Scriptum (4)*

   Editura

Foştii proprietari, dacă mai erau în viaţă, poate că ar fi trebuit să fie mândri că fosta lor proprietate avea de câţiva ani buni o nobilă destinaţie culturală, aceea de a găzdui o editură de stat pentru literatură beletristică. Cel mai probabil însă, erau orbiţi de ură şi deci incapabili să aprecieze ceea ce făcuseră autorităţile cu casa lor. Cei dinăuntru însă, redactorii, directorul editurii şi personalul auxiliar, inclusiv femeia de serviciu, aş fi putut jura că nu erau la curent sau nu le păsa de sentimentele foştilor proprietari. Nu din lipsă de compasiune ci fiindcă fiecare avea alte treburi. Astfel că nimeni nu aducea vorba de vechiul statut al clădirii sau de persoanele care locuiseră aici în inima Bucureştiului cu ceva vreme în urmă. Cui ar fi folosit? Iar asta avea şi urmări vizibile: nimeni nu se preocupase de starea clădirii, care probabil că nu fusese niciodată renovată de la expropriere. Inclusiv încăperea în care aşteptam părea să se fi cronicizat în aparenţa ei jalnică de hol de trecere dintr-o instituţie publică cu buget sărac. „Resemnare” este cuvântul care îmi venea în minte în legătură cu ceea ce vedeam în jur. „Delăsare”? Un scriitor însă, nu-i aşa? niciodată nu se resemnează, teoretic vorbind, cu ceea ce vede în jur. Nici nu se lasă pradă delăsării. Nici chiar atunci când intră în depresie. Aşa că îmi veneau în minte şi alte cuvinte din realitatea imediată. De pildă „întuneric”, sau „luminator”; sau „sobă de teracotă”; sau, ca să generalizez — căci şi generalizarea intră fără doar şi poate în sfera de preocupări a unui scriitor —, „mobilier vechi”; cuvântul „mobilier” incluzând şi soba de teracotă. „Încălzire” nu era un cuvânt care să-mi dea târcoale fiindcă, una la mână, era vară, şi fiindcă, doi la mână, soba de teracotă părea să fi devenit de la expropriere încoace un simplu decor: cine să mai facă focul într-un hol unde nu există nicio masă, aproape niciun scaun şi deci nu lucrează niciun redactor; drept care, cuvântul de ordine era „economie”.
   La ce oră îmi fixase redactorul întâlnirea?
   O doamnă între două vârste intra în acel hol, scotocea în poşetă din mers şi scotea la iveală o legătură zornăitoare de chei. Doamna cu cheile trecea pe lângă mine aruncându-mi doar o scurtă privire indiferentă, care nu-mi sugera niciun alt cuvânt decât „casnică”. Şi asta nu pentru că doamna cu pricina n-ar fi avut serviciu, căci întreaga ei înfăţişare sugera că ar fi avut unul, ci fiindcă aici, trecând pe hol, era clar că nu are nicio legătură cu editura, ci se îndreaptă spre locuinţa ei. Doamna, mergând, îţi conducea de la sine privirea obligându-te să observi că de acolo din colţul holul de aşteptare pentru pretendenţii la statutul de autor publicat, se deschidea un coridor luminat natural, cu ferestre către o curte interioară — cum se chema asta? parcă „patio” — despre care până la apariţia doamnei între două vârste aş fi putut jura că ţine tot de editură, aşa, ca un fel de prelungire cu o aripă cândva adăugată, poate chiar de către foştii proprietari, într-un act de extravaganţă arhitecturală. Desigur însă că nici curtea interioară nu atrăgea interesul redactorilor. Se dovedea că există acolo un spaţiu privat, într-o asociere un pic forţată cu spaţiul oficial al editurii, care aparţinea statului. „Asociere forţată” am zis? Ei, nu! doar se ştie foarte bine că omul se obişnuieşte cu orice: ceea ce pare la început ciudat şi forţat ajunge cu timpul să intre în ordinea firească a lucrurilor. Ceea ce merita cu adevărat să fie reţinut era lumina naturală din acea extensie a teritoriului editurii. „Spaţiu privat”, drept dovadă că doamna între două vârste, care, trecând pe lângă mine îşi scosese din poşetă legătura de chei, acum descuia cu una din ele uşa locuinţei ei şi dispărea înăuntru. Din locul unde aşteptam şezând pe scaun, fără să vreau m-am aplecat spre acel coridor, ca să văd uşa închizându-se în urma ei. Şi aşa am observat şi alte câteva uşi înşirate către fundul din ce în ce mai întunecos al coridorului. Aici se îmbina „privatul cu utilul”, fără să ştie unul de altul, căci locatarilor privaţi cu siguranţă că nu le păsa de strădaniile literare ce se desfăşurau la doi paşi de ei, în editură.
   Aşadar, la ce oră îmi dăduse întâlnire redactorul? La un moment dat aproape că a început să nici nu mai conteze. Mă întrebam doar dacă îmi citise manuscrisul în întregime, sau doar o primă parte din el.
   Am descoperit pe perete un tablou, o reproducere după o pictură de gen din Epoca de Aur a olandezilor, de pe vremea când părea că le este totuna dacă se scufundă în depravare sau se menţin la un nivel de bună cuviinţă rezonabil.
   «Hei, ia ascultă, cu tine vorbesc!»
   M-am uitat la petrecăreaţa din centrul tabloului. Autorul nu putea fi altul decât Jan Steel... Se auzi uşa dinspre stradă deschizându-se şi încă un locatar pătrunse în hol. Era de astă dată un bărbat de vreo cinzeci de ani, îmbrăcat în negru, cu o pălărie pe cap. Sobru, aproape ursuz, îmi aruncă o privire ceva mai insistentă decât doamna dinainte, aproape că mă studie pe sub sprâncene, dar păru să se resemneze cu gândul că prezenţa mea în hol nu era totuşi treaba lui. Cine ştie câţi alţii ca mine nu întâlnise de când tot trecea pe acolo. Străbătând holul, bărbatul de cinzeci de ani scotoci în servietă şi scoase şi el o legătură de chei. Când dispăru pe coridor, cheile îi zdrăngăneau deja în mână, apoi îl auzii băgând cheia în broasca unei uşi mai îndepărtate.
   Redactorul mă lăsa în continuare singur în holul de trecere. Nici nu ştiam dacă era prezent în editură, sau abia urma să vină.
   «Hei, cu tine vorbesc!»
   Petrecăreaţa lui Steen încerca să se adune, smulgându-se din letargia ei alcoolică, punea jos la picioare ulciorul îmbrăcat în rafie şi îmi făcea cu arătătorul un semn de chemare.
   «E o mare harababură ce se vede în jurul meu. Domnul Steel ştie foarte bine ce prezintă. Doamna din spatele meu doarme...»
   Dar înainte de orice harababură nu puteam să nu mă felicit pentru bunul obicei pe care mi-l făcusem de-o vreme încoace, de a avea în permanenţă la mine carneţelul de însemnări şi pixul. Fiindcă niciodată nu ştiai când vin ideile. Chiar şi visele merita să fie notate, măcar că uneori îmi era lene să mă scol din pat. Iar să-mi pun la îndemână, pe noptieră, instrumentele de notat găseam că e fandoseală curată. Deşi uneori chiar merita.
   Deci, una la mână, puteam să-mi notez detaliile pe care le vedeam. Bunăoară că lichidul care se scurgea din butoi pe duşumea nu era vin, fiind de culoare gălbuie, în timp ce vinul, judecând după cel din paharul pe care petrecăreaţa îl ţinea în mână, era roşu. Un roşu cam dubios, fie vorba între noi.
   «Dacă doamna din spatele meu doarme, înseamnă că a tras şi ea la măsea. Fiindcă altfel nu mi-aş putea explica cum de poate să doarmă în vacarmul ăsta, cu scripcarul la o palmă îndărătul ei. Sunteţi de acord cu mine? Şi dacă a tras la măsea, şi-o merită cu vârf şi-ndesat. Pfui! Vreau să spun că merită ca domnul ăsta să stea cu piciorul întins pe genunchiul meu în prezenţa neveste-si. Măcar că ea doarme. De altfel, piciorul ăsta n-am să-l mai suport multă vreme ci am să-l dau cât colo numaidecât. Să mai aştepte şi el, dracu’, pân’ la noapte! Vrei să-ţi zic câteva cuvinte? Uite: „cep”, „porc”, „rât”. Că d-aia se-mprăştie berea pe jos din butoi. Fiindcă i-a smuls porcul cepul. Cum o fi făcut şi la ce-o fi avut nevoie de cepu’ ăla să-l ia şi să-l morfolească-n gură, dracu’ ştie, că n-am fost atentă. Da’ mă rog, eu una, după vin nu mai trec la bere în ruptu’ capului, aşa că puţin îmi pasă de berea aia irosită. Şi să-ţi mai zic un cuvânt. „Sârguincios”. Măcar de-ar fi ăia care trec p-aicea cât de cât sârguincioşi! Cum ziceai că se cheamă? Redactori? Îi văd că sosesc, aşa, mai către amiază, stau ce stau, la taclale bun înţeles, şi dup-aia, nici n-a trecut bine de amiază că s-au şi cărat. Da’ domnia ta, ce, tragi nădejde să faci vreo afacere cu ăştia? Nu ştiu ce ai acolo în geanta matale, da’... Pfui!»
   «Cum, nu ştii ce caută porcul cu cepul în gură?»
   Bărbatul cu piciorul sprijinit pe genunchiul femeii, cel cu pălăria căzută pe jos, îşi dezlipea urechea de la tipul din spatele lui, pe care până atunci îl ascultase citind cu voce tare din carte, şi devenea atent la ce spunea petrecăreaţa. Mai întâi pe jumătate atent, apoi atent de-a binelea.
   «Pentru că-i o vorbă, nu ştiai? Cică a fugit porcul cu cepul în gură! Adică o făcurăm lată, asta vrea să-nsemne. Nu? Păi, chiar că o făcurăm. Ei, hai nu te mai plânge. Uite că mi-am luat piciorul, gata. O lăsăm pe altă dată.» Se uita în afara tabloului şi încerca să fie de folos amestecându-se în vorbă. «Indiferent ce marfă ai în geanta aia a ta — zicea, trebuie să ştii că ăştia de pe-aci chiar nu vor să cumpere nimic. Doar se prefac, aşa, ca să se afle în treabă. Aşa că mai bine te-ai întoarce acasă şi ai încerca altă dată, când or veni vremuri mai bune. Deh! Ce mi-e că-i Leiden, ce mi-e că-i Bucureşti! Afacerile au aceleaşi reguli. Sau ar trebui să aibă. Doar că ai voştri au inventat alte reguli. Marfa trebuie să fie întâi şi-ntâi de bună calitate. Domnul Marius ar putea să-ţi confirme. Uite, eu n-am decât — câţi ani crezi că am?»
   Ştiu şi eu... Patruzeci?
   «Eşti pe-aproape. Treizeci şi nouă de ani. Deşi văd că eşti cam grăbit să mă îmbătrâneşti. La vârsta mea, un an încă mai contează. Ţi-ar plăcea să-ţi zic ţie că ai treizeci şi doi de ani, când tu de fapt n-ai decât treizeci şi unu? De unde ştiu? Nu că ai fi domnia ta cine ştie ce celebritate, dar la noi există registre în care se notează tot, astfel că toată lumea ştie tot despre toată lumea. Mai puţin despre conturile din bancă! Ha-ha! Dar pentru tine oricum asta nu contează, voi nu mai aveţi conturi bancare şi lumea nu se pricepe să umble cu banii. V-aţi dezobişnuit. Mă rog, voi ziceţi că-i bine, eu sunt sigur că nu-i bine deloc. Mai devreme sau mai târziu o să vă întoarceţi la conturi, dar s-ar putea ca pentru mulţi să fie prea târziu. Şi ce ziceai că ai acolo? Un manuscris? Despre ce? Ai făcut o călătorie? Ce te-a impresionat cel mai mult? De fapt, nu prea contează, important este să-l vinzi bine. Manuscrisul, vreau să zic. Şi în privinţa asta părerea mea este să te ţii tare dacă editorul o să înceapă să obiecteze că aia nu-i bine, că ailaltă se putea şi altfel, ştii cum e. Ascultă-mă pe mine, toate vicleşugurile astea au un singur rost, să te facă să accepţi un preţ mai mic. Ştii cum se-ntâmplă. Aşa fac toţi. Dacă te duci să-i vinzi o sabie, mai întâi o să ţi-o sucească pe toate feţele, cu o mutră sceptică şi nemulţumită, o să găsească că aci tăişul e ştirbit, colo că s-a ivit o pată de rugină, dincolo că plăseaua e crăpată. Şi toate astea, de ce? Ca să-ţi scadă cât mai mult din preţ. Dar pentru tine e mult mai important să te preocupi de cuvinte, cum ar fi „ştirbit”, „rugină” sau „plăsea”, în timp ce ca hoţul de cumpărător n-are habar ce înseamnă să fii scriitor şi să-ţi fie dragi cuvintele. Eu nu sunt scriitor, dar am, aşa, o intuiţie în privinţa cuvintelor. Presupun că le dai tot mai multă importanţă cu vârsta, asta fiindcă văd cum toată lumea se preocupă tot mai asiduu de amănunte pe măsură ce trec anii. Când eşti tânăr îţi închipui că poţi să dai lovitura cu o marfă nemaipomenită, adusă de peste mări şi ţări, şi să-ţi închipui că dacă marfa vine de departe şi a costat o grămadă de bani, asta şi numai asta e de-ajuns să dai clientul pe spate. Mai apoi însă realizezi că contează la fel de mult şi, mă rog, aspectul, detaliile, părerile altor clienţi şi ale altor negustori, cum s-ar zice reclama. Asta ar fi caracteristica generală a meseriilor. În ce priveşte însă meseria de scriitor, nu pot decât să presupun că experienţa în sine e de apreciat şi-i o mare plăcere pentru om să constate că a căpătat experienţă, că nu se mai repede la tot ce străluceşte, că devine tot mai meticulos şi mai precaut, că ajunge la concluzia că e mai bine să revii şi să corectezi, chiar dacă îţi ia mai mult timp, decât să ieşi pe piaţă cu ceva ce ţi s-a părut la un moment dat perfecţiunea întruchipată, dar se dovedeşte mai târziu necizelat şi vrednic de ruşine.»
   Timp în care ceilalţi din tablou, ce făceau? Tipul din spate, cel cu cartea, se îndreptase de spinare şi raţa îi sărise de pe umăr. Stătea acum şi asculta. Şi deşi nu numai că ştia să citească, dar, după cum o dovedise, avea şi pasiunea de a citi şi a discuta cu aprindere cele citite, nu se putea amesteca în vorbă acum când domnii discutau între ei. Nu mai vorbim de femeia în negru, partenera de discuţie a bărbatului cu cartea, care pur şi simplu amuţise ascultându-l pe domn. De fapt, ceva tot se încumetase să spună:
   «Confirm.»
   Ce confirma, asta tânărul violonist, care încetase să cânte, lăsase vioara să-i atârne în jos, încercând să înţeleagă despre ce se vorbea, n-o putea spune. Doar copiii îşi vedeau de nimicurile lor, în timp ce stăpâna casei nu dădea niciun semn că s-ar deştepta din moţăiala ei morocănoasă.
   O cheie se auzea încuind o broască şi doamna între două vârste, locatara, ieşea acum cu pas vioi din coridorul privat, proaspăt pieptănată, rujată şi machiată, şi, cu un aer freş şi odihnit, străbătea vechiul hol de trecere, îndreptându-se spre ieşire. De astă dată tresărea un pic văzându-mă în acelaşi loc. Dar se să fac, dacă redactorul care îmi fixase întâlnirea se dovedea a fi în continuare scump la vedere? Câteva minute mai târziu se auzea clicul metalic al unei alte chei încuind, şi ieşea şi domnul de cinzeci de ani, împrospătat şi el, la fel ca şi doamna. Părea atât de mirat să mă întâlnească în acelaşi loc, încât aproape că îmi adresa cuvântul. Raţiunea învingea însă: în definitiv, nu era treaba lui că un scriitor... aşa şi pe dincolo. Dar ce, parcă putea să ştie că sunt scriitor? Poate doar aşa, prin deducţie...
   Zorii pătrundeau prin luminator, scoţând holul de trecere, încetul cu încetul, din umbra sa mucegăită şi prăfuită.
   Ce ţi-e şi cu tablourile astea! De multe ori nu se întâmplă aşa cum se spune, ca privitorul să scoată din ele mai mult decât pune autorul. De astă dată, Jan Steen punea atâtea, încât multe enigme rămâneau de dezlegat. Doar să ai vreme să priveşti şi să rumegi. Un adevărat scriitor îşi extrage nu numai temele, subiectele, din ceea îl înconjoară, ci îşi şi modelează întregul stil de a vieţui. Cu atât mai abitir cu cât rămâne vreme mai îndelungată în contact cu realitatea viselor şi are la îndemână un carneţel şi un pix să-şi noteze cuvinte.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)