Notaţii literare (XIII)

Scrisul ca mod de existenţă

Au existat vreo două persoane în viaţa mea, prieteni şi cunoştinţe, pe care, judecându-le după unele semne, le-am dat credit că ar fi capabile să producă literatură. Şi anume ficţiune. Le-am încurajat pe cât mi-a stat în putinţă dar rezultatul, din păcate, a fost nul.

În realitate — m-am convins cu timpul —, scriitor nu ajungi doar fiindcă cineva, într-un moment de entuziasm, îţi dă un imbold. Sau fiindcă ţi se pare, când şi când, că o povestioară se încheagă apropiindu-se oarecum de „literatura de pe piaţă”. Scriitor nu devii decât dacă nu întrevezi altă cale de a exista. Nu vreau să descurajez pe nimeni să încerce. În definitiv, orice întreprindere care se dovedeşte într-un final a fi de succes a avut un început. Îmi permit doar să mă amuz un pic, retrospectiv.

Iată, te uiţi la filme şi te întrebi: eu ce replică i-aş fi dat personajului X?

Auzi un comentariu, indiferent în ce domeniu, şi te gândeşti dacă cuvântul cutare a fost cel mai potrivit; nu cumva tu ai fi folosit altul?

Urmăreşti dialogurile din filme cu un ochi avid şi ghiceşti indicaţiile scenaristului sau indicaţiile regizorului. În minte, refaci filmul secvenţă cu secvenţă. Şi îţi spui: secvenţa asta eu aş fi făcut-o poate altfel. Sau: secvenţa asta nu mi-ar fi trecut prin cap s-o fac atât de bine, bravo lui, regizorului; sau bravo lui, scenaristului.

În timpul lecturilor îţi fuge gândul la propriile tale proiecte literare, şi asupra cititului în sine sunt momente (multe la număr) când cu greu te poţi concentra. „Vezi” fraze şi îţi scapă cursul naraţiunii, reciteşti pasaje, uneori o carte întreagă, pare timp irosit, dar rămâi cu satisfacţia că ai reuşit să „demontezi” mecanismul creaţiei. Şi ţi-ai îmbogăţit propria capacitate de exprimare.

Ce este metafora?

De ce plac metaforele? Pentru că umanizează neviul? Pentru că pun în legătură entităţi care păreau să nu aibă nicio legătură şi deci pariază pe surpriză? Pentru că pun în mişcare spiritul scoţându-l din amorţeală şi revitalizează simţirea?

Poate că cea mai sugestivă definiţie a metaforei am întâlnit-o la Herta Müller: „Pentru a deveni cât mai precisă, ea [limba] trebuie tot mereu să-şi însuşească ceea ce nu-i aparţine. Nu ştiu de ce imaginile limbii sunt atât de puse pe hoţii, şi de ce comparaţia cea mai legitimă fură din însuşirile ce nu i se cuvin. Abia din invenţie se naşte surpriza, şi mereu se dovedeşte că abia odată cu surpriza inventată începe în propoziţie apropierea de realitate. Abia când o percepţie pradă o alta, când un obiect jefuieşte materialul altuia, folosindu-se de el — abia atunci când ceea ce se exclude în lumea reală devine plauzibil în propoziţie, propoziţia reuşeşte să se afirme în faţa realităţii ca realitate proprie, ajunsă în cuvânt oarecum pe brodite — dar legitimată de cuvânt.” [Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, ed. Humanitas, 2011, pp. 104–105]

Multi-personalitate

„Cu cât un poet este mai bun [la fel şi un prozator — aş zice], cu atât va avea mai multe personalităţi (...). Un poet adevărat poate scrie cu toată convingerea «despre cariera lui» de criminal, după care, în poezia următoare, poate la fel de bine să scrie despre tandreţe, copii şi sacrificiu de sine... Poezia [la fel şi proza, de ce nu?] este o fereastră deschisă nu spre adevăr, ci spre posibilitate. (subl. mea)” [James Dickey, citat de Ernest Suarez, în „Către o nouă poezie a Sudului”, Secolul 20, 7–8–9, 1999 (412–414), „America”, p. 103]

Autonomia personajului

Să recunoaştem, personajul nu-i o marcă de autor sută la sută. El îşi are propria existenţă, independent (pe jumătate... dacă nu chiar şi mai mult!) de voinţa creatorului său. Autorul trebuie nu atât să construiască personajul, cât mai degrabă să-l descopere.

Poate că asta a vrut Hemingway să spună atunci când a făcut îndemn la adevăr: „All you have to do is write one true sentence. Write the truest sentence that you know.”

Saul Bellow — marcă înregistrată

În proza sa, Saul Bellow aruncă cu lopata, fapte, personaje, dialoguri. Şi relaţii. Şi lucrează cu zel inegalabil. Simţiri şi reflecţii pune cu pipeta. Totul stă sub zodia realului atotputernic.

Un personaj poate să fie copil la începutul frazei, să aibă patruzeci de ani pe la mijlocul ei şi optzeci la sfârşit. Şi cu toate acestea timpul nu curge în proza lui Bellow. Decât dacă autorul o afirmă. Ceea ce e prea puţin, din păcate. Personajele, indiferent de vârstă, se ocupă preponderent de... tranzacţii. De toate felurile. Cum altfel?

La fiecare reluare a lecturii încerc cu o nouă ambiţie să prind un fir narativ, să identific personaje, să depistez ramificaţii trecute şi prezente, rudenii, clanuri, legături. După cel mult o pagină şi jumătate însă trebuie să mă dau bătut: puzzle-ul prozei lui Bellow este peste puterea mea de reconstituire. Semnificaţii am încetat de mult să mai caut.

În proza sa „is no time for siesta”. Unii zic că, în schimb, ar fi „time for fun”... De gustibus.

Biografie şi operă

Înainte de a începe să citeşti o carte este oare de dorit să te informezi despre biografia autorului? Cei ce „se respectă”, adepţii ideii că biografia autorului poate distorsiona înţelegerea/savurarea operei, spun că nu. În acest caz s-ar putea să aibă totuşi de pierdut. Iată, am citit în Albine de sticlă despre un personaj care vorbeşte cu ironie despre un anume scriitor. „Un scriitor — zice respectivul personaj — ale cărei opere le puteţi găsi în mormanele de maculatură de pe chei [pentru reciclare, presupun]. De curând a publicat o colecţie de fotografii — fără îndoială, cea mai bună carte pe care a scris-o.”

Dacă n-aş fi citit despre Ernst Jünger că a publicat el însuşi câteva „colecţii de fotografii”, n-aş fi avut de unde să ştiu că spusele personajului sunt de fapt o autoironie a autorului.

Marocco sau Ziua Deşertului (1)*

Luam în pumn mănunchiul de beţişoare subţiri, marocco, le ţineam în picioare cu vârfurile sprijinite pe masa goală, desfăceam brusc pumnul şi le lăsam să se răsfire în cădere. Erau de lemn şi sunau subţire, multiplicând în diverse variante sunetul ţi. Nu mă luam la întrecere cu nimeni, doar cu mine însumi. Şi nu trişam. Adică nici nu-mi dădeam silinţa să le fac să cadă într-o configuraţie lesne de rezolvat, atribuind în acelaşi timp totul, în mod ipocrit, întâmplării; şi nici nu negam, în gând, dacă acest lucru se întâmplase, că beţişorul de care mă ocupam, în încercarea de a-l ridica, provocase, din neîndemânarea mea, clintirea beţişoarelor cu care se aflase în contact. Stăteam ore întregi singur cu mine însumi, aplecat deasupra jocului cu beţişoare marocco, cu o atenţie de ceasornicar. Mama se minuna că nu obosesc şi că nu mă plictisesc. Dar pe mine pasiunea mă ţinea lipit de joc. Atât timp cât jucam marocco şi îl luam foarte în serios, eram aproape sigur că nimic rău nu mi se putea întâmpla. Nici mie şi nici altora. Beţişoarele subţiri de marocco aveau fiecare rangul lui, marcat prin impresionante inele colorate: roşii, albastre, verzi pe fondul de culoarea mierii, care lăsa să transpară prin lac fibra lemnului de esenţă tare. Nu puteam să nu ţin seamă de câte puncte putea să-mi aducă fiecare rang, dar nici nu neglijam aglomerările de beţişoare de rang inferior dar care îmi puneau perspicacitatea, răbdarea şi atenţia la încercare, nu-mi aduceau prea multe puncte. Şi la drept vorbind nu mă prea sinchiseam de puncte. Mama era îngrijorată că petrecându-mi atâtea ore în casă, singur, am să mă dezobişnuiesc de prezenţa celorlalţi copii şi am să devin un singuratic... Mă rog, poate că avea dreptate. Dar pentru mine singurătatea era o aventură la fel de pasionantă ca şi jocul de marocco. La fel ca şi jocul cu plastilină, care, neavând nicio regulă, alta decât cele pe care doream să mi le impun eu însumi, lăsa imaginaţiei mele destulă libertate, îngrădită doar de posibilităţile limitate ale plastilinei înseşi, care nu-mi îngăduia totuşi să modelez detalii de o anumită fineţe. Puteam să încerc să imit bibelourile existente în casă, dar nimic nu mă ţinea să nu-mi aduc propria contribuţie în sensul de a le deforma după bunul meu plac. Şi, odată pornit pe calea deformării, nu-mi mai puteam înfrâna tentaţia de a deforma în chip grotesc tot ce vedeam. O observam pe mama urmărind cu coada ochiului obiectele moi care ieşeau din mâinile mele şi reţinându-şi cu greu dezgustul provocat de ceea ce vedea. Dar pentru mine nu conta. Pur şi simplu nu mă puteam mulţumi cu simpla redare în plastilină a formelor care mă înconjurau.

***

^*Prolog la un nou roman cu acelaşi titlu, în curs de scriere. Publicat și în Convorbiri literare, oct. 2015.

Soarele pe covor

Soarele intrat pe fereastră

s‑a făcut covrig pe covorul somnoros

Se‑ncălzesc în lene arabescurile

răsucite printre flori deja adormite      

lujere moi se‑ntind inerte şi palide

franjuri neglijente albesc amorţite

Pisici de lână roşie torc în gând

            sub pleoape lăsate

Picotesc de jur împrejur statui hieratice

            de aduceri amine

Doar moneda de‑argint stă de veghe

            distinctă‑n chenar

aşteptându-mă să‑mi duc visul până la capăt.