sâmbătă, 24 august 2013

Calvar*

Aproape că nu trecea an fără ca de pe o creangă a pomului de Crăciun să nu se desprindă şi să cadă, dintr-un motiv sau altul, un glob de toată frumuseţea, şi să-l doară sufletul de pierderea ireparabilă. Îngenunchind pe podea să culeagă cioburile, Valentin avea însă prilejul să observe argintiul mat dinăuntru ca revers al culorii din afară — roşu sau albastru; sau verde. Într-un fel era o compensaţie: pierderea globului contra misterul dezvăluit al interiorului până atunci ascuns. Asta, desigur, doar atâta vreme cât mai era o noutate. Cam la fel se întâmpla şi cu interiorul tancului-jucărie, care, înainte de a fi dezmembrat (de astă dată din pură curiozitate), îşi făcuse un titlu de glorie din a scoate pe ţevuşca de tun, de un verde-cenuşiu autentic militar, snopi de scântei ca de pe piatra unui minuscul polizor. Gloria rămânea, chiar dacă tancul nu mai putea fi făcut la loc. Valentin contempla încântat interiorul, până mai adineaori nevăzut şi mai ales nebănuit. Un relief întors pe dos, asta puteai vedea acolo înăuntru: unei proeminenţe în exterior îi corespundea o adâncitură în interior. Şi invers. Hm, foarte interesant! Argintiu mat. În scobitura turelei, răsturnată jos pe covor, iat-o, se putea vedea, pe dinăuntru, orificiul unde începea ţevuşca tunului. Scânteile nu lăsaseră acolo nicio urmă. Cum îl numise cineva, era un foc rece. Ceea ce la prima vedere părea greu de crezut. Dar Valentin o putuse verifica punând degetul, mai întâi cu precauţie, apoi cu curaj, în snopul de scântei care ieşeau pe ţeava turelei în timp ce tancul înainta huruind pe covor: scânteile nu frigeau — erau reci.

Deunăzi când, în drum spre cartierul cu magazine, trecuseră împreună pe lângă liceul Constantin Brâncoveanu, mama observase amuzată cât de groase erau vocile băieţilor din clasele mari. Valentin nu le remarcase până atunci. Erau într-adevăr voci deja bărbăteşti, venind dinspre coridorul unde elevii îşi petreceau într-o mare veselie recreaţia. Ochiuri de geam stăteau deschise pe coridorul acela de la parterul clădirii, chiar şi într-o zi ca asta, cu vreme umedă şi ceţoasă, când mai rămăsese foarte puţin timp până la Sărbători. Şi prin acele ochiuri de geam ieşeau zburând în stradă cuvintele lor nedesluşite, înflăcărate şi repezite, întretăiate de hohote de râs.

— Râd, ce le pasă! oftase înţelegătoare maică-sa, deşi râsetele acelea deşănţate probabil că o indispuneau puţin. Foarte bine, să se bucure. Chiar şi cu vocile astea bărbăteşti, tot copii se cheamă că sunt. Ultimele lor zburdălnicii! Că în scurtă vreme, gata, începe calvarul.

Calvarul? Era pentru Valentin un cuvânt nou, care nu promitea nimic bun. Suna a delăsare cenuşie şi plină de plictiseală. Dar s-ar putea să fi fost totuşi altceva — oamenii mari inventau multe, cu şi fără rost. O întrebă pe maică-sa, fără curiozitate:

— Ce-i aia calvar?

Răspunsul se lăsa aşteptat... Se întorceau acasă. Era timpul ca Valentin să înceapă curând, poate chiar de astăzi, pregătirile de Crăciun. Nici nu-şi aducea aminte exact ce podoabe îi rămăseseră de anul trecut. Era curios să revadă cutiile de carton puse la păstrare imediat după Bobotează, după ce pomul fusese strâns.

— Ce-i aia calvar?... Maică-sa făcea ce făcea şi, indiferent de la ce-ar fi pornit, se întorcea cu gândul la evenimentele de acum câţiva ani, care îi marcaseră vizibil viaţa, şi se umplea de revoltă şi de disperare. — Îţi mai aduci aminte casa noastră de la Bălţi, nu?... La plecare i-am lăsat cheia doamnei Duşelevici... Poate pe ea nu ţi-o mai aminteşti, n-aveai totuşi decât vreo patru ani pe-atuncea — patru ani şi-un pic. I-am lăsat cheia şi i-am spus: Te rog, mai aruncă şi dumneata câte-o privire din când în când spre casă. Doar aşa, ca să vezi dacă mai e la locul ei. Şi, dacă nu ţi-e greu, poate mai intri şi înăuntru, aşa, o dată pe săptămână, nu mai des, să-ntorci pendula aia, ca să nu se-oprească până ne întoarcem... Dumnezeule, când mă gândesc ce-a fost în capul nostru!... Pentru fiecare, calvar înseamnă probabil altceva. Pentru mine calvar a însemnat până mai ieri să te tot muţi dintr-un oraş într-altul şi să ştii c-ai părăsit o casă, c-ai lăsat acolo toată mobila, toate covoarele, cea mai mare parte din vasele de bucătărie, o mulţime de lucruri de suflet!... Maşina de cusut, patefonul şi blana de urs, asta-i tot ce-am luat cu noi mai de preţ. Îţi închipui tu ce-a putut să spună biata doamnă Duşelevici când au venit bolşevicii şi i-au bătut în uşă. Nu vă dau cheia c-aşa mi-au zis proprietarii!... O, Doamne, biata femeie!... Şi bieţii de noi!

Deja lăsaseră mult în urmă liceul Brâncoveanu şi ziua ceţoasă pare-se că era pe placul ciorilor. Nici nu ştiai de unde li se aud croncăniturile: de deasupra acoperişurilor scunde ale caselor din apropiere, de peste coroanele copacilor desfrunziţi. De peste tot. Şi din trecutul ultimelor toamne ceţoase. Şi mama profita de întrebarea lui Valentin ca să-şi mai verse din năduf.

— Ce-nseamnă calvar?... Uite, n-avem cu ce bani să-ţi cumpărăm hârtie glasată, Valentin. Nici chiar un fleac ca ăsta — hârtie glasată, închipuie-ţi!... Aşa-i după război. Trec anii şi tot nu se-ntoarce liniştea... Te descurci şi tu cum poţi... Revista aia, „Femeia muncitoare” sau cum dracu-i zice — că m-au înnebunit titlurile astea de două parale!... Alegi şi tu foile ceva mai colorate — nu c-ar fi cine ştie ce culori acolo, dar oricum... Le alegi pe-alea mai colorate şi le tai fâşii, ştii tu. Aşa cum ai mai făcut. La anu’ o să-ţi faci lanţ din hârtie glasată adevărată. Poate c-o să prindem un pic de cheag pân-atuncea. Vremurile trebuie să se normalizeze o dată şi-o dată. Şi poate, cine ştie, chiar ne-ntoarcem acasă...

Să se-ntoarcă acasă?... Dumnezeule, care casă?

Treceau prin dreptul sălii de popice, lungă ca un miriapod, cu ferestruici luminate, înşirate pe toată lungimea, străpungând c-un pic de căldură cenuşiul înserării; vreo două din ele deschise, chiar şi-acuma în plină iarnă. Valentin auzi reverberând dinăuntru zgomotul răsunător şi familiar al bilei de lemn izbind popicele de la capătul pistei. Un fior de nerăbdare îi dădu ghes să se grăbească spre casă şi să-şi vadă mai repede gata podoabele pentru pomul de Crăciun.

Vremea era mohorâtă. Şi strada la fel. Ciori croncănind certăreţ zburau prin ceaţă peste acoperişuri umede de case sărăcăcioase, peste curţi cenuşii unde, prin câte un colţ, rezemate de ziduri, umede, mănunchiuri de scânduri şi de grinzi vechi, recuperate de la casele dărâmate, aşteptau resemnate vremuri mai bune.

— Noi suntem săraci? o întrebă deodată pe mama.

Iată, tocmai treceau pe lângă casa Petculeştilor, colţ cu strada Tudor Vladimirescu, după care venea la rând casa Bădinilor, casa Viforeanu, cea cu etaj, cândva mic hotel, cu obloane, pe care ei, de când se mutaseră în cartier, nu le pomeniseră altfel decât închise.

— Bogaţi n-am fost niciodată. Dar de când cu refugiul am pierdut totul... Mă gândesc doar la pendulă şi parcă mi se face dor de ea. A rămas singură în sufragerie, cu ficusul în dreapta, şi poate că... Ei, uite ce prostie era să spun! Mă gândeam, aşa, ca toanta, că, dacă au lăsat-o pe doamna Duşelevici să intre în casă şi s-o întoarcă, poate că mai ticăie şi-acuma.

— Crezi că s-a oprit?

— Valentin, să-ţi spun ceva. În primii doi–trei ani încă am mai sperat că într-o bună zi o să ne întoarcem...

— Şi n-o să ne întoarcem?

— Nu ştiu ce perspective ai tu... Dar probabil că locul tău, de-acum înainte, o să fie aici, în Vechiul Regat. Şi adăugă, cu durere în glas: — Parcă-i şi văd cum au intrat în casa noastră...

— Cine a intrat?

— Bolşevicii... Ce, parcă era s-aştepte să se-ntoarcă proprietarii? Pentru ei nu există proprietari... Dar te rog, despre asta să nu vorbeşti cu nimeni... Mi-aduc aminte de taică-tău... Mama privea în trecut, cu nostalgie. — Obişnuia să se tolănească seara pe canapea, când îl prindea oboseala, cu o pernă sub cap, rezemată de braţul canapelei. Să-mi zică şi mie cineva: poţi să stai, astăzi, tolănit, pe-un divan străin? Nu! Zaci pe el pur şi simplu, după o nenorocită de zi de muncă şi, dacă nu te chinuiesc gândurile prea tare, apuci să dormi câteva ceasuri.

— Nici mobila nu-i a noastră? se miră Valentin.

Mama nu mai aşteptă să treacă strada ca să-i răspundă cu amărăciune în glas. Şi cu năduf:

— Şi tu mai întrebi ce-i ăla calvar...

Dar pentru Valentin patul unde dormea nu era străin ci dăruit pentru multă-multă vreme, poate pentru totdeauna. De fapt n-avea nicio importanţă, câtă vreme cuvertura de pat era aceeaşi dintotdeauna, familiară încă de la Bălţi. Iar taică-său, aşa cum ieşea în portretul pe care Valentin i-l făcea în caietul de desen, cu creioane colorate, părea chiar tolănit pe acel divan: lungit pe-o rână, cu genunchii uşor îndoiţi, sprijinit într-un cot şi cu mâna cealaltă strecurată în îndoitura genunchiului, n-avea deloc aerul că suportă greu silnicia îndepărtării de casă. Mai degrabă, privea din desen, încântat că are un fecior talentat. Dar de umorile lui niciodată nu puteai să fii sigur.

Doar mama era statornică în durerile ei. Şi revoltată de starea familiei lor şi a tuturor familiilor aflate în situaţia lor, şi de vicisitudinile noilor vremuri. — Adică cine e „Femeia asta muncitoare” de care se tot vorbeşte atâta şi i se dedică o întreagă revistă? îşi aminti ea, cu filozofică indignare. Mă uit pe copertă şi ceea ce văd în poză e o femeie îmbrăcată c-un halat albastru, de unde deduc că lucrează la o fabrică de confecţii. Cu ce sunt eu mai puţin muncitoare? Doar fiindcă nu port halat albastru şi nu particip la şedinţele de citire în colectiv a ziarului?

— Hai să nu ne amărâm sufletele în prag de sărbători, îi propunea conciliant tata.

Abrupt, mama îi reproşa — ceea ce Valentin putea anticipa dintr-un foc:

— Păi sigur, tu înghiţi orice!

Şi în continuare mama avea critici de adus pozei de pe coperta „Femeii muncitoare”, unde mutra aceea cu zâmbet strepezit avea capul acoperit cu o basma, la fel cum purta lăptăreasa care, la Bălţi, le aducea lapte de trei ori pe săptămână, dar aceea era o femeie de treabă, simplă dar cu bun-simţ; deja mama pierduse din vedere paginile colorate din revistă, inclusiv coperta, pe care Valentin urma să le valorifice, probabil chiar mâine, tăindu-le în fâşii pentru a confecţiona din ele lanţul pentru pomul de Crăciun... Nu mai erau doamnele de altădată din revistele pentru femei, cu eleganţa lor şi cu distincţia lor şi cu modelele de îmbrăcăminte pe care le propuneau dragelor cititoare.

...Şi totuşi, oricât de provizorie şi de detestată, casa era acum curată, pregătită de Sărbători. Blana de urs încă se aerisea pe gărduleţul scund de sub fereastră, deşi se lăsase deja întunericul. Dacă te uitai pe fereastră, vedeai pământul gol, negru şi ud, fiindcă Dumnezeu uitase să le ningă anul ăsta. Pe acel negru umed cădea lumina venită din casă pe fereastră: un dreptunghi alungit şi strâmbat. Gărduleţul cu blana de urs aruncată peste ulucile scunde aproape că se confunda cu bezna nopţii de Ajun.

Dar existau destule motive să simţi o uşoară strângere de inimă: prin curţile vecine se porniseră să latre câinii, mai îndârjit şi mai altfel decât în serile obişnuite, semn că deja colindătorii începuseră să umble din casă în casă.

Dar la ei în curte?

Paşi se auzeau în faţa casei, mai devreme decât se aşteptaseră, grupându-se, tropăind, nu departe de uşă şi răzleţindu-se în întuneric, fiindcă ai lui stinseseră lumina. Principala grijă a mamei era dacă apucaseră s-o stingă înainte să apuce colindătorii să intre în curte şi să-i prindă asupra faptului. Şi dacă o văzuseră stingându-se? Ce-ar fi putut mama să facă? Să iasă în prag şi să le explice că anul ăsta nu-i puteau primi fiindcă nu le mai rămăsese niciun ban?... Cu sufletul la gură, Valentin se uita pe fereastră afară, unde se vedeau, în lumina împrumutată de pe stradă, câteva ramuri desfrunzite ale cireşului, negre de umezeală, de pe care atârnau picături de apă închegate din ceaţă...

— Doar alarma aeriană mai lipseşte! glumi tata.

— Şşşt!

— Nici de camuflaj n-avem nevoie! continuă el pe acelaşi ton, încălcând interdicţia impusă de mama.

— Abţine-te puţin, şi or să plece!

Dar băieţii de afară, cine or fi fost, nu se prea grăbeau. Vocile li se auzeau, înfundate, ici sfătuindu-se conspirativ, grave, ici pufnind în râs. Probabil că era mai puţin important de astă dată că sunau aproape bărbăteşte, la fel ca ale liceenilor în recreaţie pe coridorul de la parter al liceului Constantin Brâncoveanu — doar Valentin îşi aminti fugitiv. Poate că tata ar fi fost tentat să zică: Flăcăi! cu nuanţa aceea de admiraţie în voce, pe care Valentin i-o mai remarcase, şi fără nicio silinţă să-şi învingă accentul moldovenesc. Dar era nevoit să se abţină. Toţi trei erau nevoiţi să stea în întuneric în casă şi să se abţină. Trebuiau să se abţină până şi de la a desluşi cuvintele rostite de colindătorii de afară, deşi de bună seamă nu era mare lucru de desluşit. Doar schimburi de păreri despre pasul următor, şi glume, tot mai multe şi mai nestăvilite pe măsură ce se dumireau că aveau în faţa lor o casă unde nu era nimeni. Sau — totuna — nu erau bineveniţi...

Vocile vesele şi nepăsătoare se lăfăiau în voia lor de parcă nu s-ar fi aflat într-o curte străină ci la ei acasă. Nu se mai puteau abţine şi hohoteau fără jenă, la doi paşi în afara zidurilor, justificând neliniştea mamei. Glumele tatei încetaseră şi ele. Încerca să salveze aparenţa că ceea ce se întâmplă afară nu-i priveşte pe ei şi că nu există niciun motiv de nelinişte...

Gata, se îndreptau spre poartă — un drum mai lung ca niciodată. Slavă Domnului, nu se amărau că nu fuseseră primiţi. Dar nici nu se grăbeau să iasă din curte — mulţi, o trupă întreagă, câţi or fi fost. Sau mai erau încă. Fiindcă, sporovăind, zăbovind şi râzând nepăsător, încă nu părăsiseră curtea; doar că se auzeau tot mai departe îndreptându-se către poartă. Până când în sfârşit poarta se auzi scârţâind şi trântindu-se.

Şi alţii n-au mai venit.

Mama avea să blesteme multă vreme — un an... doi... trei... câţi or fi trecut din seara aceea când le dispăruse blana de urs atârnată afară, pe gărduleţ, la aerisit... Şi tot mai des îşi lăsa imaginaţia la cheremul fantasmelor ei negre, cu indivizi în bocanci soldăţeşti, care cel mai probabil nici nu se mai osteniseră să treacă pe la doamna Duşelevici să-i ceară cheia de la casa lor de o străduţă din Bălţi, ci năvăliseră de-a dreptul în casă, dărâmând şi spărgând tot ce le stătea în cale.

***

*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu