numai că mama nu se hotăra prea uşor să purceadă la un nou tricotat. Ghemele de lână se înmulţeau în casă, fiecare de altă culoare, mai mari şi mai mici, rostogolindu-se de colo până colo pe duşumeaua de lemn albit de atâta frecat cu peria cea aspră. „Lasă-ţi ceva de dorit!” — poate că ăsta era preceptul după care se călăuzea mama, alături de criza veşnică de timp, amânând crearea lucrului nou. Poate că şi pentru mine fiecare ghem ar fi rămas un proiect încremenit în timp, în aşteptarea noii jachete sau a noii veste, care firesc ar fi fost să mă bucure nespus, dacă n-ar fi fost perfecţiunea sferei din fir de lână colorată, care o făcea să devină în ochii mei scopul final al strădaniei mamei de a asigura bunul mers al săracei noastre gospodării.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Casa Revoluţiei*

1

Dar cine îşi mai aducea aminte de numele străzilor din partea asta a oraşului? Nu era locul obişnuit pentru sărăcime să iasă la plimbare în zilele de duminică. De aceea numele străzilor le erau ca şi necunoscute.
   Unii zic că iarna toate culorile se reduc la două, alb şi negru. Realitatea e că lucrurile stau cu totul altfel: iarna toate sunt cenuşii. Cu diferite nuanţe. Toate la fel de deprimante. Iar dacă i-ai fi întrebat pe oameni de ce aleargă bezmetici, cu capul în piept, împotriva vântului îngheţat, cu siguranţă cei mai mulţi dintre ei ar fi bălmăjit doar cuvinte auzite de pe la alţii. Schimbare? Ce schimbare? Unde căutau ei schimbarea? În partea asta a oraşului, unde locuitorii, cu dare de mână cu toţii şi bine situaţi, una-două îşi luau bagajele şi plecau către destinaţii exotice? Iar atunci când de lene nu plecau, nu ţi-ar fi ieşit afară în frig în ruptul capului. Nimeni n-avea date precise în privinţa asta.

   Dar toţi oamenii ăştia ieşiţi în stradă — cine erau ei? Până şi ziarele fuseseră luate prin surprindere, adică abia duminică semnalaseră o oarecare stare de nelinişte în anumite puncte din oraş, unde poliţia îşi mobilizase forţele dar nu intervenise. Nu încă. Poliţia scosese de la naftalină un număr de dube cu ochiuri de geam zăbrelite, nou-nouţe, de care nimeni nu auzise până atuncea că le-ar fi avut în dotare. Nici televiziunea, nici radioul nu remarcaseră vreo situaţie explozivă în oraş. Sau dacă o remarcaseră, fie nu-i putuseră aprecia amploarea, fie cu bună ştiinţă o minimalizaseră. Aşa că pe bună dreptate puteai să te-ntrebi cine erau oamenii ăştia şi mai ales de unde se iviseră cu toţii deodată. Şi acuma uite-i pe străzi! Cine erau ei? Şoferi de la întreprinderea de transport în comun care îşi abandonaseră autobuzele în garaje sau pe străzi — poate chiar în mijlocul străzilor? Îngrijitori care lăsaseră baltă mopuri, găleţi, soluţii dezinfectante, cârpe de şters praful, toată mizeria care era obligaţia lor s-o facă să dispară cu oarece trudă? Muncitori de la spaţii verzi, care şomau de când nu mai rămăsese nimica verde în oraş? Sau gunoieri care nu se mai atinseseră de tomberoane de duminica trecută, când răzmeriţa le ştersese din minte orice îndatorire? Mecanici de locomotivă care îşi lăsaseră locomotivele prin depouri? Sau vatmani care niciodată nu se sinchisiseră de ce fel de călători şed pe scaune îndărătul lor, obligaţia să se intereseze de călători revenindu-le controlorilor, care acuma erau şi ei prezenţi în partea asta a oraşului, astfel că vehiculele erau de bună seamă lăsate de izbelişte cine ştie pe unde, prin depouri sau chiar prin staţii, slujind drept adăpost pentru oamenii străzii pe o vreme atât de câinoasă? De fapt nimănui nu-i mai păsa de meserie atâta vreme cât cineva îi convinsese în ultimele zile că alta era chemarea lor. Nici nu fusese prea greu. Ziariştii ar fi putut să-i abordeze şi să afle ce şi cum. Dar pe ziarişti parcă îi înghiţise pământul. La fel ca şi pe bogătanii din zona selectă a oraşului.
   Răzvrătiţii treceau încotoşmăniţi în paltoane uzate şi nespălate, mirosind a umezeală şi a stătut, înfruntând vântul tăios. Unii erau de părere că ar fi trebuit să nu treacă unul pe lângă altul, aşa cum treceau acuma, ar fi trebuit să se vadă între ei, să se întâlnească, să se solidarizeze, aşa cum de altfel sunau şi îndemnurile.

OAMENI OROPSIŢI, UNIŢI-VĂ ÎMPOTRIVA LOR!

Chiar şi pe zidul vilei de pe Strada Circulară ar fi fost de văzut sloganuri dacă răzvrătiţii ar fi trecut mai puţin grăbiţi. Dar cei ce ţineau discursuri şi adresau îndemnuri erau, probabil, destul de departe, pe tribunele lor improvizate din pieţele centrale, în timp ce oamenii de aici, siluete încinse de revolta interioară şi de nimic altceva, fuseseră puşi în mişcare de acele îndemnuri îndepărtate cu ceva timp în urmă şi uitaseră sursa. Ar fi trebuit, poate, să alerge cu toţii în aceeaşi direcţie, dar n-o făceau. Chiar dacă cei mai mulţi dispăreau în curba de pe Strada Circulară, erau şi alţii care tocmai dintr-acolo veneau alergând. Fuseseră oare martori la scene de groază? Sau erau puşi pe provocat scene de groază, indiferent în ce punct din partea asta a oraşului? După feţele lor, atât cât se puteau vedea printre gulerele şi reverele ridicate, s-ar fi zis mai degrabă că sunt dezorientaţi. De ce unii, majoritatea totuşi, se deplasau într-un sens, iar alţii, câţiva, în sensul opus?
   Gardul de zid de la începutul Străzii Circulare arăta neîngrijit, nereparat încă din anii de prosperitate. Dar prosperitatea cui? Aici era cuiul! Iar dincolo de zid, printre ulucile cândva intacte şi ele, puteai să vezi vegetaţia odinioară luxuriantă, năpădită acum de tufişuri de soi rău, scăpate de sub control, totul învăluit în umezeală ceţoasă şi la un pas de putregai.
   — Aici să fie? întrebă o umbră.
   Iar dacă te uitai cu mai multă atenţie, puteai să vezi că umbra în palton ponosit era însoţită de altă umbră, feminină, dar la fel de pornită pe fapte mari ca oricare bărbat aflat în trecere pe Strada Circulară sau prin împrejurimi. Aha, deci în afară de cei ce alergau de-a lungul străzii, mai erau şi câte unul sau câte doi care se mai şi opreau şi se holbau la casele impunătoare. Căutau oare ceva anume? De fapt mai toate casele erau impunătoare în partea asta a oraşului. Cel ce se oprise deja trecuse de împrejmuirea de zid, cea părăginită. Deja ajunsese în dreptul casei următoare, parcă mai puţin căzută în paragină.
   — Trebuie să ne uităm la număr, îi răspunse umbra feminină. Făcu o mişcare imprudentă înălţându-şi capul şi vântul îi despleti fularul din jurul gâtului şi i-l făcu să se zbată în aerul îngheţat.
   — Trebuie să fie o greşeală! spuse prima umbră, cea bărbătească. Privea cu ostilitate casa care i se înălţa în faţă.
   Pe stradă continuau să alerge oameni. Ceva se schimbase totuşi faţă de ora trecută sau faţă de jumătatea de oră trecută. Iată două cărucioare trase de oameni grăbiţi, tăcuţi şi înverşunaţi, cu capul lăsat în piept nu numai din pricina vântului ci şi din pricina încordării. Cărucioare joase, cu roţi mici, descentrate, care se bălăngăneau în mers. Nu era uşor să tragi după tine un cărucior plin ochi cu lucruri recuperate de prin case. Claie peste grămadă, în echilibru instabil, susţinute când şi când cu mâna ca să nu se prăbuşească.
   — Să întrebăm pe cineva, propuse umbra feminină.
   Dar era clar că cine trăgea după sine un cărucior ca ăla trebuia să se grăbească. Şi mai ales să nu se oprească, fiindcă lucrurile alea din cărucior puteau fi râvnite de mulţi alţii. Nu-i deci de mirare că umbra ce trăgea căruciorul nu se opri când auzi că cineva îi pune nu ştiu ce întrebare, ci dimpotrivă, depuse eforturi şi mai mari să se facă nevăzută cu lucruri cu tot.
   — Nu vă supăraţi... se adresă totuşi umbra bărbătească unui alt trecător încercând să-l reţină de braţ. Acesta însă îşi smuci braţul şi iuţi pasul.
   Dar uite că era un grup întreg de umbre avântate care scandau ceva apropiindu-se. Nu trăgeau după ei cărucioare. Gesticulau. Umbra bărbătească şi umbra feminină abandonară pentru câteva clipe atenţia îndreptată spre casă şi se opriră să asculte.

MOARTE ÎMBUIBAŢILOR! JOS SAMAVOLNICIA!

Aha, deci asta strigau, adică exact ce trebuia. Nimeni din grupul de protestatari nu se opri lângă cele două umbre şi nimănui nu-i trecu prin minte să încerce să le recunoască. Aici pe stradă toţi erau anonimi. Umbra bărbătească rămase câteva clipe nemişcată, în reverie, meditând parcă la vremea când aveau să înceapă să iasă pe încetul din anonimat.
   Cineva din grup strigă cu mânie în glas, adresându-se probabil celorlalţi, fiindcă spectatori, oameni neimplicaţi, nu se aflau pe stradă:
   — Chiar de mâine vom începe să ne organizăm o viaţă nouă! Cine nu-i convins că asta n-are decât să se care unde-o şti! Noi avem nevoie de oameni hotărâţi. Noi ştim ce vrem! Vrem să piară îmbuibaţii şi să lase celor cinstiţi tot ce-au furat! Hoţii şi bandiţii n-or să scape de judecata celor mulţi!
   Grupul din care cel ce strigase făcea parte se puse în mişcare gesticulând vehement şi ameninţător, cu braţele ridicate şi pumnii strânşi. Acum erau destul de mulţi în locul acela şi se deplasau în aceeaşi direcţie. În direcţia cea bună! Înverşunaţi cu toţii! Umbra bărbătească şi umbra feminină priviră cu duioşie în urma celor ce se îndepărtau ameninţând oameni pe care nimeni nu-i vedea la faţă. Dar cine trebuia să-i ştie îi ştia. Grăbiţi, se îndepărtau pe Strada Circulară lăsând în urma lor un moment de acalmie. Nicio altă umbră nu mai trecu vreme de câteva minute pe stradă, niciun cărucior nu mai zdrăngăni pe asfaltul murdar şi plin de gropi, pe întinderea căruia puteau fi văzute zăcând împrăştiate peste tot obiecte căzute din cărucioare sau aruncate de răzvrătiţi.

RĂZVRĂTIŢI-VĂ, A SOSIT CLIPA!

Obiectele nici măcar nu mai erau întregi. Căzând, unele piese se dezmembraseră. Nu mai foloseau la nimica, erau murdare de noroi, frunze îngălbenite şi ude se lipiseră de ele şi nimeni n-avea să le mai repare vreodată.
   Cele două umbre intrară în curticica imobilului pe care îl contemplaseră din stradă vreme de minute în şir. Chiar lângă poartă era o gheretă de paznic. Umbra bărbătească, după ce zăbovi câteva clipe, se apropie de gheretă şi aruncă o privire înăuntru, în timp ce umbra feminină îl aşteptă nemişcată în mijlocul aleii. Umbra bărbătească făcu o strâmbătură de dezgust fiindcă pe duşumeaua gheretei de pază stătea tolănită o murdărie proaspătă. Umbra feminină se încruntă întrebător.
   — Ce-i acolo? se interesă ea, curioasă.
   — Mizerii! răspunse cu năduf umbra bărbătească. Peste tot mizerii! Lucrurile astea trebuie curmate imediat! Trebuie să-i pedepsim fără cruţare pe cei ce batjocoresc locurile unde noi punem bazele lumii noi!
   Pe peretele gheretei stătea scris cu negru:

MOARTE CĂPUŞELOR NESĂTULE!

Aleea se deschidea înaintea lor, scurtă, învăluită în pâcla cenuşie a necunoscutului.
   — Poate că n-ar trebui să intrăm singuri, spuse cu o umbră de îngrijorare în glas umbra feminină. Poate că încă n-au plecat. Mm, ce zici?
   De undeva de la o depărtare nu prea mare se auzi un difuzor hârâit, dat foarte tare, montat de bună seamă sus pe capota uneia din dubele de propagandă. Era atât de vechi şi de hodorogit încât nu se desluşea mai nimic, decât doar tonul agresiv şi ameninţător pe care îl foloseau răzvrătiţii. Probabil că altceva mai bun nu găsiseră. Dar asta era de-ajuns. Şi totuşi ei, acolo, îşi făceau datoria, bravo lor! Încă de duminică se stabilise ce îi revenea fiecăruia de făcut, numai că ceea ce se putea vedea pe stradă parcă nu semăna întrutotul cu planurile. De undeva de departe se auzi bufnitura puternică şi înfundată a unei explozii, parcă decupată precis în timpul tulbure al revoltei, şi imediat după aceea, ca o ripostă, un răpăit scurt şi răsunător de mitralieră, care reverberă între zidurile clădirilor învecinate, de o manieră la fel de categorică şi de hotărâtă ca şi explozia. Era oare posibil ca ei să fi rezistat încă?
   Se vedea cu claritate că imobilul era părăsit. Cu claritate? De fapt nimic nu era foarte clar şi nimic nu era definitiv într-o asemenea zi de iarnă, îmbâcsită şi umedă, cu oameni care hălăduiau zănatici de colo până colo, cu capul în piept.
   Se vedea uşa întredeschisă. Întredeschisă şi încremenită cine ştie de câtă vreme. Proprietarii puteau să fi plecat oricând, cu o săptămână în urmă sau acum cinci minute. Dar când oare puteai să fii sigur?
   — Eu parcă n-aş intra, zău, repetă cu teamă în glas umbra feminină.
   Dar odată împinsă cu prudenţă uşa grea de la intrare, holul se înfăţişă pustiu şi încremenit, fără nicio urmă de violenţă. Mirosea a praf umed. De sub palton, umbra bărbătească îşi scoase pistolul din toc şi, ţinându-l aţintit drept înainte, păşi cu grijă, atentă la orice posibilă mişcare în jur. Nu se clintea însă nimic. Scara monumentală, clasică, bine întreţinută, urca la etaj, iar treptele erau acoperite cu un covor persan, grena, abia un pic ros în lungul muchiilor. Într-o parte, la piciorul scării, se afla o masă simplă şi sărăcăcioasă, goală, contrastând izbitor cu opulenţa interiorului, iar lângă ea un scaun, la fel de simplu şi la fel de vechi. La ce ar fi putut folosi masa aceea simplă? Cineva stătuse desigur acolo. Cine? Şi cu ce scop? Un paznic? Ăştia aşa erau obişnuiţi, cu pază la fiecare picior de scară şi la fiecare uşă, altfel nu se simţeau în siguranţă!

VOI, CEI DE BUNĂ-CREDINŢĂ, VENIŢI CU NOI!

Asta se auzea de afară, de astă dată destul de clar în ciuda aceleiaşi hârâieli a difuzorului, de la duba de propagandă care acum părea să treacă chiar pe Strada Circulară.
   Umbra bărbătească aruncă o privire la ceasul de la mână. Grupul de susţinere trebuia să fi fost deja aici şi să-i însoţească, în timp ce urcau scara, pe cei doi sosiţi cu puţin timp în urmă la casa de pe Strada Circulară. Nicio întârziere nu era însă surprinzătoare în împrejurările de faţă. Aşa că cele două umbre păşiră cu prudenţă pe scară în sus, fără grabă dar şi fără să dea semne de ezitare — umbra bărbătească înainte, atentă, cu mâna pe trăgaciul pistolului. Surprinzător şi neplăcut era suflul rece al casei, semn că totuşi proprietarii fugiseră cu destul de multă vreme în urmă lăsând casa neîncălzită. Puteai să le faci în gând portretul-robot moral, care se reducea la două trăsături: frică şi laşitate. Ziarele îi înfăţişau, caricatural, cu osânza groasă şi degete dolofane, de pe care inelele nu mai puteau fi scoase cu niciun chip, un fel de pui de regi din timpurile dezgustătoare ale istoriei. Dar ei, potentaţii de astăzi, puteau s-arate oricum. Cui îi păsa? Casele rămăseseră părăsite — casa asta era părăsită şi nimeni şi nimic nu le mai stătea în cale noilor-veniţi să instaleze aici Comandamentul Revoluţiei şi să-i primească pe oamenii de legătură şi apoi să-i trimită în toate punctele fierbinţi ale oraşului.
   Se putea vedea foarte bine încă de la parter că scara nu se opreşte la etaj, cum de altfel era şi firesc. Cine ştie câte camere or mai fost, la etajul întâi şi la etajul doi şi poate chiar şi mai sus.
   Dar holul de la etaj era impresionant. Spaţiu berechet, ferestre înalte, cu vitralii, draperii cu falduri atârnând leneş, în cutele cărora trebuie că se strânsese praf vechi de-un secol. Busturi de bronz aşezate pe socluri înalte din lemn de stejar, câte un bust între fiecare două ferestre şi la fiecare uşă. Puzderie de chipuri bărbăteşti, cu profil sever, cu cioc sau cu favoriţi stufoşi. Două busturi... Trei... Patru... Cinci... Câte puteau să fi fost cu toatele? Umbra bărbătească îşi ridică într-o parte pulpana paltonului şi băgă pistolul la loc în toc.
   — Cine poa’ să fie toţi ăştia? întrebă umbra feminină uşor contrariată. Ai idee?
   Umbra bărbătească privea busturile mutându-şi privirea nedumerită de la unul la altul, dar nedumerirea i se preschimba văzând cu ochii în ură.
   — Nu ştiu! îi răspunse încruntat. Şi nici nu vreau să ştiu! Nu mă interesează cine sunt toţi ăştia! Cine poa’ să fie dacă stau la loc de cinste în cuibul ăsta de găozari! Furia îi creştea de la un cuvânt la altul. — Nişte nenorociţi de profitori, asta sunt! Căpuşe! Ce altceva să fie!
   Se repezi la bustul cel mai apropiat şi, îndoind genunchiul cu piciorul ridicat sus, izbi violent soclul cu talpa bocancului. Bustul se clătină, dezechilibrat, ca şi cum ar fi primit un glonţ în ceafă, îşi aruncă o scurtă privire de adio în tavan şi se prăvăli fără suflare pe pardoseală cu o bufnitură catastrofală care făcu să trepideze întreaga clădire.
   — Asta sunt cu toţii, nişte porci de profitori! Am să-i distrug pe toţi! Am să-i fac una cu pământul! Ăştia nu merită să trăiască!
   — Dragule, interveni cu prudenţă umbra feminină, presupun că toţi ăştia sunt deja morţi.
   Dar umbra bărbătească nu mai putea fi temperată. Doar îi aruncă neveste-si o scurtă privire rătăcită. În rest, nu-l mai interesa nici dacă sunt vii, nici dacă sunt morţi. Al doilea bust de bronz fusese deja pus la pământ. Un al treilea zbură de pe soclu pe pardoseală, şi apoi încă unul, toate izbite cu talpa piciorului, într-un uragan de furie oarbă, încât clădirea o ţinu într-o trepidaţie de cutremur cu bubuituri surde, până când pe o uşă din fundul holului ieşi cu sufletul la gură o femeie în vârstă, speriată de moarte, apăsându-şi pieptul cu palma. Se holbă la cei doi şi la busturile împrăştiate pe jos. Cu o mişcare rapidă umbra bărbătească scoase pistolul din buzunar şi îl îndreptă spre ea. Femeia se lipi, tremurând toată, cu spatele de canatul închis al uşii şi făcu semne disperate să fie cruţată.
   — Dumneata cine eşti? strigă la ea umbra bărbătească continuând să ţină pistolul aţintit asupra ei.
   Era marcat de furie şi de efortul de a fi dărâmat busturile. Gâfâia. Umerii i se ridicau şi coborau în ritmul precipitat al respiraţiei.
   — Eu?... Femeia în vârstă gâfâia la rândul ei, lividă de spaimă. Încerca să spună ceva, dar parcă n-avea aer. Purta o rochie neagră neavând nicio formă, otova, aproape ca un sac. — Sunt... servitoare aicea-n casă, reuşi ea să îngaime.
   — Servitoare? răcni umbra bărbătească. Ai fost servitoare!
   — Cum adică, domnule, trecu femeia dintr-o sperietură într-alta, vreţi să spuneţi c-am fost concediată?
   — Vreau să spun că de azi înainte nimenea nu mai e servitorul nimănui! preciză vehement umbra bărbătească. Ai priceput? Toţi suntem egali!
   — Da, domnule, răspunse femeia, c-un firicel de voce.
   — Camarade! tună umbra bărbătească.
   — Poftim? clipi ea confuză.
   — De azi înainte nimenea nu mai e domn, asta să-ţi intre bine în cap, femeie! întinse umbra bărbătească spre ea un deget ameninţător. Suntem cu toţii camarazi!
   Bătrâna servitoare îl privea acum ţintă, cu mult interes, şi, pe măsură stăruia cu privirea, faţa i se lumina ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama de adevărata lui identitate.
   — Dumneavoastră sunteţi domnu’ de la televizor!
   — Camaradul! o corectă umbra bărbătească, dar de astă dată ceva mai puţin încruntat.
   — Exact! Dumneavoastră sunteţi! V-am recunoscut, cum să nu! Sunteţi... gata, mi-am adus aminte, sunteţi domnu’ Doncu Trocan! Tocmai le serveam... Ca să vezi cum se leagă lucrurile! Nu mai departe de săptămâna trecută le serveam la domnii şi doamnele, jos în salon... Le serveam plachie de somon, când, ce să vezi, îmi ridic ochii şi pe cine văd la televizor! Pe dumneavoastră! Vorbeaţi şi eraţi aşa cum vă văd şi-acuma, hotărât, dintr-o bucată! Domnii şi doamnele s-au oprit din mâncat şi s-au uitat lung la dumneavoastră, pe ecran. Parcă le pierise pofta de mâncare! Pe doamna a apucat-o tusea. De emoţie, ştiţi cum se-ntâmplă!... Femeia îşi mută privirea la umbra feminină şi faţa i se lumină încă o dată. — A! Uite-o şi pe doamna! Şi pe dumneavoastră v-am recunoscut, doamnă, cum să nu! Doamna Ramona P. Dima!
   — Aşa e, recunoscu Ramona P. Dima, flatată, c-un zâmbet larg. Dar pe dumneata cum te cheamă?
   — Pe mine? Matilda.
   — Mă bucur, Matilda. Le aşteptăm să sosească din clipă-n clipă şi pe cele două fete ale noastre.
   — Te rog foarte mult! o mustră cu asprime Doncu Trocan. Nu-i nevoie să te destăinui în dreapta şi-n stânga. Fetele noastre ne privesc pe noi şi numai pe noi! Se întoarse spre bătrâna servitoare cu o furie din nou în creştere:
   — Şi cu ce spuneai, camarade Matilda, că îi serveai pe domnii şi doamnele?
   — Le serveam plachie de somon, îi făcu Matilda plăcerea să-l informeze încă o dată.
   — Plachie de somon! strigă indignat Doncu Trocan. Când alţii îşi storc mintea să născocească ceva de mâncare pentru a doua zi şi nu găsesc să le pună pe masă mai mult decât pâine goală cu ceai, când copiii mor de foame, dumnealor mănâncă somon! Plachie! Întreabă-l pe copilandrul de la mahala ce-i ăla somon şi-ai să vezi că habar n-are! N-a auzit în viaţa lui de somon! Habar n-are! Ce-i în camera asta?
   Grăbit, schimbase abrupt subiectul şi, nemaiaşteptând răspunsul bătrânei servitoare, izbi violent cu talpa bocancului uşa cu două canaturi cea mai apropiată şi uşa zbură de perete. Doncu Trocan trecu vijelios prin cadrul uşii.
   Busturile de bronz împrăştiate pe jos rămaseră să zacă singure pe pardoseala holului cel vast după ce Ramona P. Dima şi Matilda păşiră în urma bărbatului furios.
   — Ce-i ăsta, un şifonier? urlă Doncu Trocan. Matilda, aprinde lumina! Ale dracu’ camere! Înalte de nu le vezi tavanul, mari cât nişte hangare! Da’ întunecoase! Ce fel de case mai făceau şi ăştia pe vremuri? Foştii stăpâni! O porcărie!
   Bătrâna servitoare se grăbi să aprindă lumina.
   — Vorbeaţi de... începu ea.
   — Da! o întrerupse el brutal. Dulapul din fund! Ce naiba-i ăla, un şifonier?
   — Da, spuse Matilda, e şifonierul unde doamna îşi ţine... vreau să zic îşi ţinea rochiile. Unul din ele, preciză ea.
   — Unul din ele! exclamă Doncu Trocan. Ajunse la şifonier în trei paşi mari şi deschise cu o smucitură furioasă uşile de la compartimentul principal. — Unul din ele! Ia uite ce-avem aicea!
   Ramona P. Dima se proţăpi şi ea în faţa şifonierului deschis şi faţa i se înnegri de indignare.
   — Ia uite câte purta!... Doamna! Când femeile nevoiaşe erau nevoite să se îmbrace-n zdrenţe, ea nu putea să se hotărască ce să pună pe ea de multe ce avea! Ce neruşinare! Târfa!
   În şifonier stăteau, puse pe umeraşe una lângă alta, zeci de rochii. De toate culorile curcubeului şi din toate materialele posibile şi pentru toate ocaziile, de zi, de seară, de dimineaţă — mătăsuri fine, organza, satinuri, tripluvoaluri, caşmiruri cu falduri ample, brocarturi impunătoare, muselină uşoară ca fulgul — rochii decoltate, rochii cu bretele, bundiţe şi sarafane fantezi, cu catarame aurite, cu pietre preţioase, rochii puţintele, ba chiar o-nimica-toată, deşi de mare preţ, sau somptuoase, supra-abundente, scurte până la jumătatea coapselor sau lungi până-n călcâie, străvezii şi opace, atârnând greu sau capabile să plutească precum funigeii în adierea vântului.
   Ramona P. Dima îşi repezi mâna şi, cu faţa schimonosită de ură, smulse de pe bară o rochie neagră, din fir gros de mătase. Dădu s-o sfâşie dar era al naibii de rezistentă şi nu reuşi, smulse încă una care se lăsă sfâşiată c-un pârâit ce sugera dezastrul. Altele câteva căzură pradă furiei neostoite a Ramonei P. Dima. Până când, istovită de atâta distrugere, le împinse cu putere într-o parte, rochiile culisară de-a lungul barei, unele căzură de pe umeraşe, iar îndărătul lor, pe peretele interior al vastului şifonier se ivi o inscripţie, scrisă la repezeală, cu pârâiaşe de negru care curseseră din litere:

JOS LABELE DE PE AVUŢIA POPORULUI!

În toiul urii dezlănţuite, Ramona P. Dima încremeni cu ochii pe literele hidos de negre, după care, în clipa următoare, îşi întoarse la fel de brusc privirea scandalizată către soţul ei.
   — Adică ce vrea asta să-nsemne?
   Doncu Trocan îi surâse liniştitor:
   — Sunt sigur c-au trecut ai noştri pe-aicea, nu-ţi face griji.
   — Câtă neruşinare! exclamă ea cu indignarea de dinainte şi se întoarse cu o privire acuzatoare către Matilda, care asistase spăsită la toată scena, ca şi cum ar fi scos-o vinovată de opulenţa deşănţată a fostei ei stăpâne. Astfel că bătrâna servitoare lăsă capul în pământ şi, deşi complet nevinovată, nu suflă o vorbă.
   — Mergem mai departe! spuse poruncitor Doncu Trocan.
   Ieşi vijelios pe hol şi se năpusti către uşa următoare.
   — Aicea ce-i?
   Nu aşteptă răspunsul. Poc! Uşa zbură dată de perete.
   — Aicea, explică timidă bătrâna servitoare ţinându-se după el, este, mă rog, adică vreau să spun c-a fost camera copiilor.
   — Aha! Camera copiilor!
   Dumnezeule, ce fel de copii erau ăştia! Doncu Trocan şi soţia sa se opriră în uşă, uluiţi. Pe rafturi, de jur-împrejurul camerei, stăteau orânduite sute de jucării, şi alte câteva zeci zăceau împrăştiate pe covorul imens care acoperea toată podeaua camerei, până la piciorul etajerelor. Animale de pluş, unele în mărime naturală, cum era, ia uite! un câine labrador auriu, încolăcit să doarmă de ziceai că-i viu, zebre, o girafă cu scăriţă s-ajungi până-n tavan, nu alta, un elefant, un tren electric ale cărui şine dădeau ocol camerei, automobile de toate mărcile, de la primele modele de la începuturile automobilismului până la cele mai noi, toate reproduse până la cele mai mici detalii, un balansoar, ba chiar două, căsuţe mobilate, fără tavan, ca să poţi vedea tot ce-i înăuntru, ca-ntr-o expoziţie de mobilă, păpuşi nenumărate, de toate mărimile, îmbrăcate în toate felurile, pe care Doncu Trocan, când le văzu, simţi că îşi pierde controlul. Se repezi să le sfârtece, să le smulgă membrele, să dea cu ele de pământ şi să le calce în picioare. Când soţia sa se aplecă să ridice o păpuşă de pe jos, Doncu Trocan se răsti la ea, ca apucat:
   — Nu pune mâna pe ea!
   — De ce? întrebă senină Ramona P. Dima.
   — Sunt nişte spurcăciuni! răcni furios soţul. Pentru ce crezi tu că erau pregătiţi plozii ăştia? Pentru ce? Ca să le calce pe urme părinţilor! Pentru asta erau pregătiţi! Uită-te la jucăriile astea! Uite câte sunt! Pentru zeci de creşe ar ajunge dacă le-ai distribui cu dreptate! Dar de! Aşa au fost indivizii ăştia, hrăpăreţi!
   Matilda stătea lângă tocul uşii, stingheră, în timp ce Doncu Trocan continua să trântească, să spargă, să sfâşie. Girafa cu scăriţă se prăbuşi peste trenuleţul electric şi fu călcată în picioare, iar locomotiva şi vagoanele trenuleţului ajunseră una cu pământul.
   De jos din stradă se auzeau strigăte şi scandări. Fără să se apropie de fereastră, Ramona P. Dima, grijulie să nu-l supere pe soţul ei, îşi permise să intervină precaută în toiul dezlănţuirii lui împotriva jucăriilor.
   — Cred că au venit, spuse ea pe un ton conciliant.
   — Cine?! răcni el luat, prin surprindere. Avea privirea rătăcită şi gâfâia.
   — Oamenii care le-au adus pe fete.
   — A, da?! se dezmetici Doncu Trocan. Şi îşi stăpâni furia.
   Renunţând să distrugă restul jucăriilor, se apropie de fereastră.
   — De-acolo nu se vede strada, îl informă bătrâna servitoare. Trebuie să ieşiţi pe hol. Şi, păşind tăcută în urma lor în timp ce ieşeau din camera copiilor şi ajungeau pe hol, încă dezorientaţi fiindcă nu se familiarizaseră cu configuraţia locului, întinse braţul către partea dosnică a scării monumentale şi le arătă:
   — Acolo.
   Două prelungiri ale planşeului conduceau, de o parte şi de cealaltă a golului scării, către peretele faţadei, unde o fereastră largă dădea spre aleea de la intrare. Şi tot acolo se vedea şi strada. O mulţime de umbre cenuşii masate la intrare, pe stradă, scandau la unison, cu voci mânioase şi răguşite, agitându-şi braţele în sus, cu pumnii strânşi:

MOARTE LOR! MOARTE LOR!

MOARTE PROFITORILOR!

Matilda asculta îngrozită, încreţindu-şi în pumn, spasmodic, rochia neagră mai jos de gât, pe când cei doi, în culmea entuziasmului, se apropiară de fereastră.
   — Uite-le! exclamă Ramona P. Dima, cu ochi strălucitori. Fetele noastre! Şi, avântându-şi braţul în sus, îl flutură frenetic săltându-se cu neastâmpăr pe vârfurile picioarelor. — Hai să le-ntâmpinăm!
   Se întoarseră şi, luând-o unul de o parte a golului scării şi altul de cealaltă, se reîntâlniră în capul treptelor pe care le coborâră aproape alergând, în timp ce Matilda, apropiindu-se de balustrada scării, îşi coborî după ei privirea înnegurată.
   Afară la intrare îi întâmpină mulţimea tumultuoasă de răzvrătiţi continuând să scandeze, ca şi cum profitorii cărora ei le doreau moartea s-ar fi aflat chiar aici înăuntru, adică s-ar fi ascuns în acea casă impunătoare, şi ar fi urmat dintr-o clipă într-alta să fie scoşi afară şi linşaţi de mulţime.
   Cele două fete, una de unsprezece ani şi cealaltă de nouă, aflate în primul rând al mulţimii, alcătuind un contrast izbitor cu acea mulţime prin aceea că mulţimea era animată de ură dezlănţuită pe când fetele aveau ochi angelici şi fremătau de iubire pentru părinţii lor în clipa când se repeziră să se arunce în braţele acestora. Rămaseră astfel, lipite de trupurile lor, încolăcindu-le cu braţele lor subţirele.
   — Asta e casa? întrebă Mia şi, stând lipită de taică-său, îşi înălţă privirea, pentru câteva clipe, să examineze cu încântare dar şi plină de curiozitate faţada ce se înălţa impunătoare la capătul scurtei alei. Din braţele mamei, Lia cerceta şi ea, c-un zâmbet reţinut şi c-un pic de neîncredere casa de care negreşit i se tot povestise înainte să ajungă aici.
   — Nu vă place? întrebă mama fetelor.
   Cele două fete nu zăboviră prea mult cu ochii pe faţadă.
   — Aici o să stăm? se interesă Lia, fără prea mult entuziasm.
   Doncu Trocan se grăbi să-i facă un semn, pe care şi-l dori discret, ca s-o facă să priceapă, de fapt să priceapă amândouă, că asta nu era o întrebare pe care s-o pună de faţă cu toată lumea. Dar dintre răzvrătiţi nu era niciunul dornic să capteze vreun gest nelalocul lui sau să audă vreun cuvânt dintre cele care trebuiau să rămână strict în familie.
   Tatăl fetelor păşi spre răzvrătiţi şi, popular şi energic, strânse câteva mâini şi bătu câteva umere de-ale celor din primul rând. I se răspunse cu acelaşi entuziasm şi cu gesturi de încurajare. Fu întrebat dacă are nevoie de sprijin pentru a pătrunde în casă şi el răspunse că a şi vizitat casa şi că i se pare cât se poate de potrivită pentru instalarea acolo, undeva la parter, a unui Comandament al Revoluţiei. Câţiva răzvrătiţi insistară să-i însoţească pe cei doi în casă pentru a-i feri, ziceau ai, de orice surpriză, acum, pe vreme atât de tulbure. Câţiva, vreo cinci-şase, se şi desprinseseră de mulţime, oferindu-se voluntari, şi ieşiseră în faţă. Erau oare de încredere? Bărbatul şi soţia sa schimbară între ei o discretă privire întrebătoare. Aşa că răspunsul fu în cele din urmă:
   — Da, de ce nu.
   Bătrâna servitoare se ivise în prag, se rezemase, neobservată, de tocul uşii şi urmărea scena cu o privire inexpresivă. Unul din răzvrătiţii voluntari tresări neplăcut surprins la vederea femeii stând nemişcată în uşă.
   — Ea cine e? se interesă el bănuitor.
   — E Matilda, răspunse Doncu Trocan, a fost servitoare în casă.
   — Nu-i suspectă?
   — Suspectă? Nu cred.
   — Pe răspunderea dumneavoastră, camarade Doncu Trocan, îl avertiză răzvrătitul voluntar.
   Acestea fiind zise, cei doi împreună cu fetele, urmaţi de garda lor voluntară, intrară în casă trecând unul după altul prin dreptul bătrânei servitoare pe care o ignorară cu desăvârşire.
   Zărind masa goală de la piciorul scării, un tip mai în vârstă din gardă se oferi să rămână de pază, aşezat la acea masă, deşi se pare că nu era nevoie fiindcă toată partea aceea a oraşului, dacă nu cumva deja tot oraşul, erau controlate de răzvrătiţi. Ceilalţi se porniră să urce scara fără să înceteze să-şi rotească privirile peste toate noutăţile pe care le vedeau în interiorul clădirii, scumpe, cizelate şi de domeniul trecutului. Toată lumea se feri să atingă încrengătura complicată a balustradei de fier forjat sau mâna-curentă de stejar lustruit. Nu se putea deduce din lucirile ochilor lor dacă le priveau cu admiraţie sau cu dispreţ şi ură.

   Vocile celor două fete se auzeau deja sus pe palierul etajului întâi, cele mai răsunătoare, mai inocente şi mai zglobii.
   Garda voluntară se amuză teribil de busturile aruncate pe jos, de piedestalele răsturnate, se hohoti gros şi se trase concluzia că:
   — Aicea a fost o mână de bărbat adevărat!
   După care, dacă uşa spre camera copiilor tot rămăsese larg deschisă, bărbaţii din gardă intrară acolo rând pe rând, în pas de plimbare, bocănind cu ghetele, şi se distrară din nou pe seama jucăriilor distruse. Fetele se repeziră şi ele înăuntru şi se opriră la un pas de uşă, contrariate: să admire jucăriile rămase tefere, sau să se îngrozească de cele distruse?
   — Să nu atingeţi nimica! se auzi porunca aspră a lui Doncu Trocan.
   — De ce? întrebară fetele pe un ton ambiguu, între protest şi nedumerire.
   — Aşa! li se răspunse abrupt, fără nicio explicaţie.
   Fetele păşiră cu grijă printre jucăriile împrăştiate pe jos, un pic aplecate din mijloc, ca şi cum ar fi vrut să le acorde îngrijire celor în suferinţă şi totodată să le vadă mai îndeaproape pe toate.
   — Să-l ascultaţi pe tatăl vostru, da? li se adresă fetelor, cu blândeţe, Ramona P. Dima înainte să părăsească încăperea în urma soţului ei şi a gărzii voluntare, care ieşeau pe hol, de unde urmau, imediat după aceea, să se îndrepte fiecare spre camera destinată lui pentru înnoptat. Căci o zi de agitaţie, cu marşuri, scandări şi acţiune revoluţionară, era de-ajuns pentru toată lumea.

2

Fetele rămaseră singure în camera copiilor. Imediat mulţimea de jucării răspândite peste tot le acapară întreaga atenţie şi pe moment uitară de cei mari. Priveau în jur cu uimire şi atât de multe le făceau cu ochiul încât trecură minute bune până să se hotărască să facă vreun pas. Uite, de pildă aia de colo era o focă sau un pui de focă? Avea mustăţi zburlite şi un botic bosumflat, ca şi cum ar fi fost nemulţumită că alţi copii se aflau acum în cameră, nu cei pe care îi ştia ea. O păpuşă stătea culcată într-un pătuţ-jucărie şi o mână îi ieşise printre bare cu degetele răşchirate ca şi cum şi-ar fi chemat mama care nu mai venea. Lângă ea, jos pe covor, zăcea un picior smuls dintr-o altă păpuşă, iar un pic mai departe o mână, în timp ce trupul nu se vedea nicăieri, oricât îl căută Mia cu privirea.
   — Mă ajuţi să ridicăm girafa la loc în picioare? o întrebă pe sora mai mică.
   — Tata a spus să nu ne-atingem de nimica, răspunse Lia.
   Mia îşi mută privirea de la sora ei, având aerul că refuzul acesteia n-o privea decât foarte puţin. Practic, deloc. Uită aproape instantaneu că îi pusese acea întrebare.
   O păpuşă cu boneţică înflorată zăcea cu nasul în covor şi cu o mână prinsă sub corpul de celuloid, dând impresia că încearcă să-şi scoată mâna de sub corp şi nu poate. Dar corpul nu putea fi atât de greu. Şi toate — tot ce rămăsese teafăr — păreau uşoare şi adormite. Ceva lung şi încolăcit, de culoare roşie, se întindea peste alte câteva animăluţe lăsând să se vadă doar câte o coadă sau o lăbuţă. Un dragon. Sau un şarpe. Aplecată din mijloc, Mia păşi peste el examinându-l cu atenţie din toate părţile, căutându-i capul, când de fapt nu i se vedea, ieşind din ghem, decât coada ascuţită. O bilă sferică, albă, zăcea în apropiere şi de fapt nu era sferică ci în formă de ou, cu suprafaţa brăzdată de vinişoare nesfârşit ramificate, foarte fine, de culoare vineţie. Mia vru să-l atingă cu vârful ghetei dar în clipa următoare îşi ridică ochii spre sora ei mai mică şi întâlni privirea mustrătoare a acesteia. Aşa că renunţă să mai atingă oul cu vinişoare şi se îndreptă din mijloc.
   — Crezi că o să locuim împreună? zise Mia.
   Fusese o întrebare adresată mai degrabă ei însăşi.
   — Unde? se încruntă sora ei mai mică.
   — Aicea-n casă.
   — Eu nu vreau să rămânem în casa asta! spuse Lia îmbufnată.
   — Da’ de ce nu vrei să rămânem?
   — Uite-aşa! Fiindcă vreau acasă!
   Pentru moment Mia păru satisfăcută de răspunsul primit de la sora ei. Păşi peste şinele trenuleţului electric dar în clipa următoare se întoarse, se lăsă pe vine şi ridică unul din vagoanele turtite. Lia sări ca arsă.
   — Am să te spun lu’ tati că ai atins o jucărie!
   — E o jucărie stricată, se dezvinovăţi Mia.
   — N-are importanţă! Tati a zis să nu punem mâna pe nimica!
   Sora cea mare lăsă vagonul turtit să cadă peste celelalte vagoane turtite.
   — Tu ce crezi, cine a făcut toate astea? întrebă ea, de astă dată chiar interesată să afle răspunsul Liei.
   — Ce?
   — Cine a stricat jucăriile.
   — Habar n-am! Şi nici nu mă interesează! — Lia aproape că bătu cu piciorul în podea, dar sora ei nu păru deloc impresionată. Surâzând amuzată, ridică de pe jos foca de pluş — sau puiul de focă, încă nu era sigură. Din gâtul focii se prelinse un firicel de rumeguş.
   — Iarăşi ai pus mâna pe-o jucărie! Am să te spun! strigă Lia cu înverşunare în glas.
   Distrată, Mia făcu palma căuş şi rumeguşul îi umplu palma, continuând să curgă din gâtul focii şi să se reverse din palmă, împrăştiindu-se pe covor. Vocile părinţilor se auzeau venind de undeva de departe, de la etajul de deasupra sau poate încă şi mai de sus, amestecate cu vocile înfundate ale bărbaţilor din garda voluntară.
   — Eu vreau să rămânem în casa asta, anunţă Mia cu o voce calmă.
   — În toată casa asta? făcu Lia contrariată. Şi pentru prima oară de când intraseră în camera cu jucării îşi întoarse capul spre sora ei.
   Mia aruncă în sus rumeguşul strâns în palmă şi o ploaie de rumeguş căzu peste jucăriile stricate împrăştiate pe jos. Apoi aruncă şi puiul de focă, din gâtul căruia, chiar şi căzut pe covor, continua să se prelingă rumeguş.
   — Aruncăm jucăriile stricate şi le păstrăm pe alea bune, spuse ea.
   — Şi girafa?
   — Ce-i cu girafa?
   — Şi pe ea o aruncăm?
   — Girafa nici nu-i stricată. Doar o ridicăm în picioare şi pe scăriţă ne căţărăm până-n tavan.
   Mia tresări şi îşi înălţă capul.
   — Taci! zise ea. Ascultă!
   — Ce să ascult?
   — Nu se mai aude nimica, şopti Mia continuând să stea cu urechea la pândă. Tata şi mama şi toţi ceilalţi... unde-or fi? Nu se mai aude nimenea.
   — Sunt sus, spuse, la rândul ei în şoaptă, sora cea mică, mai mult ca să-şi dea curaj.
   — Hai să ieşim din camera asta, propuse Mia.
   — Unde?
   — Hai să vedem ce alte camere mai sunt prin jur.
   Ieşiră pe hol şi începură să se plimbe în joacă, una după cealaltă, cu pas iute, urmând o linie şerpuită care dădea ocol busturilor răsturnare şi soclurilor din lemn de stejar.
   — O s-avem o cameră a noastră, spuse Mia păşind peste un bust răsturnat.
   — Care cameră?
   — Nu ştiu. Poate aia cu jucării.
   — Nu vreau în camera cu jucării, spuse sora cea mică ţuguindu-şi buzele, cu neliniştea licărindu-i în ochi.
   — Sunt multe camere, spuse Mia. Putem să ne-alegem oricare cameră.
   — Care?
   — Nu ştiu. Hai să vedem.
   O uşă era un pic crăpată. Mia o împinse cu precauţie. Lumina de afară scăzuse, astfel că acolo înăuntru abia se mai vedea din cauza întunericului şi fata se întinse să pipăie întrerupătorul pe perete, sus, lângă tocul uşii. Dar înainte ca mâna ei să ajungă la locul căutat, întrerupătorul ţăcăni deodată cu o sonoritate neaşteptată şi lumina umplu camera. Chiar lângă uşă, într-o parte, stătea în picioare bătrâna servitoare, nemişcată. Fetele scoaseră un ţipăt de spaimă şi se repeziră înapoi pe hol. Cea mare se poticni de un soclu răsturnat şi căzu cu faţa în jos, iar Lia, care o urma îndeaproape, căzu peste ea. Rămaseră una peste alta timp de două sau trei secunde, apoi cea mică se rostogoli într-o parte şi amândouă se întoarseră pe spate rezemându-se în coate şi îşi îndreptară privirile îngrozite către cea care le provocase spaima. Dar deseori se-ntâmplă ca spaima să treacă rapid în furie.
   — Tu cine eşti? strigă la ea, răstit, sora cea mică.
   Bătrâna servitoare nu se mişcă din loc. Doar o aţinti cu o privire aproape indiferentă pe copila de nouă ani care se răţoise la ea.
   — Matilda, spuse ea calmă. Ăsta-i numele meu. Matilda. M-ai văzut lângă uşă când aţi intrat în casă.
   — Eu nu te-am văzut! o contrazise Lia la fel de furioasă. Ce cauţi aicea?
   Bătrâna servitoare avea răbdare să aştepte ca celor două fete să le treacă furia.
   — Haideţi, zise ea, ridicaţi-vă frumuşel şi intraţi aicea în cameră. Vreau să vă arăt ceva.
   Cele două surori se uitară mai întâi întrebător una la cealaltă, părând să se înţeleagă din priviri că n-au motive de suspiciune, şi se ridicară. Bătrâna servitoare făcu un pas lateral când cele două fete păşiră timid prin dreptul ei, în ochi cu licărul acela care îmbină curiozitatea cu neîncrederea.
   Era camera unde cu puţin timp în urmă Ramona P. Dima sfâşiase o parte din rochiile fostei stăpâne a Matildei, pe care nimeni n-o văzuse. Uriaşul şifonier răvăşit îşi exercita puterea de fascinaţie asupra celor două copile, cu cele două uşi principale larg deschise, şi altele mai înguste încă închise, şi cu toate lucrurile misterioase dinăuntru aparţinând unei doamne necunoscute, care probabil că obişnuia să le încerce studiindu-se în oglinzile fixate în spatele uşilor. Cele două surori şi-o imaginau încă tânără, în pantofi cu tocuri înalte, privindu-se c-un zâmbet de satisfacţie, răsucindu-se din mijloc fără a se slăbi din ochi, apropiindu-şi de oglindă când un umăr, când celălalt, studiindu-şi cutele din talie ale taiorului negru, de stofă fină, descheindu-şi sacoul şi adunându-şi poalele la spate pentru a lăsa liber corpul şi a vedea cum se mulează fusta pe şolduri şi cum se îngustează spre talia zveltă. Matilda le urmărea cu atenţie pe fete, satisfăcută în secret de impresia puternică pe care îmbrăcămintea fostei sale stăpâne o zugrăvea pe cele două mutrişoare drăgălaşe şi inocente.
   — Avea o pălărie cu boruri largi — îşi aminti ea cu ochii plutind într-o visare plăcută —, neagră bineînţeles, cu o cută pe care borul o făcea uite-aşa, în faţă, umbrindu-i jumătatea de sus a feţei... Matilda visa în continuare. — Daaa, rosti ea prelung ca un oftat. Aşa era doamna... Distinsă. Distantă... Se trezi din visare şi îşi plecă privirea spre cele două fete, care o ascultau mute: — Aţi vrea s-o vedeţi?... Era o întrebare indecisă, pusă parcă aşteptându-se mai degrabă la un răspuns negativ. Mia şi Lia se mulţumeau s-o privească cu ochi strălucitori, stând alături una de cealaltă, încremenite, aici în preajma pieselor negre de îmbrăcăminte care îi aparţinuseră unei doamne pe care ele n-o cunoscuseră, dar pe care şi-o puteau imagina, aşa, în linii mari. Şi dintre acele piese de îmbrăcăminte câteva zăceau pe jos sfâşiate, mototolite şi inerte.
   — Nu vreţi să ştiţi cine a făcut asta? le provocă ea pe fete.
   Dar surorile o priviră lung, fără a clipi, cu feţe inexpresive.
   — Deci nu vreţi, trase concluzia Matilda. Foarte bine, nici n-aveam de gând să vă spun. Ia apropiaţi-vă niţel. Matilda stătea lângă moviliţa de rochii sfâşiate care aparţinuseră Doamnei. Se aplecă şi culese de pe jos una din ele şi îşi ridică spre fete privirea binevoitoare.
   — Care din voi e Mia? întrebă ea.
   Sora cea mare ezită foarte puţin. Răspunse cu aplomb:
   — Eu!
   — Eşti bună să-mi aduci foarfecele de croitorie? Îl găseşti acolo.
   — Unde? întrebă Mia.
   — Acolo, spuse Matilda arătând spre şifonier. Deschide prima uşă îngustă din stânga şi trage al treilea sertar de jos. Hai, curaj! Nu-i decât un foarfece, nu te mănâncă.
   Se aşeză pe un taburet cu un aer familiar şi întinse mâna să ia foarfecele pe care i-l aducea copila.
   — Uite, zise Matilda, din rochia asta a Doamnei am să fac o rochiţă pentru tine. Vrei?
   Se aplecă din mijloc să culeagă de pe jos una din rochiile negre pe care Ramona P. Dima le azvârlise pe jos. Copilele veniră foarte aproape de ea şi stătură una lângă cealaltă, inocente şi animate de o curiozitate de neînfrânt. Matilda vorbea în timp ce mânuia foarfecele.
   — Doamna era foarte înaltă şi îi plăceau rochiile foarte lungi... Uite asta era până-n călcâie... Nici dacă m-aş ridica în picioare n-aş putea s-o ţiu întinsă aşa cum venea pe ea... Dar nu-i nimica, o tăiem, uite-aşa... Mia făcu fără voia ei gestul de a o împiedica în clipa când foarfecele muşcă fără ezitare din materialul mătăsos şi greu. Matilda îşi întoarse puţin capul spre ea şi râse: — Nu trebuie să te sperii! Sunt sigură că Doamna nu se mai întoarce niciodată acasă... Foarfecele tăia nemilos din materialul greu, c-un scrâşnet sonor, şi mâna Miei încă mai stătea întinsă în gestul reflex de a proteja rochia necunoscutei împotriva dezastrului provocat de foarfece. — Voi sunteţi mult mai mici, continuă să vorbească fosta servitoare, dar asta nu înseamnă că nu sunteţi drăgălaşe şi poate c-o să creşteţi la fel de înalte cum a fost şi Doamna mea. La fel de subţirele şi la fel de elegante. Şi tu, Lia, la fel, şi ţie am să-ţi tai o rochiţă din ce-a purtat Doamna pe vremuri. Vrei? Sora cea mică nu se putu împiedica să nu încuviinţeze, un pic absentă, cu privirea atrasă hipnotic de fâşia lată de material negru care se desprindea tăiată din poala rochiei negre şi se aşternea moale pe pardoseală.
   — Dar mami o să ne dea voie? întrebă Mia cu o voce încărcată de îndoială.
   — Mami nu trebuie să ştie ce facem noi aicea. Nici tati. E secretul nostru. Uite, mai avem un pic şi-i gata. Apoi mă apuc de ailaltă, pentru surioara ta. Avem destule rochii rămase de la Doamna. Sunt sigură că nici nu m-ar certa dacă ar fi aicea de faţă şi ar vedea cum îi ciopârţesc rochiile. Doamna ar fi fost încântată dacă ar fi avut două fetiţe ca voi.
   — Da’ de ce e neagră? întrebă sora cea mare cu aceeaşi îndoială plină de nelinişte.
   — Pentru că negrul e o culoare distinsă. Doamna purta totdeauna rochii negre. Chiar dacă vezi aicea în şifonier rochii de toate culorile. Pe unele nu le-a îmbrăcat niciodată. Purta negru, iar câteodată se îmbrăca în alb. Erau culorile care îi erau ei dragi. Dar prefera negrul, asta v-o spun cu mâna pe inimă. Uite, poala am tăiat-o, mai rămâne să scurtez şi mânecile. O să cadă bine, le facem un pic bufante, iar ca să cadă frumos o să găsim două brăţări cu elastic, pe care o să le punem pe deasupra mânecii. La fel şi-n talie, găsim un cordon asortat. Hai, dă-ţi jos paltonul. Ia să vedem, cum îţi vine? Ridică braţele drept în sus. Drepte-drepte. Aşa.
   Rochia neagră îi lunecă Miei de-a lungul braţelor în jos, i se împiedică un pic de creştetul capului, după care trecu de obstacol şi căzu, grea, de-a lungul trupului, cu poala ciopârţită de fosta servitoare, acoperindu-i ghetele. Stătea pe copilă ca un sac negru de lux, cu tăietura de la gât largă, prea largă, cu pliuri atârnând grele între umeri, care ar fi trebuit să-i pună în valoare albeaţa pielii, la fel cum i-o pusese Doamnei, dar acum se combina nefericit cu dungile albe şi roz ale puloverului de iarnă pe care Mia îl purta peste o bluză boţită. Matilda îi legă talia cu un cordon negru.
   — Du-te şi uite-te în oglindă, o îndemnă. Îţi place?
   Sora cea mare se apropie de oglinda din spatele uşii şifonierului şi se privi îndelung. O undă de teamă şi de fascinaţie îi licări în ochi. Se răsuci brusc spre Matilda şi din piept îi ţâşni o poruncă disperată:
   — Vreau să mă duci la tati! Şi fiindcă bătrâna servitoare, la distanţă de câţiva paşi, o privea mută şi nemişcată ca o statuie, lacrimi de disperare îi răzbătură în glas când strigă încă o dată, mai tare: — Vreau să mă duci la tati!
   Matilda tot nu se clinti din loc. O aţinti pe copilă cu o privire inexpresivă preţ de secunde bune, după care ceva ascuns, minuscul, retractil şi totuşi hotărât se mişcă în ochii ei. Ceva de bine? Nu, nu s-ar fi zis. Nu, câtuşi de puţin. În clipa următoare, femeia se smulse din încremenire şi o porni cu paşi mari şi grăbiţi către uşă.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei. Publicat şi în Convorbiri literare, septembrie, octombrie 2013