Paul Tumanian: Urma scapă turma (6/17)*

duminică, 17 aprilie 2016

Urma scapă turma (6/17)*

Şase...

Dacă stăteai să numeri zilele scurse de la angajare, câte ieşeau? Zece? Cum se poate? Numai zece? Parcă trecuseră zece luni. Din ziarele citite în colectiv în fiecare zi la ora douăşpe puteai să-ţi dai seama câte se-ntâmplaseră în lume... Producţia de maşini-unelte crescuse cu 883 la sută... Premierul laburist englez Attlee anunţase un program de austeritate pentru anul 1950... „Să nu ne aşteptăm la o dezvoltare paşnică, idilică. În comerţ şi în agricultură îndeosebi, duşmanul mai deţine importante poziţii economice”... „Atentat mârşav împotriva ambasadei polone de la Paris”... „Până la terminarea Casei Scânteii subscriem lunar 500 ruble din bursa noastră” (Din scrisoarea studenţilor români care studiază la Ivanovo — U.R.S.S.)... Sindicatele salariaţilor agricoli silesc pe chiaburi să plătească drepturile cuvenite muncitorilor. O sută două mii argatului, plus cinci mii lei cheltuieli de judecată... Arestarea unor elemente duşmănoase care sabotau aprovizionarea populaţiei muncitoare... Societatea COMCAR... „Au provocat o mortalitate ridicată a vitelor în timpul transportului”... Carne alterată... Patruzeci şi şase de arestări... „Poporul chinez nu va permite imperialiştilor americani să răpească R.P. Chineze insula Formoza”... „Soldaţii americani terorizează populaţia din Austria”... „Guvernul R.P. Chineze a cerut excluderea reprezentanţilor rămăşiţelor Kuomintangului din Consiliul de Securitate al O.N.U.”... „La Tirana va fi ridicată o statuie lui I.V. Stalin”... Între douăşpe şi douăşpe jumate în salon nu mai rămânea decât un singur chelner, care veghea să n-o şteargă vreun client fără să plătească. Toţi ăilalţi se adunau la bucătărie, după cum hotărâse Badea, fiindcă bucătăresele nu puteau să-şi părăsească locul de muncă. În oalele uriaşe ciorba clocotea de zor şi cu toate că ventilatorul A.E.G. funcţiona fără întrerupere de doisprezece ani, aburul tot se răspândea în bucătărie şi ziarul se umezea şi se pleoştea în mâna lui Cotruş. Pescaru stătea în picioare, ceva mai retras, nerezemat, ascultând c-o umbră de zâmbet pe buze. Articolul de fond. Toţi ăilalţi îl găseau interesant. Da, da, chiar foarte interesant. Vitan încerca să localizeze prin auz locul exact de unde venea zgomotul ventilatorului. Velicu stătea în picioare, cu privirea nedezlipită de hotă. Duhul ventilaţiei stătea acolo sus, străveziu, cu obrajii umflaţi, suflând aerul printre buze groase. Numai lui Velicu i se arăta. Poenaru privea în pământ, niţel cam intrigat de mizeria pe care o vedea, mult mărită de ochelari, jos la picioarele sale. Coji de cartofi şi de ţelină, felioare de morcovi căzute de pe masă, foi uscate de leuştean...
Venea o zi fără ei toţi. Doar împreună cu Cotruş. Prima schimbare de tură în vederea antrenamentului de luni după-amiază. Un salon nou şi necunoscut, uriaş şi cenuşiu. Abia dacă îţi mai aduceai aminte: nu cumva am fost cândva pe-aicea? De ce dracu’ duhnesc a tutun perdelele înalte cât pânzele de corabie? Cu ani în urmă a fumat cineva în salon? Pe sub candelabru trecu scorţos şi grăbit Vinţescu, şeful de sală. Nu-i plăceau boxerii. Se uita chiorâş dar nu scotea o vorbă. Îi cunoştea pe toţi. Tocmai se despărţise de inspectorul Groşescu. Venea drept de la cancelarie şi dispărea pe uşa din fund. Cosma, Sismani, Manole. Restaurantul avea să se umple curând de prieteni de-ai lui. De unde dumnezeu avea să facă rost Stela de carne fără oase ca să-i îndestuleze pe toţi? Manole avea un stil al lui. Lipicios, numai zâmbet. Greu să-l refuzi...
Trecea Georgeta, fâşneaţă, iute, toc-toc-toc. Din zbor îi făcea lui Simion Linte un semn discret cu mânuţa ridicată la înălţimea obrazului şi-un freamăt al degetelor. O mănuşă croşetată, fâlfâind ca o aripioară de vrăbiuţă. Un zâmbet dulce, un clipit din ochi şi o dâră de parfum în urma ei. Nu lipsea prea mult. Doar atât cât să ţi se facă dor de ea. Între timp în salon se ivea Mitroi. Ursuz dar părând mereu dornic de conversaţie. Nu îndrăznea să intre în vorbă, sau ce dracu’? Un tip de vreo treişcinci de ani sau patruşde ani. Se muta de colo până colo şi înţepenea pentru o bucată de timp cu mâinile la spate. Asculta, cuminte. Viorica şi Stelian nu prea-i dădeau atenţie. Buf! se deschidea uşa şi intra Georgeta. Pala de vânt stârnită străbătea salonul de la un capăt la altul. Uşa de la intrare se scutura uşor. Se apuca de lucru fără nicio întârziere. O tavă nichelată venea legănat, în zbor de la bucătărie, cu pahare încă ude, calde, aburite. Avea o normă — sfinte Sisoe! — de şters o mie de pahare pe minut. Abia făcea faţă, cu tot zorul ei îndrăcit. Paharele se perindau prin mâinile ei unul după altul. Învârtite în şervet, se îngrămădeau pe masă cu gura-n jos, şterse. Şi tot îi mai rămânea timp. Sporovăia cu Viorica, hi-hi-hi şi ha-ha-ha. Nu vedeau pe nimenea în jur, fir-ar să fie! Numai ele două erau pe lume. Plictisit, Mitroi o luă încet către uşa din fund şi dispăru. Insensibil la farmecul femeilor. Treaba lui... Dar tu, Simion Linte? Ia adu-ţi aminte. Ce-ţi tot cere maestrul Nicodim? Box. Doar box. Puterea ta bărbătească să ţi-o consumi pe ring. Sută la sută. Să te strecori prin gardă. Să pătrunzi prin gardă. Arzi de nerăbdare, aşa-i? Cum ai putea să stai pe scăunel scuturându-ţi coapsele, relaxat? Să-ţi maseze muşchii el, maestrul Nicodim? Sau cine? Fiori de plăcere. Cu medalia de campion în valiză, prin aburul locomotivelor în Gara de Nord. De fapt nu ţi s-a deschis încă nicio uşă, băiete. Cine ştie când... Şi unde. Într-un nor de abur, urcând în vagon, deschizând uşa de fier, grea. Pătrunzând pe culoar... Lung. Te sperie un pic lungimea culoarului? spune drept. În ce compartiment să intri? Cu valiza ciocnindu-se de toate ramele uşilor. O povară sâcâitoare. Îl cauţi pe maestrul Nicodim? Sau ai uitat de el? Dispărut fără urmă. Bagaje claie peste grămadă în compartimente. Pe bănci, pe jos şi pe genunchi. Apăsând greu genunchii. Perdele la ferestre zbătându-se în vânt. Draperii. Ritmic, roţile vagonului — tac-taca-tam! tac-taca-tam!... Cu medalia de campion în valiză, înapoi acasă, ai cucerit o lume, Simion Linte! Beţia victoriei, cum o fi oare? Tac-taca-tam, tac-taca-tam, ai înfrânt orice împotrivire. Peste pod, în goana trenului, vuiet metalic, jos prundişul alb al albiei râului. O pală de frunziş verde. Aburul ţâşnind din ventil — fluierul strident al locomotivei.
Simion Linte tresări. Georgeta trecea pe lângă el, iute-iute, cu privirea învăluită în umbră. Nu-i dădea nicio atenţie. Doar dâra ei de parfum. Dar lăsa paharele pe masă şi era liberă. Avea mâinile libere de astă dată. Se oprea înaintea lui.
— Nasturii tăi mă calcă pe nervi... Îşi trecea degetul peste ei, zdrăngănindu-i c-o singură mişcare repezită de jos în sus. Bumbi de metal. Zdrăngăniră... Desperecheaţi, nu-i aşa? Nu-s doi la fel. Vino cu mine.
Unde?
O şi pornise înainte. Sigură pe ea, se-ntoarse din mers să-i răspundă.
— În vestiar la tine. Am să-ţi cos alţii. Hai.
O urmă pe coridor. Alerga. Sfinte Sisoe, ce picioare! Cum de nu băgase de seamă pân’ acuma? Niciun cusur. Perfecte. Albe în semiîntuneric, zvâcneau ritmic înaintea lui. Mlădioasă. Oho! Uite poala vestei, trecând cu vreo două degete mai jos de talie, nu chiar strânsă pe corp, urca şi cobora peste perniţe în ritmul mersului. Altă alcătuire, ce mai! O femeie. Nimic la locul lui, nimic cunoscut, totul anapoda. Numai rotunjimi. Cunoştea exact uşa. Intră în vestiar fără nicio ezitare. Simion Linte închise uşa în urma lui. Îi sări în ochi schimbarea de pe faţa ei. Îl privea în ochi, lung, neclintit, cu o strălucire ciudată în ochi. Unde erau nasturii? În buzunarul de la vesta ei roşie? Uitase de ei? Nu se grăbea să-i scoată de acolo. Tărăgăna lucrurile. Dar dacă nici nu-i avea? De unde i-ar fi avut? Patru nasturi aurii. Ochii ei cereau: Vino, Simion Linte! Apropie-te. Un singur pas! Gura ei şopti, cuvinte ieşite din fundul gâtlejului, cu voce schimbată:
— Dacă intră cineva, spunem c-am venit să-ţi cos nasturii, da?
Şi — dumnezeule — se lipi de el toată, moale şi caldă, cu gura întinsă spre gura lui. O săruta lung. Era fierbinte. Ea, o femeie. Georgeta. Ce mai e şi asta? Nu se zbătea să scape din strânsoarea lui. Voinţa ei se făcea simţită prin felul cum îl strângea, fără jenă, lacomă. Fusese chiar dorinţa ei, ideea ei. Nu-şi apăra pieptul, nu-şi apăra nimica. Şi nu se mai grăbea câtuşi de puţin. Ar fi rămas lipită de el minute în şir, ore. Pentru îmbrăţişarea lui recursese la un şiretlic. Nasturii. Cui îi mai păsa de ei? Femeile erau şirete şi el nu ştiuse nimica până acuma despre treaba asta. Cui îi mai păsa de ceva pe lume? Întredeschise ochii. Pleoapele ei erau coborâte. Mâinile ei i se plimbau pe toată spinarea, urcau către ceafă, îi apăsau ceafa, fierbinţi — nu găseau nimic din ceea ce căutau? sau găseau din belşug şi nu ştiau unde să se oprească? Lipită cu tot corpul de el, îşi depărta doar puţin capul. Şopti cu o voce schimbată:
— Să nu crezi că n-am să-ţi cos nasturii ăia. Nu-mi stă în obicei să nu mă ţin de cuvânt.
Nu-l lăsă să-i răspundă. Îi astupă gura cu gura ei. Mirosea a femeie tânără. Ce dracu’, doar fiinţa asta chiar e o femeie tânără. Îi şopti numele:
— Geta...
Dar ea clătină uşor din cap, continuând să-l privească drept în ochi.
— Spune-mi Georgeta. Bine?
Şi el încuviinţă, supus. De ce-ar fi avut ceva împotrivă? Cu mâinile înlănţuite pe după mijlocul lui, Georgeta îşi depărtă doar bustul, lăsându-se pe spate. Privirea i se limpezise.
— Câţi ani ai?
— Şapteşpe.
— Bagă de seamă, trebuie s-asculţi de mine! Sunt mai bătrână, am optişpe ani! De obicei femeile caută bărbaţi mai în vârstă. Aşa spune lumea. Cică să se simtă ocrotite. Rahat! Tu să nu te iei după ce zice lumea. Uite, maică-mea e cu nouăşpe ani mai tânără ca tata. Şi ce-a câştigat? Nimica. Până la urmă a găsit pe cineva. Adică a fost nevoită... fiindcă tata nu era... Vreau să spun că nu-i destul de... în putere, înţelegi? Se-ntâmplă cu unii bărbaţi de la o vârstă încolo. Neplăcut, nu?
Simion Linte rămase perplex.
— Da’ cum de-ai aflat tu toate astea?
— Ştiu şi eu câte ceva despre bărbaţi. Ori poate crezi că-i prea devreme la vârsta mea?
— Mă-ntrebam de unde ştii toate alea despre ai tăi.
— A! făcu ea râzând, asta era! Foarte simplu. Maică-mea şi cu mine suntem prietene la cataramă. Ne spunem tot felul de chestii. Şi apoi ea ştie că pe mine nu mă duce cu preşul. Chiar dacă încearcă să-mi ascundă ceva, eu tot aflu.
— Cum afli?
— Am eu semnele mele. Las’ că mai vorbim noi. Bine?
Dădu să plece, dar Simion Linte o prinse de încheietura mâinii şi o trase înapoi la el.
— Mai stai un pic.
Şi ea cedă fără nicio împotrivire. Simion Linte îi văzu ochii închizându-i-se iarăşi înainte chiar să-şi apese gura pe gura ei, şi ea se lăsă toată în voia lui şi nu mai dădu niciun semn c-ar fi grăbită să plece.
Ei, Simion Linte, ce zici, te aşteptai la una ca asta? N-ai impresia că viaţa ta s-a schimbat peste noapte? Ai avut vreo presimţire aseară? Niciuna, aşa-i? Viaţa e plină de neprevăzut, băiete. Maestrul Nicodim te-a trimis într-o gală neobişnuită, undeva la capătul pământului, sau ţi-ai ales-o singur? Cine ţi s-a arătat în vis de-atâtea ori, ţi-aduci aminte? O apă limpede cuprinsă între nişte ţărmuri, pe care străluceau la umbră mestecată cu fâşii de lumină, fel de fel de flori mirositoare, pe mărgini pădure de sălcii pletoase, a căror crengi se plecau şi sărutau faţa apei. Se ivi împrejurul său suflarea unui vânt încetişor, care îi aduse un somn adânc. După aceasta, numai ce răsare din sânul valurilor o femeie cu părul lung de aur, cu faţa rumenă ca trandafirul şi cu braţele albe ca lăcrămioarele: o zână înaltă la statură şi frumoasă, încât la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Ridicându-se pe mal, se aşeză lângă tânărul împărat şi prinde a-l săruta pe faţă şi pe ochi cu dragostea cea mai înfocată... Când ai ieşit din vestiar? Când ai intrat în salon? Uită-te bine la Georgeta. Ea să fie oare? S-a lipit cu tot trupul de tine şi te-a strâns în braţe? Chiar ea? Ce vezi pe faţa ei? O umbră de zâmbet complice, cu privirea oriunde numai la tine nu. Dar tu ştii că joacă teatru, afurisita. De dragul tău joacă teatru. Ce s-a petrecut între voi doi ştiţi numai ea şi cu tine. Aşa e regula jocului inventată de ea, să nu se ştie nimica. Poate că nici ei nu i s-au potolit încă de tot bătăile inimii. Dar nu ştie nimeni în afară de tine... Ceea ce spusese ea, cuvânt cu cuvânt: — Eu am să ies prima. Tu mai rămâi încă un minut sau două şi după aia vii şi tu. În salon ne cunoaştem la fel ca şi-nainte, nici mai mult nici mai puţin. Altfel, dăm de bănuit. Şi acuma aruncă-ţi o privire pe coridor şi vezi dacă nu trece nimeni... Coridorul gol. Încă un sărut pe gură, ţoc! în pragul uşii. Dispăruse. Mirosea frumos în tot vestiarul. Dar mult prea strâmt pentru o inimă plină. Bum-bum-bum!...
Dulce complicitate! Să nu dai de bănuit? Cum dracu’ să faci? Unde să te ascunzi ca să nu ţi se vadă faţa strălucind? Şi de ce să te-ascunzi? În salon se iveau primii clienţi. Cui îi păsa de ei? Aduceau de-afară miros de iarnă, atâta tot. C-un miros atât de frumos, cum să-ţi dezlipeşti ochii de Georgeta? Trebăluia la o masă. La alta. Spiriduş de sex femeiesc... În salon intra Vinţescu şi inspecta. Merg bine lucrurile? Închiondorat, dădea dispoziţii. Solniţele... Cănile de apă... Scorţişoară, ghimber, foi de dafin, nucşoară, cuişoare. Ienibahar. Mirodenii din India. În colţuri puneţi să ardă în frapiere ierburi aromate! Aduceţi în salon ficuşi, oleandri, palmieri, ghivece cu cactuşi! Aşezaţi peste tot perniţe moi de catifea cu şireturi de mătase! Nuci şi miere!... Cafea naturală!... Să fie aduse cadânele!... Feţele de masă să miroasă a fier încins. Lemn de santal. Dintr-un colţ al dulăpiorului Georgeta scotea feţele de masă aşezate una peste alta, teanc, călcate şi apretate, proaspete, aduse în zori de la spălătorie... Nici ea nu putea să respecte regula. Nimenea nu-i de fier.
Îl invita pe Simion Linte să lucreze împreună.
— Tu muţi paharele şi scrumierele pe-o masă alături şi eu schimb faţa de masă, bine?
O despăturea c-o singură mişcare iute şi precisă. Aruncată ca un năvod, faţa de masă plutea, căzând exact unde trebuia şi rămânea întinsă. Mângâiată un pic, netezită cu palma. Gata, paharele la loc, aliniate pe-o diagonală. Cana de apă în mijloc, tronând pântecoasă, scrumiera alături, albă şi strălucitoare. Câţiva tipi din salon se hlizeau plesnind de invidie. Georgeta, în mare vervă, se distra un pic pe seama lui Simion Linte şi totodată îl sorbea din priviri.
— Nu aşa se iau paharele. Dumnezeule, nepriceput mai eşti! Unul câte unul? Mă apucă seara dacă stau după tine!
Iată o demonstraţie de îndemânare. Cu o sigură mână culegea toate cele patru pahare strecurându-şi degetele printre picioarele lor. Cu mâna ailaltă ridica scrumiera şi totodată apuca de toartă cana de apă. Masa rămânea goală ca prin minune. Clinchetul paharelor se răspândea în aer, risipindu-se sub tavanul înalt.
Ia să te vedem acuma, Simion Linte. Când n-ai de dat în sac sau în puching-ball, ce-ţi poate mâna? Un simplu exerciţiu de viteză, nu? Patru pahare aşezate cu gura în jos, atâta tot. Concentrează-te... Acuma! hai!... Un zuruit cam tare. Două pahare răsturnate, de-a rostogolul către marginea mesei, unul proiectat dincolo de ea, dispărând, zdrang! Şi în mână unul singur. Dezastru, Simion Linte! Georgeta râdea să se prăpădească după ce mai întâi se repezise şi reuşise în ultima clipă să oprească exact la muchia mesei cele două pahare răsturnate. Şi culmea era că într-o împrejurare ca asta nu-ţi păsa nici atâtica de paharul spart şi de rumoarea din salon. Vinţescu putea să n-o socotească o simplă boroboaţă şi să ia totul în tragic, aşa cum îi stătea lui în fire. Pesemne că aşa se-ntâmplă mereu, prin ochelari vezi numai partea tragică a lucrurilor. La naiba cu ochelarii! La ce mai aveai nevoie de ei? Puteai să vezi şi cu ochiul liber cât era de mare salonul — cât o sală de bal, sau încă şi mai mare. Cât holul şcolii... dacă n-ar fi fost mesele... de care puteai foarte bine să te şi lipseşti, fără prea mare pierdere. Biluţele de sticlă, câte nu se spărseseră, într-un ţopăit îndrăcit, cu culorile lor topite — portocaliu, galben, verde — vârtejuri ca de fum colorat suflat într-o sticlă goală... Coloanele rotunde şi masive, puteai să te-ascunzi îndărătul lor. Pititea... după trunchiuri groase de tei bătrâni, în curtea şcolii. Dar n-aveau răbdare să stea ascunşi. Nerăbdarea, bat-o vina. Erau de-o şchioapă pe vremea aia. Îşi iţeau mutrişoarele de după copaci. Dragoş Porojan, Relu Murgescu, unde or fi dispărut oare? Nelu Apostol, pe care se bizuiau mulţi — urma scapă turma. Fuseseră rivali. Amândoi alergau repede. O cursă de la zidul şcolii până în poartă şi înapoi. Întoarcerea nu mai avusese loc. Proptindu-se cu mâinile în poartă, amândoi exact în acelaşi timp, poarta, şubredă, se prăbuşise peste trotuar. Şi dă-i, şi râzi... În clădirea de alături încă nu se instalase Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar. Senin şi frumos. La Cimitirul Eroilor, se depuneau pe morminte coroniţe de flori. Un puhoi de elevi se revărsa pe alei, în soare, de la şcolile de băieţi şi de la alea de fete. Rochiţe de sărbătoare, volănaşe şi danteluţe, şosete albe şi pantofiori de lac tropăind în jurul soclului pe care stătea încremenit soldatul cu moletiere de bronz. Picioruşe străine, delicate, zulufi blonzi pe care Simion Linte nu-i mai văzuse niciodată. Piuiau bulucindu-se pe sub aripile cloştilor-mame... Buze umede, cărniţă roză, obraji îmbujoraţi, guri prea mari întredeschise, lacome de aer şi de încă altceva nedesluşit. O fetiţă leşinase. Nu puteai s-o vezi, o întinseseră pe taluzul acoperit de iarbă, la picioarele mulţimii. Umbra soldatului de bronz n-ajungea până la ea. Ceva cedase, o legătură se rupsese pentru moment, undeva înăuntru, sub dogoarea soarelui de mai. Ce puteai să mai aştepţi decât o boare răcoroasă dinspre munte, să îmbuneze un pic spiritul răzbunător al morţilor din jur?...
Clienţii se distraseră şi-atâta tot. Vinţescu nu se ivise, îi scăpase ocazia să-şi verse ura faţă de box, să facă tămbălău pentru un pahar spart. Acuma era prea târziu, nu mai rămăsese nicio urmă, Georgeta măturase toate cioburile, le strânsese pe-un făraş şi, ca să nu dea nas în nas cu şeful de sală pe coridor, o tulise pe uşa principală urmând să treacă din gang în curtea din dos. De cât timp avea nevoie ca să facă ocolul întreg, întorcându-se prin coridor? După cât era de sfârlează, cel mult două minute, afară doar dacă n-avea de gând să se oprească la bucătărie. Dar cine nu riscă nu câştigă.
Simion Linte ieşi iute din salon, pe coridor în întâmpinarea ei, trecu de palier, când Georgeta i se ivi în cale dând colţul în mare viteză. Tresări luminându-se la faţă, iar el nici n-o lăsă să se dezmeticească, o trase în vestiar şi trânti uşa în urma lui. Se strânseră în braţe şi ea gemu uşor, strivită, în vis parcă. Dar nu era vis... Îi strivea pieptul... Cele două moviliţe moi şi calde... încăpură pe mâna lui. Nasturii de la vesta ei roşie... îi descheia înfrigurat. Georgeta suspina... vocea ei şuierată... gâfâind îi poruncea, îl implora... Nu... Ce vrei să faci?... Simion, nu... Astâmpără-te... Fii cuminte... Vesta descheiată, pe sub bluză — dumnezeule! — nu mai avea nimic altceva. Sânii goi... Hai! mai departe! mai departe!... Se revărsau în palma lui dar era prea puţin... — Astâmpără-te! Se-aude pe coridor! Simion!... Se scutură, îl îmbrânci furioasă, cu duşmănie în glas şi în privire... Gata, asta a fost tot... Îşi băga bluza la loc în fustă. Se încheia la vestă... Nasturii aurii închideau tot ce fusese... Comoara pierdută. Punct.
— De ce nu te gândeşti un pic?... Vocea i se îndulcise, răsuflarea i se domolea. Rămânea doar paloarea feţei, ca după o noapte nedormită... — Dacă intra cineva pe uşă, ce ne făceam? Îi ziceam că-ţi cos nasturii? Nu prea semăna cu-aşa ceva... Se apropie încet de el, îi netezi vesta cu mişcări mângâioase... Hai, nu mai fi supărat, Simion. N-au intrat zilele-n sac. Ne întâlnim noi într-o zi... vedem noi unde. Bine? Găsim noi o ocazie, nu-ţi face griji. Ne încuiem pe dinăuntru şi n-o să ne mai fie frică de nimenea. Hai, sărută-mă înc-o dată... dar cuminte. Se înălţă spre el şi, în ciuda propriului ei sfat, îi sorbi răsuflarea cu o gură lacomă, tot mai lacomă şi mai nestăpânită, până când se zbătu să scape parcă de propria ei poftă şi se dădu un pas îndărăt, cu răsuflarea înteţită, clătinându-se pe picioare... — Nu ieşi imediat, mai stai un pic, îl rugă... Dumnezeule, trebuia să-şi vină în fire, asta era! Să nu i se citească pe faţă sfârşeala şi freamătul. În ochii personalului să apară aceeaşi fată zglobie şi fâşneaţă... Georgeta — asta spunea tot... pentru ei care nu-i cunoşteau faţa ascunsă sub masca voioşiei şi a veşnicului neastâmpăr... Firea ei pătimaşă... Asta e o taină între tine şi ea, Simion Linte. Comorile ei ascunse... le-ai primit cadou încă înainte să-mplineşti şapteşpe ani. Ce zici de asta? Ai de ce să fii mândru, băiete — dintre toţi, numai tu te-ai înfruptat din farmecele ei. Şi acuma gata, nu întinde coarda prea mult. Scoate-ţi capul pe coridor şi vezi dacă Georgeta poate să plece.
Simion Linte deschise uşa. Pe coridor, Leontin venea întins către vestiar. Hait! chestie de secunde. Grăbit, îi ieşi înainte aţinându-i calea... Îl împingea de spate, glumind, către salon. Leontin se împotrivea ca un catâr...
Stai niţel, nici nu ştii de ce-am venit!...
Păi tocmai asta vreau să şi aflu, îmi spui în salon...
Să mă dezbrac întâi!...
Lasă, te dezbraci după aia. Mai întâi îmi spui. Mor de curiozitate.
Da’ de ce tocma-n salon? Ce-i cu tine, ai căpiat? Nu-i o chestie de strigat în gura mare!...
Nu mai spune! Mă faci şi mai curios. Atunci hai în salonaş...
Trecuseră de palier. Simion Linte îl împingea mai departe în ciuda protestelor lui disperate...
Care ţi-e calea, băieţaş? Nici tu nu prea ştii. Numai cu scamatoriile nu faci mare scofală în viaţă. Apucă-te de ceva mai serios... Speriat de moarte, aproape că plângea când intrară în salonul cel mic. Lumea mişuna de oameni fericiţi, el nu se număra printre ei. Umbra plăcută dinăuntru, licărul stins al paharelor curate lună, nimic nu-l mângâia. Nenorocire!... Castraveţii!... Şefu’ era hotărât să afle tot! Anchetă! Îl scoseseră din bârlog şi îl aduseseră pe sus! N-aveau să-i mai dea drumul din local decât noaptea târziu. Şi poate nici atuncea! La miezul nopţii, sau peste trei zile!...
Vasăzică asta era. Ancheta castraveţilor...
Nepătată, Georgeta trebuie că se strecurase afară din vestiar, iar acuma sporovăia fericită cu bucătăresele, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Actriţă! Ea nu aflase de castraveţi, asupra ei nu plana nicio bănuială. Nimenea nu ştia nimica. Frizerul Mişu Dobre îşi vedea de clientul lui care citea presa sosită cu vagonul poştal... O scenă din minunatul film sovietic „Grăuntele preţios”, care rulează pe ecranele Capitalei: ziarista Antonina Uvarova (artista Kojakina) şi secretarul Cabinetului de Partid raional Ivaşin (artistul Jukov); rezemat cu cotul de masă, Ivaşin o privea ţintă pe Uvarova, jos din colţul din dreapta, pe pagina întâi, mai-mai s-o hipnotizeze... Împăratul Hirohito trebuie să dea socoteală pentru crimele săvârşite împotriva umanităţii prin pregătirea şi purtarea de către Japonia a războiului bacteriologic... Chiaburii asasini din Ungaria, agenţi ai clicii titoiste, şi-au primit pedeapsa. Principalii vinovaţi au fost executaţi prin spânzurare... Foarte bine, aşa le trebuie... O nouă demascare a manevrelor imperialiste împotriva ţărilor de democraţie populară — Scrisoarea de demisie a Ernei Rides, colaboratoare a consulatului britanic din Praga... cere azil politic Cehoslovaciei... Pe sub uşa închisă a frizeriei intra miros de mercaptan, în timp ce Mişu Dobre clămpănea din foarfece în jurul capului clientului său. Ca martor, ar fi arătat toată bunăvoinţa, măcar aşa, din consideraţie pentru bătrânu’ Linte, dar din păcate n-auzise nimica de castraveţi. La vreo două cvartale mai încolo, către centru, dincolo de sala de popice, cizmarul Renghea, ăla care o convinsese până la urmă pe nevastă-sa să-i facă un băiat, bălai cu capul mare, după vreo şase încercări soldate cu fete, îşi ridica privirea nevinovată de pe calapod şi înălţa din umeri: cu atâtea pe cap, un biet liber profesionist, cum să-i mai ardă şi de castraveţii lui Simion Linte? Să se descurce singur, că doar e băiat mare acuma... Sirena de la ora zece treizeci suna peste Rafinărie şi peste o jumate întreagă de oraş... La Mioriţa tocmai veniseră să capitoneze uşa de la biroul lui şefu’. Romburi de piele umplute cu câlţi, ţinte strălucitoare de alamă. Sosise timpul să se poată discuta unele chestiuni confidenţiale îndărătul uşilor, fără să audă numaidecât orice nepoftit cherchelit care a rătăcit drumul spre closet şi bântuie coridoarele unde n-ar fi trebuit s-ajungă niciodată în viaţa lui... Ce-o fi fost oare camera asta pe vremea când Mioriţa era încă Belvedere? Pesemne tot biroul şefului. Director. Trabuc între dinţi de cal şi un sac de bani în casa de bani alături de-un pistol... Barosanii localului. Iată-i aşezându-se la masă în scârţâit de scaune apropiate târâş pe ciment, Badea la mijloc, Poenaru, Vinţescu, cei doi şefi de sală, de-o parte şi de alta. Petre, posac, privind în pământ — plecat la coasă când a trecut norocul să-l caute pe-acasă — înaintea comisiei, dezarmat. Marele Stat-Major iarăşi... Mitroi stătea în picioare în spatele lui Badea, aplecat la urechea lui şi îi tot şoptea ceva. Sugestii pentru buna desfăşurare a anchetei. Nu mai era timp de pierdut... Ce se întâmplase cu lădiţa în care castraveciorii călătoriseră de la poştă la locuinţa lui Badea de pe strada Siretului?... Corpul delict... Dar castraveţii? Păstraţi într-un borcan acoperit ca să nu se răspândească mirosul, trebuie că se fleşcăiseră şi mai tare de atuncea şi până azi. Ajunseseră un fel de terci din care nici chiar Leontin n-ar mai fi putut să scoată prin uscare praful de castraveţi visat de el pentru alimentaţia viitorului. Dar uite că şefu’ îşi dregea glasul. Buhăit, cu ochii înecaţi în grăsime — Hr! hm! hr! hm! — plin de importanţă se uita la hârţoagele de pe masă, unde vedea un viitor sumbru pentru toată lumea. Aprecia bancurile? Aiurea! nici pomeneală de-aşa ceva... Şi nici destul de prevăzător nu era. Aşa de pildă, castraveciorii nu-i trecuse prin cap să-i păstreze. Îi aruncase. Zăceau şi acuma în pubelă, îngheţaţi bocnă, de parcă niciodată nu fuseseră stricaţi... Vă întreb pe dumneavoastră: aşa se procedează cu un corp delict? Iată, aplecat peste pubelă, vârât în ea cu tot capul, directorul şcolii îi scoate unul câte unul şi pe fiecare îl ţine la vedere atât cât trebuie spre deplina convingere a juriului. Toată arena freamătă uluită. Inspectorul Groşescu, de la piciorul ringului, neînduplecat, notează într-un carneţel, după care, c-un zâmbet de satisfacţie fluturat, se apleacă la urechea cronometrorului şi-i şopteşte ceva. Acesta loveşte cu ciocănelul în gong şi anunţă la megafon: Castraveciorii au fost recuperaţi în proporţie de nouăzeci la sută! La care, sala aclamă în delir. Dar uite-l pe maestrul Nicodim suindu-se pe ring printre corzi. — Despre care castraveţi e vorba, aş vrea să ştiu? Veniţi cu mine şi am să v-arăt, dacă vreţi. Butoaie întregi de castraveţi stricaţi! Şi ce-i asta, vă-ntreb, dacă nu neglijenţă! Veniţi cu mine!... Şeful restaurantului încearcă să iasă în calea puhoiului ce se revarsă din tribune ocolind ringul. Neputincios şi disperat, e târât de puhoi, călcat în picioare... Ia te uită ce activ a devenit maestrul! Ce l-o fi apucat? Veniţi să v-arăt! zice. Butoaie întregi!... În fruntea publicului, pe coridoare, către beci, unde pute de-ţi mută nasul din loc... Ce oroare! Butoaiele stau înşirate de-a lungul peretelui mucegăit. Iată dovada! Poftiţi şi gustaţi, dacă vă dă mâna! Ăştia sunt castraveţi muraţi, sau ce dracu’ sunt?... Lăzărescu zice: Nu-i nevoie! Noi totdeauna ne-am mulţumit cu puţin! Strămoşii noştri, romanii... mâncau varză murată! Publius Cornelius Scipio în fruntea legiunilor... mânca varză murată! Forţă şi longevitate! La Zeama Regia l-au învins pe Hannibal! Şi dacii, de ce să n-o recunoaştem? Ambele popoare aveau, independent unul de altul, aceleaşi gusturi! Vânătoarea n-a fost niciodată o îndeletnicire îndrăgită de noi românii. Dragoş n-a avut nevoie de carnea zimbrului! Nu l-a vânat decât ca s-ajungă simbol pe stema ţării!... Un mucos de ajutor de ospătar! spumegă Badea. Să-mi facă el mie una ca asta?... Are nevoie de o tribună şi deci încearcă să se urce pe ring, dar se descurcă greu, putoarea! Cotruş îi întinde o mână opintindu-se să-l tragă sus pe ring... Imperialiştii aţâţători la război vor să ne vadă dezbinaţi! Numai atâta aşteaptă! Nu-i nimica de râs! Huliganism! Sabotaj! Cu asta începe, cetăţeni! Orice huligan, vă spun eu, cu asta începe! O lădiţă de castraveţi stricaţi... Cică-i o şotie! Dar nu e, cetăţeni! Fiindcă mâine sabotorul o să pună foc la instalaţia de cracare!... Şeful restaurantului se porneşte să tuşească. Fum în arenă. Se înăbuşă, horcăie, pentru prima oară cască ochii cât cepele, se clatină pe picioare apucându-se de corzi, stă să cadă, şuieră zgomotos — Ce vă spuneam! Sabotaj! Arde instalaţia de cracare!... Se prăbuşeşte la marginea ringului, mâna îi scapă de pe ultima coardă, sub vâlvătaia uriaşă. Cine să se-apropie de el? Prea aproape de foc ca să mai poată fi salvat. O să ardă ca un şobolan. Trebuie că i s-au pârlit sprâncenele... Perfect sănătoşi, flăcăii ăştia, pompierii, opintindu-se să deschidă hidrantele de pe strada I.C. Frimu. Ia să vedem cum se-mbăţoşează furtunurile de pânză cauciucată când apa pătrunde în ele căutând înnebunită gura de ieşire. Dar frizerul Mişu Dobre, care şi-a trăit viaţa la doi paşi de poarta Rafinăriei, e de altă părere: — Nu dom’le! Vedeţi-vă de treabă! Păi asta nu-i apă! E spumă! Păi cum! Hai să fim serioşi! Apa înteţeşte focul! Un foc ca ăsta! Ascultaţi ce vă spun eu, nu-i apă!... Stă rezemat cu umărul de uşorul uşii, cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor pe sub poalele hainei de pânză albă, şi priveşte c-un ochi de expert, flegmatic... Jeturile urcă până către vârful turnului de fier, unde vălătucii de fum negru ca smoala se confundă cu bezna nopţii. Se prăbuşesc scări de metal. Pământul trepidează... Simion Linte, nu mai căsca ochii! Eşti căutat de Securitate! Spală putina!... Titi Horja îl scutură de braţ... Hai, spală putina! Ştii de ce, da? Au găsit castraveciorii în canal! Ai fost un dobitoc, nu trebuia să-i arunci acolo! Altă dată caută-mă pe mine. Îţi zic eu ce să faci cu ei... Ăştia sunt experţi, îţi taie calea pe unde nici nu te-aştepţi!... Cum naiba îl cheamă? Aha, da. Rucăreanu, stârpitura, ăla cu braţele pline de bubuliţe roşii. El şi cu Nanu, şi cu Miclea, şi cu Drăghici. Ia uite la ei! O fac pe profesioniştii! O manevră tactică... asta vrea să-nsemne, da? De-a curmezişul trotuarului, un adevărat front deschis în pripă, patru contra unu. Vai-vai-vai, ce priviri fioroase! să mori de frică, nu alta! Stamate, păi sigur, putea să lipsească tocmai el? Cei cinci zmei ai clasei, în păr! Merita să-ţi pui mintea cu ei? Pur şi simplu îi dădeai la o parte din drum. Hai, căraţi-vă, puţoilor, duceţi-vă la dracu’! Veniţi peste vreo cinşpe ani. Poate pân’ atuncea s-o alege ceva de voi. Deşi aţi pornit-o cu stângul în viaţă... Vino cu mine, Simion! Din pragul uşii, Georgeta îl apucă de braţ şi-l trage înăuntru. Aicea n-o să te găsească nimenea. Încuie uşa, iubitule! Vezi, nu te-am lăsat s-aştepţi prea mult, m-am ţinut de cuvânt. Hai să nu pierdem vremea. Strânge-mă în braţe!... Georgeta freamătă toată... Firea ei pătimaşă... Mă vrei, da? Mă vrei? Şi eu te vreau, iubitule! Dar boxul... Ah, cât îl urăsc! Ştiu că îl iubeşti mai mult ca pe mine... Ba da, ba da! nu mă contrazice! Ştiu eu! Trebuia să vii la mine încă din prima zi. Dar tu ai aşteptat mai întâi să faci schimb de tură! Nu-i nimica, lasă. O să-mi treacă. Dar promite-mi că n-ai să mă iubeşti decât pe mine. Promite-mi! Vreau ori totul, ori nimic! Ah, Simion, grăbeşte-te! Grăbeşte-te! Mama trebuie să se-ntoarcă dintr-o clipă într-alta. Dar tu să nu te nelinişteşti. Las-o s-aştepte la uşă! Las-o să scheaune ca o căţea! Destul am păzit şi eu uşa, afară, pe ploaie şi pe ger! Acuma, gata, mi-a venit şi mie rându’! Vreau s-o văd cum crapă fierea-n ea de ciudă!... Dar nasturii de la spate, blestemaţii, nu se descheie. Mici, rotunzi, îmbrăcaţi în pânză, o puzderie, nu lunecă prin butoniere, lua-i-ar dracu’! Mariana ar spune: Ca soră, să-ţi dau un sfat, Simion. Sfâşie-i rochia! Sfâşie tot ce are pe ea! Femeile sunt proaste, nu merită să te porţi cu mănuşi! Nişte stricate! Sfâşie-i rochia. Şi dacă face scandal, spune-i c-am să i-o cos eu la loc. Dar mai întâi trânteşte-o la pat! Reguleaz-o!
Simion Linte se trezi plin de ciudă...
Dezamăgit şi singur. Ce-l aştepta? O dimineaţă întreagă, liberă şi pustie, apoi câteva cuvinte schimbate cu Georgeta la preluarea turei... De vestiar nici să nu te-apropii — chelnerii care intrau de serviciu, schimbându-se acolo, ăilalţi care plecau, şi gata. Venea tura de după-amiază, încă şi mai pustie şi mai împuţită decât toată dimineaţa liberă. Marţi, treizeci şi unu ianuarie. Ce-o să-ţi aducă luna februarie, Simion Linte? Ajunul campionatului... Georgeta, poate... Lapoviţă şi ninsoare... Câte puţin din toate... Şi nimic. Nimic în februarie, care începe mâine... Nimic în martie... Campionatul? Un eşec fără strălucire. O tânără speranţă care a rămas tânără speranţă. Ce-o să-ţi zică maestrul Nicodim? Îţi prinde bine o înfrângere, Linte. Cometă? Nu. Să nu crezi într-o afirmare fulgerătoare. Şi poate că-i bine să se-ntâmple aşa. Câţi ani ai, băiete? Ia gândeşte-te un pic. La cei şapteşpe ani ai tăi, trăieşti într-un an cât trăiesc eu, la vârsta mea, în zece. La anul intri la seniori. Şi poţi să socoteşti că abia acolo începe drumul tău...
Vorbe, maestre. Vorbe... Tu, Simion Linte n-ai nevoie de încurajări. La ce bun? Ce mare scofală ai făcut până-n ziua de azi? Ce-nseamnă Sima şi Cojocaru pentru boxul românesc? Nimica. I-ai bătut anul trecut în meciuri amicale? Ei şi? Cronică sportivă în Lumina din zece octombrie... La categoria semigrea, tânărul boxer Linte Simion de la gruparea sportivă Metalul s-a impus net în faţa adversarilor săi Sima Bogdan şi Cojocaru Pavel... R.S.C... Ce rămâne după toate astea?... Gol, urcând pe cântar, cu pectoralii încordaţi, ca Lucian Popescu... Un afiş în odăiţa maestrului... O promisiune... Cine să te creadă că te simţi în stare să-i pui pe toţi la podea? Şi înainte de toate, tu însuţi crezi?... O victimă a reclamei deşănţate şi a goanei după profit, Gogea Mitu, uriaşul din România, Carrera nr. 2, mort de tuberculoză la 23 de ani... Speranţe spulberate... Te apasă ceva, Simion Linte? Se strânge ceva în pieptul tău? Un nod?... Dă-l în mă-sa de nod! Trece... Dar, ia stai! Ce-ar fi să dai o fugă pân’ la restaurant?... O scurtă vizită, de ce nu? Ce-i rău în asta? În afara orelor de serviciu, salonul pe jumătate gol, ca-n aproape fiecare dimineaţă... Georgeta făcându-şi de lucru aplecată peste o masă, singură. Nu bănuieşte nimica. Şi deodată îşi ridică privirea şi înaintea ei, la nici zece paşi, pe cine vede? Pe Simion Linte. Se luminează la faţă... Şi apoi, voi amândoi pe coridor, poate în salonaş, ascunşi pentru câteva clipe îndărătul draperiei, strivindu-vă buzele.
Hai, Simion Linte, n-ai de ce să mai pierzi vremea...
Prin oraşul îngheţat, într-o fugă, fără să vadă mai nimica-n jur, pe lângă frizeria lui Mişu Dobre, care toată iarna rămânea cu uşa închisă, zărindu-l în treacăt, cu coada ochiului, pe brutarul Iordan clătinând din cap, poate un pic dezamăgit, un pic compătimitor, în tăcere... Când să-i spună lui Simion Linte ce-avea de spus, dacă el gonea pe stradă?... Cizmarul Renghea, cu cele şase fete ale lui, niciuna mai acătării, pingelea de zor, din zori până-n noapte... Surorile Dumitrescu închise în casă din toamnă până-n primăvară, cu urechea la pândă, nefericite, deşi cât era iarna de lungă motocicletele de cursă nu le tulburau ultimele zile ale bătrâneţii...
Mioriţa, cu ferestrele ei înalte... Simion Linte urcă treptele sărind câte trei şi dădu buzna în salon. Georgeta nu se vedea nicăieri. Mitroi, pe culoarul central, aproape de uşă, se stăpâni să nu facă un pas înainte. Rămase nemişcat. Uimirea îi însufleţi un pic mutra acră... Să ştii de la mine, Simion Linte, eu în locul tău, n-aş mai da pe-aicea o săptămână întreagă după tot ce s-a-ntâmplat... Omul ăsta trebuie că suferea de ficat, la fel ca şi toţi guşaţii ăia de la Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar. N-ar fi fost de mirare să ia şi el niscaiva pilule... De departe Manole îi trimise un salut cordial. Dar unde era Georgeta? Simion Linte trecu pe lângă o masă unde Viorica şi Stelian păreau să se distreze de minune ştergând pahare c-un şervet. Pe coridor îl opri Sismani. Ce naiba îl apucase? De unde atâta simpatie? Îl bătu pe umăr prieteneşte şi îi ceru să-i povestească despre ancheta castraveţilor.
— Şi zi, aşa, ia-i făcut-o, Linte! Bine gândit! Merita, jigodia! Merita şi mai mult. O ladă plină cu căcat să-i fi trimis, jigodia! Stai să vezi, tu încă nu l-ai cunoscut. Habar n-ai de ce-i în stare!... Sismani stătuse de vorbă cu băieţii — Simion Linte putea să fie fericit: îi avea pe toţi de partea lui... În afară, bineînţeles, de Mitroi... Toţi, da, da. Sigur. Foarte frumos din partea lor. Ieri se-nghesuiseră la biroul lu’ şefu’ să-i ia apărarea! Indignaţi protestaseră că se face atâta caz de-un fleac de nimica! O delegaţie întreagă, ce mai! De ce nu-i lăsaţi în pace pe băieţi? Lăsaţi-i în pace! Să se distreze şi ei! Că doar sunt tineri! Dacă e să-i căutaţi pe adevăraţii vinovaţi, căutaţi-i unde trebuie! Poenaru! De ce i-a trimis pe băieţi în stradă s-arunce castraveţii la canal?... Ieri, da, o zi memorabilă, ce să mai vorbim! Punctul de vedere al chelnerilor spus răspicat, nu-i aşa? O forţă! Unire şi virtute! Vrem! Vrem o pace în Balcani fără anglo-americani! Un pumn ridicat, strâns, pictat pe fond roşu — semn că boxul e ţinut la mare cinste pretutindeni în ziua de azi! O încheietură zdravănă, tendoane groase ca nişte frânghii întinse. Gata cu stilourile explozive! Pumnul înhăţase de încheietură mâna criminală, mâna verde-mătrăgună de pe fondul negru al afişului şi o strânsese ca într-un cleşte, silind-o să scape stiloul ucigaş. Exact la momentul potrivit. Trecătorul paşnic, menit să cadă victimă a diversiunii imperialiste, putea să treacă liniştit: n-avea să mai găsească pe stradă nimica să-i pună viaţa în pericol. Explozia galben-roşie de pe afiş n-avea să se mai producă în veci...
Cosma venea de la bucătărie cu o comandă. N-avea timp să stea la taclale, dar nu putea să treacă pe lângă Simion Linte fără să-i spună câteva cuvinte din inimă. Vai, nu ştiuse nimica de povestea cu castraveţii! Picase ca o bombă! Şi ce bombă!... Noi, ospătarii... Solidaritate... Arunca în dreapta şi-n stânga priviri speriate. Pe coridor, nimeni altcineva... Mai stai p-aicea, Linte? Mai vorbim, da?... Sigur, de ce nu? Dacă între timp nu-ţi vine ideea mai bună să-ţi atârni de gât un ştreang...
Georgeta, în sfârşit, sfinte Sisoe, iată-te la bucătărie. Ducă-se dracului toţi ăilalţi!... De când alergi după ea, Simion Linte? Ai înnebunit de tot! Ai alergat toată seara, toată noaptea, toată dimineaţa de azi... De ieri de la antrenament alergi întruna... Hei, Simion Linte, ţi-au strigat băieţii. Nu fi tâmpit! Ai greşit drumul! Spre sud, spre sud! Faza „Sud”!... Dar tu?... Tu, nu!... Calea ferată, ducă-se dracului! Cantoanele, santinelele, podurile... Altă direcţie... Ce să caute Georgeta pe peronul Gării de Nord? Prin aburul locomotivelor? Nu, nu... Ea s-a născut în altă zodie. Zodia femeii!... Cu răsuflarea înteţită şi c-un gol în stomac... c-un licăr în ochii ei, umed, de te ia cu frig, şi-un zâmbet care promite grădinile raiului... Cu totul altă direcţie, Simion Linte. Ai alergat cu sufletul la gură prin tot oraşul, în toiul nopţii, pe trotuare îngheţate, cu ace de gheaţă sticlind în lumina felinarelor, pe lângă sala de antrenament, fără s-o vezi, pe strada Haşdeu, pe podul peste liniile ferate şi mai departe în zbor peste lac, peste fiarele ruginite din cimitirul de maşini, unde nimenea n-ar fi întâlnit-o vreodată pe Georgeta... Dar unde stătea ea de vorbă cu maică-sa, dezvăluindu-şi una alteia secrete, ca două bune prietene în timp ce taică-su stătea într-o cameră de alături, singur, mofluz şi impotent? Poate pe strada Plevnei? Sau pe Friederich Engels? Sau poate chiar pe strada Avram Iancu, străduţa din centru care dădea în piaţă? Ori poate în Zăvoieni, peste cvartalele distruse de bombe, la doi paşi de izvorul cu apă sulfuroasă amenajat în 1922 de Primăria oraşului?... În puzderia de luminiţe din ultima noapte de ianuarie, care era fereastra ei?...
Şi acum iat-o deodată făcând ochii mari la ivirea lui Simion Linte în uşa bucătăriei. Uimită de-a binelea. Roşu-negru printre atâtea halate albe soioase. Proaspătă şi curată în aburul oalelor pe plite... Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă-seară într-o cârciumioară la şosea? ... Georgeta... Încremenită cu furculiţa în aer, deasupra farfuriei, uşor aplecată din obişnuinţă ca să nu-şi păteze frumuseţea aia de uniformă a ei. Sos roşu picant, la care ea renunţa pe loc ca să iasă cu Simion Linte din bucătărie. Se pregătea o mică furtună? Uimirea de pe faţa ei dispărea lăsând locul unui reproş din ce în ce mai vădit.
— Simion, cum ai putut să faci o prostie ca asta? Doamne-dumnezeule, n-ai pic de minte! Nu ne vedeam la trei? Şi mâine toată dimineaţa? Nu puteai să ai un pic de răbdare? Şi încă să intri în bucătărie! Nu-ţi dai seama? Toate muierile alea atâta aşteaptă, un motiv de bârfă!
Pe coridor, se îndreptau împreună spre salon.
— Îmi place când eşti furioasă.
— Mie, nu! Nu-mi face nicio plăcere!
Treceau prin dreptul vestiarului şi el o apucă de mână s-o tragă înăuntru. Dar ea îşi smulse mâna, încă şi mai furioasă şi merse mai departe cu pas grăbit.
— Simion! Astâmpără-te! Tu nu eşti zdravăn, zău! Vrei să-ţi cos nasturii când nu eşti în tură? C-o explicaţie ca asta oricine ne-ar râde în nas!
— Şi ce, parcă dacă sunt în tură nu ne-ar râde în nas?
— Da? Bun! Atuncea n-o să mai intrăm niciodată acolo!
Încă un pic şi ar fi trecut de salonaş. Şi atuncea adio, din salon n-ar mai fi putut s-o scoată cu forţa. O apucă de braţ şi o împinse înăuntru prin draperie. Ea se zbătu, se luptă cu el, îl lovi cu pumnii dar nu îndrăzni să strige. Doar şuierat, smucindu-se din strânsoare, ferindu-şi gura de gura lui: — Ah! Eşti nebun!... Lasă-mă!... Loviră un scaun care scrâşni pe ciment. Îi imobiliză capul, îi strivi buzele simţind încă zvâcnetele ei de împotrivire. Dar la un moment dat renunţă, rămase nemişcată, doar un pic încordată, obosită de luptă, închizând ochii. Asta era tot. Brusc, o lăsă în pace. Cu capul apropiat de draperie, ascultă. Niciun pas pe coridor. Smuci de draperie şi o trase de mână afară. Din salon, Vinţescu intră pe coridor. Trecu pe lângă ei aruncându-le o privire încruntată. Atâta. Niciun comentariu. Simion Linte se uită la Georgeta cu coada ochiului. Arăta palidă şi resemnată. Nimic iremediabil schimbat. În curând avea să redevină Georgeta cea zglobie de toate zilele.
— Mă conduci până la ieşire?
Îi deschise uşa şi o lăsă să treacă înaintea lui. Perniţele delicate de la şoldurile ei, pe jumătate acoperite de vesta roşie. O văzu încetinind uşor pasul pe culoarul central ca să nu-l silească s-o ajungă din urmă alergând. Supusă. Stelian şi Viorica îi priviră cu ochi invidioşi. Semeţ, Simion Linte îşi îndreptă umerii. Un bărbat cu experienţă în materie de femei! Un tip dur! Zvelt şi voinic, cu muşchi de oţel, într-o oglindă uriaşă în care se reflecta tot salonul şi încă o jumătate de lume pe deasupra — holul şcolii cu pereţii acoperiţi de tablouri istorice... Strămoşii noştri prăvălind stânci de granit peste capul duşmanilor în bătălia de la Posada... Solii turci cerându-i îndurare lui Vlad Ţepeş înainte să încapă pe mâna gâdelui cu mânecile suflecate pân’ la cot... Tinerii războinici daci cu piei de lup pe cap, dănţuind îndrăcit în noaptea cu sânziene...
— Eşti un bădăran, Linte... Pe hol, lângă uşă, Georgeta îl privea de jos c-un zâmbet palid de dezamăgire, supusă şi resemnată. Ce vrei tu nu se obţine cu forţa. Şi nici a doua zi. Du-te la curve dacă eşti aşa de grăbit. La mine să nu mai vii.
Simion Linte se uită fix în ochii ei. Aceeaşi umbră de zâmbet îngheţat... pe veci. Georgeta îşi lăsă ochii în jos. Vasăzică asta a fost tot? Două zile, şi gata? Totul s-a sfârşit? Afară, doi clienţi se iviră de după colţul balustradei urcând treptele. Ce altceva să mai faci?
Simion Linte împinse uşa de fier şi ieşi.
Nedreaptă!... Nerecunoscătoare!... Insensibilă! Un sloi de gheaţă! Cu toată patima ei prefăcută! Actriţă... de mâna treia!... Din mers, Simion Linte îşi lovi cu pumnul palma stângă... De ce atâtea reproşuri? Numai pentru câteva bancuri tâmpite pe care avea să le audă din gura muierilor de la bucătărie?... Oarbă! Un om vine s-o vadă mânat de dorul ei, şi ea, în loc să se bucure, îl face cu ou şi cu oţet! Bădăran, auzi!... Gingăşia femeilor! Aiurea! Poveşti! Gingăşie de suprafaţă!... Pielea catifelată... Flexibilitatea încheieturilor... Elasticitatea corpului... Atâta! În rest, doar interesul! Plăcerea! Fără niciun risc, dacă se poate. Lovesc mai dur decât la box! Fără nicio regulă! Te hărtănesc cu zâmbetul pe buze! Şi asta o fac tot din plăcere! Plăcerea de a chinui... îşi închipuie ele! Nici nu le trece prin cap că o să vină cândva vremea să regrete, fiindcă mintea nu le duce prea departe! Şi încă foarte curând o să regrete! Da, da!... Dar atuncea o să fie prea târziu... Fiindcă un bărbat adevărat nu se lasă înduioşat de rugăminţi şi de suspine...
Simion Linte trecea prin piaţa pustie, cu vântul în faţă, îndreptându-se spre strada 13 Decembrie... Abătută, Georgeta se întorcea agale în bucătărie, pe gânduri, de pe-acuma pradă regretelor. Se aşeza la locul ei de la marginea mesei, rămânea cu privirea pierdută, fără să se mai atingă de sosul ei picant. Dar, cu firea ei întreprinzătoare, prea mult nu putea să zacă în apatie. Începea să se foiască pe scaun, flacăra acţiunii se reaprindea în ea, pornea să-l caute pe Simion Linte. Să-l recucerească. Prin orice mijloace! Nu ţinea seama de nimic! Nicio regulă! Îl găsea în salon. Se tânguia, cerşea, implora, nu-i păsa de clienţi! Se ţinea după el de la o masă la alta, îi făcea scene. Simion Linte îi întorcea mereu spatele dar ea făcea ce făcea şi-i ieşea mereu înainte. Nu era chip să scapi de ea. Surd la rugăminţile ei, ieşea din salon. Georgeta se agăţa de el, stropea coridorul cu lacrimi, se dădea de ceasul morţii să-l tragă în salonaş, se lăsa târâtă... Milă de ea? Prea târziu!... Cum poţi să fii atât de fără inimă, băiete dragă?... Simion Linte respingea neînduplecat intervenţia lui Vinţescu. Atâta durere în sufletul ei! Biata fată!... Manole, Cosma... N-aveau nici ei mai multă trecere. Nici Sismani. Mitroi — să nu mai vorbim — îşi răcea gura de pomană!... Din coridor în curtea din dos... Cu ţipetele ei sfâşietoare, Georgeta îi scotea la ferestre pe locatarii de la etaj... Toţi o compătimeau... Alerga după el la bucătărie, nebună... În genunchi, târându-se pe lângă plită, peste grămezi de coji de cartofi, prin limbi de foc...
Ceva nu-i plăcea nici lui. Realitatea e că o cam bruscase. Chiar că se purtase ca un bădăran. Simion Linte intră în casă abătut. Toate îi ieşeau anapoda...