Marocco sau Ziua Deşertului (35)*

Armonie

♥

   Mama lăsa ţigara să fumege pe marginea scrumierei şi deodată devenea atentă la mâna ei stângă, pe care, ţinând-o nemişcată şi întoarsă cu dosul palmei spre ea, o privea cu atenţie.
   — Mi se pare că unghiile mele de la mâna stângă cresc mai repede decât cele de la mâna dreaptă, spunea cu o voce mai degrabă indiferentă. Continua să-şi privească mâna într-o tăcere care ascundea totuşi o oarecare nelinişte. Poate se aştepta ca eu să o întreb dacă e sigură, sau să-i cer să-mi arate mâna, spre a mă convinge, dar eu nu i-o ceream. Şi asta nu fiindcă n-aş fi fost curios, ci fiindcă eram sigur că nici în privinţa asta mama nu se putea înşela. Aşteptam doar să o aud spunând ce crede că dezvăluie acea curiozitate pe care tocmai o descoperise. Ea continua să tacă şi să-şi examineze mâna şi, fiindcă îi cunoşteam felul de a fi, ştiam că nu exclude unele urmări nefaste ale unghiilor ei care creşteau mai rapid la o mână în comparaţie cu cealaltă. Îmi venea în minte cuvântul nesăbuinţă. Nu ştiu de ce. Pentru Doamna profesoară Ştefan corpul omenesc era un model de armonie perfectă, controlată — adăuga dânsa — de puterea minţii. Spre deosebire de animale, la care armonia este înnăscută. Mă gândeam că poate totuşi mama nu observase corect, că nu unghiile de la mâna stângă erau cele care creşteau mai repede ci cele de la mâna dreaptă creşteau mai lent. Sau stagnau. Şi asta mă ducea cu gândul la un posibil dezechilibru mult mai grav decât putea să pară la prima vedere. Armonia de care vorbea Doamna Ştefan nu putea să fie perfectă decât atâta vreme cât sănătatea era la rândul ei perfectă. Şi uite aşa începeam să-mi fac griji pentru sănătatea mamei. Să nu îţi mai crească unghiile la o mână începea să mi se pară un semn cât se poate de serios că ceva nu merge cum trebuie în corpul ei.
   Mama şi recupera ţigara lăsată pe marginea scrumierei, după ce tot fumegase şi scrumul se tot lungise, trăgea din ea cu acel gest al ei de femeie versată, care nu-mi plăcea deloc, sufla fumul drept în sus, după care îşi întorcea privirea spre mine:
   — Alexandru, dar pe tine se pare că te afectează mai mult decât pe mine. Mai bine nu-ţi spuneam. Sau doar mi se pare?
   Da, de fapt îmi făceam griji pentru că eu vedeam armonia cumva altfel, afectându-ne întreaga familie.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (34)*

Zona Fastă

♠

   De ce ar fi fost Zona Talbot XQ singurul accident de pe traiectoria Pământului? Încă o dată nefericit, după ce Pământul suferise — câte extincţii? Trei? Patru? Cinci? Nimeni nu ştia exact. Dar milioane de ani se irosiseră după fiecare extincţie pentru ca viaţa s-o ia din nou de la capăt. Milioane de ani?...
   Aşa că oricând răul se putea repara. Era doar chestiune de timp.
   Iovan se gândi la o altă zonă, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului, o zonă de astă dată fastă, pe care întâmplarea — iarăşi întâmplarea, căci nimic altceva cu adevărat important nu domina Universul —, să i-o aducă Pământului în cale şi să-i redea tot ce pierduse. Şi toate făpturile care dispăruseră ca un abur în noapte, fără să lase nicio urmă, să se reînchege la loc, ca într-un film dat înapoi, cum văzuse Iovan de atâtea ori în trecutul deja îndepărtat. În definitiv, substanţa, materia, după atâtea strădanii de a o pătrunde până la esenţă, rămânea ceva necunoscut.
   Cum se destramă şi cum se poate închega tot ce există...
   Putea fi şi asta o nouă aşteptare, o nouă zonă Talbot, care avea să rămână fără nume, căci nu mai era nimeni să-i dea unul. Dar ce mai conta numele? Doar să revină toate la locul lor şi să li se insufle viaţă. Şi oamenii, renăscuţi, să nu îşi mai amintească nimic, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o letargie, dintr-o comă profundă, sau să li se pară, aşa, că au avut un coşmar, de care în zori să răsufle uşuraţi că nu a fost decât un vis urât... Doar că aici Iovan se gândi la mama lui, la tatăl lui şi la Mara, cărora nimeni, nicio nouă zonă Talbot, oricât de fastă, nu avea să le mai redea vreodată viaţa pe care o trăiseră, pentru că viaţa lor se risipise nu în Perdelele de Lumină din Ziua Deşertului, ci cu ceva timp înainte, din voinţa unora care nu se ştia ce fel de ordine îşi doriseră să instaureze pe pământ... Dar, dacă nu ei, părinţii şi Mara, atunci măcar restul... Toate celelalte puteau, cu puţin noroc, să redevină ce fuseseră înainte ca poalele sumbre ale Perdelelor de Lumină să fâlfâie leneş şi trist peste câmpiile şi oraşele pământului...
   Doar o chestiune de timp, poate.
   Lui Iovan i se făcu dor de locurile minunate de pe pământ pe care nu apucase să le viziteze. Iar acum acele locuri minunate nu mai existau, fiindcă nu mai rămăseseră din ele decât ziduri moarte şi nemişcare. Îşi imagină peisaje mediteraneene cu căsuţe colorate pe coastele stâncoase şi abrupte coborând spre mare, aşa cum le văzuse în imagini nemişcate şi altele mişcătoare. Îşi imagină mişcarea valurilor, egală şi prelungită, aceeaşi dintotdeauna, ca în marea primordială, nemaitrezind nicio însufleţire în vecinătatea lor, pe străduţele povârnite şi dincolo de obloanele închise, într-o moleşeală mult mai adâncă decât moleşeala zilelor de duminică după-amiază, când picior nu mai trecea prin uşile bisericilor rămase deschise pentru tot restul zilei spre întunericul inert dinăuntru. Îi fu dor lui Iovan chiar şi de moleşeala ploilor interminabile de iarnă, şi de moleşeala copilăriei sale, când mereu câte ceva venea să aducă câte o schimbare în succesiunea lină a zilelor sale, dar niciodată nu veneau din propria sa voinţă micile schimbări, ci întotdeauna din afară, la fel ca evenimentele ascunse care făceau ca pasienţele mamei sale să iasă ori nu. Totdeauna însă toate câte se întâmplau şi îi întunecau micile bucurii ale existenţei se dovedeau până la urmă a fi doar spaime trecătoare. Mama îi risipea gândurile negre... Mama care mai apoi avea să piară în explozie... Mama, cât avea ea gândurile de captive, se pricepea să-i risipească temerile. Cutia cu medicamente îşi făcea apariţia la momentul potrivit, dintr-o punguţă de hârtie veche şi îngălbenită o pastilă ieşea la iveală, ţinută la vedere între degetul ei arătător şi degetul gros, pentru a-i reaminti, astfel arătată, că era pastila miraculoasă care combătea febra şi făcea să dispară durerea din gât, şi drept dovadă, uite, pipiul ieşea colorat în portocaliu, deci pastila îşi făcea efectul încă înainte să vină dimineaţa. Mama arăta cu arătătorul spre tâmplă însoţindu-şi gestul de un zâmbet minimalizator, vrând prin asta să spună că acolo şi numai acolo sălăşluia răul constând într-un gând, într-o obsesie, îşi plesnea palmele una de alta de două-trei ori forfecându-le, sufla în palmele ridicate la vedere şi tot răul dispărea odată cu suflul ei.
   Iovan chiar se gândea la Zona Fastă. La o Zonă Fastă, cândva în viitor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Invaziile inimii, invaziile literaturii anglo-saxone

Ceea ce m-a făcut să caut la librărie Invaziile inimii (The Heart Broke In) a lui James Meek a fost un interviu sclipitor al autorului de acum câteva luni, din Adevărul de weekend, plin de subtilităţi şi dezvăluiri biografice savuroase. Se vede însă treaba că de la teorie literară la practica scrisului e cale lungă. Nu ştiu dacă Invaziile inimii merită o analiză atentă. Dacă merită, negreşit nu sunt eu acela chemat să o facă.

Acţiunea e foarte bine ilustrată de desenul complicat de pe copertă, care exaltă confuzia dintre harta schematică a unui oraş pe ale cărui ipotetice străzi se intersectează contrapunctic destinele personajelor, şi un sistem sangvin, probabil al aceloraşi personaje sfâşiate de porniri nobile şi instincte primitive, ambele categorii fundamentate de autor doar parţial. Toată voinţa cititorului — care a avut răbdarea şi priceperea de a descâlci încurcatele iţe ale acţiunii — este de a se abţine să sară pagini pentru a afla cu anticipaţie cum s-a rezolvat cutare sau cutare situaţie complicată (și incitantă). Dacă Dougie, profitând de un moment de neatenţie, îi fură un sărut lui Bec, este ca în povestea cu arma atârnată în perete în actul întâi al unei piese, care e musai să fie folosită până la sfârşitul piesei. Deci de ce a sărutat-o Dougie pe Bec? Peste un număr de pagini — care e recomandabil să nu fie sărite — se dezvăluie misterul: pentru că Alex, fratele lui Dougie şi soţul lui Bec era steril (din p.d.v. sexual) şi cuplul risca să rămână fără copii. Iată însă că „arma de pe perete” se descarcă: Bec are un contact sexual (rapid) cu cumnatul, de pe urma căruia rămâne în sfârşit însărcinată. Bineînţeles că ar fi fost prea simplu ca lucrurile să rămână atât de simple. În realitate, Val, fostul iubit al lui Bec, pe care aceasta îl părăsise, este titularul unei fundaţii, un ong cum ar veni, Fundaţia Morală, o organizație cu reguli stricte și foarte virulentă, care se ocupă de darea în vileag a actelor de corupţie ale persoanelor publice din Regatul Unit al Marii Britanii. Val, din răzbunare, îl asaltează pe Ritchie, fratele lui Bec, pentru sex cu o minoră, iar Ritchie, căruia Bec îi mărturisise infidelitatea ei faţă de Alex, şi care infidelitate îl afectase teribil, se răzbună pe soră-sa turnând-o la Fundaţia Morală. Ş.a.m.d.

Incontestabil, dacă un asemenea roman ar fi produs în literatura română, ar fi un pas mic pentru ipoteticul autor, dar un pas uriaş pentru literatura română. Cum însă Invaziile inimii n-are nicio legătură cu literatura română, rămâne să bifăm traducerea reuşită de la editura Humanitas şi să adăugăm în raft încă un succes al literaturii anglo-saxone a circumstanțialului atât de prizat de public (și de juriile Nobel), alături de David Lodge, Jonathan Coe, eventual Saul Bellow, Michael Cunningham etc. etc.

Puzzle cu norii

Ce joacă plăcută să priveşti cerul!
Ce joc instructiv — puzzle cu norii,
Vezi? Acolo-i un dragon — cum, nu vezi?
Uite, un picior... creasta... coada
E-adevărat că se destramă: acum
   e-un taur — tre’ să te grăbeşti!
   alb, pufos şi lent pe câmpia cerului
   albastră...
Acum e-un chip de bătrân: mustaţa
   căzută, gura râzătoare şi aspră
Ce face, plânge? Sau dispare? Sau
   intră în sânul familiei?... Nu,
E-un continent acolo — Europa: Iberia şi
Regatul Unit al Marii Britanii, ambele
   deschise către Atlanticul albastru
   în lumina vântului înalt.
Vezi, Iberia o porneşte încet, se-ndoaie
   către Golful Biscaya: Grande
   y Felicísima Armada de norişori — asta-i!
Norişori pufoşi în soare: n-a fost
   nimic adevărat în Istorie
   Doar Captain Drake trimis
   de-a sa Stăpână, pe când Scandinavia
Stă încă neclintită, agăţată de Cercul Polar
Iar la sud Gibraltarul, ia uite, se deschide —
   cine-ar fi crezut
Spre Oceanul Atlantic — mereu Atlantic
Se deschide să treacă Santa Maria — vezi?
Ăsta-i jocul norilor, puzzle — toate
s-amestecă şi, gata, nu mai e nimic.

Marocco sau Ziua Deşertului (33)*

Lumea personajelor

♥

   Jocurile ei cu cărţile, pasienţele, îi stimulau mamei amintirile. În privinţa asta cred o înţelegeam foarte bine. Poate că o pasienţă se întâmpla să nu-i iasă, şi atunci mama rămânea cu privirea în gol. Sau poate că îngândurările ei nu aveau nicio legătură cu pasienţele. Oricum, cu sau fără pasienţe, îi veneau în minte tot felul de gânduri. Aşa a ajuns să-mi vorbească de o mătuşă de-a ei, de care eu nici nu auzisem. O chema Magdalena. Nu s-a măritat, n-a avut niciodată familia ei, povestea mama. Ea singură spunea despre ea că e urâtă şi nesuferită şi că oamenii n-o plac. Nu era genul care să se victimizeze. Era sinceră în aprecierile ei despre sine. Sunt sigură că se înşela, dar nimeni nu putea să-i scoată din cap părerea proastă pe care o avea despre ea însăşi. Ştii cum e, când tu însuţi te consideri antipatic, până la urmă chiar ajungi să fii. Ţie însă îmi aduc aminte că Magdalena îţi era simpatică. Uneori venea în vizită la noi, când erai tu mic. Nu îţi aminteşti de ea, nu? Şi doctorului Uzum îi era simpatică. S-a întâmplat de vreo două ori s-o întâlnească la noi în casă când l-am chemat să te vadă pe... sau, mă rog, când vreunul din noi avea nevoie de doctor. Apoi, în lipsa ei, am schimbat cu doctorul câteva păreri despre ea. Magdalena a avut ghinionul să se îmbolnăvească de tuberculoză osoasă. Unul din ele. A avut nenumărate, şi în privinţa asta nu exagera, te rog să mă crezi... Doctorul Uzum nu putea face mare lucru în ceea ce o privea, doar să-i dea câteva sfaturi despre clinicile unde ar fi fost cel mai bine să se trateze. În rest, nu putea să facă nimic. Şi până la urmă Magdalena s-a prăpădit, biata de ea. Atât a fost de modestă şi de umilă încât nici absenţa ei nu s-a prea simţit.
   Mama strângea cărţile de pe masă şi le punea pachet într-o margine, semn că n-avea să se mai atingă de ele, cel puţin următoarele câteva ore. Velurul rămânea verde, întins şi curat, doar cu beţişoarele mele de marocco într-o altă margine; nici eu nu mai aveam chef de joc.
   Magdalena a rămas în gândul meu, relua mama, încă mai vieţuieşte prin mine, ca să zic aşa. Chiar dacă asta n-o încălzeşte cu nimic. Doar că acum nu mai e nici urâtă, nici nesuferită, şi nici nu mai suferă. Asta, pentru că eu n-o consider astfel şi în gândul meu nu are de ce să mai sufere. A fost mătuşa mea, sora mamei, şi a avut ghinion în viaţă, asta e. Iar eu am trecut deja de patruzeci de ani — cât o să mai trăiesc? Odată cu mine, Magdalena o să moară definitiv. Nimeni n-o să-şi mai aducă aminte de ea. Poate doar tu să-ţi aminteşti cele spuse de mine, dar asta nu reprezintă mare lucru. Nici pentru tine, nici pentru memoria ei. Ea, figura ei, faptele ei, amintirile despre ea, sunt pe ducă, Alexandru. Abia dacă mi-au mai rămas cu ea o poză sau două. Copiii tăi, parcă văd, or să ridice poza dintr-un teanc cu nenumărate alte poze, or să-şi mijească ochii şi or să întrebe: Asta cine mai e?
   Ghicindu-mi gândul, mama îmi împingea scaunul la fereastră şi rămânea în spatele meu, privind şi ea pe fereastră. Vedeam livada, mică aşa cum era, cuprinsă între zidurile dosnice arhicunoscute, fără deschidere spre stradă, şi banca pe care o construise tata, unica bancă din livadă, pentru odihna sa — zicea el — în după-amiezile toride de vară. Lipsea o măsuţă în faţa băncii, pe care — tot el era cel care o spunea — spera s-o fac eu într-o bună zi, cu propriile mele puteri, spre bucuria tuturor din familie. Vedeam peste coroanele pomilor zidul dosnic al casei învecinate, cu etaj, pe întinderea căruia exista o singură ferestruică, sus în colțul din dreapta. Mă tot întrebasem de ce una singură? Şi în ce fel de încăpere era acea ferestruică: să fi fost o cămară acolo? Să fi fost o baie?
   Mama continua să stea îndărătul meu şi să privească pe fereastră, în livadă.
   — Uneori stau şi mă întreb — spunea ea — cu ce sunt mai prejos, cu ce sunt mai puţin reale personajele din întreaga literatură a lumii? Oare Robinson Crusoe chiar n-a existat decât în imaginaţia autorului? Nu vorbesc de oamenii vii care le-au servit scriitorilor de modele; am auzit că mai toţi au pornit de la persoane care au existat de-adevăratelea. Uite, D’Artagnan, sau Marele Gatsby, sau Anna Karenina. Fiecare a avut o viaţă, cea pe care le-a hărăzit-o scriitorul care le-a creat. Dar cu viaţa lor au umplut de-a lungul timpului viaţa atâtor milioane ce cititori. Bun, de-acord, poate că nu sunt decât nişte himere. Dar cu ce sunt ele mai himere decât atâtea şi atâtea umbre ale unor oameni care au trăit în trecut? Ba chiar mă gândesc că sunt mai puţin himere pentru că, iată, li se cunosc detaliile biografice, li se cunosc faptele, ba chiar şi trăsăturile feţei. Cu toţii ştim că Cyrano de Bergerac a avut nasul mare, că Don Quijote era înalt şi slab, purta cioc şi era cam ciudat. Dar trăsăturilor oamenilor din trecut? Himerelor care zac în cimitire — mă rog, ce a mai rămas din ele — nu li se mai ştie decât numele scris pe cruce. Iar după un număr de ani, nici măcar atât. Până şi numele le dispare pentru totdeauna... Apropo, ar trebui să mai trec pe la cimitir să văd ce se mai întâmplă cu mătuşă-mea Magdalena... Ar trebui, Alexandru, să trăim, cum să spun? împreună cu personajele. În aceeaşi lume. Să le cunoaştem mai bine, să ne obişnuim cu ele, iar alţii, cei care se pricep, scriitorii, ar trebui să adauge de la ei, să le completeze — trăsăturile de caracter, ba chiar şi pe cele fizice. Oamenii ar trebui să se întrebe cum s-ar comporta Don Quijote dacă ar fi în locul Căpitanului Nemo. Sau ce s-ar întâmpla cu D’Artagnan dacă ar trăi Revoluţia Franceză. Ar fi foarte interesant. Eu înţeleg că scriitorii sunt preocupaţi mai mult de probleme filozofice. Dar personajele care umplu întreaga noastră lume sunt la fel de importante...
   Începeam să o privesc pe mama cu alţi ochi şi să-mi promit că o să fiu mai interesat de pasienţele ei pe masa acoperită cu velur verde.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Timp irosit: matematică şi bridge

Sute de ore le-am dedicat studiului matematicii, îndeosebi fundamentelor, fără să mă aleg cu vreun folos. Cel puţin privind lucrurile strict pragmatic. (Sper să nu citească profesorul Solomon Marcus ce am scris aici!) Dar am irosit foarte mult timp şi cu alte aşa-zise proiecte, încă şi mai absurde. Cum ar fi povestea cu manualul de bridge.
   Fireşte, pe vremea aceea nici nu se punea problema de a se tipări cărţi pentru învăţarea acelui joc făcut pentru delectarea burgheziei. De aceea, singura şansă pentru un doritor să se iniţieze în bridge, jocul elitelor intelectuale (zice-se), era să-şi procure o carte de pe vremuri. Eu nu eram un fan al bridgeului, dar cum o carte cu acest subiect mi-a căzut în mână, mi s-a părut că e o bună ocazie să devin unul. Că tot se spunea despre bridge că ar fi un joc care se bazează mai mult pe inteligenţă decât pe noroc. Cu alte cuvinte, un bun exerciţiu pentru minte. Şi pentru caracter! Manualul mi-l împrumutase un coleg de serviciu dar, de bună seamă, nu era genul de carte pe care s-o parcurgi o dată şi să te declari cunoscător. Trebuia citită pe îndelete, studiată. Nu puteam însă s-o păstrez prea mult timp. Şi cum mijloace de multiplicare pentru public nu existau pe atunci, la sfârşitul anilor ’60 ai secolului XX — nici măcar xeroxul —, m-am gândit să o copiez cuvânt cu cuvânt folosindu-mă de maşina mea de scris, nou-cumpărată, într-un moment când piaţa maşinilor de scris se liberalizase în România socialistă, pentru o scurtă perioadă de timp.
   Zeci de ore am irosit din timpul meu liber — mai degrabă sute! — copiind acel manual de bridge.
   Şi asta nu-i totul. Pe lângă textul propriu-zis, cartea mai cuprindea şi numeroase distribuţii de joc — done, cum le zicea... Nord–Sud, Est–Vest... Cum să copiez zecile de done din manual dacă maşina de scris nu avea în tastatură semnele culorilor de carte de joc? Să le desenez cu mâna? Era prea complicat. Ca să reduc totuşi din timpul irosit, mi-a venit ideea să confecţionez din gume de şters, gravând în cauciuc, la un capăt al gumei, cu ajutorul unei lame de ras, semnele culorilor. Obţineam astfel o mică ştampilă, de fapt câte una pentru fiecare semn de culoare. N-a mai fost nevoie decât de o tuşieră (nu era necesară aprobare pentru a o cumpăra!) şi să aplic ştampilele adecvate în fiecare dintre donele prezentate în manual. Am irosit cele câteva sute de ore de muncă cu acel manual de bridge, după cum spuneam, fără să mă apuc vreodată să studiez cu adevărat cerebralul joc. Doar cât l-am copiat. Dar copiatul era o muncă mai mult de suprafaţă, dedicată preponderent formei, mult mai puţin conţinutului. Mai ales pentru un timp meticulos ca mine!
   Am dactilografiat manualul în trei sau patru exemplare — nu-mi mai amintesc exact —, dintre care pe unul l-am dăruit unui prieten bănuit că joacă sau că are intenţia să se iniţieze în jocul de bridge. Cert este că împrejurările au fost de aşa natură că nici lui nu i-a fost de vreun folos...
   Şi dacă n-aş fi pierdut timpul copiind acel manual de bridge, mă întreb cum altfel l-aş fi folosit?