Luam în pumn mănunchiul de beţişoare subţiri, marocco, le ţineam în picioare cu vârfurile sprijinite pe masa goală, desfăceam brusc pumnul şi le lăsam să se răsfire în cădere. Erau de lemn şi sunau subţire, multiplicând în diverse variante sunetul ţi. Nu mă luam la întrecere cu nimeni, doar cu mine însumi. Şi nu trişam. Adică nici nu-mi dădeam silinţa să le fac să cadă într-o configuraţie lesne de rezolvat, atribuind în acelaşi timp totul, în mod ipocrit, întâmplării; şi nici nu negam, în gând, dacă acest lucru se întâmplase, că beţişorul de care mă ocupam, în încercarea de a-l ridica, provocase, din neîndemânarea mea, clintirea beţişoarelor cu care se aflase în contact. Stăteam ore întregi singur cu mine însumi, aplecat deasupra jocului cu beţişoare marocco, cu o atenţie de ceasornicar. Mama se minuna că nu obosesc şi că nu mă plictisesc. Dar pe mine pasiunea mă ţinea lipit de joc. Atât timp cât jucam marocco şi îl luam foarte în serios, eram aproape sigur că nimic rău nu mi se putea întâmpla. Nici mie şi nici altora. Beţişoarele subţiri de marocco aveau fiecare rangul lui, marcat prin impresionante inele colorate: roşii, albastre, verzi pe fondul de culoarea mierii, care lăsa să transpară prin lac fibra lemnului de esenţă tare. Nu puteam să nu ţin seamă de câte puncte putea să-mi aducă fiecare rang, dar nici nu neglijam aglomerările de beţişoare de rang inferior dar care îmi puneau perspicacitatea, răbdarea şi atenţia la încercare, nu-mi aduceau prea multe puncte. Şi la drept vorbind nu mă prea sinchiseam de puncte. Mama era îngrijorată că petrecându-mi atâtea ore în casă, singur, am să mă dezobişnuiesc de prezenţa celorlalţi copii şi am să devin un singuratic... Mă rog, poate că avea dreptate. Dar pentru mine singurătatea era o aventură la fel de pasionantă ca şi jocul de marocco. La fel ca şi jocul cu plastilină, care, neavând nicio regulă, alta decât cele pe care doream să mi le impun eu însumi, lăsa imaginaţiei mele destulă libertate, îngrădită doar de posibilităţile limitate ale plastilinei înseşi, care nu-mi îngăduia totuşi să modelez detalii de o anumită fineţe. Puteam să încerc să imit bibelourile existente în casă, dar nimic nu mă ţinea să nu-mi aduc propria contribuţie în sensul de a le deforma după bunul meu plac. Şi, odată pornit pe calea deformării, nu-mi mai puteam înfrâna tentaţia de a deforma în chip grotesc tot ce vedeam. O observam pe mama urmărind cu coada ochiului obiectele moi care ieşeau din mâinile mele şi reţinându-şi cu greu dezgustul provocat de ceea ce vedea. Dar pentru mine nu conta. Pur şi simplu nu mă puteam mulţumi cu simpla redare în plastilină a formelor care mă înconjurau.
*** *Prolog la un nou roman cu acelaşi titlu, în curs de scriere. Publicat și în Convorbiri literare, oct. 2015.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu