vineri, 26 iunie 2015

Marocco sau Ziua Deşertului (42)*

Ganymede

   De pe scaunul meu tras aproape de fereastră mă uitam în curte. Crengile acoperite de promoroacă ale copacilor îmi dădeau o ciudată stare de nelinişte. Nelinişte inspirată. Aveam să o folosesc din nou, aşa cum îmi era mie convenabil. Nu aveam nevoie să-mi şoptească nicio voce omenească în preajmă pentru a îmbrăţişa în imaginaţie o paletă completă de culori astrale. Nu aveam nevoie nici de o hartă a cerului, fiindcă ştiam şi singur ce culori puteau fi întâlnite în spaţiul intergalactic. Distanţele se măsurau acolo în ani-lumină — şi pentru stridenţe nu era loc. Doar culori pastelate: galbenul nisipurilor nesfârşite ale deşertului unic care era planeta Marte, turcoazul-auriu de tranziţie de la zi la noapte în umbra crestelor părăsite de acelaşi unic Soare al Sistemului Solar — ceva foarte asemănător cu deşerturile Terrei, aşa cum le cunoşteam din albume şi din filme. Şi nimic nu mă oprea să mă gândesc la nuanţele de brun şi de cenuşiu, şi la albul strălucitor al gheţurilor izbite cu violenţă de pe Ganymede, satelitul lui Jupiter. Nici nu putea să fie altfel: planeta se afla în ghearele unui ger necruţător, măsurat în puţine grade Kelvin, stăpânul întinderilor brun-cenuşii, neschimbate de milioane de ani. Sau să fi fost miliarde? Crusta de gheaţă se înfăţişa asemenea unui geam gros în care fisurile create de izbiturile corpurilor cereşti căzute se răspândeau în zig-zag în toate direcţiile plecând de la cratere, şi străluceau alb-sticlos în profunzimea lor, sub un cer aproape negru. Aburul unei respiraţii primordiale îngheţase încă de la începutul timpului. Aşa trebuie să se fi înfăţişat uriaşul cimitir al fiinţelor care nu apucaseră să se nască acolo. Mă gândeam că erau momente când nu puteam face mare lucru şi aşteptam, descurajat. Oare aşa avea să arate şi Glaciaţiunea de pe Terra? Cea care urma să vină? E adevărat că doamna Ştefan ne povestise de Glaciaţiune, dar nu ne spusese cum o vedea dânsa, şi multă vreme îmi imaginasem că nu avea să fie decât o iarnă ceva mai aspră şi mai lungă, la fel ca în picturile din Renaşterea Olandeză, dând prilej copiilor să se zbenguie cu patinele pe eleşteiele îngheţate bocnă, poate întreg anul, şi celor maturi să stea pe mal şi să se hlizească, sau, la o adică, aşa cum îi văzusem în tablouri, să intre în taverna din apropiere, plină de fum de tutun proaspăt adus din America şi, rânjind cu satisfacţie, să se dedea chefurilor deşănţate. Nu mă gândisem niciodată până atunci că Glaciaţiunea ar putea aduce peste Europa un strat de gheaţă gros de doi kilometri.
   Iar Ganymede...
   Ganymede era locul din Sistemul Solar unde Glaciaţiunea se instalase de îndată ce se răcise magma stelară. Şi nimeni, acolo, nu fusese vreodată în situaţia să se îngrijoreze de prea mult frig sau de căderile meteoriţilor, câte unul o dată la zece mii de ani: un fleac ca durată la scară cosmică...
   Mă uitam la promoroaca de afară şi mă gândeam cât e de uşor să vezi şi să trăieşti frumuseţea în dantelăria aceea albă, diafană şi efemeră de afară, şi să-ţi laşi sufletul copleşit de bucurie chiar şi mult timp după ce plecai de la fereastră; şi cât de anevoie era să vezi frumuseţea peste tot, acolo unde nu ea era cea care te convingea, ci regulile pe care alţii încercau să ţi le impună...

   Fără doar şi poate, iarna nu era anotimpul cel mai nimerit să-ţi vină gânduri încurajatoare... Iovan îşi trecu privirea peste întinderea de zăpadă ce acoperea cu albul ei crepuscular, sub un cer vânăt, formele de relief ivite pe mijlocul străzii în ultimele luni: tufişurile desfrunzite şi smocurile de buruieni uscate, îndoite acum sub greutatea zăpezii. Sub formele rotunjite de la suprafaţă putea să ghicească obiectele neregulate ascunse sub pătura de zăpadă: jardinierele înşirate de-a lungul trotuarelor, turnuleţele magnetometrelor, pubelele rămase în picioare şi pe cele răsturnate, alături de aceleaşi, mereu aceleaşi maşini încremenite pe tot cuprinsul oraşului. Întâi venise viscolul, cu săgeţile lui albe şi îngheţate, cu smucirile vântului, şi cu promisiunea că a doua zi după încetarea lui, după ce totul se va calma, va veni şi schimbarea: oameni răzleţi care aveau să iasă din adăposturi spre a se bucura de tăcerea iernii. Dar a doua zi trecuse, şi încă o zi trecuse — şi apoi încă una — şi schimbarea tot nu se arăta; doar tăcerea iernii. Nimic nu se clintea peste întinderea zăpezilor tăcute.
   Absolut nimic, cât era strada de lungă.
   Nimic, cât erau străzile de lungi.
   De la distanţă, Iovan zări pe partea cealaltă a străzii o verandă mică la parterul unei vile cu etaj: un intrând cu două arcade modeste întâlnindu-se în unghi drept, ambele sprijinindu-se pe stâlpul din colţ. Acoperământul de zăpadă, unic şi neîntrerupt, ca o mare cu valurile îngheţate, urca până la ultima treaptă, de unde se mai prelungea cu o mică limbă teşită, un pic peste pardoseala verandei. Pe perete, lângă tocul uşii, era o sonerie demodată, rotundă, la o înălţime convenabilă, exact atât cât să ridici mâna şi să apeşi pe buton. Aici nu era vorba de oameni de pe stradă: deşi deschisă spre lumea largă, mica verandă delimita totuşi un spaţiu minuscul pentru cei ce avuseseră privilegiul să fie de-ai casei, şi doar pentru ei — un spaţiu intim, prea simplu şi prea auster: o tencuială cenuşie, învechită, pe întinderea aspră a căreia, la fel ca şi prin colţurile de sus, îşi vor fi găsit cândva adăpost păienjeni şi alte insecte, pe care nimeni nu le deranja cu lunile...
   Nu, nici cu soarta insectelor lucrurile nu erau clare.
   Dureros de familiară i se păru lui Iovan veranda.
   ...Locul care rămânea încă învăluit într-o umbră ocrotitoare atunci când totul în jur se umplea de strălucirea soarelui, primăvara, după ce marginea umedă a zăpezii retrase se zvânta şi apoi, după ce zilele se încălzeau, dispărea de tot; şi de aceea veranda era locul unde trebuie că aveai, la ieşirea spre stradă, cele mai luminoase aşteptări cu privire la viitor. Era ca într-un vis, aproape ca într-un coşmar, căci numai în coşmaruri nu reuşeşti să scapi din capcana implacabilă a plăsmuirilor ostile. Perdelele de Lumină trebuie că trecuseră şi pe aici dănţuind sinistru în acea zi, cu aparenţa lor inofensivă, asemuindu-se, poate, aici în interiorul verandei, cu reflexele mişcătoare ale vălurelelor de pe faţa unui lac într-o amiază însorită de vară. Sfântu, vagabondul care în anii de demult bătuse tot oraşul, trebuie că trecuse şi pe-aici: acel personaj al copilăriei, care nu părea afectat de trecerea timpului, nu se gândea niciodată la vârstă, ci ducea cu el, peste tot, misterul îndeletnicirilor sale obscure, neimportante pentru cei pe lângă care trecea, dar fără doar şi poate foarte importante pentru el însuşi; atât de importante încât nu puteai să nu te întrebi unde, în ce loc, îşi începea ziua, cât de mult era ocupat de-a lungul zilei, şi unde şi-o încheia — şi dacă nu cumva era mai fericit decât mulţi alţii, în ciuda chipului său ascetic, dacă nu din alt motiv, măcar fiindcă, nefiind orb, putea să se bucure de lumina zilei.
   Urmele paşilor lui Iovan rămaseră întipărite în zăpadă pe treptele ce suiau spre verandă; la un moment dat i se păru chiar că simte sub picior zăpada moale şi apoasă, ca în zilele premergătoare căldurii de primăvară...
   Păşind pe cimentul uscat, unde nu ajunsese zăpada biciuită de viscol, se uită în jos la pragul uşii şi îl văzu îmbâcsit de un praf învechit şi compactat ca o crustă de vânturile verii şi ale toamnei trecute. În mica ramă de metal ataşată de carcasa conică a soneriei nu se afla niciun cartonaş cu numele locatarului. Poate că fuseseră oameni modeşti, doritori să rămână anonimi. Iovan puse mâna pe clanţă.
   Uşa nu era încuiată. Se lăsă deschisă, nu înainte de a se dezlipi de toc cu un mic plescăit, ca şi cum pentru a o deschide era nevoie să fie rupt mai întâi sigiliul fragil al timpului.
   Iovan se pomeni într-un holişor...
   Şi deodată, fără să ştie de ce...

   ...Mi-am amintit de tata, ca şi cum asta s-ar fi întâmplat demult. Era deja o amintire a copilăriei mele...
   Tata se afla într-o încăpere cunoscută şi îşi lua rămas-bun de la cineva, şi îndată după aceea, poate după ce lăsa îndărătul său o uşă închisă, se lansa într-una din peroraţiile sale, rare, ce-i drept, dar cu atât mai desprinse de lumea reală.
   — Închipuie-ţi, dragă Alexandru, ce cred oamenii despre arborele lor genealogic. Mă refer la acei oameni care se dau în vânt după aşa ceva. Fiindcă, din fericire, nu pe toţi îi preocupă gloria trecutului familiei. Într-un mod cât se poate de straniu, cu toţii se văd pornind de la un singur om, de obicei o personalitate notorie, un bărbat puternic, pater familias, care, alegându-şi o femeie pe măsură, a dat naştere unor progenituri care de care mai recunoscătoare strămoşului întemeietor, şi grăbindu-se la rândul lor, drept recunoştinţă, să dea naştere altor progenituri, şi aşa mai departe. Ceea ce mă amuză este că lucrurile stau exact invers. Dacă cobori în timp, dai peste tot mai multe ramificaţii, atât dinspre tată, cât şi dinspre mamă. Tu, de pildă, ai patru bunici: părinţii mei şi ai mamei tale. Care, la rândul lor, au avut fiecare câte doi părinţi, astfel că ajungem la opt strămoşi, apoi şaisprezece, treizeci şi doi, şi aşa mai departe. Ca în povestea cu boabele de grâu pe care inventatorul jocului de şah le-a cerut drept răsplată şahului Persiei. Fiecare om de pe planeta asta are în spatele său un popor întreg de strămoşi, care au existat cândva, nu s-au cunoscut între ei, şi nici prin cap nu le-a trecut vreodată că se vor întâlni peste generaţii în progenituri comune. Fiindcă dacă ar şti, sau ar bănui măcar, sunt sigur că s-ar uita cu alţi ochi unul la altul. Un soi de cuscri în devenire, asta ar putea să se considere. S-ar uita cu mai multă îngăduinţă şi poate că şi-ar găsi mai multe asemănări, şi-ar da mai multe şanse să se transforme, cândva în viitor, în oameni doritori de bine.
   Ştiam că în deducţia emoţională al tatei se strecurase o greşeală. Lucrurile nu puteau sta aşa cum visa el. Eram deja mare, ajuns aproape dincolo de graniţa copilăriei, şi ştiam că toată acea încuscreală de care se agăţa tata nu folosea la nimic dacă oamenii nu aveau impulsul de a se întrajutora de la sine, sau măcar a se privi unul pe altul cu bunăvoinţă.

   Sigur că da, în holişor putea să-i iasă în întâmpinare umbra luminoasă a doctorului Uzum în chip de hologramă. Îmbătrânit într-un timp pe care ei doi nu îl trăiseră împreună? Iovan se întrebă dacă acum s-ar fi privit ochi în ochi de la aceeaşi înălţime, după ce în toţi acei ani de demult doctorul, aşa cum şi-l amintea, îl tot privise de la înălţimea staturii sale înalte şi masive, chiar dacă un pic adusă de spate la vârsta lui deja înaintată de atunci.
   Fusese pe vremuri un loc strâmt de trecere aici în holişor din cauza unui birou vechi pentru care doctorul nu găsise, pesemne, un loc mai bun de depozitare deocamdată, iar el recunoştea că
   — Aici, da, ştiu, abia dacă aveai loc să te strecori cu scaunul tău; trebuia să cârmeşti din scurt, îmi aduc aminte. Dar te descurcai. Recunosc, aşa-i omul, nu se îndură să se despartă de lucrurile vechi.
   Biroul însă nu mai era acolo: doctorul Uzum se hotărâse în cele din urmă să se despartă de el? Sau poate că cei de după el luaseră o hotărâre în acea privinţă.
   Era încă voinic bătrânul doctor pe vremea aceea; în încăperea unde ajungeai din holişor, el împreună cu tatăl său îl ridicau din scaun şi îl întindeau pe patul acoperit cu o fâşie de pânză albă. Cât de bine şi-o amintea! Imaculată, bine întinsă şi fără nicio cută. Lumina interiorului îi încălzea şi acum sufletul, amintindu-şi-o: de chihlimbar, venind deopotrivă de pe fereastră, şi din iradierea blândă a mobilierului vechi al doctorului, şi îndeosebi a bibliotecii sale, unde cărţile aşteptau de ani de zile sub sticlă. Căută cu ochii scaunul pe care şi-l trăgea doctorul lângă pat pentru a-i asculta plămânii cu stetoscopul, sau pentru a-i palpa pântecul cu degetele sale ferme şi totodată uşor tremurătoare. Iată, era acolo scaunul, în vecinătatea biroului său masiv. Biroul arăta ca piesa principală dintr-o casă memorială, pus la conservare, cu tot ce îi aparţinuse ilustrului posesor de odinioară. Iovan căută din privire ochelarii doctorului. Unde? Poate deasupra unui teanc de reviste medicale care îşi pierduseră de mult actualitatea. Nu, ochelarii nu rămăseseră pe masă. Iovan se lăsă în jilţul doctorului, în aerul ocrotitor al cabinetului. Mai fusese oare cabinet medical în ultimii ani, după ce doctorul Uzum trebuie să fi obosit de atâtea consultaţii? Cine venise în urma sa se vedea că încercase să-i păstreze stilul. Să fi fost fiul său oare? Iovan nu îşi amintea de copiii doctorului. Doctorul Uzum era, în amintirea sa, dedicat binelui pe care îl aducea mai ales familiei lui Iovan, şi mai puţin propriei sale familii. Dacă avusese un fiu care să îi continue îndeletnicirea, prezenţa sa în acel cabinet nu se simţea în chip distinct: acolo aerul era acelaşi care îi era lui Iovan familiar din copilărie.
   Meticulos, doctorul Uzum trecea într-un registru numele fiecărui pacient, data consultaţiei, diagnosticul şi tratamentul prescris. Iovan deschise una din cele două uşi de sticlă de la corpul de bibliotecă din mijloc, de unde îşi amintea că doctorul Uzum scosese volumul în care găsise tot ce era de aflat despre boala lui. Cărţile se aflau pe rafturile superioare, în timp ce pe raftul mai scund de la baza etajerei se aflau aşezate caiete de format mare, coli de hârtie disparate şi registre, într-o ordine aproximativă. Cu un fior în adâncul pieptului, privi cărţile pe care cu ani în urmă le atinsese mâna doctorului Uzum. Dar cărţile arătau acum ciudat. Cotoarele dispăruseră, ieşind la vedere alcătuirea lor din fascicule, între care cleiul uscat, vechi de decenii, poate chiar de un secol, arăta ca o scursoare murdară care se întărise în broboane înainte de a apuca să se scurgă de tot. Iar între fascicule atârnau salbe de aţă îngălbenită şi fâşii zdrenţuite de pânză de întăritură, ale căror culori incerte pe meşterul legător nu îl interesaseră de vreme ce erau menite să rămână ascunse sub pielea tăbăcită şi lucioasă, aşa cum Iovan şi-o amintea de pe vremea când fusese aici ca pacient tânăr şi încrezător în iscusinţa doctorului şi în înţelepciunea ascunsă în cărţi. Când scoase una din cărţi, la întâmplare, broboane din cleiul vechi se desprinseră de pe firele de aţă şi căzură pe suprafaţa lucioasă a corpului de bibliotecă mai lat de dedesubt, împreună cu un praf grunjos, care trebuie că provenea şi el din vechile ateliere de legătorie, iar acum, odată cu dispariţia copertelor, devenise gunoi. Culoarea însăşi a interiorului devie de la chihlibariul învăluitor din alte timpuri şi trecu neîntârziat într-un fumuriu lipsit de orice speranţă, pe măsură ce un nor acaparator sosi în ajutorul iernii. Iarna se agăţa cu ghearele şi cu dinţii.
   Numele lui Iovan putea fi găsit în registrul doctorului?
   Mai bine nu.
   Mâine era ca o nouă filă deschisă. Orice mâine. Iovan ieşea să vadă dacă nu se ivise urma vreunui pas. De bună seamă, nu toţi erau ca el. Unii, poate din teamă şi de disperare, aveau motive să rămână ascunşi, aşteptând nu se ştie ce. Se uita în jurul său, scrutând covorul alb se zăpadă, albăstrind în depărtare, în nota dominantă a crepusculului, sub cerul mohorât de iarnă. Tot nu se ivea nicio urmă de pas, cât vedeai cu ochii. Maşinile acoperite de zăpadă, obiectele căzute nu se mai vedeau, un tramvai pe Calea Moşilor, care nu apucase să cotească spre staţia terminus, eşuase în dreptul librăriei Univers, într-o intersecţie care zi de zi trepidase de maşini şi de tramvaie... Putea să aştepte încă o zi, avea tot timpul din lume. Cerul era tot mohorât, aşa cum se întâmplă iarna, uneori săptămâni în şir... Şi tot nu se ivea nimic... Doar că într-o bună zi se ivea soarele sclipitor, şi totul în jur strălucea de o albeaţă dureroasă... A patra zi, a cincea... Deja începeau să se ivească petice de asfalt, oaze de trecut înconjurând aceleaşi obiecte abandonate, de-acum înnoroite, şi ierburile răsărite la sfârşitul verii trecute. Ierburile arătau la fel de galbele şi de uscate ca în toţii anii, decât doar că răsăriseră într-o nouă sălbăticie, din crăpăturile asfaltului... Acum Sfântu, trăgându-şi sufletul, aşezat pe treapta unică a librăriei Univers, putea să-şi scoată încălţările şi să-şi frece cu mâna degetele amorţite de atâta umblat. Deodată însă ceva nu se potrivi în tot ce aştepta Iovan să se întâmple: dacă Sfântu ar fi trăit şi ar fi fost asemenea lui, de ce nu şi-ar fi luat din oricare magazin încălţări noi, şi îmbrăcăminte nouă, şi toate cele de trebuinţă, şi de ce nu şi-ar fi schimbat şi coliba neştiută unde locuise în toţi anii aceia cu o locuinţă nouă?
   De ce?

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu