Scriptum (29)*

    A dărui şi a primi

Lui Bleer îi veni un gând de bucurie că putea face în aşa fel ca să nu-i scape esenţialul şi totodată să găsească drumul pentru a reînnoda firul naraţiunii. Nu îi spuse Mirunei, păstră deocamdată în minte pentru el un peisaj de iarnă — deşi nu era încă iarnă şi, slavă Domnului, mai era destul până atunci —, din acelea cu planuri şi obiecte decupare din hârtie sau carton subţire, în relief, care se ridică şi ocupă fiecare o poziţie distinctă atunci când cartea se deschide, aşa cum avusese cu ani în urmă, în copilărie, unde fiecare detaliu prinde contur şi chiar, de nu cumva e o iluzie optică, un chenar de culoare; iar fiecare plan aruncă o umbră fină şi ascunsă asupra planului din spatele său, sporind senzaţia de relief. Şi totodată de mister. Când de fapt întreagă această vedenie plăcută i-o prilejuia, prin nu se ştie ce asociere mentală sofisticată, întoarcerea cu gândul la hotelul doamnei Varvara, unde se făcea că se va consuma drama trădătorilor de cuplu, partenere şi parteneri de viaţă — foşti cu toţii. Dar aici avea ceva de obiectat ca filozofie a vieţii şi prin urmare de transpus obiecţia în ficţiune. Tocmai se gândea la o voce potrivnică vederilor patroanei, care să încerce să explice de pe estrada luxosului restaurant, unde se întrunise încă din prima seară toată suflarea invitaţilor dinainte condamnaţi, că totuşi libertatea individului e mult mai preţioasă decât înlănţuirea pe viaţă pe care o presupunea căsnicia. Nu erau decât câteva precepte, e drept adânc înrădăcinate, de învins. Dar merita încercarea. Se bizui pe inteligenţa şi pe bunul-simţ ale Mirunei, în cazul când avea să-i povestească intenţiile sale literare, şi anume că ea nu va confunda logica ficţiunii cu logica vieţii şi nu se va lega de împrejurare pentru a-l suspecta pe Bleer că se foloseşte de povestea sa inventată pentru a-şi clama dreptul la libertate în cazul cuplului lor.

   Cam complicată exprimarea, nu? Asta e! Mizăm pe concentrarea cititorului... şi pe norocul autorului.

   ...Şi greşi căci, aşa cum se aştepta, la auzul cuvintelor sale, Miruna nu sări cu gura pe el ci se mulţumi să zâmbească nostalgic... „NOSTALGIC” era cuvântul potrivit? Da?
   „Şi ce îi lipseşte eroului tău, cel cu discursul de pe stradă, pentru a-şi împlini... visul de libertate? Doar acceptul partenerei?”
   „Mă tem că nu-i de-ajuns acceptul.”
   „Dar ce mai trebuie?”
   „Uite, Miruna... sincer să fiu, nu ştiu ce mai trebuie... Dar mă gândeam în primul rând la libertate... Mă gândeam la un personaj care să aibă curajul... şi să-şi asume riscul s-o înfrunte pe doamna Varvara, ştiind sau mai degrabă ghicind pentru ce au fost ei toţi invitaţi la hotel şi ce li se pregăteşte în final...”
   „Personaj în care bineînţeles că te vezi pe tine!” strecură Miruna o observaţie răutăcioasă.
   „Nu, în niciun caz”, o contrazise Bleer cu o mină serioasă. „Chiar nu mă văd pe mine într-o postură de erou romantic. Câtuşi de puţin. De-adevăratelea. Pot cel mult să spun că personajul meu e un tip simpatic şi că sunt de partea lui. Mi-l închipui suit pe estrada restaurantului şi îmi place să-l aud vorbind. Parcă aş fi acolo. Şi chiar sunt. Iată ce spune personajul: «Pentru Dumnezeu, nu accept, de dragul unor convenţii, să renunţ la viaţă. Vreau să trăiesc mereu minunea iubirii dintre bărbat şi femeie. Vreau ca iubirea mea să fie vie şi proaspătă, nu doar o amintire. Vreau să-mi ating obrazul de obrazul femeii iubite, să-l simt rece de la ger şi plin de prospeţime când mă întâlnesc cu ea pe stradă, într-o seară de februarie, când primăvara încă n-a venit dar deja pluteşte în aer. Vreau să-i văd părul lucind în lumina străzii şi s-o ştiu că se interesează de toate noutăţile, că ştie mărcile de cosmetice, că e la curent cu ultima linie a modei vestimentare. Vreau să mă încânte s-o văd că îşi trage mănuşile pe mâini, şi mâinile îi sunt elastice şi puternice. Şi, mai presus de toate nu vreau ca toate acestea să devină amintire printr un legământ la starea civilă!»... Nu, nu sunt eu acolo pe estradă, Miruna. Dar zău că îmi place să-l ascult.”
   Miruna rămase cu privirea pierdută undeva în depărtare.
   „Ce să spun, Bleer... A renunţa la viaţă înseamnă pentru personajul tău a te înhăma într-o căsnicie? Am înţeles bine?”
   „Aş vrea să n-am câte un singur răspuns pentru fiecare întrebare, Miruna. De-aia îl las pe el să vorbească în locul meu. Ca să nu mă acuzi tu de subminarea valorilor tradiţionale! Ale căsniciei în particular.”
   Bleer râse domol şi o privi cu interes.
   „Privilegiul scriitorului: să-şi expună opiniile prin gura personajelor. Iar dacă nu-i mai convin sau şi le schimbă, poate da oricând vina pe personaj!”
   „Dacă mă uit în jur, spuse Miruna, ceva mă face să cred că mai ai de aşteptat câteva decenii ca să se întâmple schimbarea pe care o aştepţi. Mă refer la eliberarea cuplului din jugul căsniciei.”
   „Stai puţin!” replică grăbit Bleer. „Uiţi că deocamdată nu-i vorba decât de ficţiune. E aşa cum ţi-am spus: mă bucur să rămân în umbră şi să-l las pe el să vorbească în locul meu. În privinţa «jugului căsniciei»... să mă mai gândesc. Rămâne de văzut dacă mi-aş dori cu adevărat ca opinia publică să se schimbe şi să accepte cu uşurinţă ideea că bărbaţii şi femeile nu sunt făcuţi pentru unire veşnică. Cred că mai degrabă nu mi-aş dori să triumfe o asemenea opinie. Mai ales în situaţia noastră nu mi-aş dori-o... ştii cum se-ntâmplă, nu mi-aş dori deloc să învingă efemerul!... Tot ce îmi doresc acum este să nu ne trezim cu o bătaie în uşă!”
   Miruna nu păru amuzată de uşurinţa cu care el trecea de la închipuire la o situaţie reală — a lor. Îl privi cu seriozitate adânc în ochi, din poziţia ei, de foarte aproape.

   Da, a fost o femeie care m-a privit astfel drept în ochi, într-o împrejurare asemănătoare. Şi chiar ne temeam amândoi, în acele clipe, că cineva ar putea să bată în uşă.
   Să vedem...

   „Cine ar putea să bată în uşă?”
   Miruna îşi dorea să pozeze într-o femeie stăpână pe sine, dar nu era în totalitate convingătoare.
   „Dragă Miruna, niciodată nu poţi să excluzi cazul cel mai rău. Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să iei în considerare toate posibilităţile. Trăieşti frica dar o priveşti şi din afara ei. Încerci să rememorezi şi ce reprezenta pentru tine o bătaie puternică în uşă cândva, demult, în copilărie, când spaimele sunt fără margine şi te gândeşti că sunt situaţii când nici chiar cei ce te protejează zi de zi, familia... ştiu şi eu... rudele, doctorul familiei, la un moment dat ajung dintr-un motiv oarecare să nu o mai poată face. Dar acuma nu-i vorba de copilărie. Suntem oameni maturi şi ne aflăm într-o situaţie delicată.”
   „Delicată? De ce?”
   „Sau poate eu mă aflu într-o situaţie mai delicată decât tine. Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. O bătaie în uşă cu siguranţă pe mine m-ar afecta în clipa asta mai mult decât pe tine.”
   „Cred că înţeleg de ce spui asta.” Miruna rosti acele cuvinte cu subînţeles şi râse înfundat, amuzată, şi el îi simţi trupul scuturându-se uşor, trepidând ca de un gungurit pervers.
   „Ai deja ceva experienţă în materie de bărbaţi, nu?” o provocă Bleer.
   „Ar trebui să n-am? M-ai dori mai inocentă decât sunt?”
   Alunecau împreună în tunelurile şi în luminişurile intimităţii şi încercau să fie atenţi la senzaţii.
   „Ceea ce pricinuieşte neplăceri este nerăbdarea”, observă Bleer.
   „Te referi la noi amândoi? Sau îndeosebi la tine? Din nou!”
   „Oricum, nerăbdarea nu ne scoate afară din casă aici, în Europa de Est.”
   „Nu ştiu cum de poţi să te gândeşti la asemenea lucruri generale în asemenea momente. Să însemne oare că tu le savurezi mai puţin?”
   „Ba nu. Le savurez, dar într-o manieră intelectuală!” glumi el. „Alte femei mi-au reproşat tocmai nemişcarea!”
   „Nemişcarea, sau nerăbdarea?” vru ea să ştie.
   „N-are importanţă. Pentru mine nemişcarea şi nerăbdarea sunt ambele ipostaze ale extazului!”
   „Eşti pus pe glumă, Bleer”, gânguri din nou Miruna. Era acelaşi tremur care lui, fizic, îi făcea o mare plăcere. Ar fi provocat-o uzând de orice mijloc, doar s-o facă să gângurească.
   „Îţi mai arde de textele tale când stăm aşa, împreună?” se interesă Miruna.
   „Dacă te referi la reportaje, la cele pentru străinătate, le ştiu la loc sigur!” glumi Bleer. „La conţinutul lor deocamdată nu mă gândesc, înţelegi Miruna? Aproape am uitat ce-am scris acolo. Apropo, nici nu te întreb unde le-ai ascuns fiindcă...”
   „Încetează să vorbeşti despre texte, Bleer”, îl rugă moale Miruna. „Dacă pe tine te aruncă în extaz, pe mine mă perturbă.”
   „Ai dreptate. Iartă-mă. De fapt şi pe mine mă perturbă.”
   Ea se încordă, acaparatoare.
   „De fapt de unde ţi-a venit ideea cu hotelul Varvarei? Ai fost infidel faţă de femei şi ai vrut să te purifici printr-o analiză? Să afli de la ce ţi se trage?”
   „Nu cred că am fost mai infidel decât alţii. Deşi ca ziarist, în contact cu fel de fel de oameni, eşti supus tentaţiilor de tot felul, eşti tentat, ştii şi tu, să duci o viaţă mai... liberă. Nu?”
   „La fel ca şi actorii!” îl completă Miruna, în vervă.
   „Exact. Sau ca şi balerinii. Apropo, am avut cândva un prieten care, ca să mai câştige un ban, s-a angajat să facă figuraţie la teatrul de operetă...”
   „A, da? Chiar mă întrebam cine sunt oamenii pe care îi văd uneori pe scenă făcând figuraţie. Îmi închipui că trebuie să ai aventura în sânge ca să te tenteze să faci figuraţie la operetă.”
   „E într-adevăr un tip aventuros. Ţi-o spun cu o jumătate de gură.”
   „De ce cu o jumătate de gură?”
   „Fiindcă tot ce vorbim noi acum, în situaţia noastră, se spune cu o jumătate de gură!”
   „Aşa să fie, cum spui tu!” acceptă Miruna.
   „Şi revenind la prietenul meu... Mi-a povestit cât de mult l-a surprins viaţa frivolă pe care o duceau actorii acolo, mai ales dansatorii, ce chestii fără perdea îşi povesteau, la ce pipăială se dedădeau, fără pic de jenă şi fără nicio reţinere... Sincer, nu m-au atras niciodată femeile, cred, mai mult decât pe oricare alt bărbat. Dar în teorie infidelitatea mă interesează foarte mult. Asta pot să ţi-o spun cu mâna pe inimă. Nu ştiu de ce. Aşa că am imaginat povestea de care ţi-am spus. Nu-mi propun să fac niciun fel de descoperire scriind. De altfel, cred că ţi-am mai spus, în ficţiune orice «descoperire» mai mult strică. Ţin cont de asta şi îmi dau silinţa să scriu texte care să nu dea niciun răspuns. Şi nu doar în ficţiune strică «descoperirile». De multe ori dăunează chiar şi în viaţă. Lucrurile e de preferat să nu fie foarte clare...”
   „Asta s-ar putea să-i placă chiar şi Administratorului-general!”
   „A! nu mă refer la viaţa publică. În viaţa publică lucrurile ar trebui să fie perfect clare, sunt de acord cu asta.”
   Miruna îşi asemui mişcările aproape involuntare ale corpului cu cele ale vâslitului, când barca îşi ia avânt şi iese cu uşurinţă în larg. Iar mişcările lui erau concordante cu ale ei. Îşi încolăci braţele elastice pe după ceafa lui.
   „Spune-mi, Bleer, tu te consideri un bărbat cu experienţă? Sau, ca să nu mă acuzi că fac aluzie la sex — deşi, trebuie să recunoşti, am toată îndreptăţirea s-o fac! —, te consideri un om cu experienţă?”
   „Nicidecum”, răspunse el cu simplitate. „Dar din punctul meu de vedere, dacă ţi-ai dorit ceva şi n-ai obţinut, asta tot experienţă se cheamă că este. Experienţa neîmplinirilor. Sau a frustrărilor. Chiar aşa, nu diferă cu nimic de experienţa pozitivă.”
   „Dar ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată?”
   „Şi ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată tot experienţă ar putea fi. Cu condiţia să ştii ce nu ţi-ai dorit!” glumi Bleer.
   „Te mai aştepţi să bată cineva în uşă?” îl întrebă Miruna după câteva clipe de tăcere.
   „Ei, nu stau chiar cu inima cât un purice, dar am în vedere o asemenea eventualitate neplăcută”, mărturisi Bleer. „Orice împrejurare are în general mai multe ieşiri, ştii cum se spune. Şi viaţa are mai multe ieşiri. Nu poţi să le neglijezi. Câte speculaţii nu se pot face despre direcţiile în care o poate lua viaţa! Toate acele speculaţii se cheamă literatură, eu aşa cred. Dacă în istorie speculaţiile în general n-au ce căuta, adică în istorie n-are ce căuta «dacă», în schimb ficţiunea nici nu-i de conceput fără «dacă». Asta cuprinde şi bătaia în uşă!”
   „Dar nu te afectează prea tare, nu?”
   „Ce anume?”
   „Bătaia aşteptată în uşă.”
   „Asta ar trebui s-o simţi tu însăţi!”
   „Ceea ce simt eu este că da, nu te afectează”, îi făcu Miruna pe plac să recunoască. „Doar că te simt destul de încordat!”
   „Dar asta e bine, nu? Se spune că oamenilor nu le prieşte să se elibereze de orice frică.”
   „Înseamnă că noi aici, în Europa de Est, suntem în elementul nostru. Numai buni de invidiat!”
   „Mă simt aşa de bine împreună cu tine, spuse Bleer, încât uneori mă întreb de ce simt nevoia să mă manifest public. Toate planurile mele, sau aproape toate, ţi le-am împărtăşit, eşti la curent cu aproape toate personajele mele, nu-mi rămâne decât să le cizelez şi să le finalizez. Oare asta n-ar trebui să-mi ajungă?”
   „Sper că sunt o ascultătoare atât de bună încât să te stimulez să duci la bun sfârşit parte din scrierile tale.”
   „Absolut!” încuviinţă Bleer cu convingere. „Nu numai faptul că eşti o bună ascultătoare, ci simpla ta prezenţă mă inspiră. Mâine-poimâine o să începem să ne completăm reciproc, să scriem împreună.”
   „A, nu! asta nu!” protestă Miruna amuzată.
   „De ce nu? Au mai fost cupluri care au creat împreună.”
   „Au fost? Poţi să-mi dai vreun exemplu?”
   Bleer se gândi câteva clipe, dar gândul nu i se putu concentra la numele eventualelor cupluri pe care istoria literară le consemnase ca fiind de succes.
   „Nu-mi vine în minte niciun exemplu, dar te asigur că există. Şi chiar dacă n-ar exista, n-am nicio reţinere în a fi primul care o încearcă. Şi în general, pot să-ţi spun că nu mă prea descurajează contraexemplele. Dacă cineva a eşuat în cutare întreprindere, dacă de exemplu că n-a avut succes la revistele literare sau la edituri...”
   „Cum adică succes la edituri, Bleer? Păi la noi nu-i o singură editură în toată ţara?”
   „Aşa este, la noi scriitorul nu are de ales. Mă refeream la scriitorii străini, care au la dispoziţie nu-ştiu-câte edituri. Nu merge la una, încearcă la alta. Şi tot aşa.”
   „La noi adevărul e unul singur!” rosti Miruna cu o prefăcută sentenţiozitate. „Inutil să fie mai multe edituri şi acelaşi adevăr peste tot. Înţeleg că felul cum te exprimi, stilul — ceea ce se cheamă stil — e cu totul secundar!”
   Valul de râs care urmă îi făcu întregul corp să tresalte ademenitor. Dar pe Bleer nu îl luă pe nepregătite.
   „Într-adevăr, completă el, câţi redactori-desemnaţi atâtea gusturi, nici mie nu mi se pare normal!” Şi la rândul lui fu scuturat de un hohot de râs. „Trebuie să existe un gust universal, unul pentru toată lumea!”
   „Tot e bine că am uitat amândoi de ameninţarea bătăii în uşă! Şi văd că tu te menţii cât se poate de bine. Simt asta. E un exerciţiu benefic, la care cu toţii ar trebui să recurgem. În toate sferele vieţii cotidiene! Exerciţiul te oţeleşte! Nu mai tresari la orice stimul negativ. Nu-i aşa, dragă Bleer?”
   „Şi cuvintele care mă obsedează din când în când, şi pe acelea ţi le împărtăşesc. Deşi ele nu au semnificaţie decât în capul meu, în măsura în care se leagă de planurile şi de atracţiile mele, unele chiar nemărturisite.”
   Bunăoară acum, expresia care poate că s-ar fi potrivit cel mai bine ar fi fost: ZBUCIUMUL CORPULUI. Nu i-o împărtăşi însă Mirunei, chiar dacă ea ar fi acceptat-o negreşit, printre altele fiindcă era deja prea târziu să mai schimbe cursul firesc. A DĂRUI şi A PRIMI erau la rândul lor cuvinte foarte potrivite. Literele, de-ar fi fost să citească de pe o foaie de hârtie, i-ar fi jucat în faţa ochilor, ba chiar ochii s-ar fi închis — şi ochii lui, şi ochii ei. Dăruirea şi primirea trecură dintr-una într-alta şi nu mai trebuit decât să se aştearnă pacea. Pacea plină, care se săvârşea în intimitate şi, cu puţin noroc, fără bătaia bubuitoare în uşă. De data asta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Felix mundi* **

Indiferenţă benignă
   Sabin ar putea crede că s-a trezit întins pe-o bancă la întâmplare, dar dacă face un efort să se adune un pic, îşi spune că banca nu este una oarecare ci exact cea pe care şi-a luat-o drept ţintă cu ceva timp înainte — cu cât, nu se ştie —, că împrejurimea are unele particularităţi, că zacerea lui acolo are o istorie. Locul, acum că s-a trezit, îi este ca şi necunoscut, iar istoria nu se arată deloc plăcută pe măsură ce amănuntele ei îi revin în minte — exceptând poate începutul după-amiezii.
   Dar începutul după-amiezii a fost hăt, cândva.
   Deasupra se înalţă coroana înaltă a unui copac, iar în jur, prin umbra zilei toride, poţi să recunoşti un colţ dintr-o periferie a oraşului. La mică distanţă, clădirea veche a unei halte pe unde la orele dimineţii se perindă navetişti. Îşi aminteşte că îndreptându-se spre bancă, a trecut pe lângă acea clădire. Păduricea dintr-o latură a gării îi este oarecum familiară; gunoaiele care zac aruncate printre copaci sunt aceleaşi ca peste tot. Altădată ar fi ocolit pe departe un asemenea loc dar acum, în situaţia lui, banca i s-a ivit în cale ca un binevenit refugiu. Momentele mai îndepărtate ale istoriei lui de azi şi le aminteşte ca prin vis: a nimerit aici după ce a străbătut, clătinându-se, străzi complet necunoscute, cu totul în afara traseului obişnuit către serviciu. Servieta şi-a pus-o într-un capăt în chip de pernă, cu tot ce e înăuntru, s-a lungit ameţit şi epuizat, şi-a dorit să fie întâmpinat cu ceea ce ar putea numi indiferenţă benignă; totul în jur ar trebui de fapt să-i fie indiferent şi benign; iar acum se gândeşte la terasa unde în urmă cu ceva timp vacarmul creştea, tot mai confuz, cu fiecare pahar pe care el şi colegii săi îl dădeau pe gât.

Cuvintele mai întâi au fost importante. S-a vorbit de delictul de delaţiune, cineva a fost de părere că în acest caz este important în folosul cui este delaţiunea, altul a spus că delaţiunea e delaţiune şi că tot ce contează este perturbarea activităţii organizaţiei, Ce fel de organizaţie? a întrebat Petcu, e cumva Securitatea o organizaţie? Bineînţeles că da, metodele la care recurge sunt perfect legitime atâta vreme cât se încadrează în limitele Legii! Dar lucrător al Securităţii e una, şi delator cu totul altceva! Şi aşa mai departe. Chelnerii veneau tot mai des la masa lor să se intereseze de cerinţele clienţilor, şi nu doar că veneau, dar mai şi zăboveau suspect de zeloşi... Apoi cuvintele n-au mai contat deşi au continuat să zboare peste masă de la unul la altul, a contat doar zgomotul şi tăria, responsabilitatea dădea un pas înapoi, doi paşi, trei — chelnerii veneau şi plecau, se uitau cu un reproş viclean şi slugarnic dar unul nu scotea o vorbă; apoi n-a mai venit nimeni...
   Ia să le fi zis cineva că se uită la clienţi cu reproş viclean şi slugarnic! Să vezi ce s-ar mai fi îmbăţoşat! Instantaneu. Sunt cu toţii egali, astăzi. Dumnezeule, egali!
   Egali cu cine?
   Promisiunile adresate sieşi cu ceva vreme înainte, că avea să facă un efort să se debaraseze de viciu, s-au dovedit a nu avea bătaie prea lungă: poate că uneori e bine să te laşi dus de viciu, iar cei puternici şi hotărâţi n-au decât să-şi ia morala la pachet şi să se ducă dracului...
   Sabin se gândeşte la patul său de-acasă, la draperia pe care ar trage-o la fereastra dinspre stradă, la liniştea şi la izolarea din cameră. Ar fi minunat să se afle acolo. Să se închidă în camera lui şi nimeni să nu intre peste el. Nimeni... Dar până acasă e drum lung şi mai ales întortocheat. Partea proastă e că, la fel ca-ntotdeauna când trece peste o limită cu băutura, de îndată ce se-aşează îl cuprinde o ameţeală vecină cu leşinul. Aşa că n-are încotro, trebuie să meargă pe jos. Şi mergând, speră să-i mai treacă beţia. Totodată însă îi e groază să se imagineze străbătând pe jos tot oraşul, dintr-un capăt în celălalt. O metropolă întreagă plină de maşini, zgomot şi oameni închiondoraţi...
   Un chin nesfârşit.
   O rază de soare îi încălzeşte piciorul, gamba dezvelită între marginea şosetei şi manşeta pantalonului care s-a tras puţin în sus, undeva departe, în prelungirea trupului. Trupul său e acum la fel de lung cum şi-l vedea în copilărie prin binoclul aşezat la ochi invers, cu ocularul îndreptat spre lume.
   Sabin a închis ochii, a îndoit un braţ ca să ţină servieta strâns, să nu i-o tragă cineva de sub cap, având în acelaşi timp conştiinţa confuză că unei agresiuni brutale n-ar avea forţa să i se împotrivească. Întinzându-se pe bancă, a mizat însă pe lipsa de interes pentru persoana sa. Şi visele, şi speranţele au logica lor... Speranţele sunt probabil deplasate, dar visele nu, aici la periferie, unde străzile se golesc de lume la ora plecării la serviciu, şi se animă din nou pe înserat. Aici în lumea periferiei beţia e un lucru obişnuit, nu atrage atenţia. Probabil că pe asta a şi mizat. Dar dacă cineva de prin partea locului s-ar opri să-l studieze cât de cât, ar observa negreşit că, în ciuda situaţiei sale deplorabile, e îmbrăcat totuşi altfel, arată altfel şi deci nu-i unul de-al lor. Ceea ce n-ar fi în favoarea sa...
   A aţipit din nou?...
   Somnolenţă, sau vertij? Sabin alunecă dintr-una într-alta, ca într-un joc pentru copii cu traseu presărat de capcane şi de stimulente, unde mărimea saltului figurinei de plumb este la cheremul zarului. Uneori nu se mai împotriveşte. Timpul, aici la margine de oraş, se scurge altfel. Te fură... Plăcerea şi amărăciunea se confundă cu durerea şi cu regretul...
   Nimic nu durează dar, în acelaşi timp, din transă nu poţi să ieşi. Ieşirea durează, nu se mai sfârşeşte, prelungind chinul şi transa. Ceea ce simte mişcându-se la o oarecare distanţă sunt oare oamenii în drum spre gară? Navetiştii? Sau cei ce deja au ajuns pe peron şi aşteaptă ca trenul să fie tras în mica haltă fără puncte cardinale? Dar oamenii, din păcate, nu se mai mişcă. Dacă s-ar mişca, ar putea fi sigur că nu-i dau atenţie. Ceea ce şi-ar dori mai mult decât orice. Nu, nu mai mult. Mai mult decât orice şi-ar dori să fie în patul său, cu draperia de la fereastră trasă, despărţindu-l de lume...
   În jurul lui sunt acum oameni. Oameni care nici nu se îndreaptă spre peron, nici nu par a aştepta trenul. Mai degrabă îl aşteaptă pe el să se trezească din beţie. Ceea ce era cel mai rău s-a întâmplat.
   Sabin întredeschide ochii.
   Acei oameni stau la o oarecare distanţă, cu privirea aţintită spre el. Simte că le trezeşte nu interesul ci mai degrabă ostilitatea. Poate şi dispreţul... totuşi. Ar putea evita, ar putea fugi din calea dispreţului lor. Ar fi poate de-ajuns, dacă ar fi s-ajungă la un schimb de cuvinte cu ei, să nu facă vreo aluzie la studiile lui înalte pentru a nu le trezi invidia. Dar cine se gândeşte la aluzii? Oamenii simpli, la fel ca şi cei de odinioară, din cartierul unde a copilărit, s-ar arăta reticenţi dacă, printr-o întâmplare neplăcută pentru toată lumea, ar ajunge să-i cotrobăiască prin geantă şi ar da de formularele cu antetul Baroului. Nu doar reticenţi, ci de-a dreptul ostili. Are nevoie de intuiţie, de inspiraţie. Pentru ei, el nu este decât un intrus, pe seama căruia sunt înclinaţi să pornească dintr-o clipă într-alta comentarii deşucheate, încă înainte să-l vadă trezindu-se din somnul lui alcoolic... Nu dorm, oameni buni, îi vine să spună... Somnul alcoolic e doar pe jumătate somn şi niciodată nu seamănă cu ceea ce fiecare crede că îşi aminteşte din propria sa experienţă. Aici propria experienţă nu are nicio valoare... Degeaba vă gândiţi la servieta mea de sub cap. Va trebui să vă gândiţi mai întâi serios la semnificaţia cuvântului tâlhărie în instanţă. Judecătorii sunt foarte sensibili la acest cuvânt, şi opinia publică nu mai puţin. Nici să nu vă treacă prin cap vreo circumstanţă atenuantă. Nu există aşa ceva, credeţi-mă pe cuvânt! Mutaţi-vă gândul de la circumstanţa atenuantă...
   Sabin nu îndrăzneşte să deschidă ochii. Dar dacă totuşi o face, în jurul său nu zăreşte pe nimeni.
   Iuţi la vorbă de felul lor, sunt iuţi de multe ori şi la faptă...
   ...Cum era şi tatăl lui Titi Rujoiu, Măcelarul, la două case distanţă, pe strada lor. Unde stăpâni erau bărbaţii. Unde femeile erau absente din viaţa străzii, iar fetele, care încă nu deveniseră femei, îşi înfrânau până şi curiozitatea. Nimeni de pe strada lor nu spunea vreodată Am avut noroc, decât doar dacă ieşea teafăr dintr-o încăierare cu cuţitele.
   Am avut noroc? Nu exista aşa ceva...
   ...După cum nici astăzi Sabin nu găseşte vreun motiv să spună Am avut noroc. Presupune doar că oamenii aceia se holbează la el şi simte, ştie, că dacă ar veni din partea lui vreo întrebare, nu s-ar grăbi să răspundă... Ştie că un singur lucru l-ar putea salva de la dezastru: să strângă servieta cu mâna dar în acelaşi timp să n-o facă prea ostentativ, pentru a nu-i stârni. Nici acum, nici cu ani în urmă, în copilărie, nimeni din oamenii aceia nu avea vreo temere că ar putea spurca vreun lucru prin purtarea lor, prin ce spunea sau prin ce făcea. Tatăl lui Titi Rujoiu, Măcelaru’, mătăhălos cum era, cu ceafa grasă, ca de porc, mereu cătrănit, provoca pe stradă scandal după scandal, după care se retrăgea fără prea multe regrete prin fundătura lui, acasă, în maiou, cu capul în pământ. Sabin nu s-a întrebat niciodată care erau motivele acelor scandaluri, din ce anume se iscau. Dacă astăzi, amintindu-şi, se întreabă, pe atunci toate acele întâmplări stăteau în firea lucrurilor: tatăl lui Titi Rujoiu, Măcelaru’, trebuia să facă scandal pe stradă şi să se încaiere cu vecinii şi cu verii săi. De bună seamă nici alţii nu se întrebau prin vecini, doar ieşeau pe la garduri zgâindu-se ca la spectacol. Şi numai dacă se ajungea la cuţite, se încumeta să iasă în stradă câte unul mai curajos şi să sară să-i despartă.
   Şi totuşi lui Sabin, Măcelaru’ nu i-a adresat niciodată vreun cuvânt răstit. N-avea timp de el. Şi-l aminteşte ieşind duminica la braţ cu consoarta, mama lui Titi, îmbrăcat îngrijit, parfumat, proaspăt ras, cu acel obraz negricios, caracteristic bărbaţilor încă tineri, cu barba foarte deasă. Iar în noaptea de Înviere, se întorcea acasă, în mână cu lumânarea aprinsă, ferindu-i cu mâna flacăra de vânt, având un comportament de elefant domesticit. Titi pe lângă ei, şi el cu o lumânare aprinsă, împreună cu maică-sa şi cu tot familionul, care arăta mai unit ca niciodată; uitau de gâlcevi şi de ameninţări.
   Era şi Mişu Bratosin, vărul lui Titi, pe-acolo prin vecini. Venea acasă la ei şi mama lui Sabin, curioasă, l-a întrebat o dată cu ce se ocupă taică-său. E croitor, răspundea Mişu. Mama lui Sabin era în continuare curioasă şi se interesa dacă atelierul de croitorie are firmă; grăbindu-se să adauge şi totodată să se scuze: Nu te întreb asta cu gândul la fisc, puiule, Doamne fereşte, stai liniştit, nu-i treaba mea. Doar că n-am văzut acasă la voi niciun fel de activitate, clienţi să vină la croitorie sau să plece cu haine noi şi aşa mai departe, mă-nţelegi? Sau poate nu lucrează acasă?... Ba da, întărea Mişu, tata lucrează acasă, cum să nu! Puteţi să veniţi şi dumneavoastră să comandaţi la noi... Şi imediat, fâstâcindu-se, se corecta: Adică vreau să spun, la tata! Tata nu se ascunde de nimenea. Coase pentru toată lumea şi nimenea nu s-a plâns niciodată că nu lucrează bine... N-am zis că n-ar lucra bine, puiule! îl asigura, prevenitoare, mama lui Sabin...
   ...E ciudat că toate acele discuţii de pe la începuturile copilăriei i s-au păstrat în amintire. Aproape cuvânt cu cuvânt.
   ...Ba chiar lucrează pe bani foarte puţini! se însufleţea Mişu, mult prea volubil pentru un copil de vârsta lui, în a-i aduce elogii tatălui său. La mulţi nici nu le ia bani! Deloc!... Cum aşa! se minuna mama lui Sabin, privindu-l cu drag, molipsindu-se, generoasă, de entuziasmul copilului... Nu le ia niciun ban la ăi mai săraci, vreau să zic, explica Mişu Bratosin. Le face paltoane şi pantaloni golf. Pe degeaba, zău, nu vă mint!...
   ...Oamenii de la periferie stau în jurul lui, şuşotesc, de fapt sunt mai degrabă tăcuţi, nu înaintează spre el, păstrează o oarecare distanţă, dar cât e de sigură neintervenţia lor?...

   Indulgenţă universală
   Maică-sa a rămas pe gânduri. Încearcă să înţeleagă dacă generozitatea croitorului Bratosin se explică prin asocierea în cooperativă, de care se vorbea tot mai insistent de o vreme. Oamenii nu îşi prea băteau capul să înţeleagă. Pentru ei totul se reducea la gratuitate: gratuitatea era o victorie şi nu se gândeau că orice gratuitate îşi are preţul ei. Pentru mama lui Sabin era vorba de o îndulcire a asperităţilor sociale printr-o anume indulgenţă universală a unuia faţă de celălalt. Nu îi putea explica unui copil cum vedea ea lucrurile în profunzime, dar s-ar fi mulţumit să vadă că o lume nouă prindea contur. În definitiv periferia, unde locuiau pe atunci şi ei, era mare, aproape necuprinsă, nu era necesar să se cunoască chiar toţi între ei...
   În lumea lor periferică beţia e păcatul cel mai puţin greu dintre toate. Îl acceptă până şi nevestele, inclusiv lăsându-se bătute şi neîndrăznind să-şi spună oful decât cel mult una alteia, peste gard, la ore când bărbaţii nu le sunt acasă, pe şuşotite şi cu teamă... Acum ele, femeile, nu sunt de faţă... Niciodată nu sunt de faţă în asemenea situaţii când domină curiozitatea faţă de câte un intrus...
   Şi Sabin a fost parte din lumea periferiei înainte să se ridice, împreună cu alţii câţiva, foarte puţini, care au reuşit să părăsească pentru totdeauna acea lume. Ar fi poate înclinat să spună că s-a smuls dacă nu şi-ar aminti că de fapt totul s-a produs cumva de la sine, aproape fără nicio zbatere, şi, în plus, că ceea ce lăsa în urmă nu-i stârnea defel aversiune. Cum ar fi să se lase cuprins de aversiune faţă de unii cu care a bătut mingea pe stradă cât au fost vacanţele de lungi? Cum ar fi să simtă aversiune faţă de Titi Rujoiu, vecinul său cam de aceeaşi vârstă, poate doar cu vreun an-doi mai mare, fecior de măcelar, c-un tată mătăhălos şi cu ceafa groasă şi mereu cătrănit dar care...
   ...Şi aşa mai departe.
   Întredeschide ochii şi, în voltele ameţelii, îi vede pe oamenii periferiei cumva apatici. Nu-i mai acordă aproape nicio atenţie. Pare că au uitat de el şi că stau de vorbă între ei despre ale lor. Doar că n-au plecat. Niciunul nu mai stă cu privirea aţintită spre el.
   La fel ca şi acum...
   ...Sabin stătea întins... dar nu pe scândura tare a băncii ci în mijlocul terenului de fotbal, pe burtă, cu faţa într-o parte şi braţele întinse în cruce. Iarba gazonului era rece şi mătăsoasă şi tremura uşor în adierea vântului. Razant cu firele ierbii vedea dintr-un unghi neobişnuit piciorul gardului de plasă de sârmă care împrejmuia terenul separându-l de tribună şi de galerie; vedea băncile de jos ale tribunei, picioarele băieţilor de-o seamă cu el, goale până mai sus de genunchi, dincolo de plasa de sârmă, stând în picioare, cu toată atenţia lor jucăuşă îndreptată spre joc, tuşa trasă peste iarbă, care de foarte aproape se vedea ca o fâşie de stropi albi, ca o cale lactee de var... Închidea ochii... Auzea strigătele înfierbântate ale jucătorilor prinşi în dansul vijelios al jocului, bufniturile surde ale ghetelor izbind mingea, toate la distanţă de el, ocolindu-l într-un soi de vârtej care, câtă vreme stăteai cu urechea lipită de pământul rece, nu părea să aibă vreo logică...
   ...Sabin nu numai că l-a crezut pe cuvânt pe Mişu Bratosin în privinţa mărinimiei tatălui său, dar îşi aminteşte că el însuşi a beneficiat de ea când, peste vreo doi ani, părinţii i-au comandat croitorului Bratosin, pentru el, o pereche de pantaloni bufanţi. Sabin era pe-atuncea un băiat de vreo treisprezece ani şi deja începuse să nu-i fie indiferentă croiala îmbrăcămintei, cum se-ntâmpla până de curând. Iar când să-i plătească, croitorul i-a spus tatălui său Lasă, vecine, îmi dai altă dată banii. Sau poate îmi faci şi dumneata un serviciu, cine ştie. Şi-atuncea suntem chit — a râs el. Şi a adăugat în încheiere: Trebuie să ne ajutăm unu’ pe altu’, ca-ntre vecini!... Dar de vreun serviciu Sabin nu îşi aminteşte să se fi ivit vreodată ocazia ca ai lui să i-l facă pentru a fi chit.
   Dar veneau şi alţi meşteri de prin cartier...
   Desigur, legăturile şi întâmplările îi priveau aproape numai pe cei mari. Sabin era însă nevoit să recunoască şi totodată admira la ei puterea de a trece peste simpatie şi antipatie; ceea în lumea lor, a copiilor, nu se prea întâmpla. Trecând dincolo de simpatie şi de antipatie, oamenii mari aveau negreşit un ţel — totdeauna îl aveau —, pe care îl urmăreau cu perseverenţă, spre deosebire de ei, copiii, care se lăsau duşi de pripeală şi de câştigul imediat. Oamenii mari, pe lângă că făceau tot felul de munci de mare folos pentru semenii lor, erau profesori şi doctori; Sabin avusese deja de multe ori ocazia să vadă cu câtă abnegaţie îşi puneau priceperea în slujba celor mulţi şi neajutoraţi.
   La nevoie, domnul Tudoroiu, tatăl lui Sabin, chema fel de fel de alţi meşteri, ba să le repare instalaţia de apă, ba să le verifice racordul la gaz metan; sau pentru cine ştie ce alte lucrări... Sabin îşi aminteşte de Zisu — meşter bun la toate. În salopeta lui albastră, mereu spilcuit, atât cât poţi fi spilcuit într-o salopetă (dar meşterul Zisu era!), mereu cu zâmbetul pe buze sub mustaţa stufoasă şi încă aproape neagră, căra după el trusa de scule, o cutie pătrăţoasă, rigidă, de piele înnegrită şi scorojită, fără capac, pe care o ţinea de o curea trecută peste umăr. Toate cele zdrăngăneau în ea când o cobora de pe umăr şi o trântea jos la picior — chei fixe, chei tubulare, cleşti, şurubelniţe, cutiuţe şi borcănaşe cu unsoare, şaibe şi mufe de toate mărimile — un tezaur de luciri metalice şi unsori acea cutie de-a dreptul magică a meşterului Zisu... Tatăl său îl chema uneori să le repare un robinet care picura, sau să le desfunde o chiuvetă, sau să le întărească balamaua de la o uşă; şi invariabil vizita meşterului se termina cu întrebarea venită din partea tatei Ei, meştere, ia zi, cât îţi datorez?... La care Zisu răspundea de fiecare dată A fost plăcerea mea, domnule Tudoroiu... Tatăl lui Sabin nici că insista. Ceea ce nu-l împiedica s-o ia de la capăt la următoarea vizită a meşterului şi să-l întrebe cât îi datorează. Iar după plecarea acestuia se lansa în tirade elogioase la adresa meşterilor care înţelegeau să-i ajute pe semenii lor la nevoie, şi ajungea bineînţeles la generalizări dulcege despre toţi oamenii şi despre toate meseriile, pe care Sabin le împărtăşea cu inima încălzită de soarele spiritului de caritate universal.
   Ei, dac-ar fi toţi aşa!...
   Păi stai să vedem, poate că sunt!... Lucrurile nu se opreau aici.
   Toţi aceşti meseriaşi — Zisu, la fel ca şi croitorul Bratosin, care era cumnat cu măcelarul Rujoiu, soţiile lor fiind surori —, alături, poate, de alţi meseriaşi de prin cartier, se întâlneau la fiecare sfârşit de săptămână acasă la meşterul rotar Pantazi, fostul meşter de fapt, fiindcă cu vreo doi ani înainte suferise un atac cerebral care făcuse din el un handicapat şi nu mai era în stare să-şi ţină gospodăria, nici chiar cu ajutorul neveste-si. Fiindcă sunt într-o gospodărie treburi cărora femeia nu le poate face faţă. Şi atunci toţi acei meseriaşi îl ajutau la treburile gospodăreşti, adică îi tăiau lemnele şi le aşezau în stive pentru la iarnă, îi săpau grădina, curăţau pomii de omizi şi de uscături, coseau iarba, dregeau gardurile vechi, şi toate celelalte munci necesare într-o gospodărie. Toţi acei meseriaşi îi erau prieteni devotaţi fostului meşter Pantazi şi nu-i cereau niciun sfanţ pentru toată osteneala lor de sâmbătă seara şi duminică dimineaţa. După care, pe vreme frumoasă, după ce se isprăveau muncile se aşezau cu toţii în curte, fiecare pe câte o buturugă, rezemaţi cu spinarea de zidul casei, şi sporovăiau liniştit la un pahar de vin. Căci din fericire atacul cerebral îi lăsase meşterului Pantazi intactă capacitatea de a vorbi. Lui Sabin vorba lor domoală, pe care o auzea de fiecare dată când trecea prin dreptul curţii meşterului Pantazi, îi era cu adevărat plăcută. Încetinea pasul doar ca să-i audă sporovăind, ba chiar zăbovea pe trotuar, în apropierea gardului, prefăcându-se că aşteaptă pe cineva, şi trăgea cu urechea. Niciodată nu mai întâlnise Sabin oameni care să stea la taifas înconjuraţi de atâta linişte.
   La ei în cartier toţi se cunoşteau între ei, peste mai multe case, uneori chiar peste câteva străzi. Un vecin de pe strada Arcaşul-Nou, unul Ivănescu, a avut ideea să organizeze un fel de troc cu alimente între locuitorii cartierului. Ivănescu a avut iniţiativa să facă o listă cu ce-i prisosea fiecăruia pe la gospodărie. Şi încă o listă cu nevoile fiecăruia, astfel ca oamenii să poată face schimburi între ei, totul fără niciun ban: tu îmi dai mie, eu îţi dau ţie şi socotim că toată lumea iese în câştig. Mai mult decât atât, acelaşi vecin inimos s-a oferit să ţină la zi cele două liste pentru ca cineva în nevoie să nu fie obligat să umble din poartă în poartă şi să-ntrebe. Omul în nevoie urma să vină la Ivănescu şi să-l întrebe cine are disponibil alimentul cutare, după care să se ducă drept la ţintă. Pentru o asemenea iniţiativă nu era nevoie să fii meşter. Se ştia că vecinul este contabil la o fabrică de tricotaje. A fost întrebat dacă la el la fabrică se practică sistemul schimburilor. Ivănescu a răspuns că şi salariaţii de acolo au în vedere un troc cu alimente în viitorul apropiat dar că deocamdată toată atenţia lor se îndreaptă spre cantină şi spre o creşă pentru cei cu copii mici, ambele gratuite, vezi bine.
   Mai era un vecin, unul Vidraşcu, pe strada Secerei, paralelă cu Arcaşul Nou, care a avut ideea să facă un inventar al camerelor disponibile pentru a primi în gazdă călătorii veniţi cu diverse treburi la ei în cartier...
   O, Doamne!

   Lumea uneltitorilor de bine
   ...Sabin nu mai e sigur că ar vrea să ajungă în patul său drag de-acasă, sau ar prefera mai degrabă să se întoarcă cu ani în urmă, în lumea uneltitorilor de bine de odinioară. I se topeşte sufletul de dragul acelor planuri ţesute în jurul său pe vremea când era băietan... acum, că trăieşte o experienţă aproape psihedelică pe drumul său către casă; fiindcă totuşi, mai devreme sau mai târziu, va ajunge şi acasă — un drum de hotar între Infern şi Paradis. Şi de ce Paradis? Pentru că totul este la urma urmei ca un vis straniu, printre oameni care nu se ştie dacă mai trăiesc, cărora le pasă sau le-a păsat de starea semenilor, chiar şi de beţia lor, de umbletul lor pe şapte cărări şi n-au avut nicio intenţie să jefuiască.
   ...Tot felul de iniţiative s-au ivit atunci, cu ani în urmă... Sigur, a fost cât se poate de binevenită ideea de a oferi celor veniţi cine ştie de pe unde o cameră unde să stea în gazdă, mă rog, o zi sau două — sau trei. Şi să nu mai arunce banii pe hotel; unde condiţiile de cazare poate că erau mai bune, dar cu siguranţă nu cu mult mai bune; fiindcă oferta hotelului includea şi singurătatea, nedorită, trebuie spus — singurătatea pe care periferia o excludea din capul locului în modul cel mai prietenesc cu putinţă. Nu-i aşa?...
   Dar ce să mai spunem de iniţiativa vecinului Găvoiu, de pe strada Aurorei, care s-a gândit la mijloacele de locomoţie? Şi nu la automobile s-a gândit, fiindcă prea puţine automobile existau pe atunci în cartier. Ci la biciclete. Cele modeste şi poate şi vechi; dar cu cât drag îngrijite de proprietarii lor! dar care nici ele nu erau prea multe la număr. Aşa că vecinul Găvoiu, care era inspector şcolar, vorba aceea, om dedicat educaţiei şi bunelor rânduieli la şcoală, dar şi în afara ei, s-a gândit la o listă a bicicletelor disponibile în cartier. Nu şi la o listă a celor care aveau nevoie de biciclete fără să aibă una a lor. Căci de bicicletă de cele mai multe ori nu poţi să ştii din timp dacă şi exact când o să ai nevoie. Pur şi simplu te trezeşti că ai un drum ceva mai lung de făcut în oraş. Să iei taxiul? Te costă de te usucă!... Sigur că lista cu bicicletele disponibile a fost cât se poate de folositoare. Nu era un schimb, adică cei ce nu aveau biciclete nu puteau oferi nimic în loc. Dar oare nu tot aşa a fost şi în cazul pantalonilor bufanţi pe care Sabin i-a primit în dar — s-ar putea spune — de la croitorul Bratosin, tatăl lui Mişu? Deşi în acel caz darul a constat doar în manoperă, nu şi în material, pe care părinţii lui Sabin l-au cumpărat de la un magazin de textile de pe Strada Principală. Contraserviciul din partea beneficiarului bicicletei împrumutate se amâna, cum s-ar spune, până la o dată neprecizată; dar care în niciun caz nu condiţiona tranzacţia, tocmai în asta stătea frumuseţea gestului. Şi frumuseţea tuturor gesturilor de acest fel, care au fost făcute în acei ani, în cartier... Dumnezeule mare!
   ...Nu vreţi să mergeţi acasă, domnule? Sabin aude întrebarea venind dinspre grupul de oameni care continuă să-l înconjoare păstrând acea minimă distanţă, ca la început. Întredeschide ochii şi îşi înalţă un pic capul — nici nu poate prea mult. Cineva s-a desprins de grup şi s-a apropiat de banca pe care el stă întins. Necunoscutul nu pare convins că intrusul căruia i se adresează — adică Sabin — l-a auzit. Întinde mână, îl atinge uşor pe umăr, şi repetă oferta: Am putea să vă ajutăm dacă doriţi. Sabin murmură Mulţumesc... Imediat... Doar un pic vă rog să mă aşteptaţi... Celălalt se apleacă spre Sabin: Ce-aţi spus, domnule? Se pare că de data asta chiar nu l-a auzit.
   ...Se aştepta cineva ca ei, oamenii şcolii, să rămână de-o parte? Sabin nu îşi aminteşte să fi venit vreo sugestie de întrajutorare din partea profesorilor. Pur şi simplu ei, elevii cei mai buni din clasă, trebuiau să vadă ce şi de ce nu merge cu unii din colegi şi să-i ajute pe cât posibil să ajungă cu bine la capăt de an. Măcar fără corigenţe, dacă note bune era prea mult să le ceri. Sabin îşi aminteşte că în calea bunelor sale intenţii s-au ivit piedici neprevăzute. Cineva a avut o obiecţie. Să fi fost Dorel Stanciu?... Cum adică să-i ajutăm pe cei slabi? Ce înseamnă slabi? Nu-i ajută mintea, sau nu au destulă voinţă? Nu-i drept să-i discriminăm băgându-i într-o categorie suspectă. Poate că dacă unii nu-s buni la matematică, în schimb se descurcă perfect la ştiinţele naturii. Şi invers... Da, Stanciu avea dreptate, era şi ăsta un punct de vedere. Din fericire însă, piedica n-a fost una persistentă, fiindcă foarte curând au găsit calea cea mai bună să le vină în ajutor. Şi pe deasupra s-au ales şi cu o discuţie interesantă despre defectele şi meritele unor colegi de clasă pe care poate că până atunci îi priviseră cu indulgenţă. Şi indulgenţa, da, ea era degradantă. Nimeni nu merita să fie privit cu indulgenţă. Sau cu nepăsare. Şi ăsta a şi fost câştigul. Pentru toţi, nu numai pentru colegii de clasă, ci şi pentru ceilalţi, din toată şcoala. Şi poate şi din celelalte şcoli din cartier...
   Ehei, ce vremuri au fost!...
   ...Hei, domnule!... Sabin n-are nevoie să i se reamintească ce trebuie să facă. Ştie că oamenii periferiei îi oferă ajutorul lor... Capul liniei e la doi paşi, i se spune. Tramvaiul 10. Vă convine 10? Cu el ajungeţi chiar în centru, la Piaţa Decebal. Staţi în centru? În ce cartier staţi?... Sabin mormăie ceva şi se ridică anevoie de pe bancă, rămânând aşezat... Să nu vă uitaţi geanta, îi atrage atenţia necunoscutul care încearcă să-l ajute.
   Toată acea mulţime de oameni se pune încet în mişcare, astfel că Sabin ştie încotro trebuie să se îndrepte: în aceeaşi direcţie în care se deplasează mulţimea. Caldarâmul e denivelat, cu gropi pline cu apă, şi Sabin se întreabă când dumnezeu a plouat... Puteţi să mergeţi? e întrebat. Din mulţime nu vine nicio vorbă ironică, doar şoapte fără nicio coloratură personală. Îl încearcă, pentru prima oară după mulţi ani, un ciudat sentiment de solidaritate cu toţi aceşti oameni străini de lumea lui. Da, sigur, ar putea exista un asemenea sentiment, de ce nu? Urmăreşte sub pasul său piatra cubică pe jumătate acoperită de noroi uscat a caldarâmului. Şi îşi urmăreşte propriile-i picioare. Îşi încordează atenţia şi se uită în jos cum piciorul său se îndreaptă spre o anumită piatră cubică şi până la urmă ajunge să calce pe alta. Capra calcă piatra... Hălci de caldarâm fug pieziş şi se clatină fără niciun zgomot. Piatra crapă-n patru... Cu groază îşi surprinde conştiinţa spunându-i că e mai rău decât înainte de a se întinde pe bancă în acea margine de periferie de metropolă cu oameni sărmani ataşaţi de interioarele caselor lor mai mult decât modeste, pe care probabil nu-i va fi dat să le vadă vreodată. Dar măcar sunt ale lor, şi sunt aici, la îndemână, şi oamenii periferiei se pot bucura şi chiar se bucură de ele. Mai mult ca oricând ar vrea să fie la el acasă şi să vadă veioza aprinsă la capul patului, cu lumina ei odihnitoare de sub abajurul roşu... Şi nimeni să nu-i tulbure odihna însingurată...
   Nimeni...
   Aveţi un tramvai chiar acum în staţie. 10. E bun 10?... M-aţi mai întrebat, îi vine să le răspundă. Oricare e la fel de bun dacă...
   S-a gândit că va trebui să străbată tot oraşul pe jos şi iată-l acum suit într-un tramvai. La un capăt de linie care nu se ştie nici unde începe, nici unde se termină. Dacă se termină undeva. Ei bine, fie ce-o fi.
   Într-adevăr, o experienţă psihedelică...
   Dacă acasă o să fie întrebat ce-i cu el, o să ceară păsuire pentru răspuns. Lasă-mă până mâine, o să-i spună. Deşi a doua zi dimineaţă ştie că o să se trezească singur... Fără nicio durere de cap... Speră Sabin... Dumnezeule, dar până mâine dimineaţă o veşnicie întreagă trebuie să se scurgă însoţindu-i enorma dificultate a a-şi duce viaţa...
   Se vorbeşte cu glas coborât în tramvai, chiar în şoaptă, capete se leagănă pe linia denivelată, toate în acelaşi timp — şi probabil şi al său odată cu celelalte —, fiindcă aici la periferie toate cele sunt denivelate şi dezechilibrate, de nu mai ştii nici până unde ţine periferia şi nimeni nu poate să tragă o linie de demarcaţie clară şi să spună gata, până aici a fost periferia, s-a terminat odată cu strada cutare... Nu, nimeni nu poată să tragă un asemenea hotar... Noroc pentru Sabin că a găsit măcar loc pe scaun, fiindcă aici n-are cine să facă liste cu cei ce au nevoie stringentă de locuri şi cu cei ce au de oferit locuri, temporar, cât se află omul în mare dificultate...
   Strident răsună sirena unei ambulanţe, care negreşit salvează o viaţă în timp ce trece prin apropiere, îndreptându-se spre un loc unde oamenii au făcut liste pentru troc, unii care au nevoie de viaţă, şi alţii care au de dat, ce? Nu, nu o viaţă, ci pricepere şi dragoste spre a veni în ajutorul semenului... E ca şi cum ar sta lungit pe iarba gazonului, în centrul terenului de fotbal — ar sta lungit, cu mâinile întinse în cruce, părăsit şi mai ales neajutorat, şi jucătorii, deşi prinşi cu tot sufletul în joc, ar arăta o minimă atenţie pentru persoana lui şi ar avea grijă să-l ocolească în timp ce aleargă urmărind cu înverşunare mingea, şi nu l-ar lovi din greşeală fiindcă lor, în starea lor de veghe supraconştientă, nu le vine greu să constate că pe lume mai e cineva în suferinţă, cineva căruia îi prinde bine chiar şi cel mai mic semn de... De dragoste? Nu, doar un semn de solidaritate, care nu costă nimic...

   Plute prea mici
   M-am săturat să te tot văd pozând în victimă! Pozează de-aci înainte în faţa pereţilor goi! Din câte te cunosc, nu cred că te interesează unde am plecat. De aceea sunt sigură că n-ai să mă cauţi. Cu atât mai bine. Săptămâna viitoare trimit pe cineva după o parte din lucrurile mele. Le-am pus de-o parte lângă şifonier. La fel şi pe cele de la bucătărie. Sper să nu avem pretenţii absurde.
   În viaţă se mai comit şi greşeli. Dacă ţii neapărat, îmi asum eu totul. Nu mi s-a părut că tu ai fost vreodată în stare să-ţi asumi ceva.
   T.

   Sabin desprinde bileţelul de pe rama cuierului.
   E adevărat că lucrurile cele mai urâte se spun de la distanţă? Din biografie lipsesc fragmente. Se păstrează ce a fost frumos, cele înjositoare şi umilitoare se şterg de la sine. Dacă ai scrie câte un bileţel pentru fiecare, n-ai şti cine l-a scris, cui îi este destinat şi cine se minte pe el însuşi. Are vreun rost să alegi?
   Bărcuţe de hârtie... în ploaia de primăvară. Stropi mari le înmoaie şi le scufundă. Una câte una se duc la fund şi apar lacunele memoriei...
   Sabin presupune doar că uneori gândurile se citesc, poate chiar şi de la distanţă, şi dorinţa lui să vadă lumina de la veioză aşternându-se odihnitor de sub abajurul roşu uite că i s-a împlinit... Există şi aici câteva lacune ale memoriei. Poate că până la urmă cineva l-a adus cu taxiul până la uşa blocului, poate chiar l-a însoţit în lift până la etajul... Şapte? Şi l-a lăsat în faţa propriei sale uşi închise. Poate că l-a ajutat şi să-şi scoată cheile din buzunar...
   Dar acum e în pat, în fine. Şi, slavă Domnului, patul stă nemişcat. Trupul şi-l simte greu şi inert, gata să fie primit dintr-o clipă într-alta în uitarea somnului... Tot a fost el învinuit că nu-şi asumă nimic. Nu şi-o asumă nici pe asta. Într-adevăr, nu-şi asumă nimic.
   Unele vinovăţii sunt o nimica toată în comparaţie cu altele. În ciuda greutăţii de plumb a corpului, totuşi somnul se lasă aşteptat. La ce să se gândească mai întâi? Amintirile din trecutul recent sunt plute prea mici ca să se agaţe de ele. Meşterii din trecutul îndepărtat au rămas prea departe... Ziua de ieri? Oricât ar fi fost de complicată, Sabin simte că, infiltrată în el, încă nu s-a consumat în profunzimea fiinţei sale şi că în zilele următoare se va tot scurge, puţin câte puţin, din el, şi tot nu-i sigur că nu va lăsa nicio urmă în anii ce vin...
   Sabin se întoarce pe spate şi priveşte în tavan, destins... Ceasul său drag ticăie imperturbabil... Imagini şi gânduri din ajun încep să i se perinde prin minte... Ce gară să fi fost aceea în vecinătatea căreia s-a întins pe bancă? În ce comună suburbană? În ce cartier?... Sabin n-are nicio intenţie să încerce să reconstituie traseul începând de la terasa unde s-a întins la băutură cu colegii. Mai bine aşa, să rămână totul învăluit în mister. Probabil că nu va povesti niciodată nimănui nimic din ce i s-a întâmplat... De unde oare acea mulţime de oameni de la periferie? A fost reală sau doar i s-a năzărit?... Apoi gândul îi zboară senin la cartierul periferic unde a locuit în copilărie, la prietenul său Mişu. Tatăl său parcă era într-adevăr croitor. Dar la el să-şi fi lucrat oare perechea aceea de pantaloni bufanţi? Ce modă caraghioasă pe-atunci! Pantalon prins sub genunchi cu elastic şi gamba lăsată doar în ciorap, iarna pe ger. E drept că acel elastic, şi odată cu el cracul, putea fi coborât şi până deasupra ghetei, dar nimeni n-o făcea. Nu era şic. Numai pe strada lor puteai întâlni vreo trei ateliere de croitorie şi niciunul din ele n-avea firmă, nici gând să-şi plătească taxele la fisc. Numele lor nu şi le aminteşte, doar pe al lui Bratosin, fiindcă era tatăl lui Mişu şi locuiau chiar alături de casa lor. În niciunul nu puteai să ai încredere, te duceau cu vorba, te amânau de la o probă la alta, aducându-te la exasperare, până ce aproape că trecea iarna. Singurul lor gând era să te cureţe de bani. În rest, un cuvânt dat era marfă de lux...
   ...Sabin şi-a pus palmele încrucişate sub ceafă şi continuă să privească în tavan, unde vede reflectându-se luminile difuze şi mişcătoare ale străzii. E reconfortant să n-ai nicio obligaţie faţă de nimeni.
   ...Avea într-adevăr vreo treisprezece ani pe-atunci. O vârstă când ţi se pare că începi să desluşeşti unele din mecanismele complicate ale lumii şi să începi să te împaci cu dezamăgirile. Nu mai eşti destul de mic pentru a pretinde îngăduinţă din partea celor adulţi şi de fapt niciunul din adulţi nu se mai grăbeşte să se arate îngăduitor cu adolescentul care începi să fii... Grosolănii, înjurături, scandaluri... Locuia la vreo câteva case mai încolo un măcelar... Sabin nu-şi aminteşte numele lui — să fi avut vreo legătură cu prietenul său Titi Rujoiu, vărul lui Mişu?... În orice caz, era zurbagiul cartierului, asta era — unul din numeroşii scandalagii, care scoteau lumea din case cu răcnetele şi ţipetele lor, cel puţin o dată pe săptămână, mai ales duminica, după ce se întorceau întărâtaţi de la meciurile de fotbal, cu sticla de ţuică din care mai rămâneau două degete atârnând înclinată în buzunarul lărgit al sacoului jerpelit. Într-o zi, măcelarului Rujoiu, când a venit acasă, îi lipsea o mânecă întreagă de la sacou. Croitorul Bratosin a ieşit în prag şi i-a strigat peste capete: Să treci pe la mine să-ţi pun o mânecă nouă!... Nu de puţine ori se lăsa cu capete sparte şi cu sânge... Câteodată, după ce scandalagiii se întorceau cu toţii în case, Sabin ieşea împreună cu alţi băieţi de prin vecini şi se apropiau cu o strângere de inimă de locul încăierării, să cerceteze petele de sânge picurat pe trotuar, în faţa curţii, şi să se îngrozească aţâţaţi.
   Asta era lumea periferiei...
   Sabin se ridică într-un cot şi stinge veioza care a stat aprinsă toată noaptea.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri „Răzgândire”, în pregătire. (Varianta a 2-a şi, până la proba contrară, definitivă)
** Publicat și în Vatra, nr. 9-10, 2016, într-o formă anterioară ultimei revizuiri

Cvartal*

A fost unul dintre primele cuvinte sofisticate care mi-au ajuns la urechi — sofisticate pentru vârsta mea. Mi s-a părut că recunosc în el virtuţi magice, de a delimita şi de a sugera. De a delimita, într-un înţeles al meu propriu — care ulterior s-a dovedit a fi nu tocmai exact —, un spaţiu urban şi anume o porţiune de stradă cuprinsă între două străzi care o întretaie. Şi de a sugera că pe cuprinsul unui cvartal clădirile sunt cam de aceeaşi înălţime, de câteva etaje, aliniate fără excepţie la trotuar, zugrăvite în culori foarte apropiate între ele şi aflate într-o stare bună; altfel spus, clădiri asemănătoare; şi, în plus, când luminate în acelaşi timp de lumina crudă a dimineţii, când adumbrite în acelaşi timp de umbra înserării — care se întinde adesea şi peste stradă. În această privinţă, intuiţia mea de copil preocupat de înţelesul cuvintelor s-a dovedit a funcţiona destul de corect. Mai adăugam de la mine — fără să ştiu că e contribuţia mea, desigur — faptul că oamenii de pe un cvartal, dacă nu sunt prieteni la cataramă, se cunosc totuşi între ei şi se respectă; ba chiar manifestă o anume solidaritate şi o anumită opoziţie — nu foarte aprigă — faţă de cei din cvartalele învecinate, că sunt în general cupluri de vârstă mijlocie, spilcuite, întocmai ca în filmele americane, ieşind din casă braţ la braţ; el fumează trabuc sau pipă, e îmbrăcat în costum la două rânduri, cu dunguliţe albe, ea poartă poşetă de umăr, tocuri înalte şi e subţirică şi distantă... dar nu foarte. Şi se mai adăuga în mintea mea o particularitate: că se văd cu toţii mici, toţi acei oameni de pe cvartal, de la distanţa casei unde locuiam, pe strada Viilor de pe una din colinele Chişinăului.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Scriptum (28)*

   Sănătatea minţii

Când se poate spune despre un autor că şi-a pierdut suflul într-un roman? Era o întrebare pe care mi-o pusesem nu o dată şi pentru care eram sigur că există o sumedenie de răspunsuri. Mă puteam gândi la romanele citite, dar multe din ele erau atât de proaste, că nu de pierderea suflului se putea vorbi în legătură cu ele, fiindcă înainte ca autorii lor să şi-l piardă ar fi trebuit să demonstreze că măcar la început l-au avut. Şi atunci când lipseşte suflul? Puteam să mă gândesc la descrierile — pe care altminteri le evitam pe cât posibil ca fiind în mare parte balast, indiferent de cât ar fi fost de reuşite — şi să îmi imaginez că o descriere poate să lase impresia de suflu scurt atunci când omite unele aspecte pe care cititorul le aşteaptă... şi aşa mai departe. Dar toţi cititorii aşteaptă acelaşi lucru? Poate că pentru unii lucrarea era perfect reuşită, în timp ce pentru alţii, o dezamăgire. Nu aşa era firesc să se întâmple? De ce ar fi trebuit un autor să fie îngrijorat de pierderea suflului? Pentru a ţine trează menţinerea încordării creatoare, ar fi putut fi un răspuns.
   Trebuie să fie un autor preocupat de priza pe care este de dorit să o aibă scrierea lui?
   „Dumneavoastră nu aveţi niciun motiv să ţintiţi universalitatea”, mă asigura al-doilea-redactor-desemnat — căci, iată, ajunsesem şi la al doilea.
   De fapt, era al treilea.
   „Până la urmă universalitatea în literatură se bazează, dacă nu chiar se reduce la statistică. Statistică, cetăţene Iacob, e foarte simplu! Şi niciodată nu ştii ce fel de indivizi intră în acea statistică. Sigur că nimeni nu face propriu-zis o statistică în privinţa unei anume lucrări. Poţi cel mult să ştii, cu aproximaţie, câţi o citesc, dar cine sunt aceştia e mai greu de aflat: la librărie nu te întreabă nimeni cine eşti atunci când te duci să cumperi o carte şi cu atât mai puţin din cine e alcătuită familia sau cui ai de gând să împrumuţi cartea cumpărată. Ştiu că fiecare autor are în vedere, atunci când scrie, un anume cititor, un «prototip», cum s-ar zice. Nu-i însă deloc sigur că prototipul imaginat seamănă cu cititorul «standard» real. Şi aici intervine statistica de care vorbeam. Sunt sigur că nu v-ar face nicio plăcere să-i cunoaşteţi pe unii din cei ce vă citesc. Deşi nu mă îndoiesc că aveţi...” Şi aici al-doilea-redactor-desemnat făcu o grimasă ironică. „...Aveţi o imagine idilică despre cititorii dumneavoastră: de vreme ce vă citesc pe dumneavoastră, înseamnă, nu-i aşa, că au toate însuşirile din lume!”
   Avea vreun rost să-l pun la punct? L-am lăsat să continue. Deşi mă scotea din sărite rânjetul său arogant.
   „Şi cu atât mai puţin v-ar face plăcere să scrieţi pentru ei. După cum nu mi-ar face nici mie plăcere să le citesc manuscrisele dacă le-ar da prin minte să se-apuce de scris. Mă refer la acei indivizi egoişti, inculţi, aroganţi şi rapace — caracteristica celor mai mulţi dintre capitalişti. Nu mă feresc s-o spun! Pentru ei vrei să scrii, cetăţene Iacob? Gândeşte-te bine! Părerea mea, şi nu numai a mea, este că ar fi de dorit să-ţi alegi un alt model de cititor. Iar acest model nu se încadrează, ca să zic aşa, în universalitate! Dar nici nu există, practic, universalitate! Universalitatea este o născocire! Da, da! Noi, aici, în Europa de Est, scriem pentru cine merită! Asta trebuie să-ţi fie clar! Scriem pentru omul pe care trebuie să ai ochi să-l identifici pe stradă şi să îţi adaptezi scrisul pentru înţelegerea şi aprecierea lui. Nu-i dai de-o parte pe aceia mai puţin cultivaţi numai pentru a atinge nişte aşa-zise performanţe stilistice. Ştiţi cum e, cetăţene Iacob? Nu trebuie să te uiţi prin gaura cheii, trebuie doar să ai ochii deschişi. Ţi se înfăţişează în plină stradă, ca la acele cinematografe în aer liber, unde toată lumea are acces şi nimeni nu plăteşte bilet. Plata biletului înseamnă deja o selecţie, n-ar trebui să neglijezi asta! Între cei ce au bani de distracţii şi cei ce abia dacă au bani să-şi cumpere o pâine. La fel e şi cu arta scrisului. Şi cu oricare artă, de ce să n-o spunem! Dacă ţi-ai fixat ca obiectiv ceea ce este corect, lucrarea iese bună. Dacă nu, nu! Fiindcă atunci când un om cumsecade iese pe stradă, niciodată nu poate fi sigur că nu-i pe urmele lui unul care îi poartă sâmbetele...”
   La un birou din apropiere, doamna de-a casei ridică din hârtii, spre al-doilea-redactor-desemnat, o privire nedumerită.
   „...Ceea ce din păcate îi alterează comportamentul”, continuă al-doilea-redactor-desemnat fără să-i dea nicio atenţie colegei sale. „Fiecare om încearcă, desigur, să-şi apere pielea, dar parcă poţi, când duşmanii te împresoară! Ştiţi cum se-ntâmplă! Oamenii recurg uneori la gesturi disperate! Şi cu-atât mai mult când nu doar îi observi, ci şi scrii despre ei!... Nu ştiu dacă ai remarcat, cetăţene Iacob.”
   „Ce să remarc?” l-am întrebat.
   În privirea lui mi s-a părut că observ un fel de limpezire, ca şi cum o povară era pe cale să i se ia de pe suflet.
   „Eu vorbesc cu dumneata de pe o poziţie egală! Vreau să te ajut, nu ştiu dacă ai observat. Îmi depăşesc datoria. Datoria mea era doar să-ţi citesc manuscrisul şi să-ţi spun: merge, sau nu merge. Dar eu fac mai mult de-atât. Eu îţi spun cum trebuie să scrii...
   „COMPROMIS” a fost cuvântul care mi-a venit în minte.
   „Poftim? tresări al-doilea-redactor-desemnat, aţi spus ceva?”
   „Mă refeream la universalitate”, am încercat să agăţ un fir de gând. „Valoarea universală, cred că la asta v-aţi referit. Cine trebuie să-ţi aprecieze lucrarea... Este o chestiune delicată.”
   „Ba nu-i delicată deloc!” mă contrazise categoric al-doilea-redactor-desemnat. „Nici măcar nu se pune în discuţie. De ce? Fiindcă este o chestiune de doctrină. Nu că ţi-ar înmâna cineva o cărţulie conţinând toate regulile pe care trebuie să le respecţi atunci când scrii. Dar e o concepţie spre care convergem cu toţii sub o anumită îndrumare competentă. Pe care o acceptăm fiindcă este mai mult decât personală, înţelegeţi, cetăţene Iacob? Poate că dumneata eşti obişnuit cu părerile exprimate mai simplu şi mai direct. Eu însă nu pot coborî sub un anumit nivel de complexitate. Aşa am fost educat...”
   M-am uitat la locul gol lăsat de noul-redactor-desemnat de altădată şi la colega-din-stânga şi la colega-din-dreapta, care deocamdată nu considerau oportun să se amestece în discuţie, deşi eu le ştiam băgăreţe. Se prefăceau adâncite în lectura manuscriselor pe care le aveau pe masă, sub nas.
   Era clar că trăgeau cu urechea.
   „Unde vă uitaţi, cetăţene Iacob, îmi reproşă el tăios, de aici vi se vorbeşte, şi vi se vorbeşte spre binele dumneavoastră. În folosul dumneavoastră! Nu ştiu dacă veţi putea fructifica imediat ceea ce v-am spus şi încă am de gând să vă spun, dar asta nu înseamnă că nu merit să-mi acordaţi atenţia dumneavoastră...”
   „Dar n-am spus...”
   „Unde vedeţi dumneavoastră compromis?”
   „În faptul că...”
   „În faptul că nu merită să scrii?”
   Era tot mai înverşunat al-doilea-redactor-desemnat.
   „N-am spus asta. În faptul că de multe ori îţi faci un plan şi scrisul o ia în cu totul altă direcţie.”

   Ca acum, nu? Acum o ia în altă direcţie. Simţi? ...

   „Ce contează ce scriem?... Aşa credeţi dumneavoastră, cetăţene Iacob? Nu! Contează cum ne construim viaţa. Contează cum ne simţim şi ce mâncăm! Uite, de pildă, eu de zece ani, ştiţi ce fac? Am terminat-o cu hrana nesănătoasă! De zece ani nu mănânc decât legume!... Fructe şi cereale crude!... Ştiţi cum mă simt? Curat!...”
   Al-doilea-redactor-desemnat îşi însoţi spusele de un gest energic cu mâna, trasând prin aer o linie netă, de sus în jos.
   Colega-din-stânga şi colega-din-dreapta deschiseră ochii mari una către cealaltă.
   „E sublim!” continuă în extaz al-doilea-redactor-desemnat. „Mă simt curat!...”
   Se ridică de la masă într-un avânt şi, venind spre mine, se aplecă privindu-mă în ochi, iluminat.
   „Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă să fii curat? Grâu încolţit!... Un lan de grâu sub soarele verii! Să umbli prin lan, cu mâinile larg desfăcute, să-ţi laşi faţa mângâiată de razele soarelui şi să aştepţi luna iulie să se coacă recolta! E divin!”
   Încercam să mi-l imaginez pe al-doilea-redactor-desemnat, acasă la el, preocupat de toate acele practici de alimentaţie sănătoasă şi entuziasmat de un stil de viaţă inedit: ceva nu se potrivea. Ar fi trebuit să admit că exista şi o latură pasională, dedicată, a personalităţii sale, dar aşa ceva nu se întrevedea. El şi toţi cei de dinaintea lui şi fără nicio îndoială cei ce îi urmau, cu toţii cereau imperativ ca scriitorul să descrie realitatea. Realitatea, din care şi ei — sau mai ales ei — făceau parte; nu se gândeau nicio clipă cât de respingător ar fi fost şi cât de mult aş fi avut de luptat să-mi înving sila de a le urma îndemnul scriind despre ei, chiar şi condimentând anosta lor personalitate cu fantezii despre pretinsa viaţă sănătoasă pe care ar duce-o sfidând în aparenţă regula stilului internaţionalist, în care amănuntele nici nu prea contau. Şi ce frustrare să nu poţi scrie despre personajele tale iubite! Să nu ai libertatea să adaugi despre ele amănunt după amănunt, din imaginaţie pură sau împrumutate din viaţa celor pe care îi cunoşti şi îi simpatizezi, sau din propria ta viaţă; să le combini în fel şi chip şi să le îmbini în aşa fel încât tu însuţi să fii primul încântat — vorba aceea, scriitorul: propriul să cititor şi cel mai fidel dintre toţi. Ce frustrare, zău aşa! Să vezi cum se potrivesc toate ca într-un mozaic alcătuit din piese complicate şi neregulate, cu linii complicate, unde să ai puţine criterii de potrivire — unul dintre ele fiind spre exemplu continuitatea culorilor —, dar greutatea potrivirii să nu fie motiv să te dai bătut. Să ai îndrăzneala să împrumuţi trăsături de caracter şi fapte din viaţa unor persoane cunoscute, din preajma ta, şi să le atribui unuia sau altuia dintre personaje — fapte atât de cunoscute încât să-ţi doreşti ca cei în cauză să nu îşi dea seama că a fost un furt — mă rog, un fel de a zice — decât după moartea ta... Să vezi cum ieşi din impas din simplă simpatie faţă de unele personaje, simpatie care se răsfrânge curând asupra altor personaje, şi asupra circumstanţelor şi asupra quiproquo-urilor, chiar şi fără să rezulte neapărat situaţii comice; dar de câte ori nu se întâmplă ca veselia interioară să înlocuiască cu succes comicul unei situaţii! De câte ori!...
   Era acum din nou aşezat la masa lui, al-doilea-redactor-desemnat — la el mă refer, fir-ar să fie! Şi îi dădea zor în continuare cu preceptele lui de viaţă morală. Aş fi preferat pe cineva care să nu fie atât de sigur pe el, să se mai şi răzgândească, să aibă îndoieli şi regrete. Să fie o persoană cu care să-ţi doreşti să stai la o măsuţă într-un local, la o bere, fără vorbe ascunse şi fără ameninţări. Să-ţi dea mâna să i te confesezi şi el să fie la fel de deschis faţă de tine. Dar... asta era realitatea. Clamată de ei.
   Ce să-i faci, personajele sunt personaje.
   „Iată, grâul încolţit de Anul Nou, în sfârşit un obicei sănătos, de care nu mi-e ruşine. Nu că aş vedea vreo legătură cu Sfântul Andrei. Mă gândesc mai degrabă la colindele de Anul Nou, deşi mai este mult până atunci. Poate că or să-mi mai treacă prin mână până la Anul Nou câteva manuscrise — sper din toată inima să se întâmple asta — şi totodată să am cu autorii lor discuţii la fel de interesante. Vreau să le spun tuturor cât de profund îşi pot schimba viaţa dacă iau în serios noile reguli de regim alimentar şi nu numai...”
   Colega-din-stânga tuşi în pumn jenată, iar colega-din-dreapta îşi întoarse privirea spre fereastră numai pentru a nu da impresia că implicată în acea scenă penibilă. Mute? Se resemnaseră cu muţenia?
   „Fiindcă până la urmă, continuă al-doilea-redactor-desemnat, sunt lucruri mai importante decât scrisul, asta e părerea mea sinceră. Dacă cineva vine la tine, cu sau fără manuscris, datoria ta este să-i spui ce consideri tu că este mai important. Şi ce poate fi mai important decât sănătatea trupului, din care decurge de bună seamă şi sănătatea minţii? Şi să-ţi mai spun ceva, cetăţene Iacob. Observ că am devenit mult mai puţin vulnerabil. Nu mai vorbesc de personaje, dar simplul aspect al paginii... e de-ajuns să-mi arunc o privire şi ţi-am şi spus o primă impresie. Prea multe alineate noi, replici prea scurte, care arată ca ciuntite şi denotă o gândire imatură a personajelor, prea multe linioare de dialog, un dezechilibru total... Prea multe referiri la misionarii de la mijlocul veacului al nouăsprezecelea... îndemnuri ale preoţimii către misionari să se ducă în locuri neumblate şi să câştige prozeliţi. Asta se-ntâmplă şi în ziua de azi într-o lume pe care nici nu vreau... refuz să mi-o imaginez. Dacă îl iei pe autor la bani mărunţi, o să-ţi spună că-i o pură întâmplare că misionarul se duce să colinde lumea primitivă şi să propovăduiască. Dar în realitate misionarul este deschizătorul de drum al capitalistului. Şi să nu-mi spună nimeni că e pură întâmplare. Eu îl văd pe capitalist îndemnându-l pe misionar să-i pregătească terenul, sociologic vorbind, pentru industriile cu mână de lucru ieftină şi cu muncitori supuşi, pe care are intenţia să le înfiinţeze în ţinuturile virgine... Eu n-o văd ca pe o pură întâmplare. Fiindcă întâmplarea este, cum spune teoria marxistă, la intersecţia necesităţilor. Şi lucrul ăsta se aplică la orice!”
   „Teofil, interveni doamna de-a casei, n-ai vrea să treci totuşi la discutarea manuscrisului?”
   Îşi pierduse răbdarea, dar nu avea în vedere răbdarea autorului, aşa că am luat intervenţia ei ca pe un sprijin în interesul breslei.

   Nici nu ştiţi, stimate al-doilea-redactor-desemnat, ce uşurare a însemnat pentru mine să vă declar personaj antipatic! Pur şi simplu lucrurile au putut fi clarificate în ceea ce mă priveşte şi am putut să mişc din loc acţiunea — dacă de o acţiune poate fi vorba. Tot ce regret este că acum e prea târziu să-mi mai declar antipatia pentru redactorii de dinainte.

   „Dar tocmai asta fac!” se apără ofensat al-doilea-redactor-desemnat. „Stimate colege, şi — întorcându-se spre mine — stimate colaborator, noi discutăm în primul rând despre fond. Stilul? Da, poate contează şi stilul, dar eu n-am să discut niciodată cu un colaborator despre sunetul roţilor de tren şi despre cum... despre cât de frumos vâjâie vântul pe la fereastra vagonului înainte de a spune răspicat: noi am desfiinţat clasa a treia şi am redus numărul claselor de tren la două. Am considerat umilitor să acceptăm că există aici în Europa de Est cetăţeni de categoria a treia!”
   Mi-am permis să-l întreb pe al-doilea-redactor-desemnat:
   „Dar dacă tot aţi desfiinţat clasa a treia, de ce nu aţi desfiinţat şi clasa a doua? Ca să călătorească toată lumea la fel.”
   Se uită la mine, să mă înghită, nu alta.
   „Am dat chestiunea claselor de tren cu titlu de exemplu. Dacă doriţi, putem găsi şi alte exemple. Eu mă refeream la fondul problemei! Şi, apropo: am auzit că unii au început să numească proza ficţiune. Eu mă opun categoric acestei confuzii! Nu aşternem pe hârtie tot ce ne trăsneşte prin cap! Noi nu inventăm nimic! Scriem doar ce corespunde realităţii!”
   „Nu poţi să scrii fragmentat”, am obiectat.
   „Cum adică, fragmentat?” ripostă el, încruntat.
   „Vreau să spun că pe un autor nu îl avantajează să scrie cu întreruperi...”
   „Dar cine vă împiedică să scrieţi neîntrerupt, cetăţene Iacob?” protestă el, vizibil nervos.
   „Cine mă împiedică?... Lipsa iubirii mă împiedică. Dacă nu îmi aleg subiectul care îmi place, fără nicio constrângere...”
   Al-doilea-redactor-desemnat înhăţă din aer, cu indignare, cuvântul „constrângere” şi mă săgetă cu privirea.
   „Ai rămas cu gândul în trecut, cetăţene Iacob! Nu te poţi debarasa de el! Noi nu mai avem astăzi constrângeri. Decât doar împotriva celor ce vor să ne întoarcă din drum! Asta este valabil chiar şi strict literar vorbind.”
   „NEPUTINŢĂ”, mi-a venit în minte, apoi „TIMORAT”, fiind cu gândul la mine însumi, şi nici n-am îndrăznit să îmi imaginez că alţii asemenea mie, autorii necunoscuţi din umbră, simţeau la fel. Nimeni din anturajul meu nu îmi păruse în conflict cu sine însuşi.
   „Vă spun cum procedez eu”, i-am spus.
   „Dumneavoastră vă consideraţi etalon?” îmi replică.
   „Nicidecum”, i-am răspuns. „Doar aşa, ca să vă împărtăşesc din experienţa mea. Experienţa unui autor oarecare. Poate sunteţi curios, mă gândesc. Dacă un personaj de-al meu trebuie să fie cuprins de ură într-o anumită situaţie, iar eu în momentul când scriu sunt într-o stare de pace sufletească, să zicem, încerc să-mi evoc o situaţie din trecut, când am fost umilit sau înjosit. Ceea ce îmi trezeşte ura.”
   „Asta-i foarte bine”, aprobă al-doilea-redactor-desemnat. „Spiritul nu trebuie să fie niciodată adormit.”
   „Cine a vorbit de adormirea spiritului?” am obiectat.
   „Păi n-aţi vorbit dumneavoastră de pacea sufletească?”
   „De fapt eu voiam să ajung la altă idee. Aşa cum nu pot să construiesc un personaj care urăşte fără ca eu să urăsc în momentul în care scriu, tot aşa nu pot să construiesc un personaj iubit fără să fiu încredinţat că respectivul personaj merită să fie iubit.”
   „Nu prea pot să vă urmăresc, cetăţene Iacob. Dar n-are importanţă...”
   De data asta l-am întrerupt eu:
   „E foarte simplu. Realitatea de care vorbeaţi dumneavoastră eu nu pot s-o iubesc dacă nu o văd cu ochii mei. Şi câteodată te poţi trezi la final mai devreme decât preconizezi.”
   „Vă referiţi la finalul discuţiei noastre?”
   „Mă refer la lucrarea... hai să nu-i zicem de ficţiune, că văd că nu vă place termenul... La lucrarea de beletristică, să-i zicem aşa. Cum pentru a-mi stârni ura, soluţia este să-mi evoc o umilinţă din trecut, la fel şi când e vorba de a mă ataşa de un personaj sau de a privi cu ochi buni o situaţie în care el ajunge, soluţia este să evoc un moment de fericire şi de reuşită din viaţa mea.”
   „În tot ce facem trebuie să respectăm nişte reguli”, spuse cu gravitate al-doilea-redactor-desemnat. „Nu ştiu dacă noi suntem cei chemaţi să le stabilim. Probabil că nu. Dar ştiu sigur că odată stabilite, trebuie să le respectăm şi să le urmăm. A o lua razna nu-i o soluţie, cetăţene Iacob. Nu vreau să înşir cuvinte goale... Apropo, «gol» e un cuvânt de origine slavă. Părerea mea, şi numai a mea, este că nu avem niciun motiv să dispreţuim cuvintele slave. Slavii au venit odată cu popoarele migratoare şi s-au aşezat paşnic pe meleagurile Europei de Est, fără să intre în conflict cu localnicii — dimpotrivă, amestecându-se cu ei. Dar asta nu înseamnă că orice amestec e bun. Eu nu vreau să nedreptăţesc un popor întreg pentru că nu îmi place un individ sau altul. Personal, n-am nimic nici cu turcii, în ciuda tuturor conflictelor de secole — mă rog, de veacuri —, să ştiţi, cetăţene Iacob...”
   „Talaz”, rosti pe neaşteptate colega-din-stânga.
   „Poftim?” tresări al-doilea-redactor-desemnat.
   „Un cuvânt de origine turcă”, explică colega-din-stânga.
   „A, sigur că da!” se dezmetici rapid al-doilea-redactor-desemnat, încântat de ajutorul venit pe neaşteptate.
   „Şi sunt multe în limba română”, completă colega-din-stânga.
   „De acord, sigur că da”, acceptă numaidecât al-doilea-redactor-desemnat.
   „Dar sunt la fel de multe cuvinte slave”, urmă colega-din-stânga. „Dacă nu chiar mai multe.”
   „Păi da, v-am spus, n-am nimic împotriva influenţelor slave.”
   „Sacâz!” se arătă colega-din-dreapta fericită să găsească un nou cuvânt. „Mă întreb cum de a ajuns această substanţă, sacâzul, să fie desemnată printr-un cuvânt de origine turcă, tocmai ea, care se foloseşte la arcuşul de vioară. Să fi fost vioara un instrument muzical obişnuit la turci? Parcă n-am auzit.”
   „Poate că îl foloseau la lipituri cu cositor.”
   „După unele păreri, sacâzul se folosea la faimosul foc grecesc.
   „Bun, şi atunci de ce nu avem o denumire grecească?!”
   Nu-mi mai dădeau nicio atenţie. Uitaseră de mine. Se antrenau între ei în dispute lingvistice. Privirile le alergau de la unul la altul, trecând pe lângă mine, pe deasupra mea şi erau tot mai prinşi de subiect şi tot mai pasionaţi. Îmi era dor de personajele mele, Bleer şi Miruna, şi eram gata să le urmez oriîncotro ar fi dorit să se pună în mişcare din propria lor voinţă. Ardeam de nerăbdare să mă văd ieşit din impas, ca oricare alt autor de cărţi de ficţiune care a trăit o vreme cu teama că tocmai a scris ultima lucrare de ficţiune din viaţa sa, şi deodată se trezeşte cu imboldul de a continua ceea ce începuse cândva, sau s-o ia de la capăt cu situaţii noi, cu personaje noi, cu consideraţii noi, cu o poveste nouă. Cu singura condiţie să aibă convingerea că pentru toate acestea merită să-şi sacrifice liniştea şi confortul. Trebuia doar să găsesc înlăuntrul meu căldura firească pentru ceea ce raţiunea găsea vrednic de a fi încorporat într-o poveste, cu toate ingredientele cerute de respectul şi de dragostea pentru ficţiune.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Postgeneric

Filmul a ajuns la final... Ca de fiecare dată: post-genericul. Pe cerul nocturn al ecranului, două şiruri de litere albe se ridică lin, rânduri aliniate, egal şi calm, asemenea unor balonaşe lansate spre cer — în stânga o coloană, în dreapta alta, lăsând între ele o cărare neagră şi perfect dreaptă. Muzica ce le însoţeşte poate că nu i pineală, dar mă hipnotizează ca şi cum ar fi, ţinându mă cu privirea nedezlipită de ecran... Filmul nu i nevoie să l fi văzut în întregime. Se poate să nu fi văzut decât o mică parte din el. Dar post-genericul... ceva mă îndeamnă mai mereu să l las să se deruleze până la capăt... Dacă am văzut filmul în întregime, atunci cu siguranţă voi recunoaşte în muzica post-genericului, cât e el de lung, una din melodiile filmului. Sau poate pe toate. Dacă nu — dacă n am văzut din film decât o bucăţică, va fi pentru mine o melodie nouă şi necunoscută. N are importanţă: post-genericul nu i un ritual de bun-rămas de la un film anume; e un ritual de rămas-bun de la întreaga magie a filmului... Ochii mi se agaţă când şi când, la întâmplare, de câte un nume de pe ecran, sau de câteva litere dintr un nume, din acea listă nesfârşită de persoane din echipa care a lucrat din umbră la producerea filmului şi care acum, la sfârşit, ies din anonimat pentru doar câteva secunde, atât cât durează parcurgerea ecranului de jos în sus. Gândul mi se îndreaptă la acele persoane modeste — sau poate nu! — şi încearcă, visător, să le reconstituie câteva gesturi din viaţă: o viaţă presupusă plină. Oricum, post-genericul asta vrea să însemne: că acum, odată ce filmul s a terminat, grijile lor şi truda lor s au încheiat. Bun sau rău, nimic din film nu mai poate fi schimbat, şi nici nu mai trebuie schimbat; vremea relaxării a sosit — le dă mâna în sfârşit să se lase pe spate, rezemându-se uşuraţi de spetează şi, cu ceşcuţa de cafea coborând lin de la gură în jos, să sufle spre ecran fumul de ţigară, fericiţi. Şi poate că şi de aceea post-genericul transmite această senzaţie de pace sufletească, de mulţumire că totul s a încheiat cu bine... Dar plăcerea de a vedea un post-generic poate că ascunde, în subconştient, îmbrăţişarea ideii că niciun final nu i definitiv: ceva s a încheiat, într adevăr, pare că nimic n ar mai urma. Dar iată că nu i aşa: pentru regizor, urmează, poate. un nou film, cândva; pentru mine, spectatorul, vine încă o noapte, apoi o nouă dimineaţă, încă o zi, de bun-augur, de ce nu?... Viaţa o ia de la început.

Scriptum (27)*

    Lucrări edilitare

Pe un ton destul de tăios, Operatoarea M. de la Centrul pentru Recepţionarea Apelurilor de Urgenţă din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei rosti în microfon: „Aşteptaţi o clipă, vă rog!”, după care închise pentru câteva secunde microfonul şi se aplecă spre urechea colegei sale de alături, Operatoarea T., pe care o întrebă cu voce coborâtă:
   „Spune-mi, dragă, tu ştii unde sunt Arenele Romane?”
   Păstrând tonul de confidenţialitate, colega îi răspunse:
   „Ştiu exact unde se află Arenele Romane: pe strada Cuţitul de Argint, lângă Parcul Libertăţii. De ce?”
   „Un individ pretinde că s-a produs o surpare a terenului în zonă.”
   „Prostii, spuse Operatoarea T., zona e sigură. N-are cum să se surpe taman acolo. Flituieşte-l!”
   Operatoarea M. redeschise microfonul, îşi luă o mină înţepată şi vorbi în microfon cu o voce metalică:
   „Cum aţi spus că vă cheamă?”
   De la celălalt capăt al firului se făcu auzit în casca operatoarei un şuvoi de exasperare îndepărtată, slăbită de distanţă, ca de dincolo de perete:
   „Maxy! Numele meu e Maxy! Grăbiţi-vă! Vă sun dintr-o cabină telefo...!”
   Între timp Operatoarea M. parcursese rapid lista persoanelor suspecte, aflată pe birou, chiar în dreapta cotului ei, şi îl întrerupse cu o voce autoritară:
   „Vreţi să spuneţi, Olly! Numele dumneavoastră adevărat este Olly, da? Cetăţene Olly, ce spuneţi dumneavoastră n-are sens. Zona Arenele Romane e cât se poate de sigură. Totul a fost verificat minuţios!”
   Aceeaşi voce îndepărtată continuă cu o încăpăţânare contrariată:
   „Ce tot spuneţi! Când a fost verificat? Jumătate din aripa vestică a Arenelor s-a prăbuşit! Mă aflu la faţa locului, chiar lângă zonă! Nu-mi spuneţi mie baliver...!”
   Fu întrerupt la fel de prompt şi de ostil:
   „Aţi mai sunat aici la noi! Nu dumneavoastră ne-aţi sesizat despre nu ştiu ce prăbuşire pe şoseaua de centură, în zona forturilor?”
   „O clipă! Eu n-am vorbit de prăbuşire...”
   „Ba chiar «prăbuşire» aţi spus! Chiar eu eram la telefon! Întâmplător! Mai e nevoie de alte indicii?”
   „Nu ştiu la ce indicii vă referiţi. Eu sunt sigur că am spus «tasare», nu «prăbuşire».”
   „Vă jucaţi cu vorbele! E acelaşi lucru!”
   „Ba nu-i deloc acelaşi lucru!”
   „Cetăţene Olly, aveţi grijă, că denigrarea se pedepseşte!”
   „Da? Pe cine denigrez, puteţi să-mi spuneţi?”
   „Denigraţi Administraţia Centrală, care a luat toate măsurile necesare pentru ca niciun loc să nu se surpe şi nimeni să nu aibă de suferit!”
   Vocea îndepărtată continua să protesteze cu vehemenţa ei de dincolo de zid, când Operatoarea M. îi tăie brusc microfonul.
   Operatoarea T., cu mâinile abandonate în poală, o privea pe colega sa de alături mută de admiraţie: dacă avea să mai sune cineva şi avea să fie ea cea care răspunde, va şti ce model să-şi aleagă pentru a-i închide gura reclamantului când va începe să debiteze tâmpenii asemănătoare.
   Şi într-adevăr, telefonul sună din nou.
   Operatoarea T. vru să se asigure că a înţeles bine:
   „Unde aţi spus? Vă rog să repetaţi.”
   Era o femeie de data asta, care avea ceva de sesizat. Vocea i se auzi în cască, surescitată, venind dintr-o altă depărtare: vorbea de fenomene telurice în vecinătatea unei biserici de lângă spitalul Fundeni; ceea ce pe Operatoarea T. o irită aproape instantaneu.
   „Fiţi mai explicită, vă rog! Despre ce fenomene vorbiţi? Nu ne jucăm cu vorbele!”
   „Emanaţii!” se auzi în cască. „E vorba de emanaţii”. Distanţa nu putea slăbi vocea într-atât încât să atenueze exasperarea din ea.
   „Ce fel de emanaţii? Puteţi vorbi ca să-nţeleagă toată lumea?”
   „Cum să vă spun... Un fel de abur! Sau fum! Da, mai degrabă fum! Pur şi simplu e o crăpătură în pământ aici, o crăpătură foarte adâncă! Vai, mi-e şi frică să mă apropii!”
   Operatoarea T. abia îşi punea stăpâni antipatia:
   „De unde fum, cetăţeano? Arde ceva? Vedeţi vreo flacără?”
   „Crăpătura e atât de adâncă încât copacii de pe margine s-au înclinat!”
   „Cum adică vă e frică să vă apropiaţi? Dar ce, aţi pornit-o cu receptorul după dumneavoastră? De fapt de unde vorbiţi?”
   „Dintr-o cabină telefonică. E foarte aproape de...”
   Operatoarea T. schimbă o privire semnificativă cu Operatoarea M. lăsând astfel o pauză de amuzament să se intercaleze cu surprinzătoare uşurinţă în şuvoiul iritării cu care îi răspundea reclamantei:
   „Puteţi să-mi spuneţi ce lungime apreciaţi dumneavoastră că are crăpătura pe care o vedeţi?”
   „Nu-mi dau seama... Nu-i văd capătul!... Oricum, trece mult dincolo de biserică.”
   „Dar lăţimea? Puteţi aprecia? De fapt e vorba de o falie, nu? Asta pretindeţi că este.”
   „Nu pretind, chiar este!... Lăţimea? Nu-mi dau seama. Tot ce pot să vă spun este că eu n-aş putea sări de partea cealaltă. V-am spus, mi-e şi frică să mă apropii.”
   „Nu vă cere nimeni să vă apropiaţi. Dar vreau să-mi spuneţi mai exact locul faliei.”
   „Locul? Păi, nu-mi dau seama care este hramul bisericii... Dacă m-aş putea apropia... Dar nu pot să trec de partea cealaltă, v-am spus.”
   „Nu ne interesează hramul bisericii, cetăţeano!”
   „Păi nu mi-aţi cerut să vă precizez locul? Nu ştiu ce alt indiciu să vă dau. E vorba de biserica de lângă spitalul Fundeni, v-am zis de la-nceput. Mă rog, nu-i chiar foarte aproape, dar văd de aici un corp al spitalului.”
   Operatoarea avu o bănuială, sau poate că o inspirase ceva mai devreme colega ei, Operatoarea M., căci îi puse reclamantei o întrebare cheie:
   „Spuneţi-mi, dumneavoastră scrieţi?”
   Consternarea femeii străbătu lungul circuit telefonic şi se materializă într-un sunet vag metalic, de fapt acelaşi de mai înainte, dar într-o tonalitate nouă:
   „Adică ce să scriu? La ce vă referiţi?”
   Operatoarea T. afişă zâmbetul superior al celei care îşi vede interlocutoarea pusă în încurcătură; ceea ce microfonul nu transmitea la distanţă.
   „Bine, lăsaţi. N-are importanţă. Spuneţi-mi numele dumneavoastră.”
   Vocea îndepărtată ezită.
   „E obligatoriu să vă spun numele?”
   Operatoarea T. schimbă încă o privire semnificativă cu colega ei: „Veşnic aceeaşi poveste!”
   „N-am înţeles ce-aţi spus!” se auzi în cască vocea îndepărtată. „Vă rog să repetaţi.”
   „Nu vorbeam cu dumneavoastră!”
   „Dar cu cine?”
   „N-are importanţă cu cine vorbeam! Deci care e numele dumneavoastră?”
   În cască Operatoarea T. auzi clicul binecunoscut al telefonului închis.
   Alo!...
   Ce bine era în democraţie! Într-una adevărată! Nimeni nu te împiedica să ai propriile tale păreri, propriile tale sentimente. Operatoarele aveau obligaţia să înainteze rapoarte despre sesizările primite de la unul şi de la altul, dar în acelaşi timp erau libere să-i dispreţuiască pe cei ce atentau la liniştea şi la stabilitatea societăţii, confundând, de cele mai multe ori cu bună ştiinţă, fel de fel de lucrări edilitare cu calamităţi naturale, pe care se grăbeau să le reclame la Centrul pentru Recepţionarea Apelurilor de Urgenţă, al cărui număr de telefon nu se ştie de unde îl aveau, căci în niciun caz nu era public. Sau pur şi simplu născoceau, iată, fenomene telurice şi le dădeau bătaie de cap lor, operatoarelor. Şi nu numai. Miliţia şi securitatea trebuiau să-şi piardă timpul să investigheze, să stabilească în ce măsură cele reclamate conţineau măcar o brumă de adevăr, şi mai ales să identifice prin orice mijloace persoanele care sunau la Centru de ici şi de colo. Avea cineva curiozitatea să urmărească drumul rapoartelor pe care le înaintau operatoarele? De bună seamă că nu: doar cei ce trebuiau să le rezolve. Erau mulţi cei ce sunau la Centru? Judecând după faptul că îşi căutau nume de împrumut s-ar zice că nu prea. Dar puteau oricând să devină mai mulţi — asta, dacă s-ar fi găsit cineva să le facă acţiunile cunoscute. Dar cine s-o facă? Erau întrebări multe şi felurite. Prevenţia înainte de toate! La Administraţia Centrală existau persoane specializate în preîntâmpinarea reclamaţiilor false şi alarmiste. Tocmai pentru că, ajunse notorii, acestea ar fi creat o indezirabilă animozitate în rândul populaţiei neimplicate. Şi neimplicaţi erau majoritatea zdrobitoare a cetăţenilor. Administratorul-general în persoană veghea ca toată lumea care nu are reclamaţii de făcut să fie mulţumită şi protejată. Dar bineînţeles că pe lângă el activau mulţi alţii, adjuncţi, responsabili pe resorturi, raportori, consilieri sau simpli condeieri. Aşa că atunci când intră în marea sală a Consiliului General al Sindicatelor, Administratorul-general avu în faţa sa o mulţime imensă de oameni. Primul lucru care îi atrase atenţia înainte de a se aşeza la mijlocul mesei prezidiului fu grupul de ziarişti de la balcon. Fotoreporterii aveau aparatele foto şi de filmat pregătite, montate pe trepiede, iar ceilalţi ziarişti aşteptau cu carnetele deschise la prima pagină nescrisă, foile deja scrise fiind, se înţelege, date peste cap, iar pixurile gata să alerge pe hârtie.
    Râse oarecum dezarmat la vederea lor, ca atunci când te trezeşti în faţa a ceva neplăcut dar care te aştepţi totuşi să se întâmple. Râse, căci păstra pentru ocazii oarece resurse de amuzament, şi îi arătă ca degetul:
   „V-aţi refugiat în turnul de fildeş, cetăţeni ziarişti? Nu vă e frică că de-acolo n-o să vedeţi ce trebuie să vedeţi?” Râsul Administratorului-general se întuneca rapid devenind tot mai negru şi mai sardonic. Vocea nu îi era tăioasă ci mai degrabă rostogolită şi bolovănoasă — dar cine nu i-o ştia? „Coborâţi în mijlocul poporului, cetăţeni ziarişti!” Adresa îndemnuri energice cu braţul rotit sus către balcon: „De aici o să auziţi mai bine ce au de zis oamenii muncii! Pe care voi îi numiţi simpli! Şi nu doar că o să-i auziţi, dar o să-i şi puteţi vedea la faţă, o să puteţi vedea cât sunt de dezamăgiţi şi de indignaţi că unii, câţiva, înţeleg să denigreze bunele noastre servicii în slujba poporului!”
   Se putea observa sus, printre ziarişti, cum se înfiripă o fojgăială încremenită...

   Fojgăială încremenită! — ei, ce ziceţi? Am nimerit-o bine?

...în sensul că nici nu isprăvise Administratorul-general ce avea de spus, că ziariştii, cu mişcări care se doreau discrete, îşi şi îndoiau spinările adunându-şi cu maximă eficienţă lucruşoarele lăsate prin preajmă şi în acelaşi timp tupilându-se îndărătul balustradei, precipitându-se să coboare de la balcon. Dispăreau trepiedele pentru aparate foto şi de filmat, cosite cu mână rapidă şi în acelaşi timp moale, în vederea reinstalării la parterul sălii, se închideau fără plescăit carnetele cu copertele şi primele foi date peste cap, se pliau fără să clămpăne scaunele pliante şi se rezemau cu grijă de perete, lăsându-se culoare de trecere către scara ce cobora de la balcon.
   Dar, cu o exprimare care nu îi este pe plac unui mare critic literar, să-i lăsăm pe ziariştii de la balcon să-şi vadă de pregătirile precipitate pentru coborâre — căci durează — şi să ne îndreptăm atenţia către supraveghetori, plantaţi de jur împrejurul imensei săli a Consiliului General al Sindicatelor, lipiţi de perete, drepţi şi nemişcaţi ca nişte cariatide, dar cu ochii foarte mobili să surprindă orice mişcare suspectă în mulţimea aceea de anonimi. Crede cineva că ar fi fost de dorit ca ei să asigure o supraveghere mai discretă? Sigur, se putea şi aşa: supraveghetorii să fie aşezaţi la capăt de rând. Sau chiar în interiorul rândului, printre participanţii la spectacol. Poziţia însă i-ar fi dezavantajat negreşit, căci n-ar fi avut cuprinderea proprie poziţiei în picioare. Consilierii n-ar fi putut spune ce era de preferat: fiecare variantă, cu avantajele şi dezavantajele ei...

   Consilieri de imagine încă nu existau pe vremea aceea, pentru bunul motiv că imagine era totul şi nimic alta decât imagine.

   ...În definitiv, oamenilor s-ar putea să le fi prins bine să ştie că cineva veghează... Într-un fel sau altul. Cât despre ei, despre supraveghetori, atâta vreme cât nu-i cunoştea nimeni în sală, n-aveau niciun motiv de reticenţă. Întrebarea era: ziariştii care tocmai coborau de la balcon pe scara din fundul sălii erau şi ei obiect de supraveghere? Toţi? Chiar toţi? Ei, nu chiar toţi. Iată, ziaristul de la „Scânteia”, cel cu guşă, pungi sub ochi şi faţă slinoasă de la grăsimea proprie, nu numai că nu fusese la balcon împreună cu ceilalţi, colegii lui, să le zicem, dar se confunda cu mulţimea anonimă de la stal, putând fi luat, de către cei ce nu îl cunoşteau, drept simplu participant la spectacol. Dar ceilalţi ziarişti? Iată, se strecurau pe culoarele de la margine ducându-şi trepiedele, montându-le în grabă, c-un sentiment de jenă, pe unde apucau şi fixându-şi aparatele foto şi de filmat cu obiectivele îndreptate către scena inundată de lumină, unde Administratorul-general luase loc la masa prezidiului, flancat de adjuncţii săi încruntaţi... ...„şi neciopliţi”, ar adăuga, poate, răutăcios, vreunul din colegii de breaslă ai lui Bleer şi ai Mirunei.
   „Gata cu foiala?” întrebă pe un ton sever Administratorul-general. „Şi-a găsit fiecare locul?”
   Stătea în picioare la masa prezidiului şi cu degetele răşchirate apăsa nişte hârtii de pe masă. Negreşit, ziaristul de la „Scânteia” îşi simţea, în secret, sufletul încălzit de sentimentul înălţător că este unul din cunoscuţii Administratorului-general, dar, în situaţia de faţă nu avea nicio pretenţie ca acesta să-l recunoască în mijlocul unei asemenea mulţimi anonime; iar această înţelegere îi sporea respectul de sine... Ce să spunem de ceilalţi? De ziaristul de la „România liberă”; sau de cel de la „Munca”, sau de la „Scânteia tineretului”, sau de la „Convingeri comuniste”, sau chiar şi de la „Gazeta literară” sau „Secolul XX”?... Pentru unii, toate evenimentele aveau şi un aspect literar. Politica avea o latură literară; şi istoria avea o latură literară. Cum bine spunea cineva, romancierii sunt istorici ai prezentului, în timp ce istoricii sunt romancieri ai trecutului, nu? În fond, Winston Churchill însuşi primise recent premiul Nobel pentru literatură, dar aici în Europa de Est numai trabucul lui era celebru şi anume din caricaturi, unde apărea alături de Harry Truman sau de călăul Iosif Broz Tito. Puţină lume din sală manifesta interes pentru fenomenul gazetăriei. Lumea era într-o permanentă criză, care trebuia contracarată printr-o largă participare. Supravegherea intra în firescul lucrurilor. Dar repetatele reclamaţii despre presupuse calamităţi naturale nu intrau în acest firesc. Câtuşi de puţin! Oamenii nu mai aveau aspectul acela abulic de pe vremea nu prea îndepărtată când treceau, vrând-nevrând, pe lângă cadavrul unui spărgător ucis de miliţie şi lăsat să zacă în mijlocul străzii Lipscani, pentru a-i descuraja pe cetăţenii influenţabili să îi calce pe urme. Administratorul-general putea conta pe cetăţeni. Aici în sală, ca spectatori, apăreau mult mai implicaţi decât în calitate de pietoni, pe stradă.
   „Mă întreb — începu Administratorul-general — dacă acei cetăţeni care reclamă ba una, ba alta o fac din neştiinţă, sau sunt puşi de cineva. Ei văd ba înălţări de teren, ba prăbuşiri de teren, ba chiar sunt sigur că ar vrea să vadă şi regimul nostru prăbuşit! Am fost şi eu de curând pe şoseaua de centură şi n-am văzut nicio surpare. Un cetăţean a văzut două! Cel puţin două! Cel puţin, înţelegeţi? Alt cetăţean a văzut o surpare între cheiul Dâmboviţei şi Arhivele Statului! Unde toată lumea ştie că s-a început o lucrare... mă rog, o lucrare edilitară... Întrebaţi-i pe consilierii mei dacă vreţi să aflaţi exact despre ce-i vorba — ce fel de lucrare, detalii tehnice, tot ce doriţi... La fel şi cu dâmbul de lângă Crematoriu. Un dâmb răsărit peste noapte! Ce tâmpenie! Tocmai acolo s-a găsit să răsară dâmbul! Cum o să-i punem numele? „Dâmbul cel Nou”! Nu? O tâmpenie mare cât capul celui care l-a născocit! În realitate, o altă lucrare edilitară, pentru cinstirea eroilor Partidului! Mă întreb, zău, până unde poate merge neghiobia unora! Neghiobia şi reaua-voinţă! Şi orbirea!...”
   Administratorul-general tuşi în pumn şi continuă:
   „Azi am venit aici, în faţa voastră, ca să vă spun că în ziua alegerilor — care nu sunt departe — nu mă aştept să obţin unanimitatea. De ce? Fiindcă văd, iată, că, oricât ne-am strădui, noi, cei din Administraţia Centrală, şi oricât de mult bine am face, tot se găsesc vreo câţiva să ne caute nod în papură. Oricât ne-am strădui! Şi oricât de bine am face! Văzând deci cum stau lucrurile, eu nu ţintesc unanimitatea. La alegeri mă refer. N-am nevoie de unanimitate! Nu doresc să-mi iasă vorbe! Mă mulţumesc cu larga susţinere populară de care am avut parte şi în anii trecuţi! Mă bizui pe oamenii de bună-credinţă, care alcătuiesc acest popor! Ia spuneţi, câte procente îmi daţi? Nouăzeci şi nouă la sută? Da? Bine, am să ţin minte!”
   Întinse braţul pe deasupra spectatorilor, adresându-se, mucalit, supraveghetorilor înşiraţi pe marginea sălii.
   „Ia vedeţi voi, e cineva care nu-i de bună-credinţă pe-aicea!” Şi imediat după aceea, punând capăt jocului, atinse coarda sentimentală a sălii: „Ei! Am glumit! Toţi sunt oameni de bună-credinţă!... Dar susţinere din partea voastră, asta da, să ştiţi că primesc!”
   Când îşi scriau reportajele, ziariştii obişnuiau să fabuleze, să investească în fantezie şi nu de puţine ori să inventeze cauzalităţi şi explicaţii. Mai ales că unii dintre ei, aşa cum s-a observat şi cu altă ocazie, aveau preocupări literare — chiar constante. Aşa că pentru ceea ce se întâmpla în acea imensă sală a Consiliului General al Sindicatelor, ei putură evoca o anumită contagiune de la un participant la acel spectacol colectiv la altul, şi o anumită influenţă a atmosferei create din nimic, din care să se işte un curent de susţinere pentru Administratorul-general, materializat în luări de poziţie împotriva născocitorilor de calamităţi naturale. Au putut evoca? Într-un fel, da. Dar nu pentru a le fi de folos în reportaje ci mai mult pentru a-şi putea explica ceea ce se întâmpla în sală. Fiindcă în reportaj, spre deosebire de ficţiune, trebuia să ai o imagine pe cât posibil completă — şi raţională — a ceea ce făcea obiectul reportajului, pentru a putea fi convingător. Chiar dacă selectezi faptele omiţând parte din ele — pe acelea pe care redacţia nu le agreează.
   Ziariştii de pe margine observară un omuleţ ridicându-se în mijlocul sălii, cu privirea atrasă ca de un magnet de Administratorul-general, cu buzele destul de groase şi gulerul răsfrânt peste reverele hainei sale curate şi bine păstrate. Ziaristul de la „Secolul XX”, care se presupunea că are mai multă imaginaţie, bănui că era instalator, deşi aducea un pic cu Cezare Paveze, exceptând buzele groase; şi îi şi împărtăşi impresia sa colegului de alături, cel de la „Gazeta literară”, nu înainte de a se apleca la urechea sa. Replica acestuia din urmă, destul de acidă, fu: „Ai ceva împotriva instalatorilor?” La care celălalt, îndreptându-şi spinarea, îl privi pe colegul său cu vizibilă dezamăgire.
   Omuleţul care se ridicase în sală nu părea deloc emoţionat:
   „Vreau să vă spun că, prin meseria mea, umblu mult prin tot felul de subsoluri, tovarăşe Administrator-general. Nu mi-e frică nici de murdărie, nici de umezeală, nici de aerul închis, nici de ţevile sparte. Nu mă dau în lături de la cele mai grele munci. Că dacă mi-era frică, îmi alegeam altă meserie. Dar nicăieri n-am întâlnit, tovarăşe Administrator-general, stâlp sau grindă fisurată, în pericol să-i cadă cuiva în cap!”
   „Ei, chiar nicăieri?” îl întâmpină Administratorul-general cu un scepticism plin de bunăvoinţă.
   „Nicăieri, tovarăşe Administrator-general!” întări omuleţul cvasi-Cezare Pavese cu entuziasm.
   „Nici chiar cele rămase de pe vremea regimului burghezo-moşieresc?” îl puse în grea cumpănă sus-pusul său interlocutor.
   „Un curaj nebun!” strecură ziaristul de la „Secolul XX” la urechea colegului de la „Gazeta literară”, ecranându-şi spusele cu palma. Şi în aceeaşi clipă fură reperaţi de cel puţin doi dintre supraveghetorii de pe partea opusă a sălii, în ochii cărora se aprinseră scântei de vigilenţă şi în acelaşi timp de alarmă: o gură ascunsă îndărătul palmei poate rosti multe.
   Omul cel mic din sală se făcu şi mai mic.
   „La grinzile rămase din regimul burghezo-moşieresc, sincer să fiu, n-am fost atent, tovarăşe Administrator-general! Dar sunt sigur că cele noi sunt făcute ca la carte. Ştiu că au fost folosite armături de cea mai bună calitate!”
   „Şi ciment de cea mai bună calitate!” completă cu entuziasm un alt spectator din apropiere, ridicându-se la rândul său în picioare.
   Erau cu toţii foarte serioşi, foarte atenţi şi foarte nemişcaţi, mai serioşi şi mai nemişcaţi decât se imaginaseră vreodată pe ei înşişi.
   „Da, zise Administratorul-general, mă bucur că sunt atâţia oameni inimoşi în această sală şi n-am nicio îndoială că asemenea oameni există în întreaga ţară. Mulţi! Foarte mulţi! Dar ce ne facem că alţii, câţiva, se iau de amănunte! Fiecare greşeală întâlnită o exploatează la sânge! Ca şi cum tot ce facem ar fi plin de greşeli, de la cap la coadă! Orbiţi de ură, asta e!”... Pe măsură ce vorbea, Administratorul-general se lăsa din ce în ce pradă indignării. Când pronunţa unele consoane oclusive îşi descărca energia negativă în adevărate explozii orale; la fel şi cu fricativele — problema era doar să distingi între categoriile de consoane; iar ziariştii erau familiarizaţi doar cu realitatea obiectivă, în niciun caz cu aspectele exprimării vocalice şi consonantice; chiar şi aceia dintre ei care manifestau, în particular, interes pentru ficţiune; ce să mai vorbim de publicul larg, care umplea sala Consiliului General al Sindicatelor!...
   „Este inadmisibil — spumega Administratorul-general — să nu ţii cont de ce are mai bun un popor! Acest popor! De realizările lui! Chiar şi de arta lui, de ce nu! Am fost zilele trecute în vizită la o întreprindere care fabrică utilaje grele. Mi-au arătat sala lor de spectacole, pe care ei înşişi au construit-o, în vecinătatea marii hale industriale, a halei principale, fiindcă au mai multe — şi vreau să vă spun că toate merg bine! Cât se poate de bine! După programul de lucru obişnuiesc să organizeze acolo spectacole. Şi să proiecteze şi filme despre viaţa şi trecutul poporului. M-au invitat şi am văzut şi eu un film împreună cu ei, cu muncitorii de la acea întreprindere. În mijlocul lor! Foarte interesant! Exact despre viaţa lor era filmul pe care l-am văzut! Doar că unii n-au catadicsit să vină să vizioneze filmul! Cum e posibil aşa ceva! i-am întrebat. Mi s-a răspuns că ar fi persoane care consideră că au libertatea să aleagă ce film vor ei să vizioneze! Unii aşa consideră! Este inadmisibil! Nu poţi să refuzi un film cu şi despre popor! Pe care l-am comandat noi, cei de la Administraţia Centrală, cu scopul de a face cunoscută lupta poporului nostru pentru a ajunge aici unde suntem! Nu poţi să te dezinteresezi de trecutul tău! Nu poţi să-i întorci trecutului spatele şi să pretinzi nu ştiu ce drepturi fantasmagorice! Dreptul la ce? Dreptul la a-ţi astupa urechile?...”
   În privinţa celor tăcuţi şi indiferenţi din sală, era orb şi insensibil Administratorul-general... O asemenea observaţie încercă să o strecoare ziaristul de la „Secolul XX” la urechea colegului său de la „Gazeta literară”. Acesta dădu uşor din cap, cu un aer oarecum adormit, lăsând impresia că nu e tocmai convins de ce aude din gura colegului său. Supraveghetorilor de pe margine nu le scăpă acea şoaptă vinovată, dar, spre norocul celor doi ziarişti, supraveghetorii nu ştiau de existenţa celor două publicaţii şi cu atât mai puţin ştiau că unele publicaţii suscită din partea autorităţilor mai puţină atenţie decât altele. Aşa că ochii supraveghetorilor se dezlipiră de feţele celor doi şi continuară să baleieze capetele spectatorilor din mijlocul sălii.
   „...Ce drepturi doresc acei domni? Şi în numele cui? Cu ce miză? Dacă fiecăruia i s-ar năzări peste noapte drepturi şi şi le-ar striga la colţ de stradă, unde am ajunge? În ce haos? Or, noi vrem să construim, stimaţi concetăţeni! Nu să distrugem! Critici? Da, avem nevoie şi de critici. Dar constructive! Nu trebuie să vină nimeni din afară să ne-arate ce-i bine să facem şi ce nu! Are cine să ne dea îndrumări!...”
   Nu era momentul potrivit să te fofilezi. Ziariştii coborâţi de la balcon formau un grup relativ compact într-o margine a sălii şi evitaseră să-şi instaleze trepiedele pe culoarul central, în faţa Administratorului-general. Încă aveau tendinţa, parte din ei, să se tupileze îndărătul unei balustrade imaginare, aici jos, la stal. Dar în privinţa discursului ar fi fost cu toţii de acord că mare lucru nu se putea adăuga. Nu se punea aici problema ficţiunii, fiindcă în asemenea situaţii, când realitatea apare foarte pregnantă, copleşitoare, ficţiunea, care mizează pe imaginaţie — şi, după părerea unui important critic literar, rău face —, ei bine, în asemenea situaţii ficţiunea pierde teren. Dar ziariştii, spre deosebire de oamenii tăcuţi din sală, nu se mirau prea tare de luările de poziţie ale unora dintre participanţii la spectacol. Participanţi care afişau o anumită demnitate ultragiată, lăsând parcă impresia că faptele puse aici în discuţie i-ar fi lezat personal; şi că niciodată în viaţă nu şi-au îndoit spinarea în faţa cuiva.
   „Înţelegem foarte bine necesitatea lucrărilor edilitare şi nu ne îndoim că ceea ce a fost semnalat drept calamităţi naturale sunt în realitate lucrări edilitare!...”
   „Utilitare, pe dracu!” sâsâi ziaristul de la „Secolul XX” la urechea celui de la „Gazeta literară”; manifestă prudenţa de a-şi pune din nou palma în dreptul gurii, căci niciodată nu puteai să fii sigur că printre supraveghetori nu se aflau şi dintre aceia care aveau abilitatea de a citi de la distanţă pe buzele unui vorbitor. Ambii pierdură câteva dintre cuvintele rostite de spectatorul din sală.
   „...ca să-ţi dai seama că o movilă se realizează cu ajutorul buldozerelor şi al excavatoarelor şi că n-are cum să se producă fum şi cu atât mai puţin să se vadă flacără acolo înăuntru — ce tâmpenie!”
   Ambii ziarişti amintiţi mai sus stăteau pe margine şi se uitau lung la colegul lor de la „Scânteia”, care, în mijlocul sălii, ocupând un loc printre cetăţeni, revărsat peste anonimii săi vecini din dreapta şi din stânga, îşi savura în secret privilegiul de a fi un cunoscut personal al Administratorului-general, şi clipea des prin ochelarii cu lentile groase, în timp ce sudoarea grasă îi făcea fruntea să lucească.
   Un alt participant la spectacol se ridică şi spuse:
   „Cică a văzut o gaură în pământ între cheiul Dâmboviţei şi Arhivele Statului! Chiar aşa? Mă-ntreb dacă nu cumva avea ceva la bord!”
   Cei din jur râseră nestăpânit, în timp ce alţii, aşezaţi pe rânduri mai îndepărtate, nu auziră şi de aceea se grăbiră să se aplece curioşi unul spre altul şi să întrebe înfrigurat: „Ce-a zis? Ce-a zis?” Astfel că, aflând poanta rând pe rând, hohotul se răspândi ca o undă de şoc către cele mai îndepărtate cotloane ale stalului.
   Zeflemeaua e contagioasă aici în Europa de Est, aşa că şi alţii se grăbiră cu presupuneri asemenea:
   „Poate că la restaurantul «Zahana» din apropiere s-a găurit canalizarea şi ştiţi cum e: multă bere băută, multă udătură ieşită, pământ îmbibat — se surpă!”
   „Poate c-au dat năvală cârtiţele! Sobor de cârtiţe!”
   „Apropo, de ce n-au chemat popii! Să sfinţească locurile, să alunge spiritele rele!”
   Măcar că vreo două participante la spectacol îşi şoptiră una alteia cu teamă că „Cu astfel de lucruri nu se glumeşte!”, hohoteala din sală, alternând cu poantele, continuă vreme de câteva minute bune — căci ce însemnau două femei cucernice faţă de puzderia de bărbaţi viguroşi din sală —, până când Administratorul-general, punând capăt răbdării ironice cu care stătuse şi ascultase distracţia poporului, trase concluzia că, iată, există în sfârşit şi explicaţia pentru aşa-zisele cataclisme naturale.
   „Prea multă veselie strică, oameni buni! Mie mi-ar fi plăcut să aud de la voi şi abordări mai serioase. Dar, mă rog, oamenii, aici, în Europa de Est, preferă să râdă şi să se veselească. Ceea ce nu-i neapărat rău.”
   Ziariştii îşi închiseră carneţelele de însemnări, fotoreporterii prinseră să demonteze de pe trepiede aparatele foto şi de filmat şi să le pună la loc în tocuri.
   Căci tocul este adăpostul de piele tăcut şi răbdător al oricărui aparat de fotografiat. Şi de filmat.
   Mulţimea se ridica uşurată, gata să părăsească sala cea mare a Consiliului General al Sindicatelor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)