Scriptum (28)*

   Sănătatea minţii

Când se poate spune despre un autor că şi-a pierdut suflul într-un roman? Era o întrebare pe care mi-o pusesem nu o dată şi pentru care eram sigur că există o sumedenie de răspunsuri. Mă puteam gândi la romanele citite, dar multe din ele erau atât de proaste, că nu de pierderea suflului se putea vorbi în legătură cu ele, fiindcă înainte ca autorii lor să şi-l piardă ar fi trebuit să demonstreze că măcar la început l-au avut. Şi atunci când lipseşte suflul? Puteam să mă gândesc la descrierile — pe care altminteri le evitam pe cât posibil ca fiind în mare parte balast, indiferent de cât ar fi fost de reuşite — şi să îmi imaginez că o descriere poate să lase impresia de suflu scurt atunci când omite unele aspecte pe care cititorul le aşteaptă... şi aşa mai departe. Dar toţi cititorii aşteaptă acelaşi lucru? Poate că pentru unii lucrarea era perfect reuşită, în timp ce pentru alţii, o dezamăgire. Nu aşa era firesc să se întâmple? De ce ar fi trebuit un autor să fie îngrijorat de pierderea suflului? Pentru a ţine trează menţinerea încordării creatoare, ar fi putut fi un răspuns.
   Trebuie să fie un autor preocupat de priza pe care este de dorit să o aibă scrierea lui?
   „Dumneavoastră nu aveţi niciun motiv să ţintiţi universalitatea”, mă asigura al-doilea-redactor-desemnat — căci, iată, ajunsesem şi la al doilea.
   De fapt, era al treilea.
   „Până la urmă universalitatea în literatură se bazează, dacă nu chiar se reduce la statistică. Statistică, cetăţene Iacob, e foarte simplu! Şi niciodată nu ştii ce fel de indivizi intră în acea statistică. Sigur că nimeni nu face propriu-zis o statistică în privinţa unei anume lucrări. Poţi cel mult să ştii, cu aproximaţie, câţi o citesc, dar cine sunt aceştia e mai greu de aflat: la librărie nu te întreabă nimeni cine eşti atunci când te duci să cumperi o carte şi cu atât mai puţin din cine e alcătuită familia sau cui ai de gând să împrumuţi cartea cumpărată. Ştiu că fiecare autor are în vedere, atunci când scrie, un anume cititor, un «prototip», cum s-ar zice. Nu-i însă deloc sigur că prototipul imaginat seamănă cu cititorul «standard» real. Şi aici intervine statistica de care vorbeam. Sunt sigur că nu v-ar face nicio plăcere să-i cunoaşteţi pe unii din cei ce vă citesc. Deşi nu mă îndoiesc că aveţi...” Şi aici al-doilea-redactor-desemnat făcu o grimasă ironică. „...Aveţi o imagine idilică despre cititorii dumneavoastră: de vreme ce vă citesc pe dumneavoastră, înseamnă, nu-i aşa, că au toate însuşirile din lume!”
   Avea vreun rost să-l pun la punct? L-am lăsat să continue. Deşi mă scotea din sărite rânjetul său arogant.
   „Şi cu atât mai puţin v-ar face plăcere să scrieţi pentru ei. După cum nu mi-ar face nici mie plăcere să le citesc manuscrisele dacă le-ar da prin minte să se-apuce de scris. Mă refer la acei indivizi egoişti, inculţi, aroganţi şi rapace — caracteristica celor mai mulţi dintre capitalişti. Nu mă feresc s-o spun! Pentru ei vrei să scrii, cetăţene Iacob? Gândeşte-te bine! Părerea mea, şi nu numai a mea, este că ar fi de dorit să-ţi alegi un alt model de cititor. Iar acest model nu se încadrează, ca să zic aşa, în universalitate! Dar nici nu există, practic, universalitate! Universalitatea este o născocire! Da, da! Noi, aici, în Europa de Est, scriem pentru cine merită! Asta trebuie să-ţi fie clar! Scriem pentru omul pe care trebuie să ai ochi să-l identifici pe stradă şi să îţi adaptezi scrisul pentru înţelegerea şi aprecierea lui. Nu-i dai de-o parte pe aceia mai puţin cultivaţi numai pentru a atinge nişte aşa-zise performanţe stilistice. Ştiţi cum e, cetăţene Iacob? Nu trebuie să te uiţi prin gaura cheii, trebuie doar să ai ochii deschişi. Ţi se înfăţişează în plină stradă, ca la acele cinematografe în aer liber, unde toată lumea are acces şi nimeni nu plăteşte bilet. Plata biletului înseamnă deja o selecţie, n-ar trebui să neglijezi asta! Între cei ce au bani de distracţii şi cei ce abia dacă au bani să-şi cumpere o pâine. La fel e şi cu arta scrisului. Şi cu oricare artă, de ce să n-o spunem! Dacă ţi-ai fixat ca obiectiv ceea ce este corect, lucrarea iese bună. Dacă nu, nu! Fiindcă atunci când un om cumsecade iese pe stradă, niciodată nu poate fi sigur că nu-i pe urmele lui unul care îi poartă sâmbetele...”
   La un birou din apropiere, doamna de-a casei ridică din hârtii, spre al-doilea-redactor-desemnat, o privire nedumerită.
   „...Ceea ce din păcate îi alterează comportamentul”, continuă al-doilea-redactor-desemnat fără să-i dea nicio atenţie colegei sale. „Fiecare om încearcă, desigur, să-şi apere pielea, dar parcă poţi, când duşmanii te împresoară! Ştiţi cum se-ntâmplă! Oamenii recurg uneori la gesturi disperate! Şi cu-atât mai mult când nu doar îi observi, ci şi scrii despre ei!... Nu ştiu dacă ai remarcat, cetăţene Iacob.”
   „Ce să remarc?” l-am întrebat.
   În privirea lui mi s-a părut că observ un fel de limpezire, ca şi cum o povară era pe cale să i se ia de pe suflet.
   „Eu vorbesc cu dumneata de pe o poziţie egală! Vreau să te ajut, nu ştiu dacă ai observat. Îmi depăşesc datoria. Datoria mea era doar să-ţi citesc manuscrisul şi să-ţi spun: merge, sau nu merge. Dar eu fac mai mult de-atât. Eu îţi spun cum trebuie să scrii...
   „COMPROMIS” a fost cuvântul care mi-a venit în minte.
   „Poftim? tresări al-doilea-redactor-desemnat, aţi spus ceva?”
   „Mă refeream la universalitate”, am încercat să agăţ un fir de gând. „Valoarea universală, cred că la asta v-aţi referit. Cine trebuie să-ţi aprecieze lucrarea... Este o chestiune delicată.”
   „Ba nu-i delicată deloc!” mă contrazise categoric al-doilea-redactor-desemnat. „Nici măcar nu se pune în discuţie. De ce? Fiindcă este o chestiune de doctrină. Nu că ţi-ar înmâna cineva o cărţulie conţinând toate regulile pe care trebuie să le respecţi atunci când scrii. Dar e o concepţie spre care convergem cu toţii sub o anumită îndrumare competentă. Pe care o acceptăm fiindcă este mai mult decât personală, înţelegeţi, cetăţene Iacob? Poate că dumneata eşti obişnuit cu părerile exprimate mai simplu şi mai direct. Eu însă nu pot coborî sub un anumit nivel de complexitate. Aşa am fost educat...”
   M-am uitat la locul gol lăsat de noul-redactor-desemnat de altădată şi la colega-din-stânga şi la colega-din-dreapta, care deocamdată nu considerau oportun să se amestece în discuţie, deşi eu le ştiam băgăreţe. Se prefăceau adâncite în lectura manuscriselor pe care le aveau pe masă, sub nas.
   Era clar că trăgeau cu urechea.
   „Unde vă uitaţi, cetăţene Iacob, îmi reproşă el tăios, de aici vi se vorbeşte, şi vi se vorbeşte spre binele dumneavoastră. În folosul dumneavoastră! Nu ştiu dacă veţi putea fructifica imediat ceea ce v-am spus şi încă am de gând să vă spun, dar asta nu înseamnă că nu merit să-mi acordaţi atenţia dumneavoastră...”
   „Dar n-am spus...”
   „Unde vedeţi dumneavoastră compromis?”
   „În faptul că...”
   „În faptul că nu merită să scrii?”
   Era tot mai înverşunat al-doilea-redactor-desemnat.
   „N-am spus asta. În faptul că de multe ori îţi faci un plan şi scrisul o ia în cu totul altă direcţie.”

   Ca acum, nu? Acum o ia în altă direcţie. Simţi? ...

   „Ce contează ce scriem?... Aşa credeţi dumneavoastră, cetăţene Iacob? Nu! Contează cum ne construim viaţa. Contează cum ne simţim şi ce mâncăm! Uite, de pildă, eu de zece ani, ştiţi ce fac? Am terminat-o cu hrana nesănătoasă! De zece ani nu mănânc decât legume!... Fructe şi cereale crude!... Ştiţi cum mă simt? Curat!...”
   Al-doilea-redactor-desemnat îşi însoţi spusele de un gest energic cu mâna, trasând prin aer o linie netă, de sus în jos.
   Colega-din-stânga şi colega-din-dreapta deschiseră ochii mari una către cealaltă.
   „E sublim!” continuă în extaz al-doilea-redactor-desemnat. „Mă simt curat!...”
   Se ridică de la masă într-un avânt şi, venind spre mine, se aplecă privindu-mă în ochi, iluminat.
   „Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă să fii curat? Grâu încolţit!... Un lan de grâu sub soarele verii! Să umbli prin lan, cu mâinile larg desfăcute, să-ţi laşi faţa mângâiată de razele soarelui şi să aştepţi luna iulie să se coacă recolta! E divin!”
   Încercam să mi-l imaginez pe al-doilea-redactor-desemnat, acasă la el, preocupat de toate acele practici de alimentaţie sănătoasă şi entuziasmat de un stil de viaţă inedit: ceva nu se potrivea. Ar fi trebuit să admit că exista şi o latură pasională, dedicată, a personalităţii sale, dar aşa ceva nu se întrevedea. El şi toţi cei de dinaintea lui şi fără nicio îndoială cei ce îi urmau, cu toţii cereau imperativ ca scriitorul să descrie realitatea. Realitatea, din care şi ei — sau mai ales ei — făceau parte; nu se gândeau nicio clipă cât de respingător ar fi fost şi cât de mult aş fi avut de luptat să-mi înving sila de a le urma îndemnul scriind despre ei, chiar şi condimentând anosta lor personalitate cu fantezii despre pretinsa viaţă sănătoasă pe care ar duce-o sfidând în aparenţă regula stilului internaţionalist, în care amănuntele nici nu prea contau. Şi ce frustrare să nu poţi scrie despre personajele tale iubite! Să nu ai libertatea să adaugi despre ele amănunt după amănunt, din imaginaţie pură sau împrumutate din viaţa celor pe care îi cunoşti şi îi simpatizezi, sau din propria ta viaţă; să le combini în fel şi chip şi să le îmbini în aşa fel încât tu însuţi să fii primul încântat — vorba aceea, scriitorul: propriul să cititor şi cel mai fidel dintre toţi. Ce frustrare, zău aşa! Să vezi cum se potrivesc toate ca într-un mozaic alcătuit din piese complicate şi neregulate, cu linii complicate, unde să ai puţine criterii de potrivire — unul dintre ele fiind spre exemplu continuitatea culorilor —, dar greutatea potrivirii să nu fie motiv să te dai bătut. Să ai îndrăzneala să împrumuţi trăsături de caracter şi fapte din viaţa unor persoane cunoscute, din preajma ta, şi să le atribui unuia sau altuia dintre personaje — fapte atât de cunoscute încât să-ţi doreşti ca cei în cauză să nu îşi dea seama că a fost un furt — mă rog, un fel de a zice — decât după moartea ta... Să vezi cum ieşi din impas din simplă simpatie faţă de unele personaje, simpatie care se răsfrânge curând asupra altor personaje, şi asupra circumstanţelor şi asupra quiproquo-urilor, chiar şi fără să rezulte neapărat situaţii comice; dar de câte ori nu se întâmplă ca veselia interioară să înlocuiască cu succes comicul unei situaţii! De câte ori!...
   Era acum din nou aşezat la masa lui, al-doilea-redactor-desemnat — la el mă refer, fir-ar să fie! Şi îi dădea zor în continuare cu preceptele lui de viaţă morală. Aş fi preferat pe cineva care să nu fie atât de sigur pe el, să se mai şi răzgândească, să aibă îndoieli şi regrete. Să fie o persoană cu care să-ţi doreşti să stai la o măsuţă într-un local, la o bere, fără vorbe ascunse şi fără ameninţări. Să-ţi dea mâna să i te confesezi şi el să fie la fel de deschis faţă de tine. Dar... asta era realitatea. Clamată de ei.
   Ce să-i faci, personajele sunt personaje.
   „Iată, grâul încolţit de Anul Nou, în sfârşit un obicei sănătos, de care nu mi-e ruşine. Nu că aş vedea vreo legătură cu Sfântul Andrei. Mă gândesc mai degrabă la colindele de Anul Nou, deşi mai este mult până atunci. Poate că or să-mi mai treacă prin mână până la Anul Nou câteva manuscrise — sper din toată inima să se întâmple asta — şi totodată să am cu autorii lor discuţii la fel de interesante. Vreau să le spun tuturor cât de profund îşi pot schimba viaţa dacă iau în serios noile reguli de regim alimentar şi nu numai...”
   Colega-din-stânga tuşi în pumn jenată, iar colega-din-dreapta îşi întoarse privirea spre fereastră numai pentru a nu da impresia că implicată în acea scenă penibilă. Mute? Se resemnaseră cu muţenia?
   „Fiindcă până la urmă, continuă al-doilea-redactor-desemnat, sunt lucruri mai importante decât scrisul, asta e părerea mea sinceră. Dacă cineva vine la tine, cu sau fără manuscris, datoria ta este să-i spui ce consideri tu că este mai important. Şi ce poate fi mai important decât sănătatea trupului, din care decurge de bună seamă şi sănătatea minţii? Şi să-ţi mai spun ceva, cetăţene Iacob. Observ că am devenit mult mai puţin vulnerabil. Nu mai vorbesc de personaje, dar simplul aspect al paginii... e de-ajuns să-mi arunc o privire şi ţi-am şi spus o primă impresie. Prea multe alineate noi, replici prea scurte, care arată ca ciuntite şi denotă o gândire imatură a personajelor, prea multe linioare de dialog, un dezechilibru total... Prea multe referiri la misionarii de la mijlocul veacului al nouăsprezecelea... îndemnuri ale preoţimii către misionari să se ducă în locuri neumblate şi să câştige prozeliţi. Asta se-ntâmplă şi în ziua de azi într-o lume pe care nici nu vreau... refuz să mi-o imaginez. Dacă îl iei pe autor la bani mărunţi, o să-ţi spună că-i o pură întâmplare că misionarul se duce să colinde lumea primitivă şi să propovăduiască. Dar în realitate misionarul este deschizătorul de drum al capitalistului. Şi să nu-mi spună nimeni că e pură întâmplare. Eu îl văd pe capitalist îndemnându-l pe misionar să-i pregătească terenul, sociologic vorbind, pentru industriile cu mână de lucru ieftină şi cu muncitori supuşi, pe care are intenţia să le înfiinţeze în ţinuturile virgine... Eu n-o văd ca pe o pură întâmplare. Fiindcă întâmplarea este, cum spune teoria marxistă, la intersecţia necesităţilor. Şi lucrul ăsta se aplică la orice!”
   „Teofil, interveni doamna de-a casei, n-ai vrea să treci totuşi la discutarea manuscrisului?”
   Îşi pierduse răbdarea, dar nu avea în vedere răbdarea autorului, aşa că am luat intervenţia ei ca pe un sprijin în interesul breslei.

   Nici nu ştiţi, stimate al-doilea-redactor-desemnat, ce uşurare a însemnat pentru mine să vă declar personaj antipatic! Pur şi simplu lucrurile au putut fi clarificate în ceea ce mă priveşte şi am putut să mişc din loc acţiunea — dacă de o acţiune poate fi vorba. Tot ce regret este că acum e prea târziu să-mi mai declar antipatia pentru redactorii de dinainte.

   „Dar tocmai asta fac!” se apără ofensat al-doilea-redactor-desemnat. „Stimate colege, şi — întorcându-se spre mine — stimate colaborator, noi discutăm în primul rând despre fond. Stilul? Da, poate contează şi stilul, dar eu n-am să discut niciodată cu un colaborator despre sunetul roţilor de tren şi despre cum... despre cât de frumos vâjâie vântul pe la fereastra vagonului înainte de a spune răspicat: noi am desfiinţat clasa a treia şi am redus numărul claselor de tren la două. Am considerat umilitor să acceptăm că există aici în Europa de Est cetăţeni de categoria a treia!”
   Mi-am permis să-l întreb pe al-doilea-redactor-desemnat:
   „Dar dacă tot aţi desfiinţat clasa a treia, de ce nu aţi desfiinţat şi clasa a doua? Ca să călătorească toată lumea la fel.”
   Se uită la mine, să mă înghită, nu alta.
   „Am dat chestiunea claselor de tren cu titlu de exemplu. Dacă doriţi, putem găsi şi alte exemple. Eu mă refeream la fondul problemei! Şi, apropo: am auzit că unii au început să numească proza ficţiune. Eu mă opun categoric acestei confuzii! Nu aşternem pe hârtie tot ce ne trăsneşte prin cap! Noi nu inventăm nimic! Scriem doar ce corespunde realităţii!”
   „Nu poţi să scrii fragmentat”, am obiectat.
   „Cum adică, fragmentat?” ripostă el, încruntat.
   „Vreau să spun că pe un autor nu îl avantajează să scrie cu întreruperi...”
   „Dar cine vă împiedică să scrieţi neîntrerupt, cetăţene Iacob?” protestă el, vizibil nervos.
   „Cine mă împiedică?... Lipsa iubirii mă împiedică. Dacă nu îmi aleg subiectul care îmi place, fără nicio constrângere...”
   Al-doilea-redactor-desemnat înhăţă din aer, cu indignare, cuvântul „constrângere” şi mă săgetă cu privirea.
   „Ai rămas cu gândul în trecut, cetăţene Iacob! Nu te poţi debarasa de el! Noi nu mai avem astăzi constrângeri. Decât doar împotriva celor ce vor să ne întoarcă din drum! Asta este valabil chiar şi strict literar vorbind.”
   „NEPUTINŢĂ”, mi-a venit în minte, apoi „TIMORAT”, fiind cu gândul la mine însumi, şi nici n-am îndrăznit să îmi imaginez că alţii asemenea mie, autorii necunoscuţi din umbră, simţeau la fel. Nimeni din anturajul meu nu îmi păruse în conflict cu sine însuşi.
   „Vă spun cum procedez eu”, i-am spus.
   „Dumneavoastră vă consideraţi etalon?” îmi replică.
   „Nicidecum”, i-am răspuns. „Doar aşa, ca să vă împărtăşesc din experienţa mea. Experienţa unui autor oarecare. Poate sunteţi curios, mă gândesc. Dacă un personaj de-al meu trebuie să fie cuprins de ură într-o anumită situaţie, iar eu în momentul când scriu sunt într-o stare de pace sufletească, să zicem, încerc să-mi evoc o situaţie din trecut, când am fost umilit sau înjosit. Ceea ce îmi trezeşte ura.”
   „Asta-i foarte bine”, aprobă al-doilea-redactor-desemnat. „Spiritul nu trebuie să fie niciodată adormit.”
   „Cine a vorbit de adormirea spiritului?” am obiectat.
   „Păi n-aţi vorbit dumneavoastră de pacea sufletească?”
   „De fapt eu voiam să ajung la altă idee. Aşa cum nu pot să construiesc un personaj care urăşte fără ca eu să urăsc în momentul în care scriu, tot aşa nu pot să construiesc un personaj iubit fără să fiu încredinţat că respectivul personaj merită să fie iubit.”
   „Nu prea pot să vă urmăresc, cetăţene Iacob. Dar n-are importanţă...”
   De data asta l-am întrerupt eu:
   „E foarte simplu. Realitatea de care vorbeaţi dumneavoastră eu nu pot s-o iubesc dacă nu o văd cu ochii mei. Şi câteodată te poţi trezi la final mai devreme decât preconizezi.”
   „Vă referiţi la finalul discuţiei noastre?”
   „Mă refer la lucrarea... hai să nu-i zicem de ficţiune, că văd că nu vă place termenul... La lucrarea de beletristică, să-i zicem aşa. Cum pentru a-mi stârni ura, soluţia este să-mi evoc o umilinţă din trecut, la fel şi când e vorba de a mă ataşa de un personaj sau de a privi cu ochi buni o situaţie în care el ajunge, soluţia este să evoc un moment de fericire şi de reuşită din viaţa mea.”
   „În tot ce facem trebuie să respectăm nişte reguli”, spuse cu gravitate al-doilea-redactor-desemnat. „Nu ştiu dacă noi suntem cei chemaţi să le stabilim. Probabil că nu. Dar ştiu sigur că odată stabilite, trebuie să le respectăm şi să le urmăm. A o lua razna nu-i o soluţie, cetăţene Iacob. Nu vreau să înşir cuvinte goale... Apropo, «gol» e un cuvânt de origine slavă. Părerea mea, şi numai a mea, este că nu avem niciun motiv să dispreţuim cuvintele slave. Slavii au venit odată cu popoarele migratoare şi s-au aşezat paşnic pe meleagurile Europei de Est, fără să intre în conflict cu localnicii — dimpotrivă, amestecându-se cu ei. Dar asta nu înseamnă că orice amestec e bun. Eu nu vreau să nedreptăţesc un popor întreg pentru că nu îmi place un individ sau altul. Personal, n-am nimic nici cu turcii, în ciuda tuturor conflictelor de secole — mă rog, de veacuri —, să ştiţi, cetăţene Iacob...”
   „Talaz”, rosti pe neaşteptate colega-din-stânga.
   „Poftim?” tresări al-doilea-redactor-desemnat.
   „Un cuvânt de origine turcă”, explică colega-din-stânga.
   „A, sigur că da!” se dezmetici rapid al-doilea-redactor-desemnat, încântat de ajutorul venit pe neaşteptate.
   „Şi sunt multe în limba română”, completă colega-din-stânga.
   „De acord, sigur că da”, acceptă numaidecât al-doilea-redactor-desemnat.
   „Dar sunt la fel de multe cuvinte slave”, urmă colega-din-stânga. „Dacă nu chiar mai multe.”
   „Păi da, v-am spus, n-am nimic împotriva influenţelor slave.”
   „Sacâz!” se arătă colega-din-dreapta fericită să găsească un nou cuvânt. „Mă întreb cum de a ajuns această substanţă, sacâzul, să fie desemnată printr-un cuvânt de origine turcă, tocmai ea, care se foloseşte la arcuşul de vioară. Să fi fost vioara un instrument muzical obişnuit la turci? Parcă n-am auzit.”
   „Poate că îl foloseau la lipituri cu cositor.”
   „După unele păreri, sacâzul se folosea la faimosul foc grecesc.
   „Bun, şi atunci de ce nu avem o denumire grecească?!”
   Nu-mi mai dădeau nicio atenţie. Uitaseră de mine. Se antrenau între ei în dispute lingvistice. Privirile le alergau de la unul la altul, trecând pe lângă mine, pe deasupra mea şi erau tot mai prinşi de subiect şi tot mai pasionaţi. Îmi era dor de personajele mele, Bleer şi Miruna, şi eram gata să le urmez oriîncotro ar fi dorit să se pună în mişcare din propria lor voinţă. Ardeam de nerăbdare să mă văd ieşit din impas, ca oricare alt autor de cărţi de ficţiune care a trăit o vreme cu teama că tocmai a scris ultima lucrare de ficţiune din viaţa sa, şi deodată se trezeşte cu imboldul de a continua ceea ce începuse cândva, sau s-o ia de la capăt cu situaţii noi, cu personaje noi, cu consideraţii noi, cu o poveste nouă. Cu singura condiţie să aibă convingerea că pentru toate acestea merită să-şi sacrifice liniştea şi confortul. Trebuia doar să găsesc înlăuntrul meu căldura firească pentru ceea ce raţiunea găsea vrednic de a fi încorporat într-o poveste, cu toate ingredientele cerute de respectul şi de dragostea pentru ficţiune.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)