duminică, 5 august 2012

Notaţii literare (XI)


Limpezime viitoare?

Mă întreb dacă nu cumva limpezimea, clarificarea, n-ar putea fi o preferinţă pe termen lung în cultura umanităţii; caz în care ficţiunea, bazată în mod fundamental pe obscur şi pe iraţional, ar risca să intre într-un con de umbră. Llosa însă înlătură o asemenea temere vorbind cu convingere de „foamea de irealitate” a omenirii. (Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006). Greu de imaginat o observaţie mai adecvată şi mai liniştitoare pentru adepţii... irealităţii.

Inventivitate şi text conjunctural

Esenţializarea dubioasă, exclusiv narativă şi esopică, marca Coelho, rămâne probabil un accident în istoria recentă a ficţiunii moderne, în pofida tuturor imitatorilor de ici şi de colo, altminteri minori. Textul impregnat de detalii circumstanţiale pare a fi preferat de proza mare a modernităţii, odată cu un dialog marcat de inventivitate (v. filmul american). Rămâne de văzut dacă proza contemporană va extrage din această (nu tocmai) nouă abordare un câştig real, de profunzime şi de satisfacţie estetică, confirmând traseul spre ludic „serios” al umanităţii; sau va eşua în amănunt sclipitor dar lipsit de semnificaţie reală — v. Saul Bellow & Co. Să ne amintim că totuşi dialogul lui Dostoievski nu-i sclipitor; că el nu joacă ultima carte pe conjunctură; dar că ambele sunt esenţiale şi de bun-gust.

Cehov

Există scriitori, mai ales dintre moderni, despre care se poate spune că ne-au propus o operă înveşmântată într-o formă perfectă, stilizată până aproape de perfecţiune, plină de vorbe de duh, adevărată mină de aur pentru căutătorii de citate. (Nu dau exemple.) Îndepărtând însă forma, făcând abstracţie de vorbele de duh şi „consumând” citatele, rămâne prea puţin pentru bucuria sufletului. Ei alcătuiesc majoritatea. Există însă alţii, puţini, a căror operă, dincolo de forma seducătoare, dincolo de vorbele de duh şi dincolo de înţelepciunea gândurilor luate separat, ne dezvăluie un umanism — inclusiv estetic — de o generozitate rară. Ei sunt din nobila — şi restrânsa — familie a lui Cehov.

(Din nou despre) numele personajelor

E foarte important numele unui personaj. Deşi pare la prima vedere un aspect pur formal, numele îi poate da personajului, şi nu numai lui ci şi naraţiunii în întregul ei, consistenţă. Desigur, nu în mod direct, ci intermediată, să zicem, de asocieri mentale neexplicite. Uneori numele personajului e de dorit să fie cât mai apropiat de, dacă nu identic cu numele persoanei reale care îi împrumută, în mai mare sau în mai mică măsură personalitatea, caracterul, într-un cuvânt „stilul”. Dacă există o asemenea persoană. Alteori adecvarea alegerii numelui urmează legi care nu ţin de raţional. Se ivesc situaţii când personajul, în ciuda tuturor încercărilor autorului, se încăpăţânează să rămână anonim. Până când, într-o zi, sună telefonul. — Alo! Familia Schipor?... Asta era! Schipor!

Realitatea reală şi realitatea fictivă

Am scris de mult două povestiri scurte, „O–Mie–De–Ani” şi „Mingea de tenis” — incluse în final în romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat —, în care realităţii nu i-am adăugat aproape nimic. Şi totuşi eu însumi le percep drept ficţiuni. De ce? Oare doar fiindcă întâmplările pe care se bazează cele două schiţe îmi sunt cunoscute numai mie şi anticipez că altora li s-ar putea înfăţişa drept închipuite? Cu siguranţă, nu. Atunci, de ce?

Anti-Freud

După cum este bine cunoscut, Freud încearcă să explice creaţia artistică în chip reducţionist prin efectul refulării pulsiunilor sexuale. Iată însă ce spune Gilbert Durand (Structurile antropologice ale imaginarului, ed. Univers, 1977, p. 395): „E greşită afirmaţia că «nu e simbolizat decât ce e refulat, numai ce e refulat are nevoie să fie simbolizat» [citat din Lacroze, La fonction de l’imagination]. Deoarece asta înseamnă a confunda fatalităţile împiedicării, ale cenzurii, cu domeniul inefabilei contingenţe viitoare. Simbolul n-are misiunea să «împiedice» o idee de a atinge pragul luminos al conştiinţei; el rezultă mai degrabă din neputinţa conştiinţei semiologice, a semnului, de a exprima partea de fericire sau de angoasă pe care o resimte conştiinţa totală în faţa ineluctabilei instanţe a temporalităţii. Semantismul simbolului e creator. Teza refulării nu poate într-adevăr să explice creaţia artistică şi bilanţul experienţei religioase. Departe de a fi un rezultat al refulării, imaginea e un vehicul nesemiologic al bucuriei creatoare. (...) Pentru Lacroze, ca pentru psihanaliza freudiană, ca pentru Sartre sau Barthes, imaginea e totdeauna redusă la un semn îndoielnic şi sărăcit.”

Operă terminată

E foarte important să păşeşti cu dreptul atunci când începi o ficţiune. Îţi trebuie o „cheie” şi un minim de anticipare a desfăşurării inventivităţii în paginile următoare. Şi totuşi nu-i totul să începi bine o scriere. Mai trebuie să o şi continui şi, eventual, s-o şi închei. Ceea ce presupune o viaţă dedicată creaţiei.

Prea multă minte strică

„Excesul de inteligenţă dăunează de regulă într-un roman, deoarece conspiră împotriva puterii de convingere a acestuia; romanul trebuie să simuleze viaţa, realitatea, unde inteligenţa e de obicei excepţia, nu regula.” [Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006, p. 104 — cap. „Condiţia umană (1933)” André Malraux]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu