Calvar*

Aproape că nu trecea an fără ca de pe o creangă a pomului de Crăciun să nu se desprindă şi să cadă, dintr-un motiv sau altul, un glob de toată frumuseţea, şi să-l doară sufletul de pierderea ireparabilă. Îngenunchind pe podea să culeagă cioburile, Valentin avea însă prilejul să observe argintiul mat dinăuntru ca revers al culorii din afară — roşu sau albastru; sau verde. Într-un fel era o compensaţie: pierderea globului contra misterul dezvăluit al interiorului până atunci ascuns. Asta, desigur, doar atâta vreme cât mai era o noutate. Cam la fel se întâmpla şi cu interiorul tancului-jucărie, care, înainte de a fi dezmembrat (de astă dată din pură curiozitate), îşi făcuse un titlu de glorie din a scoate pe ţevuşca de tun, de un verde-cenuşiu autentic militar, snopi de scântei ca de pe piatra unui minuscul polizor. Gloria rămânea, chiar dacă tancul nu mai putea fi făcut la loc. Valentin contempla încântat interiorul, până mai adineaori nevăzut şi mai ales nebănuit. Un relief întors pe dos, asta puteai vedea acolo înăuntru: unei proeminenţe în exterior îi corespundea o adâncitură în interior. Şi invers. Hm, foarte interesant! Argintiu mat. În scobitura turelei, răsturnată jos pe covor, iat-o, se putea vedea, pe dinăuntru, orificiul unde începea ţevuşca tunului. Scânteile nu lăsaseră acolo nicio urmă. Cum îl numise cineva, era un foc rece. Ceea ce la prima vedere părea greu de crezut. Dar Valentin o putuse verifica punând degetul, mai întâi cu precauţie, apoi cu curaj, în snopul de scântei care ieşeau pe ţeava turelei în timp ce tancul înainta huruind pe covor: scânteile nu frigeau — erau reci.

Deunăzi când, în drum spre cartierul cu magazine, trecuseră împreună pe lângă liceul Constantin Brâncoveanu, mama observase amuzată cât de groase erau vocile băieţilor din clasele mari. Valentin nu le remarcase până atunci. Erau într-adevăr voci deja bărbăteşti, venind dinspre coridorul unde elevii îşi petreceau într-o mare veselie recreaţia. Ochiuri de geam stăteau deschise pe coridorul acela de la parterul clădirii, chiar şi într-o zi ca asta, cu vreme umedă şi ceţoasă, când mai rămăsese foarte puţin timp până la Sărbători. Şi prin acele ochiuri de geam ieşeau zburând în stradă cuvintele lor nedesluşite, înflăcărate şi repezite, întretăiate de hohote de râs.

— Râd, ce le pasă! oftase înţelegătoare maică-sa, deşi râsetele acelea deşănţate probabil că o indispuneau puţin. Foarte bine, să se bucure. Chiar şi cu vocile astea bărbăteşti, tot copii se cheamă că sunt. Ultimele lor zburdălnicii! Că în scurtă vreme, gata, începe calvarul.

Calvarul? Era pentru Valentin un cuvânt nou, care nu promitea nimic bun. Suna a delăsare cenuşie şi plină de plictiseală. Dar s-ar putea să fi fost totuşi altceva — oamenii mari inventau multe, cu şi fără rost. O întrebă pe maică-sa, fără curiozitate:

— Ce-i aia calvar?

Răspunsul se lăsa aşteptat... Se întorceau acasă. Era timpul ca Valentin să înceapă curând, poate chiar de astăzi, pregătirile de Crăciun. Nici nu-şi aducea aminte exact ce podoabe îi rămăseseră de anul trecut. Era curios să revadă cutiile de carton puse la păstrare imediat după Bobotează, după ce pomul fusese strâns.

— Ce-i aia calvar?... Maică-sa făcea ce făcea şi, indiferent de la ce-ar fi pornit, se întorcea cu gândul la evenimentele de acum câţiva ani, care îi marcaseră vizibil viaţa, şi se umplea de revoltă şi de disperare. — Îţi mai aduci aminte casa noastră de la Bălţi, nu?... La plecare i-am lăsat cheia doamnei Duşelevici... Poate pe ea nu ţi-o mai aminteşti, n-aveai totuşi decât vreo patru ani pe-atuncea — patru ani şi-un pic. I-am lăsat cheia şi i-am spus: Te rog, mai aruncă şi dumneata câte-o privire din când în când spre casă. Doar aşa, ca să vezi dacă mai e la locul ei. Şi, dacă nu ţi-e greu, poate mai intri şi înăuntru, aşa, o dată pe săptămână, nu mai des, să-ntorci pendula aia, ca să nu se-oprească până ne întoarcem... Dumnezeule, când mă gândesc ce-a fost în capul nostru!... Pentru fiecare, calvar înseamnă probabil altceva. Pentru mine calvar a însemnat până mai ieri să te tot muţi dintr-un oraş într-altul şi să ştii c-ai părăsit o casă, c-ai lăsat acolo toată mobila, toate covoarele, cea mai mare parte din vasele de bucătărie, o mulţime de lucruri de suflet!... Maşina de cusut, patefonul şi blana de urs, asta-i tot ce-am luat cu noi mai de preţ. Îţi închipui tu ce-a putut să spună biata doamnă Duşelevici când au venit bolşevicii şi i-au bătut în uşă. Nu vă dau cheia c-aşa mi-au zis proprietarii!... O, Doamne, biata femeie!... Şi bieţii de noi!

Deja lăsaseră mult în urmă liceul Brâncoveanu şi ziua ceţoasă pare-se că era pe placul ciorilor. Nici nu ştiai de unde li se aud croncăniturile: de deasupra acoperişurilor scunde ale caselor din apropiere, de peste coroanele copacilor desfrunziţi. De peste tot. Şi din trecutul ultimelor toamne ceţoase. Şi mama profita de întrebarea lui Valentin ca să-şi mai verse din năduf.

— Ce-nseamnă calvar?... Uite, n-avem cu ce bani să-ţi cumpărăm hârtie glasată, Valentin. Nici chiar un fleac ca ăsta — hârtie glasată, închipuie-ţi!... Aşa-i după război. Trec anii şi tot nu se-ntoarce liniştea... Te descurci şi tu cum poţi... Revista aia, „Femeia muncitoare” sau cum dracu-i zice — că m-au înnebunit titlurile astea de două parale!... Alegi şi tu foile ceva mai colorate — nu c-ar fi cine ştie ce culori acolo, dar oricum... Le alegi pe-alea mai colorate şi le tai fâşii, ştii tu. Aşa cum ai mai făcut. La anu’ o să-ţi faci lanţ din hârtie glasată adevărată. Poate c-o să prindem un pic de cheag pân-atuncea. Vremurile trebuie să se normalizeze o dată şi-o dată. Şi poate, cine ştie, chiar ne-ntoarcem acasă...

Să se-ntoarcă acasă?... Dumnezeule, care casă?

Treceau prin dreptul sălii de popice, lungă ca un miriapod, cu ferestruici luminate, înşirate pe toată lungimea, străpungând c-un pic de căldură cenuşiul înserării; vreo două din ele deschise, chiar şi-acuma în plină iarnă. Valentin auzi reverberând dinăuntru zgomotul răsunător şi familiar al bilei de lemn izbind popicele de la capătul pistei. Un fior de nerăbdare îi dădu ghes să se grăbească spre casă şi să-şi vadă mai repede gata podoabele pentru pomul de Crăciun.

Vremea era mohorâtă. Şi strada la fel. Ciori croncănind certăreţ zburau prin ceaţă peste acoperişuri umede de case sărăcăcioase, peste curţi cenuşii unde, prin câte un colţ, rezemate de ziduri, umede, mănunchiuri de scânduri şi de grinzi vechi, recuperate de la casele dărâmate, aşteptau resemnate vremuri mai bune.

— Noi suntem săraci? o întrebă deodată pe mama.

Iată, tocmai treceau pe lângă casa Petculeştilor, colţ cu strada Tudor Vladimirescu, după care venea la rând casa Bădinilor, casa Viforeanu, cea cu etaj, cândva mic hotel, cu obloane, pe care ei, de când se mutaseră în cartier, nu le pomeniseră altfel decât închise.

— Bogaţi n-am fost niciodată. Dar de când cu refugiul am pierdut totul... Mă gândesc doar la pendulă şi parcă mi se face dor de ea. A rămas singură în sufragerie, cu ficusul în dreapta, şi poate că... Ei, uite ce prostie era să spun! Mă gândeam, aşa, ca toanta, că, dacă au lăsat-o pe doamna Duşelevici să intre în casă şi s-o întoarcă, poate că mai ticăie şi-acuma.

— Crezi că s-a oprit?

— Valentin, să-ţi spun ceva. În primii doi–trei ani încă am mai sperat că într-o bună zi o să ne întoarcem...

— Şi n-o să ne întoarcem?

— Nu ştiu ce perspective ai tu... Dar probabil că locul tău, de-acum înainte, o să fie aici, în Vechiul Regat. Şi adăugă, cu durere în glas: — Parcă-i şi văd cum au intrat în casa noastră...

— Cine a intrat?

— Bolşevicii... Ce, parcă era s-aştepte să se-ntoarcă proprietarii? Pentru ei nu există proprietari... Dar te rog, despre asta să nu vorbeşti cu nimeni... Mi-aduc aminte de taică-tău... Mama privea în trecut, cu nostalgie. — Obişnuia să se tolănească seara pe canapea, când îl prindea oboseala, cu o pernă sub cap, rezemată de braţul canapelei. Să-mi zică şi mie cineva: poţi să stai, astăzi, tolănit, pe-un divan străin? Nu! Zaci pe el pur şi simplu, după o nenorocită de zi de muncă şi, dacă nu te chinuiesc gândurile prea tare, apuci să dormi câteva ceasuri.

— Nici mobila nu-i a noastră? se miră Valentin.

Mama nu mai aşteptă să treacă strada ca să-i răspundă cu amărăciune în glas. Şi cu năduf:

— Şi tu mai întrebi ce-i ăla calvar...

Dar pentru Valentin patul unde dormea nu era străin ci dăruit pentru multă-multă vreme, poate pentru totdeauna. De fapt n-avea nicio importanţă, câtă vreme cuvertura de pat era aceeaşi dintotdeauna, familiară încă de la Bălţi. Iar taică-său, aşa cum ieşea în portretul pe care Valentin i-l făcea în caietul de desen, cu creioane colorate, părea chiar tolănit pe acel divan: lungit pe-o rână, cu genunchii uşor îndoiţi, sprijinit într-un cot şi cu mâna cealaltă strecurată în îndoitura genunchiului, n-avea deloc aerul că suportă greu silnicia îndepărtării de casă. Mai degrabă, privea din desen, încântat că are un fecior talentat. Dar de umorile lui niciodată nu puteai să fii sigur.

Doar mama era statornică în durerile ei. Şi revoltată de starea familiei lor şi a tuturor familiilor aflate în situaţia lor, şi de vicisitudinile noilor vremuri. — Adică cine e „Femeia asta muncitoare” de care se tot vorbeşte atâta şi i se dedică o întreagă revistă? îşi aminti ea, cu filozofică indignare. Mă uit pe copertă şi ceea ce văd în poză e o femeie îmbrăcată c-un halat albastru, de unde deduc că lucrează la o fabrică de confecţii. Cu ce sunt eu mai puţin muncitoare? Doar fiindcă nu port halat albastru şi nu particip la şedinţele de citire în colectiv a ziarului?

— Hai să nu ne amărâm sufletele în prag de sărbători, îi propunea conciliant tata.

Abrupt, mama îi reproşa — ceea ce Valentin putea anticipa dintr-un foc:

— Păi sigur, tu înghiţi orice!

Şi în continuare mama avea critici de adus pozei de pe coperta „Femeii muncitoare”, unde mutra aceea cu zâmbet strepezit avea capul acoperit cu o basma, la fel cum purta lăptăreasa care, la Bălţi, le aducea lapte de trei ori pe săptămână, dar aceea era o femeie de treabă, simplă dar cu bun-simţ; deja mama pierduse din vedere paginile colorate din revistă, inclusiv coperta, pe care Valentin urma să le valorifice, probabil chiar mâine, tăindu-le în fâşii pentru a confecţiona din ele lanţul pentru pomul de Crăciun... Nu mai erau doamnele de altădată din revistele pentru femei, cu eleganţa lor şi cu distincţia lor şi cu modelele de îmbrăcăminte pe care le propuneau dragelor cititoare.

...Şi totuşi, oricât de provizorie şi de detestată, casa era acum curată, pregătită de Sărbători. Blana de urs încă se aerisea pe gărduleţul scund de sub fereastră, deşi se lăsase deja întunericul. Dacă te uitai pe fereastră, vedeai pământul gol, negru şi ud, fiindcă Dumnezeu uitase să le ningă anul ăsta. Pe acel negru umed cădea lumina venită din casă pe fereastră: un dreptunghi alungit şi strâmbat. Gărduleţul cu blana de urs aruncată peste ulucile scunde aproape că se confunda cu bezna nopţii de Ajun.

Dar existau destule motive să simţi o uşoară strângere de inimă: prin curţile vecine se porniseră să latre câinii, mai îndârjit şi mai altfel decât în serile obişnuite, semn că deja colindătorii începuseră să umble din casă în casă.

Dar la ei în curte?

Paşi se auzeau în faţa casei, mai devreme decât se aşteptaseră, grupându-se, tropăind, nu departe de uşă şi răzleţindu-se în întuneric, fiindcă ai lui stinseseră lumina. Principala grijă a mamei era dacă apucaseră s-o stingă înainte să apuce colindătorii să intre în curte şi să-i prindă asupra faptului. Şi dacă o văzuseră stingându-se? Ce-ar fi putut mama să facă? Să iasă în prag şi să le explice că anul ăsta nu-i puteau primi fiindcă nu le mai rămăsese niciun ban?... Cu sufletul la gură, Valentin se uita pe fereastră afară, unde se vedeau, în lumina împrumutată de pe stradă, câteva ramuri desfrunzite ale cireşului, negre de umezeală, de pe care atârnau picături de apă închegate din ceaţă...

— Doar alarma aeriană mai lipseşte! glumi tata.

— Şşşt!

— Nici de camuflaj n-avem nevoie! continuă el pe acelaşi ton, încălcând interdicţia impusă de mama.

— Abţine-te puţin, şi or să plece!

Dar băieţii de afară, cine or fi fost, nu se prea grăbeau. Vocile li se auzeau, înfundate, ici sfătuindu-se conspirativ, grave, ici pufnind în râs. Probabil că era mai puţin important de astă dată că sunau aproape bărbăteşte, la fel ca ale liceenilor în recreaţie pe coridorul de la parter al liceului Constantin Brâncoveanu — doar Valentin îşi aminti fugitiv. Poate că tata ar fi fost tentat să zică: Flăcăi! cu nuanţa aceea de admiraţie în voce, pe care Valentin i-o mai remarcase, şi fără nicio silinţă să-şi învingă accentul moldovenesc. Dar era nevoit să se abţină. Toţi trei erau nevoiţi să stea în întuneric în casă şi să se abţină. Trebuiau să se abţină până şi de la a desluşi cuvintele rostite de colindătorii de afară, deşi de bună seamă nu era mare lucru de desluşit. Doar schimburi de păreri despre pasul următor, şi glume, tot mai multe şi mai nestăvilite pe măsură ce se dumireau că aveau în faţa lor o casă unde nu era nimeni. Sau — totuna — nu erau bineveniţi...

Vocile vesele şi nepăsătoare se lăfăiau în voia lor de parcă nu s-ar fi aflat într-o curte străină ci la ei acasă. Nu se mai puteau abţine şi hohoteau fără jenă, la doi paşi în afara zidurilor, justificând neliniştea mamei. Glumele tatei încetaseră şi ele. Încerca să salveze aparenţa că ceea ce se întâmplă afară nu-i priveşte pe ei şi că nu există niciun motiv de nelinişte...

Gata, se îndreptau spre poartă — un drum mai lung ca niciodată. Slavă Domnului, nu se amărau că nu fuseseră primiţi. Dar nici nu se grăbeau să iasă din curte — mulţi, o trupă întreagă, câţi or fi fost. Sau mai erau încă. Fiindcă, sporovăind, zăbovind şi râzând nepăsător, încă nu părăsiseră curtea; doar că se auzeau tot mai departe îndreptându-se către poartă. Până când în sfârşit poarta se auzi scârţâind şi trântindu-se.

Şi alţii n-au mai venit.

Mama avea să blesteme multă vreme — un an... doi... trei... câţi or fi trecut din seara aceea când le dispăruse blana de urs atârnată afară, pe gărduleţ, la aerisit... Şi tot mai des îşi lăsa imaginaţia la cheremul fantasmelor ei negre, cu indivizi în bocanci soldăţeşti, care cel mai probabil nici nu se mai osteniseră să treacă pe la doamna Duşelevici să-i ceară cheia de la casa lor de o străduţă din Bălţi, ci năvăliseră de-a dreptul în casă, dărâmând şi spărgând tot ce le stătea în cale.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Nicole Krauss: creative writing

Creative writing se predă la diverse niveluri (nivele, mă rog, cum doriţi — dicţionarul ortografic şi ortopedic permite cam orice) şi are ca scop implementarea abilităţii de a face din rahat bici (sau, mai degrabă, ca s-o spunem p-a dreaptă, din bici rahat). Dar within a postmodern frame.

Cea mai uzitată tehnică este aceea a amestecului cărţilor de joc. Se iau fapte, idei (mă rog, something like that), nume (eventual personaje sau care, prin repetare, ar putea deveni personaje), străzi, chiar şi localităţi (dar străzile rămân de bază), evenimente şi alte items, se amestecă bine şi se deschid. Nu se decartează nimica, totul poate fi folosit/refolosit. Apoi se alege câte o carte (de joc) la întâmplare şi se alătură de la stânga la dreapta. (Este permis şi de la dreapta la stânga: în mod democratic şi fără nicio discriminare.)

Iată un exemplu. Se începe prin a se vorbi de o despărţire (cel mai de efect, să ne fie foarte clar, este persoana întâi), nu se ştie a cui de cine, dar ideea e să fie o despărţire în toată legea: despărţirile au priză la publicul degustător de postmodernism. Se trece apoi la un fel de manie a strângerii şuruburilor slăbite (ceea ce creează senzaţia de obsesie, foarte binevenită în oricare sortiment de postmodernism). Indiferent cine practică respectiva strângere. Se lasă un rând alb (pentru a nu fi suspectat de confuzionare intenţionată — ceea ce mai târziu va putea servi de alibi — mă refer la critică, la eventualele atacuri din partea acesteia, deşi, între noi fie vorba, cine îndrăzneşte să se pună de-a curmezişul postmodernismului?), apoi se scrie:

„Ea mi-a spălat sângele [atenţie, nu se ştie cine e ea, nu se ştie al cui e sângele şi nici de ce a apărut la vedere; dar e foarte bine că-i aşa] de pe mâini şi mi-a dat un tricou curat, probabil al ei. A crezut că sunt iubita ta [nu se ştie cine este tu; şi e foarte bine că-i aşa fiindcă cititorul trebuie bine ameţit] sau chiar soţia ta. Nimeni nu a venit să te vadă până acum. N-o să plec de lângă tine. Vorbeşte cu el. [subl. îi aparţine autoarei; atenţie, nu se ştie nici cine e el; şi e foarte bine că-i aşa.]”

Se mai lasă încă un rând alb, după care se continuă cu inserarea de personaje, nume, simboluri şi alte items... Dezlegarea poate veni peste câteva zeci de pagini. Sau poate să nu vină deloc — chiar preferabil să nu vină deloc; în caz contrar, autoarea ar putea fi acuzată de lacking of postmodernism. Ceea ce este o notă foarte proastă.

A fost doar un exemplu din: Nicole Krauss: Marea casă (N-are importanţă editura, oricum se bat editurile pe ea: se ştie, de astă dată, cine e ea.)

Fără nicio îndoială Nicole Krauss a absolvit cursurile de creative writing. Sau, dacă nu le-a absolvit, cu siguranţă le-ar putea preda. La nivel de gimnaziu, să zicem. Să ne amintim că la nivel de Nobel cursurile au fost absolvite de Saul Bellow (şi de alţii câţiva).

Pentru lecţia 1 cred că ajunge. Să vedem dacă...

Miss Helen*

Uşa de la intrarea principală, pe unde ei, elevii, n-aveau acces se deschise în sfârşit şi Miss Helen ieşi grăbită în semiîntunericul din pridvorul liceului, înălţat la cucurigu, peste demisol. Ea era! Se făcuse târziu şi stinseseră deja lumina acolo, deasupra uşii, sub arcade. Miss Helen trecu iute prin dreptul unicului stâlp din colţul pridvorului şi, un pic aplecată înainte, atentă la trepte, câte-or fi fost la număr, multe în orice caz, coborî, trop-trop-trop, ieşind în lumina bulevardului. Se făcea simţită şi acolo şi peste tot adierea rece a începutului de iarnă. Pentru Decebal nu fu nicio surpriză că Miss Helen o luă la dreapta pe bulevard: toată lumea din clasă ştia că locuieşte undeva „în vale”. Undeva...
   Interesant era ce se întâmpla mai departe, dincolo de rond, unde strada Castanilor se întretăia cu strada Maria Tănase. Din acel punct încolo nimeni nu pretindea că ştie încotro se îndrepta Miss Helen când se ducea acasă.
   Decebal legase bicicleta de un grilaj cu colierul antifurt, cu gând să se întoarcă şi s-o ia peste câteva ore. Iar dacă n-avea să se mai întoarcă deloc, nicio pagubă!...
   Acum că Miss Helen tocmai ieşise, Decebal îşi spuse că ar fi fost o laşitate din partea lui să dea înapoi după ce de atâtea ori se gândise, dând frâu liber imaginaţiei, la seara decisivă şi după ce stătuse la pândă, ascuns, mai bine de o oră, până îl pătrunsese frigul. Ieşi deci din locul său de pândă, din spatele containerului abandonat la intrarea în magazinul de mobilă de lângă liceu, hotărât să-şi urmeze planul. Aşa că o porni înfrigurat pe urmele ei.
   ...Miss Helen păşea iute — zorită ca de obicei —, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Ai fi zis că se grăbea către acasă. Dar de ce atâta grabă, dumnezeule?
   Mergând în urma ei, urmărind-o, Decebal îşi dădu seama că de fapt nu ştia mai nimic despre ea în afară de felul cum apărea înaintea lor în clasă şi în general de ceea ce era la vedere. Nu ştia nimic despre trecutul ei, nici despre familia ei, dacă avea aşa ceva, nu ştia nimic nici despre casa ei. Nu ştia...
   Dar poate că nici nu se ducea acasă. Culmea ar fi fost ca tocmai azi când Decebal se hotărâse să facă acel gest extrem — s-o abordeze pe stradă —, să se dovedească că de fapt ea mergea să-şi întâlnească amantul. În definitiv, nimic mai firesc ca o profesoară tânără, nemăritată şi atât de atrăgătoare, să aibă un amant şi să se dedea la nebunii, seara, după ore, departe de ochii lumii şi de rigorile şcolii. Asta îi spunea raţiunea. Dar...
   Decebal şi-o închipui într-o cameră slab luminată, întinsă în pat, zvârcolindu-se sub un adonis muşchiulos şi zvelt, dominator fără niciun merit, având o ocupaţie incertă undeva în oraş, în timp ce rochia ei mătăsoasă, cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, pe care o ştia de la orele de engleză, zăcea dureros de abandonată pe speteaza unui scaun, aşteptând sfârşitul actului. Sau sfârşitul nopţii. Sau ambele. Şi atât era de dureros ceea ce vedea în închipuire încât în clipa aceea îi veni s-o lase dracului de aventură şi să se întoarcă să-şi ia bicicleta şi — gata cu prostiile, înapoi acasă! De unde să nu mai iasă vreo câteva zile, să se cufunde în cărţile lui şi să se mulţumească s-o vadă pe Miss Helen la prima lecţie de engleză, săptămâna viitoare, aşa cum ar fi văzut-o pe oricare altă profesoară, în clasă, odată cu toţi colegii, distantă şi intangibilă...
   Amantul ăla, cine o fi fost, trebuie că abia dacă îşi făcea timp de ea când şi când, în timp ce el, de-ar fi fost să fie şi de-ar fi fost cu noroc, nici nu mai era nevoie să se schimbe ca să fie drăgăstos cu ea tot timpul, între patru ochi şi de faţă cu alţii, fiindcă tot timpul era cu gândul la ea şi la viaţa ei şi la cum ar fi fost viaţa împreună cu ea... Ar fi întrebat-o numai: Trebuie neapărat ca ea să fie mai tânără ca el? De fapt care-i logica? Eu pot să vă spun un singur lucru, Miss Helen: am de partea mea tinereţea, sau imaturitatea, spuneţi-i cum vreţi, dar nu vă trădez cu nimeni şi de dragul nimănui — nu mă-nhăitez cu ei, stau în banca mea când toţi tipii ăia nespălaţi, colegii mei, sar în picioare şi-ncep să urle şi să cânte după ce dumneavoastră ieşiţi din clasă. E vorba de cântecul ăla irlandez, ştiţi, She is handsome, she is pretty şi aşa mai departe, chiar dumneavoastră ne-aţi învăţat. În gura lor, sună ca dracu’, vă rog să mă credeţi. Deşi, culmea! cuvintele vi se potrivesc mânuşă. Ţopăie prin clasă şi cântă, dar eu nu mă-nhăitez cu ei, Miss Helen... Asta i-ar fi spus Decebal... Cât despre rochia aia cu floricele roz şi frunzuliţe verzi — Decebal trebui să facă în minte o corecţie: nu, nu putea să apară cu ea acuma, pur şi simplu pentru că iarna stătea să vină, şi aceea era o rochie subţire, de sezon. De fapt o purtase astă-primăvară, înainte de vacanţa mare, când se scurgeau ultimele zile din clasa a unsprezecea, dar lui îi rămăsese gândul la rochia ei înflorată şi la aerul căldicel ce pătrundea pe fereastră, în timp ce mâna dreaptă a lui Miss Helen atingea în treacăt pupitrele, distrată şi ludică, în timpul lecţiei. Făcea câte un pas înaintând pe culoarul dintre rânduri, către fundul clasei; şi de-acolo înapoi. Mâna ei zăbovea o clipă pe pupitrul lui în timp ce vorbea către clasă, chiar se rezema de pupitru, şi degetele, mlădioase şi graţioase, i se curbau sub apăsarea trupului. Chiar sub ochii lui. Nu zăbovea mult mâna ei pe pupitru, doar câteva secunde — destul însă ca Decebal să vadă în toate acele gesturi ale ei, în aparenţă neutre, un semnal pe care ea i-l transmitea că se simte bine în vecinătatea lui. Se rezema oare mâna ei şi de pupitrele altora? Decebal ridica ochii întrebători spre faţa ei şi cine ştie cum o privea, ce adoraţie i citea în ochi, că de partea cealaltă a culoarului surprindea ironia care dădea pe din afară în ochii cu care Cecilia îl fixa, înainte să pufnească în râs, întorcându-se în clipa următoare către colega ei de bancă, Jeni, ecranându-şi gura cu mâna ca să nu se-audă ce-i spunea colegei ei de bancă, hohotind pe înfundate. Iar ceva mai departe, pe rândul de la perete surprindea faţa albă, serioasă, a Veronei, care nu râdea ci doar îl privea fix, cu o ciudată nelinişte, deja devenită reproş. Mă rog, treaba lor...
   Greu de zis dacă Miss Helen chiar zăbovea mai mult în dreptul băncii lui. Dar femeile trebuie că aveau o capacitate specială să-ţi transmită plăcerea de a se afla în preajma ta, şi bucuria de şti că pot să-ţi comunice acea plăcere.
   ...O bucată de drum, Decebal se ţinu în spatele lui Miss Helen, la câţiva paşi distanţă, până când trecătorii, tot rărindu-se, practic rămaseră numai ei doi pe strada pustie. La rond, Miss Helen traversă pe trecerea de pietoni cu aceeaşi atenţie cu care coborâse treptele de la intrarea principală a liceului. Privind-o din profil-spate, lui Decebal i se păru că surprinde pe buzele ei o fluturare din zâmbetul ei de toate zilele, zâmbetul ei care izvora din interior. Miss Helen o coti la stânga, pe strada Maria Tănase. Tocurile ei înalte ţocăiau impetuos pe trotuar, pe când paşii lui nici nu se auzeau...
   Bun, şi când aveau să fie faţă în faţă, ce avea să-i spună? Cum avea să i se adreseze? Trebuia s-o facă să înţeleagă cât de serios îl afecta situaţia în care se zbătea de câteva luni încoace. În două-trei cuvinte trebuia s-o facă să înţeleagă, fiindcă timp mai mult s-ar fi putut să nu aibă la dispoziţie.
   Vă cer ajutorul, Miss Helen... Adică nu Miss Helen... Vă cer ajutorul, doamnă profesoară! — avea să-i spună. Pe un ton grav şi hotărât... Sau grav şi resemnat?... Şi cum să i se adreseze? Cu doamnă profesoară? Nu era prea distant?... Vă cer ajutorul (oricum) adică să-mi puneţi o vorbă bună pe lângă dom’ director: vreau să fiu mutat la o clasă paralelă, doamnă profesoară, la C de pildă! De ce, Decebal? avea să se arate mirată Miss Helen. Vreau să fiu mutat la o clasă paralelă unde să nu predaţi dumneavoastră engleza! Miss Helen avea să facă ochii mari: Nu-ţi place cum predau eu, Decebal? Nu-i vorba de asta... Adică vreau să spun că-mi place. Dar nu pot să trăiesc tot timpul cu gândul la dumneavoastră! Pur şi simplu nu mai pot! Nu mi se pare firesc! Să vă văd mereu, la doi paşi înaintea mea, doar să-ntind mâna şi să v-ating, şi eu să nu pot să vă spun niciun singur cuvânt! Nu mai suport, e un chin prea mare!... Ei, şi de aici discuţia putea să se îndrepte în oricare direcţie. Trebuie să-ţi scoţi prostiile astea din cap, Decebal! — era una din variantele de răspuns din partea ei. Şi aveau să urmeze sfaturi: Ai toată viaţa înainte, Decebal. Deocamdată tu trebuie să te concentrezi pe ce-i cel mai important pentru tine. (Dumneavoastră sunteţi tot ce-i mai important pentru mine!) Ţi se pare, Decebal. Toţi trecem prin asta. (Chiar toţi? Inclusiv dumneavoastră?) Da, inclusiv eu. (Povestiţi-mi! Vă rog mult! Nu vreau decât să stau şi să v-ascult!) Poate c-o să găsim un moment potrivit şi pentru asta. (Îmi promiteţi?) Îţi promit...
   Nu, un astfel de curs al discuţiei îl ducea negreşit într-o fundătură. Sigur, era frumos să capete de la ea promisiune, oricare ar fi fost aceea. Urma să aştepte cu o dulce nelinişte în suflet — să aştepte momentul potrivit, care cel mai probabil era să nu vină niciodată...
   Rămânea mofluz, aşteptând să se împlinească o jumătate de prezicere aruncată cu bunătatea cu care le arunci un pumn de grăunţe porumbeilor din Piaţa Primăriei. Cu maxima bunăvoinţă a unei femei, mă rog, profesoară, cu ceva experienţă de viaţă în spate. Dar tocmai aceea, acea experienţă, cu misterul a ceea ce ar fi putut să cuprindă în ea, era farmecul lui Miss Helen. Faţă de Miss Helen, colegele lui de clasă erau şterse, previzibile şi, multe din ele, pline de ifose. Niciuna nu se ridica la nivelul lui Miss Helen, niciuna n-avea naturaleţea ei, n-avea voioşia ei primăvăratică, n-avea deschiderea şi disponibilitatea de a se apropia de oricine — n-avea nici măcar modestia ei. Rochia cea mătăsoasă cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, era însăşi personificarea lui Miss Helen — Miss Helen sigură de sine, Miss Helen sigură de ce ştie când predă şi când răspunde la întrebări, şi în acelaşi timp vulnerabilă, aşa o vedea Decebal când discuta cu câte un elev, la ore şi în afara orelor, cu zâmbetul ei aproape neşters de pe faţă, dăruit în clipa asta celui cu care stătea de vorbă, împreună cu întreaga ei atenţie, şi în clipa următoare risipit către nimeni, un zâmbet în gol, poate adresat unei amintiri. Dar nu mai puţin cald.
   ...Dacă ar fi întors capul în urmă, Miss Helen l-ar fi zărit negreşit pe Decebal. Dar l-ar fi şi recunoscut oare, în locul acela destul de slab luminat unde, pe deasupra, elevul Decebal cu siguranţă n-ar fi avut ce să caute?...
   Sau putea s-o ajungă din urmă pur şi simplu, fără să i se adreseze, să ţină doar pasul cu ea, dinadins. Ea s-ar fi întors la un moment dat spre el şi ar fi făcut ochii mari. E şi drumul tău spre casă, Decebal? l-ar fi întrebat. Nu ştiam că locuieşti prin zonă. (Nu, nu locuiesc prin zonă, doamnă profesoară.) Nu? Ai vreo treabă pe-aici? (Ca să fiu sincer, n-am nicio treabă... Doar că...) Doar că? (...Vroiam să discut ceva cu dumneavoastră, dacă îmi permiteţi.) Serios? Vreo problemă la engleză? (Nu, doamnă profesoară. Problema mea...) Ei bine? (Problema mea sunteţi dumneavoastră!)... Ea l-ar fi privit dojenitor, poate, şi discuţia ar fi luat acelaşi curs ca şi în prima variantă. Aşa că la întrebarea dacă el locuieşte în partea asta a oraşului, mai bine răspundea altfel, fără legătură directă cu întrebarea...
   Ştiaţi că la şcoală vi se spune Miss Helen? ar fi putut să-i spună. O, da? s-ar fi mirat Miss Helen, cu încântare. Ce drăguţ! Şi în acelaşi timp ciudat. Fiindcă pe mine de fapt nu mă cheamă Elena, ştii asta, nu? (Da... Cred că da... Dar toţi colegii mei vă simpatizează. De-aia vi se spune Miss Helen. Indiferent cum v-ar fi chemat, noi tot Miss Helen v-am fi spus.) Aşa? Deci toţi colegii tăi mă simpatizează, aşa ai spus? (Da, doamnă.) Numai ei? Tu, nu? (Nu, eu nu vă simpatizez...) O! Eşti la fel de brutal de sincer cu toată lumea, Decebal! Sau numai cu mine? (Eu nu vă simpatizez. Eu vă iubesc!)
   ...Nemulţumit nici de acest curs al prezumtivei discuţii, care promitea să ajungă la aceleaşi blânde dojeni, Decebal continuă să se ţină la câţiva paşi distanţă în urma ei... Blânde dojeni? Dar poate că n-aveau să fie deloc blânde. Miss Helen ar fi putut să-l repeadă...
   În clipa aceea o maşină apărută din spatele său trecu de el, nu mult, doar un pic, atât cât s-o vadă trăgând în viteză la bordură şi oprind din scurt o lungime înaintea lui Miss Helen. Era un taxi. Decebal îl văzu pe şofer întinzându-se mult peste scaunul din dreapta sa, aproape culcându-se peste el, deschizând uşa spre trotuar şi spunând către Miss Helen ceva ce el nu auzi. Miss Helen nu se opri, doar încetini pasul pentru o clipă şi întorcând capul spre şofer, distantă, îi răspunse ceva scurt, din vârful buzelor, şi continuă să meargă cu acelaşi pas alert. Asta era total neobişnuit la Miss Helen. Două secunde mai târziu, şoferul închise uşa şi, virând dinspre bordură, plecă în scrâşnet de cauciucuri...
   Hm! Ca să vezi!...
   În lumina argintie a nopţii Decebal văzu propria-i suflare prefăcându-se în abur.
   ...Dacă tot vi se pare drăguţ — continuă el dialogul său în gând cu Miss Helen —, aţi avea ceva împotrivă dacă v-aş spune şi eu Miss Helen?... Dacă îţi face ţie plăcere, de ce nu? i-ar fi răspuns Miss Helen. Nu văd în asta nimic nepoliticos. (Ştiţi, Miss Helen, întotdeauna îmi face plăcere când vă opriţi la banca mea.) Ştiu, Decebal, am observat. Şi mie îmi face plăcere. Dar ce pot să fac mai mult de-atât? Ştii şi tu, toată clasa stă cu ochii pe mine. (Dacă aţi vrea dumneavoastră, aş putea să vă invit...) Unde, Decebal? (Undeva unde să nu fie toată clasa cu ochii pe dumneavoastră. Undeva unde să nu fie nimeni cu ochii pe dumneavoastră.)... Decebal, tu ştii ce vârstă am eu? (Nu contează, Miss Helen! Chiar dumneavoastră aţi spus că vă face plăcere să fiţi aproape de mine.) Presupun că eşti încă minor. (Numai până în februarie.) Ei, bine, în aprilie eu fac douăzeci şi opt. Sunt cu zece ani mai bătrână ca tine. (Am auzit de cupluri în care diferenţa de vârstă e chiar mai mare.) Cupluri! Tu vrei ca noi doi să fim un cuplu! (Nu-mi pasă cum ne văd alţii! Important pentru mine e să fiu cu dumneavoastră, şi dumneavoastră să fiţi cu mine!) Vrei să fim împreună, dar mi te adresezi cu dumneavoastră! Există în viaţă lucruri care sunt permise, şi altele care nu sunt permise, Decebal. Ceea ce presupun că ştii şi tu foarte bine. (Dacă dumneavoastră îmi permiteţi, pot să vă spun şi tu, Miss Helen.) Şi în clasă cum vrei să ne purtăm? Să ne prefacem că nu e nimic între noi? ...
   Între noi? Să ne prefacem? Decebal mergea pe stradă dar se imagină în clasă — de fapt se visă —, în mijlocul acelei comunităţi atât de strălucitoare şi de colorate, pe care o ştia, plină de zâmbete, pripită în etichetări, unde toată relaţia sa cu Miss Helen era presupusă în secret şi avea să stârnească invidii ascunse... În noile circumstanţe, Miss Helen n-avea să se mai oprească la banca sa, ca să nu dea naştere la bârfe. Avea doar să treacă pe culoar şi, în virtutea unei înţelegeri tacite, avea să tărăgăneze un singur pas în dreptul lui pentru ca el, adolescentul neexperimentat şi bănuitor ce era, să nu se simtă neglijat. Miss Helen avea o sensibilitate şi un tact speciale, şi toate calităţile din lume: teren nesfârşit pentru descoperiri care de care mai încântătoare, la îndemâna lui Decebal, pentru vremea când avea să vină vremea culesului...
   Se gândea cu încântare la femei în general şi se întreba prin ce sunt ele deosebite...
   Femeile, sunt... Ei bine, da, femeile sunt în general mai scunde decât bărbaţii. Nu şi Miss Helen, care, observase asta când se aflase în picioare în preajma ei, era aproape cât el. Şi mai înaltă decât toate colegele sale, poate exceptând-o pe Tanţa. Care oricum nu conta. Ochii ei, când stăteau în picioare faţă în faţă, se înălţau până aproape la nivelul ochilor lui. Se ridicau un pic spre el. Doar o idee... Ochii ei căprui... Jos la piciorul scării, Decebal avusese ocazia să-şi ridice ochii după Miss Helen când aceasta urca scara spre cancelarie, probabil nu în cadenţa care i s-ar fi potrivit ei cel mai bine, ca femeie tânără şi plină de viaţă, ci în aceea, temperată, dictată de prestigiul ei de profesoară de liceu, unde foarte mulţi elevi, care o admirau, aşteptau, poate, din partea ei, gesturi populare şi de solidaritate într-ale vârstei. Atunci, la piciorul scării, Decebal avusese ocazia să-i admire forma plăcută a gambelor, a picioarelor în ansamblul lor, vizibile, din acel unghi neruşinat, până puţin deasupra încheieturilor genunchilor, unghi care permitea să-i admiri tendoanele delicate şi să completezi doar în imaginaţie forma şi grosimea coapselor. Iar lui Miss Helen nu părea să-i pese că lasă să i se vadă astfel picioarele când urca scara. Sau poate că-i păsa, dar accepta cu curaj să înfrunte gândurile iscoditoare ale elevilor.
   ...Se lăsase o ceaţă subţire şi luminoasă peste casele din cartier. Un cartier pe unde Decebal se întâmpla doar rareori să aibă drum, aşa că îi era ca şi necunoscut. Miss Helen continua să meargă cu pas grăbit înaintea sa, dar probabil că foarte curând avea să se oprească la una din porţile care se înşirau în lungul străzii şi avea să scotocească în geantă, în căutarea cheilor. Trebuia să se grăbească. Şi oricum variantele sale de abordare a lui Miss Helen se împuţinau drastic: nu mai rămânea decât abordarea directă, în genul fie-ce-o-fi... Decebal se uită fugitiv la plăcuţa de pe zidul unei case: strada Izvoarelor. La câteva palme distanţă, o antenă parabolică era fixată în zid. Peste tot puteau fi văzute antene parabolice. Captau unde din eter pentru desfătarea şi tihna familiilor reunite la sfârşit de zi. La fel, şi familia sa trebuie că se reunise deja în fapt de seară, iar absenţa sa trebuie că stârnea nelinişti şi irita.
   Ei, asta era. Mai aveau de aşteptat...
   Din nou, un taxi se ivi, venind din josul străzii de astă dată, „din vale”, şi Decebal îngheţă când îl văzu nu urmându-şi drumul, pe partea lui, ci abătându-se brusc spre stânga carosabilului şi oprind la bordură, în dreptul lui Miss Helen: se temu că aici, în pustietatea din jur, un şofer grosolan se va da jos intempestiv din maşină şi o va brusca pe Miss Helen.
   Dar nu, se întâmplă cu totul altceva.
   Din taxi coborî o siluetă feminină, zveltă, în palton negru. Cineva cunoscut?... Decebal se trase într-o parte, ieşind din cercul de lumină al felinarului. Văzu acea siluetă tăind bordura şi trotuarul de-a curmezişul şi apropiindu-se într-un avânt de Miss Helen. Nu-i fu limpede în prima clipă dacă se repede la ea cu intenţii rele sau cu gânduri bune. Se dumiri însă în clipa următoare că intenţiile tinerei erau dintre cele mai bune: silueta zveltă se lipi toată de Miss Helen, contopindu-se cu ea. Te pomeneşti că Miss Helen îi era mamă! îi trecu prin minte un gând nebun. În capul lui se ţesu preţ de două sau trei secunde o întreagă poveste cu viaţa secretă a lui Miss Helen, cu o fiică ţinută ascunsă de ochii lumii, cu care se întâlnea la ore şi în locuri ciudate, la adăpostul întunericului, cum se întâmpla acuma. Dar nu, povestea se destrămă în mintea lui la fel de repede cum se făurise.
   Dumnezeule! ce făcea Miss Helen?
   Nici vorbă să aibă un comportament matern! Miss Helen, care era cu o jumătate de cap mai înaltă, o îmbrăţişă pe tânăra în negru, dar nu oricum, ci aşa cum Decebal văzuse prin filme: sărutând-o apăsat pe gură, ocrotind între palme comoara buzelor ei, şi ele amândouă se sorbiră una pe alta, strivindu-şi gurile şi feţele, sucindu-şi feţele în jurul gurilor lipite, în încercarea de a-şi extrage fiecare, parcă, plăcerea maximă de la cealaltă.
   Şi ce avusese logică şi noimă nu mai avea pentru Decebal niciuna.
   Cele două femei, sigure că sunt aici ferite de privirile lumii, acum că taxiul dispăruse, merseră înlănţuite încă o bucată de drum, cu paşi împiedicaţi, de-a lungul trotuarului, în aceeaşi direcţie în care mersese Miss Helen până atunci, până când, foarte curând, se împlini aşteptarea lui Decebal: Miss Helen o lăsă o clipă pe tânăra în negru pentru a cotrobăi în geantă după chei. Dar ea, cea tânără şi mai scundă, se pare că avea alte planuri. Urmară şoapte înflăcărate de ambele părţi, imploratoare, din care lui Decebal i se păru că desluşeşte doar o frântură rostită de cea mai tânără — „...nu pot să stau...” — şi, când poarta era deja deschisă, silueta în negru se desprinse, după mai multe încercări de reţinere din partea lui Miss Helen, şi o porni aproape alergând de-a lungul trotuarului, înapoi, spre locul unde Decebal rămăsese cu spatele lipit de gard, într-o zonă de întuneric.
   Şi atunci, când tânăra ajunse foarte aproape, cu faţa în lumină, o recunoscu. Era Verona, colega lor.
   Dumnezeule!
   Fuseseră vocile lor? Fusese vocea lui Miss Helen?... De fapt vocea Veronei, oricât ar fi fost Decebal de coleg cu ea, aproape că-i era necunoscută. Dar vocea lui Miss Helen?
   Decebal avea mereu prezentă în minte vocea lui Miss Helen, timbrul ei uşor nazal având drept fundal zâmbetul ochilor ei căprui şi luminoşi, şi nicicum nu-şi putuse imagina acea voce şoptind implorator. Nici chiar în pat, adresându-se prezumtivului ei amant, care acum se dovedea a fi fost o himeră. Dar la fel de uluitoare ca şi şoapta înfocată a lui Miss Helen, dacă nu încă şi mai uluitoare, era pentru Decebal figura palidă a Veronei. O revedea în clasă, aţintindu-l cu privirea aceea contrariată, peste rândurile de bănci, din lumea ei retrasă, în clipele când prezenţa lui Miss Helen făcea să pălească toate strălucirile clasei, câte or fi fost — şi dacă or fi fost. Şi abia acum îi desluşea cuvintele nerostite din privire: Las-o în pace pe Miss Helen! Nu te lega de ea. Miss Helen e a mea! ...
   Totuşi, retrospectiv, vedea posibilă o Veronă înrobită patimilor: Verona era o fiinţă ascunsă şi cam ciudată.
   Dar Miss Helen? Deschisă, populară, comunicativă, grijulie să facă să dispară oricând orice diferenţă de vârstă între ea şi elevii ei, şi în acelaşi timp ocrotitoare şi cu autoritatea neştirbită — totul devenise confuz şi absurd pentru Decebal.
   ...Acum, că Verona se topise în noapte, iar Miss Helen intrase în casa ei, Decebal, rămas singur pe stradă, îşi aminti de rochia cea mătăsoasă, cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi. Acum în prag de iarnă, trebuie că stătea agăţată pe umeraş, în dulap, alături de alte rochii, jachete şi fuste de care el nu avea habar, în aşteptarea primăverii... La primăvară probabil că avea s-o vadă din nou pe Miss Helen îmbrăcată cu ea. Dar avea s-o mai vadă oare?

   Pe coridor trecea Miss Helen, dichisită şi nu prea, cu catalogul sub braţ, venind de la altă clasă, la început de recreaţie, îndreptându-se spre cancelarie, la lumina zilei. Faţa îi era luminată de acelaşi zâmbet neşters şi, ca întotdeauna, se arăta grăbită. Zâmbetul era pentru toţi şi pentru fiecare în parte, pentru cine şi-l dorea. Pentru Cecilia, pentru Jeni, pentru Verona, pentru toţi nespălaţii lui de colegi, care cântau răcnind deşănţat, în absenţa ei, în spatele ei, She is handsome, she is pretty, pentru cei ce cunoşteau secretul că în aprilie ea avea să facă douăzeci şi opt de ani, şi pentru cei ce nu voiau să cunoască niciun secret. Decebal se întoarse ca din întâmplare cu faţa spre fereastră în timp ce Miss Helen trecea prin dreptul lor — prin spatele lor. Trecuse deja, câţiva paşi, dar deodată se opri şi, făcând o piruetă aproape juvenilă, se întoarse spre el:
   — Decebal, vrei să vii puţin te rog?
   Ochii ei erau cu vreo două degete sub nivelul ochilor lui şi se înălţară spre ochii lui, zâmbitori, când fu în faţa ei. Deşi căprui, nu prea aveau întunecimi, erau senini. De unde atâta seninătate? N-avea nicio logică.
   Miss Helen avea de trecut un hop. Spuse:
   — După cum vezi, nu mă formalizez că toţii ochii sunt pe mine. Mă însoţeşti câţiva paşi spre cancelarie?
   Se întoarse şi porni în lungul coridorului şi Decebal păşi alături de ea, nesigur şi cu îndoială în suflet.
   — Sigur, recunoscu ea, ochii sunt şi pe tine, dar tu nu ai de dat nimănui socoteală.
   E-adevărat, aşa e, i-ar fi putut răspunde el.
   — Ai mai avut treabă pe strada Izvoarelor?
   Decebal tresări, ca prins asupra faptului — a unui fapt ruşinos şi de nemărturisit.
   — Sau poate nu i-ai reţinut numele? continuă ea. E strada mea, strada unde locuiesc. „În vale”, cum îi zice lumea în oraş.
   Coridorul nu era prea lung, aşa că trebuiră să se oprească înaintea uşilor batante, la ultimul pervaz, dincolo de care elevii nu prea aveau ce căuta.
   — Aştepţi de la mine o explicaţie? întrebă ea.
   — Pentru ce?
   — Ei, unii poate că ar dori o explicaţie.
   — Eu, nu.
   — Aşa mă gândeam şi eu.
   Decebal revăzu în minte mâna ei măturând cu degete neglijente pupitrele de-a lungul rândului, zăbovind două secunde pe pupitrul lui, unde degetele se îndoiau, mlădioase, sub apăsarea trupului ei când îşi schimba greutatea de pe-un picior pe celălalt. Niciun deget nu purta — îşi aminti — vreun inel sau vreun alt însemn de apartenenţă la vreo persoană sau la vreo estetică anume, de nicio culoare.
   — Să ştii, spuse Miss Helen, cu o sfiiciune nouă şi necunoscută, dar cu aceeaşi convingere dintotdeauna — că ceea ce ai văzut nu mă împiedică să ţin la tine. Să fii convins de asta.
   Ridică ochii spre ea: s-o creadă, sau să n-o creadă?
   — Crede-mă! îl rugă ea cu o şoaptă insistentă şi cu o mişcare a bărbiei, care se transmise umerilor.
   Şoapta aceea, la fel ca şi şoaptele imploratoare de acum câteva săptămâni, îi era necunoscută.
   — Dacă ştiaţi că sunt acolo, de ce nu v-aţi ferit de mine?
   Miss Helen îl privi intens. Matern? Cu reproş? Sau cu ciudă că nu se putea face înţeleasă? Şi strâmbă cumva din buze — un gest pe care nu i-l cunoştea.
   — Decebal, îţi propun ceva... El aşteptă tăcut urmarea, cu ochii ţintă în ochii ei. — N-ai vrea să mă inviţi undeva unde să nu fie toată clasa cu ochii pe noi? Unde să nu fie nimeni cu ochii pe noi? Și atunci le lămurim pe toate.
   ...Şi să-i arate unde, în ce loc, stătea agăţată pe umeraş, în dulap, rochia mătăsoasă, cu flori roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, în aşteptarea primăverii...
   — Şi... Verona? îndrăzni el să întrebe. Împreună cu ea?
   Miss Helen îl privi netulburată, cu zâmbetul ei dintotdeauna.
   — Cum vrei tu, Decebal. Cu sau fără ea. Cum o să vrei tu.
   Ei da, asta era o întrebare la care avea să-i fie greu să răspundă fără să ceară amănunte. Foarte greu. Se hotărî să nu-i ceară totuşi niciun amănunt.
   Miss Helen plecă împreună cu zâmbetul ei luminos. Decebal privi lung la uşile batante care rămaseră să se legene în urma ei, tot mai slab. Până când rămaseră nemișcate.

***

^*Publicat și în Discobolul, 10-12 2014.