miercuri, 28 ianuarie 2015

Marocco sau Ziua Deşertului (34)*

Zona Fastă


   De ce ar fi fost Zona Talbot XQ singurul accident de pe traiectoria Pământului? Încă o dată nefericit, după ce Pământul suferise — câte extincţii? Trei? Patru? Cinci? Nimeni nu ştia exact. Dar milioane de ani se irosiseră după fiecare extincţie pentru ca viaţa s-o ia din nou de la capăt. Milioane de ani?...
   Aşa că oricând răul se putea repara. Era doar chestiune de timp.
   Iovan se gândi la o altă zonă, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului, o zonă de astă dată fastă, pe care întâmplarea — iarăşi întâmplarea, căci nimic altceva cu adevărat important nu domina Universul —, să i-o aducă Pământului în cale şi să-i redea tot ce pierduse. Şi toate făpturile care dispăruseră ca un abur în noapte, fără să lase nicio urmă, să se reînchege la loc, ca într-un film dat înapoi, cum văzuse Iovan de atâtea ori în trecutul deja îndepărtat. În definitiv, substanţa, materia, după atâtea strădanii de a o pătrunde până la esenţă, rămânea ceva necunoscut.
   Cum se destramă şi cum se poate închega tot ce există...
   Putea fi şi asta o nouă aşteptare, o nouă zonă Talbot, care avea să rămână fără nume, căci nu mai era nimeni să-i dea unul. Dar ce mai conta numele? Doar să revină toate la locul lor şi să li se insufle viaţă. Şi oamenii, renăscuţi, să nu îşi mai amintească nimic, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o letargie, dintr-o comă profundă, sau să li se pară, aşa, că au avut un coşmar, de care în zori să răsufle uşuraţi că nu a fost decât un vis urât... Doar că aici Iovan se gândi la mama lui, la tatăl lui şi la Mara, cărora nimeni, nicio nouă zonă Talbot, oricât de fastă, nu avea să le mai redea vreodată viaţa pe care o trăiseră, pentru că viaţa lor se risipise nu în Perdelele de Lumină din Ziua Deşertului, ci cu ceva timp înainte, din voinţa unora care nu se ştia ce fel de ordine îşi doriseră să instaureze pe pământ... Dar, dacă nu ei, părinţii şi Mara, atunci măcar restul... Toate celelalte puteau, cu puţin noroc, să redevină ce fuseseră înainte ca poalele sumbre ale Perdelelor de Lumină să fâlfâie leneş şi trist peste câmpiile şi oraşele pământului...
   Doar o chestiune de timp, poate.
   Lui Iovan i se făcu dor de locurile minunate de pe pământ pe care nu apucase să le viziteze. Iar acum acele locuri minunate nu mai existau, fiindcă nu mai rămăseseră din ele decât ziduri moarte şi nemişcare. Îşi imagină peisaje mediteraneene cu căsuţe colorate pe coastele stâncoase şi abrupte coborând spre mare, aşa cum le văzuse în imagini nemişcate şi altele mişcătoare. Îşi imagină mişcarea valurilor, egală şi prelungită, aceeaşi dintotdeauna, ca în marea primordială, nemaitrezind nicio însufleţire în vecinătatea lor, pe străduţele povârnite şi dincolo de obloanele închise, într-o moleşeală mult mai adâncă decât moleşeala zilelor de duminică după-amiază, când picior nu mai trecea prin uşile bisericilor rămase deschise pentru tot restul zilei spre întunericul inert dinăuntru. Îi fu dor lui Iovan chiar şi de moleşeala ploilor interminabile de iarnă, şi de moleşeala copilăriei sale, când mereu câte ceva venea să aducă câte o schimbare în succesiunea lină a zilelor sale, dar niciodată nu veneau din propria sa voinţă micile schimbări, ci întotdeauna din afară, la fel ca evenimentele ascunse care făceau ca pasienţele mamei sale să iasă ori nu. Totdeauna însă toate câte se întâmplau şi îi întunecau micile bucurii ale existenţei se dovedeau până la urmă a fi doar spaime trecătoare. Mama îi risipea gândurile negre... Mama care mai apoi avea să piară în explozie... Mama, cât avea ea gândurile de captive, se pricepea să-i risipească temerile. Cutia cu medicamente îşi făcea apariţia la momentul potrivit, dintr-o punguţă de hârtie veche şi îngălbenită o pastilă ieşea la iveală, ţinută la vedere între degetul ei arătător şi degetul gros, pentru a-i reaminti, astfel arătată, că era pastila miraculoasă care combătea febra şi făcea să dispară durerea din gât, şi drept dovadă, uite, pipiul ieşea colorat în portocaliu, deci pastila îşi făcea efectul încă înainte să vină dimineaţa. Mama arăta cu arătătorul spre tâmplă însoţindu-şi gestul de un zâmbet minimalizator, vrând prin asta să spună că acolo şi numai acolo sălăşluia răul constând într-un gând, într-o obsesie, îşi plesnea palmele una de alta de două-trei ori forfecându-le, sufla în palmele ridicate la vedere şi tot răul dispărea odată cu suflul ei.
   Iovan chiar se gândea la Zona Fastă. La o Zonă Fastă, cândva în viitor.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu