Urma scapă turma (14/17)*

Paisprezece...

Oare chiar să fi venit primăvara? Uşile sălii de antrenament... larg deschise către hol, la ora când în bucătăria cantinei oalele clocoteau pe plită. Varză, cartofi, morcovi muindu-se treptat, în clocot, să fie gata la ora treişpe. Dar cui îi mai păsa de cantină? Muieruştele chelneriţe, cu halatele lor soioase, ascunzând rotunjimi... Gata, s-a isprăvit! Nu mai aveau niciun secret! Jos masca!...
   Pe duşumeaua lustruită a sălii de antrenament vedeai pe uşa larg deschisă o pată mare de soare întinzându-se cam de pe la mijloc către prag. O pată de soare întinsă peste scândura cu rosturi bine chituite, vopsită în ulei... Cafeniu-roşcat. Călcată de atâţia paşi într-o lungă iarnă cu antrenamente în fiecare luni, miercuri şi vineri. Să fie într-un ceas bun.
   Ultima vizită medicală. Stetoscopul, atent, deasupra ţâţei, lipit de pectoral. Nu respira... Pastila rece de metal se muta mai jos. Respiră adânc. Adânc... Stetoscopul căuta peste tot... stânga... dreapta... Respiră. Încă. Nu respira. Bun. Altul la rând. Se ridica şuierând balonul spirometrului, până la diviziunea 5350. Ho! gata! stop! Îmi strici aparatul, derbedeule!... Ciocănelul de cauciuc lovea scurt sub rotulă. Picior peste picior. Flux nervos. Gamba zvâcnea prompt... o lovitură rapidă în punching-ball. Para. Pistonată, ca o mitralieră, taca-taca-taca-taca-taca!... Stiloul doctorului Colţea alergând zglobiu peste formular, sărind din rubrică în rubrică. VSH... Hb... Trombocite... Reticulocite... Ştampila, pac! Bun pentru campionat!...
   Simion Linte intră în sală călcând marginea petei de soare. În uşă îşi făceau apariţia Petrişor şi Salva, muştele... Veneau toţi, pe rând, dimineaţa. Ora nouă. Ora cea mai potrivită să te-apuci de treabă... Stai! striga Cotruş. Chiar în prag îi punea mâna în piept şi îl silea să facă un pas îndărăt. Păşeşte cu dreptul! Poate-i o prostie dar aşa-i obiceiul!... Iordache, Belcu... Sorin Măgură, uşor şi sprinten... Tibor, Coteţ, Buzatu, Papanaş, Alex Stroe... speranţa de categoria a doua... c-un strat subţire de grăsime peste muşchii altminteri bine formaţi...
   Un fior uşor... flux nervos... mic şoc electric mai jos de stern propagându-se de-a lungul esofagului în sus, se pierdea înainte s-ajungă în gâtlej. Aici nimenea nu se temea de vizita medicală. Papanaş? Ce zicea ăsta — sfinte Sisoe! — la vorbele lui, doctoriţa Popa îşi lăsa în jos obrajii îmbujoraţi. Sfeclă... N-aveau decât să zdrăngăne cât pofteau eprubetele în suportul lor cu orificii ceva mai largi... intrând în cabinetul de consultaţii de la dispensarul sportiv... Metalul şi Locomotiva... Voinţa... Buzatu? Puteai să-i înfigi aşchii sub unghii... Tortura Evului Mediu... Zâmbea retrăgându-şi încet buzele de pe şirurile de dinţi albi în stare perfectă... Băieţii... Uite-i... o luau la dreapta spre uşa ce dădea în vestiar, trecând pe lângă calul înghesuit în colţ, numai bun pentru maestrul Nicodim să şadă între cele două mânere în timpul antrenamentului, când îi venea cheful să dea comenzi ţinându-se de-o parte... Nelu Moraru, Titus Ambrozie de la mijlocie, Gigi Ionescu şi taurul Negulescu...
   Ia uite, maestrul Nicodim şi el. Se ivea în uşă... împreună c-un tip... Cine-l mai văzuse vreodată? Înalt, zâmbăreţ, c-un şal aruncat peste reverele paltonului descheiat de sus până jos. De la unul ca el nu puteai să-ţi întorci pur şi simplu privirea în altă parte. Le strângea băieţilor mâna în timp ce maestrul Nicodim făcea prezentările... Noul vicepreşedinte al grupării sportive Metalul... Tovarăşu’ Tomescu... Director adjunct la Trustul Alimentaţiei Publice... Îl înlocuieşte pe fostul vicepreşedinte Onchiş...
   Da, da... Zâmbăreţ, Tomescu îşi scotea şalul trăgând de un capăt... şi şalul se descolăcea de pe ceafa lui... Primăvara aducea cu ea schimbări... douăzeci şi unu februarie, o vreme neobişnuit de caldă...
   S-a uitat cineva pe cer aseară pe la ora opt? Un bolid enorm, foarte luminos a străbătut cerul deplasându-se dinspre nord-est către sud-vest. Şi apoi aurora boreală de la zece noaptea... roşie-purpurie, cu dungi galbene... un fenomen rarisim la latitudinea noastră. Se pricepe cineva din voi la semne cereşti? Mă-ntreb... să fie oare semn bun pentru boxul de la asociaţia Metalul?... Acuma în prag de campionat?... Ascensiune rapidă... Cine era bolidul luminos de pe cer?... Privirile se întorceau către Simion Linte. Tânăra speranţă a asociaţiei Metalul. Vicepreşedintele Tomescu îi strângea mâna. Bătându-l pe umăr îl însoţea câţiva paşi în drum spre vestiar, alături de maestrul Nicodim, toţi trei înconjuraţi de băieţi.
   Ce zici de asta, Simion Linte? Vicepreşedintele să-ţi dea atâta importanţă? Ai auzit cum îţi zice? Dumneata! Zice Am auzit de dumneata... Ţi-a mai zis vreodată cineva până în ziua de azi dumneata?
   Te uitai la el şi te minunai. Ce deosebire faţă de inspectorul Groşescu de pildă!... Pe Groşescu îl strângea mereu gulerul de la cămaşă, îşi întindea bărbia tot încercând să scape din strânsoare. Într-o zi ploioasă de toamnă deschizându-şi umbrela tocmai pe când tăia, încruntat, colţul terenului de volei acoperit cu zgură roşie îmbibată de apă, direcţia Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar de alături... Nu, nimic din toate astea. Gâtul lui Tomescu se putea răsuci liber în legătura lărgită a cravatei. Se oprea în uşa vestiarului fiindcă era clar că înăuntru n-avea ce să caute o persoană ca el...
   — Bolid luminos — zicea, foarte bine, ia seama să nu fii o cometă trecătoare... Brusc, c-un zâmbet ştrengăresc îşi amintea că mai avea ceva de spus. — Vezi — zicea, în faza pe oraş bate-l mai cu milă pe Gologan de la Locomotiva. E băiat bun, lasă-i şi lui un pic de speranţă pentru la anu’! Să nu se descurajeze! După aia, la judeţ, la zonă şi în finală îţi dau mână liberă...
   În faţa dulapului metalic, mirosind încă a vopsea, agăţându-ţi paltonul în cui stăteai şi te-ntrebai: ce dracu-i asta, o idee fixă? Pe toţi îi apucă mila de adversar? Se vorbiseră între ei? Tomescu, la fel ca şi Nicodim, vroia s-ajungi până sus de tot dar să nu zdrobeşti pe nimenea. Câte o şansă pentru fiecare. Toţi băieţii... de la toate asociaţiile... din toate oraşele... să aibă o şansă. Pugilatul. Scrima cu mănuşi. Lucian Popescu, triplu campion al Europei... pe afişul agăţat pe peretele din biroul lui Nicodim, model de eleganţă, cu părul lins lucind de briantină. Picioare subţiri şi bust atletic, ca o statuie greacă... Discobolul din cartea de istorie antică... fără cap şi fără mâna dreaptă. Gol, în piruetă, dezlănţuit, cu numai trei secunde înainte să lanseze discul pe stadionul olimpic din Atena antică... Gheorghe Popescu, la fel de elegant şi el, cu părul la fel de lins, fără fir de păr pe mâini şi pe piept. Te uitai la el, în poză, şi într-adevăr nu vedeai în ochii lui nicio scânteie de ură... Ce vremuri să fi fost alea?... La fereastră, rezemat de pervaz, Tomescu se uita la băieţi în timp ce se antrenau. Zâmbea şi acuma. Mulţumit? Poate că avea şi de ce. Înaintea campionatului naţional de juniori, venea la conducerea asociaţiei călcând cu dreptul... În pauză se interesa de toţi, la fel ca şi maestrul Nicodim, numai că nu-şi nota nimica. Asculta şi se bizuia pe memorie. Familie, fraţi, şcoală, fabrică, sănătate, meciuri, timp liber... Te prindea şi mirarea că se găsise cineva pe lumea asta să fie atât de curios. Îţi amintea de Pascu, dirigintele Claudiei. La fel ca şi el umblând din casă-n casă, dar cu mare pompă. Vicepreşedintele grupării sportive Metalul, tip greu, c-un cortegiu întreg de sportivi de frunte, cu şefii secţiilor atletism, fotbal, handbal, schi, popice, birourile secţiilor, contabili, antrenori, medici. Vroia să vadă tot — carnetele de asociaţie, numele, prenumele, viza doctorului, competiţii, meciuri jucate, decizia arbitrului, tot. Calendarul secţiei de box, toate meciurile şi deplasările până la sfârşitul anului, caietul maestrului Nicodim cu planificarea antrenamentelor pentru campionatul naţional — Pregătirea fizică generală, 1-2 luni înainte de campionat, pregătirea precompetiţională, specială, tehnică şi tactică, 2-3 săptămâni înainte de campionat, pregătirea competiţională, tactică — ultima săptămână. Vicepreşedintele Tomescu, răspunzător de disciplinele individuale declara deschis: — Dacă nu era boxul, nu mă interesa asociaţia Metalul... sau oricare alta!... Ringul. Colţul roşu şi colţul albastru. Cinci metri pe cinci. Corzile, groase de trei până la patru centimetri, la patruzeci de centimetri de podea prima coardă, optzeci de centimetri a doua, un metru treizeci a treia. Le măsura cu ruleta. Vicepreşedintele Tomescu le pipăia încântat şi la cea mai de sus îi încerca elasticitatea. Vasăzică aşa... pâslă groasă de un centimetru jumate, acoperită cu prelată. Cele două colţuri neutre. Perne albe. Trecând prin colţul neutru, Tomescu aruncă o privire plină de nostalgie către colţul de acasă. Roşu? Albastru? Zâmbea trecând mai departe, plimbându-şi mâna peste coarda de sus... 1,30 metri înălţime. Mănuşa... O cântărea în palmă.
   — N-am scăpat niciun meci de la război încoace, spunea... Mda... Pipăia mănuşa. Piele fină. Tăbăcită de lovituri. Încântat, îşi vâra mâna în ea şi îl ameninţa pe Sorin Măgură c-o lovitură ucigătoare. Sorin Măgură râdea şi făcea o eschivă de toată frumuseţea, gata de o contră ca la carte... — Mă bucur că v-am cunoscut. Mă bucur că faceţi box. Ţara are nevoie de flăcăi viteji ca voi... Îşi scotea mănuşa şi o dădea... la întâmplare... lui Papanaş care o arunca şi el... la întâmplare, pe-o saltea. Vicepreşedintele Tomescu pipăia sacul cu nisip. Greu. Solid, din piele. Îl clintea din loc c-o lovitură neaşteptat de rapidă... şi îl lăsa să se legene încet.
   — Îmi pare rău — spunea — că nu mai sunt tânăr. Aş fi făcut şi eu box. Păcat... Trecând pe sub punching-ball îi trântea o labă cu sete, lăsându-l în urmă bălăngănindu-se. În uşă se ivea mutra lui Marcu, derutat, picat din lună, la spartul târgului, dar vicepreşedintele nici nu-l băga în seamă. Nici război, nici pace. Colţul neutru. Trecea prin dreptul ferestrei şi umbra lui cădea pe duşumeaua vopsită în ulei, ajungând până către mijloc. Sacul cu nisip încă se mai legăna un pic...
   Vorbea de emblema asociaţiei Metalul. Un M mare de tipar, roşu, într-o roată dinţată, neagră... — Mai devreme sau mai târziu, o să vedeţi, toţi o să prelucrăm metale! Aşa că e bine c-am început să ne asociem!... Avea chef de glumă. Dar uite ce făcea Marcu: fără pic de bun-simţ îl întrerupea ca să-i spună de faţă cu toată lumea, hodoronc-tronc, Bine-aţi venit la noi, tovarăşe vicepreşedinte! Eu, ştiţi, sunt Marcu, antrenorul secund. Îmi pare rău că n-am putut să vin de la-nceput, dar am fost reţinut la uzină... Fusese reţinut pe dracu’. Toată lumea ştia foarte bine că era băgător de seamă acolo la uzina aia prăpădită a lui, la fel ca şi-aicea. Vicepreşedintele abia dacă îşi întoarse faţa către el. Marcu? N-auzise în viaţa lui de numele ăsta... Trecea mai departe cu tot alaiul după el. Şefii de secţie — atletism, schi, popice, fotbal. Dar boxul era slăbiciunea lui de-o viaţă. Propagandă pentru box? Da, nu-i rea ideea. Înălţa încântat capul când maestrul Nicodim îi povestea cum stătuse de vorbă cu băieţii la Liceul mixt numărul unu, şi cu cei de la Şcoala medie de industrie uşoară, şi cu tinerii muncitori de la Fabrica de sticlă şi de Atelierele Centrale. Boxul la ordinea zilei. Băieţii îi sorbeau cuvintele de pe buze. Ascultau povestea campionilor. Perspective. O viaţă nouă la miez de secol douăzeci. În maieu şi chiloţi, iarnă sau vară, în trening alergând la revărsatul zorilor pe străzile oraşului, cu pumnii strânşi... Suflet tânăr, gând curat şi trup oţelit... Marşul sportivilor. Steaguri de mătase roşie desfăşurate, fluturate de vânt, intrând în pluton compact pe stadion... Tovarăşe, măreşte pasul... Nu sta pe gânduri, intră în rânduri, vino-ntr-un pas cu noi... Gazonul verde şi des, tuns scurt, încălzit de iureşul meciurilor, dar peste care trecuse răcoarea nopţii. Crampoane de ghete de fotbal, smocuri de iarbă smulse şi răsturnate.
   Ceasul solar de la intrarea în stadion arăta ora douăşpe şi zece...
   La ora unu şi douăzeci Simion Linte scotea din buzunar primul bon de supraalimentaţie, gratuit, la micul restaurant Partizanul de pe strada Nicolae Bălcescu, unde băieţii de la Metalul şi de la Locomotiva aveau să mănânce — după cum le-o fi norocul — cel puţin două săptămâni, sau cel mult şase. Toată adunătura de la sala de antrenament se muta aicea. Nu era unul singur care să se laude că are ce să mănânce acasă mai bine ca la restaurant. Puteai să-l întrebi pe oricare, Ce e taică-tu? Şi n-aveai să afli c-ar fi fost vreunul cu mult mai breaz ca bătrânu’ Linte. Cu chiu, cu vai se cârpeau cu toţii, asta făceau. Pe câtă vreme aicea — sfinte Sisoe! Antricot de vită la grătar... Gratis! Scoteai doar bonul şi-l trânteai pe masă. Grătar cu garnitură de mazăre fină, orez sau fidea cu bulion de roşii. Pui rumenit cu piure de cartofi acoperit cu grăsime încinsă. Bătrânu’ Linte, de-ar fi văzut toate astea, ar fi făcut ochii cât cepele. Ca un peşte pe uscat ar fi căscat gura să tragă aer şi ar fi căzut sub masă fără suflare. El, care o tot bătea la cap pe Marta să fure mâncare de la cantină. Aici era tot belşugul pe care de vreo doi-trei ani îl visa pentru el şi pentru neamul lui. Nelu Petrescu spusese într-o zi: Auzisem că se dă supraalimentaţie în box şi nu mi-a venit să cred! Doi veri de-ai mei au murit de foame în Moldova, în patruşşase! Aşa că am venit să fac box. Şi uite că într-adevăr te pricopseşti cu supraalimentaţie. E drept că numai cu vreo câteva săptămâni înainte de campionat, da’ cu atâtea fripturi în sânge câte po’ să bagi în tine în astea câteva săptămâni rămâi pe picioare tot anul...
   Soseau şi băieţii de la Locomotiva. Cu zâmbete stânjenite pe faţă, încercau să-şi ia un aer ca la ei acasă, se prefirau pe după rândul de la perete şi ocupau mesele în ordine una după alta. Adversarii de mâine. Berindei, Melinţeanu, Sorescu, Kluger, Gologan... Sima şi Cojocaru. Stăteau la distanţă. Un kilometru între Metalul şi Locomotiva. Dar ia uite, antrenorul lor Stanciu se ridica de la masă şi trecea pe la maestrul Nicodim. Se sprijinea cu mâinile de masa lui şi rânjea.
   — Ce-ar fi să le dăm la băieţii noştri acelaşi meniu? Mm, ce zici, cumetre? Că dacă le dau la ai mei altceva o să zici că d-aia i-au bătut pe-ai dumitale, fiindc-au mâncat mai bine. Hohotea şi îl bătea pe umăr pe maestrul Nicodim.
   — Păi ai dumitale chiar c-au mâncat mai bine, cu economatele alea ale C.F.R.-ului vostru. Da’ nu te bucura prea tare. O să vezi că pân’ la urmă tot stilu’ contează! Burta, mai puţin!
   — Păi de la mâncare bună vine şi-un anumit stil. Nu?
   — Cu asta-s de-acord.
   — De-aia ţi-am şi zis. Ştiam c-ai să fii de-acord!
   Îl bătea din nou pe umăr, uşurel, şi se retrăgea la ai lui... Roşu în obraji şi voinic ca un taur. Plin de viaţă, plesnind de sănătate. Pe lângă el, maestrul Nicodim, cu părul lui alb, arăta şters şi fără vlagă... Dar ia gândeşte-te niţel, Simion Linte. În meciurile în care ai boxat pân’ acuma, puţine câte au fost, l-ai fi schimbat cu cineva pe maestrul Nicodim? În pauza dintre reprize, cât ai stat pe scăunel în colţul tău roşu... în colţul tău albastru — cine-ar mai fi putut să-ţi maseze muşchii, ceafa plexul, pulpele? Nu de-un om plin de viaţă aveai nevoie lângă tine. Ci de cineva care să-ţi dea cu dragă inimă tot ce are mai bun în el. Nu hohotea niciodată gros ca maestrul Stanciu de la Locomotiva, să tremure pereţii. Şi poate că nu era atât de simpatic. Dar fiecare vorbă pe care ţi-o şoptea de după corzi, aplecat la urechea ta, îţi mergea drept la suflet. Cine zice că boxerul n-are suflet? Cine zice asta să vină să vadă un antrenament cu maestrul Nicodim. Unul singur. Un singur meci. Chiar şi Buzatu, care nu-i nici pe departe dornic să se gudure pe lângă cineva, oricine-ar fi ăla, zicea într-o zi că dacă maestrul i-ar propune să-l înfieze, n-ar zice nu. Foarte bine. Pesemne că şi lui îi hărăzise dumnezeu să aibă parte de-un soi de bătrânu’ Linte, beţivan nenorocit sau poate chiar ocnaş. Buzatu, Papanaş, Negulescu... toţi erau la fel. Alex Stroe şi el. Sorin Măgură. Nu le lipsea decât zodia. Asta da. Încolo, totul era perfect, aveau de toate. Şase ore de antrenament pe săptămână plus câteva săptămâni pe an de pregătire competiţională. Cupa Unităţii Tineretului. Turneul jubiliar al Republicii. Prea puţine ore cu maestrul Nicodim. Era mult prea târziu să te mai tocmeşti cu ursitoarele. Ce să capeţi? Un tată ca maestrul Nicodim? Nu-i bine să ceri prea mult de la viaţă. Şi-n general n-are niciun haz să cerşeşti...
   De pe pod, aplecat peste parapet, privind vagoanele care lunecau pe dedesubt, unul după altul. Nisip moale şi fin acoperit cu prelate din pânză de cort kaki, deasă şi tare, apărându-te de toate vânturile rele ale pământului. Vagoanele... îndreptându-se către zarea unde soarele tocmai apusese, sub un cer ca un uriaş incendiu... către ţările calde...
   Simion Linte se desprindea de parapet şi o pornea mai departe, coborând de pe pod...

   Iată că se-ntâmpla să mergă împreună şi ziua, sub soarele primăvăratic, maestrul Nicodim şi cu el, pe strada Nicolae Bălcescu în jos, până la Banca Naţională şi de-acolo luând-o la dreapta pe bulevardul Ştefan Gheorghiu. Te uitai cu coada ochiului la paltonul lui negru, destul de uzat, şi te gândeai: aşa o fi, cum zice bătrânu’ Linte, azi nu mai ies bani din box...
   Se apropiau de casa cu lei înaripaţi.
   — Ştii, băiete — zicea, aş fi curios să aflu...
   Era încurcat maestrul Nicodim. Ceea ce nu i se întâmpla prea des.
   — Aş fi curios să aflu care-i părerea ta...
   Ezita din nou, fir-ar să fie.
   — S-ar putea să intraţi în campionat cu Marcu. Eu... am avut o dispută, mă rog... cu cineva. Te scutesc de amănunte. Pe scurt, nu m-aş mira prea tare să mă trezesc dat afară.
   Doamne fereşte! Dat afară? Pentru ce? Ce fel de dispută? La dracu’! Mai exista pe lume cineva care să nu ştie cât făcuse maestrul Nicodim pentru box? Sutele de ore de antrenament. Miile de ore. Se putea aşa ceva? Toate raitele lui pe la şcoli, şi el stând înaintea băieţilor, vorbindu-le de box. Pugilatul. Roma antică. Glaucus, Diagoras. A douăzeci şi treia olimpiadă din anul 688 înainte de era noastră. Onomaste din Smirna. Ultimul învingător la pugilat, Varasdate, regele Armeniei. Se putea să existe cineva să nu fi auzit de toate astea? Sau auzind, să nu-i pese?... Dat afară? Da’ pentru ce?
   Chiar atunci treceau prin dreptul casei cu lei înaripaţi.
   — Un tip greu a încercat să-mi bage pe gât un candidat să facă box la noi în asociaţie. Fi-su. A trimis după mine acum două săptămâni, într-o duminică. Mă aşteptau amândoi în birou la el. Mi-au dat o maşină şi am plecat imediat la sală. L-am pus să se dezbrace şi i-am dat o pereche de mănuşi. Nu era nimic de capul lui. Zero. Niciun pic de reflexe, niciun pic de nerv. Nimic. Pentru ce să-mi pierd timpul? Sigur, până la urmă ceva ar fi ieşit din el. Un pic mai mult decât o momâie. Dar cu câtă bătaie de cap? O mediocritate ca atâtea altele. Din cauza lui un puşti talentat ar fi rămas pe din afară. Plus că nu-mi pică deloc bine când îmi forţeze mâna. Aşa că îţi dai seama, după toate astea pot să m-aştept la orice...
   Spiritul boxului... Maestrul Nicodim vorbea cu amărăciune, privind departe în lungul străzii... În viaţa de fiecare zi... spiritul de sportivitate din box...
   — Am cunoscut oameni care n-au făcut niciodată box dar care au dus o viaţă mai de boxer decât mulţi boxeri. Toată viaţa şi-au trăit-o ca pe ring...
   Treceau prin întretăierea cu strada Griviţei. Se opriră pentru o clipă lăsând să treacă o maşină de la salvare... Sigur, într-o bună zi avea să vină şi despărţirea. Două zile ploioase, trei zile ploioase într-un târziu de toamnă mohorâtă... Maestrul Nicodim vorbea de singurătate în box... Bărbăţie... singurătate. Lui Simion Linte cuvintele lui îi ajungeau la ureche ca venind de pe altă lume... Trei zile ploioase, o săptămână ploioasă. Frunze moarte putrezind în băltoace. Broşura despre Joe Louis zăcând, uitată, într-un colţ din sala de antrenament, umedă sub un calorifer rece. Cum să-ţi câştigi existenţa ani şi ani de zile? Mecanic la instalaţia de încălzire centrală? Fără viitor şi fără trecut? Cu o carte de basme, ferfeniţită, în buzunarul salopetei soioase? Prâslea cel voinic şi merele de aur. Când să le mai citeşti? Şi la ce bun?...
   Maestrul Nicodim continua să vorbească despre singurătate în box. Să nu-ţi faci iluzii — zicea, boxul nu-i sport de echipă. În box câştigi singur. Dar de pierdut pierzi încă şi mai singur.
   Se îndepărtau tot mai mult de bulevardul Ştefan Gheorghiu ieşind pe nesimţite în afara oraşului.
   Cea mai bună formă — zicea maestrul Nicodim. Nu cu două săptămâni înainte, nu cu o săptămână înainte. Ci exact atuncea, în ajunul finalei. Cu supraalimentaţie şi singurătate. Puteai să-ţi pipăi singur deltoidul de sub umărul drept. Pielea se întindea tot mai perfect pe muşchiul tare ca piatra. Perimetrul toracic — 101, poate chiar se mai adăugase între timp încă un centimetru. Acuma se ambalau motoarele. Motocicletele luau virajul de la turnul de răcire, din strada I.C. Frimu în strada Haşdeu aplecându-se la câţiva centimetri de sacii cu nisip îngrămădiţi la piciorul stâlpului. Surorile Dumitrescu, babele ieşite în balcon bombăneau aprobându-se înflăcărate una pe alta. Acul de la cronometrul din mâna lui Damian se învârteşte sacadat, bezmetic înconjurând cadranul. Primăvara, sub cerul mohorât, aşii clasei, cu sacii sport aruncaţi peste umăr, Nanu, Drăghici, Cristian Rucăreanu, Miclea nu se-ndură să iasă pe poarta stadionului fiindcă Simion Linte, singur, încă mai aleargă în cursa de zece mii de metri. Douăşcinci de ture de pistă, pe care nici în visele lor cele mai frumoase n-or să le facă vreodată... Ambalează motoarele motocicletelor la linia de pornire... mârâie arătându-şi dinţii de nichel. Se smulg din pripon năpustindu-se să devoreze totul, în timp ce norul de fum albăstrui rămas în urma lor se abate dus de vânt peste mulţimea de gură-cască, risipindu-se uşor printre coroanele pomilor. Curaj nebun, ăsta era cuvântul. Fior sinucigaş... Din susul străzii Republicii rumoarea mulţimii coboară ca un val uriaş luând-o înaintea cicliştilor. Se ivesc deodată de după atelierul de vulcanizare, fost librăria Botez, într-un vârtej îndrăcit de culori şi spiţe lucind în soare. Tricoul galben. Puteai să-l recunoşti pe Costică Şandru în trei secunde? Se îndepărtează pe strada Republicii în jos spinările încovoiate peste ghidoane, printr-un tunel de ovaţii. În toiul verii, trecând în iureş pe sub jetul de apă pulverizată mărunt de-a curmezişul străzii... La cât sună sirenele dimineaţa în zori? Începeau să lucreze uriaşele prese pneumatice de la Atelierele Centrale în timp ce aburul ţâşnea din ventile dincolo de gardurile înalte de pe strada Haşdeu, deasupra acoperişurilor din tablă ondulată, până la întretăierea cu strada Dimitrie Cantemir.
   Ai crescut prea mare, Simion Linte. Ia-ţi linguriţa şi cară-te de la oala cu untură de peşte. Doi ani repetent — ştia Manole ce spunea. Valea! Din sala cea mare se deschidea uşa care dădea în curte. Prin puhoiul de elevi răzbăteai cu greu trecând pe lângă colţul terenului de volei — zgură roşie din care se ridica aburul ploii proaspăt căzute. Afară în stradă! Exmatriculat din toate şcolile din Republica Populară Română! Din clădirea Inspectoratului Şcolar inspectorul Groşescu privea încruntat pe fereastră în stradă. Fără pic de milă. Sfinx!... Meciul de box a-nceput, Simion Linte. Nu conta pe un sfârşit prea curând. În decembrie ai împlinit şaişpe ani, da? Adu-ţi aminte, cine ţi-a zis la mulţi ani? Tudor, Claudia... Fane şi-a adus aminte abia peste vreo săptămână. Ocupat până peste cap. Acuma ştim cu ce. Case noi... să cârpim găurile războiului. Cimitirul peste care căzuseră bombele americane. Totul trebuia refăcut în cel mai scurt timp. Alături de cimitir se vedeau cupolele ruginite ale rezervoarelor, peste gardul năpădit de bălării pe care sta scris FUMATUL OPRIT. Alb şi fără semnul exclamării. Nu mira pe nimenea, oriunde ar fi fost scris. Era foarte important să punem capăt fumatului. Mirosul de mercaptan se strecura peste tot. Se prelingea de-a lungul străzilor, urca peste acoperişuri, cobora în curtea interioară a localului Mioriţa. Fost Belvedere. Numai în bucătărie mirosea a legume opărite sau crude. Ţelină şi leuştean uscat. O adevărată uzină. O ţeavă groasă, nichelată înconjura plita ca un adevărat vapor duduind sub presiune. Uzina Krupp şi ventilatorul A.E.G... Curgea din sitele stricate ale duşurilor apă fierbinte şi baia se umplea de aburi. Cotruş, unde eşti? Hai, înainte de patru martie să facem pace. În sâmbăta aia nu vreau să mă gândesc la nimica în colţul meu roşu — în colţul meu albastru. Nu vreau să mi-aduc aminte de localul tău împuţit. Fiindcă tu n-ai nicio vină. Fiecare vede viaţa în felul lui. Îţi dai seama, după campionat n-o să mai lucrez la Mioriţa. Te priveşte că nu vrei s-ajungi campion. Eu vreau. Lichidarea, într-o zi de pe la jumătatea lui mai, la serviciul cadre de pe strada Avram Iancu. Trustul Alimentaţiei Publice. Liber...

         În mai, când rozele-nfloresc,
         Scăldate-n aurul din soare...

   Trei ore de dimineaţă şi încă două după-masă, în total cinci ore de antrenament pe zi. Supraalimentaţia, la Partizanul, unde băieţii se întâlneau cu adversarii de peste câteva zile de la Locomotiva. Fiecare cu rândul lui de mese... Şi zilele se scurgeau una după alta...
   Într-o formă din ce în ce mai bună.
   Alergare uşoară la început de zi... şi tot mai rapid, tot mai rapid, lateral, cu sărituri laterale... directă de dreapta la trei paşi... directă de stânga, eschivă... până când se activa şi ultima fibră a muşchilor... Un-doi-uri. Ziarul Sportul Popular miroase a tipar proaspăt. Sosea la gară pe la ora nouă şi la ora zece era deja în sală. La Partizanul trecea de la o masă la alta foşnind. Scuipai în frapieră sâmburii de la vişinele din compot, cu ochii la pagina a doua. Eustaţiu Mărgărit scria despre combativitate şi apărare în general. Puncte sensibile: plex, ficat, inimă, carotidă, bărbie, faţă. Nicolae Linca lovea la început în mâinile adversarului, obosindu-i mâinile... „Se face cunoscut boxerilor înscrişi până acum în grupările CSC Armata, Dinamo, Competrol, Sindicatul Textile-Încălţăminte, Metalul, Sportul Muncitoresc, Claudiu şi A.S. Godeanu că vizita medicală şi cântarul vor avea loc în cursul săptămânii viitoare, lunea, miercurea şi joia între orele opt şi treisprezece, şi şaptesprezece şi douăzeci”... „Tragerea la sorţi pentru desemnarea perechilor pe categorii va avea loc vineri-seară la sediul Comisiei locale”... Vineri-seară, în prezenţa vicepreşedintelui Tomescu de la gruparea sportivă Metalul, pe masa acoperită cu pânză roşie de la sediul Comisiei locale de box se aruncau zarurile.
   Şase-şase...
   Spre deosebire de Cupa Comitetului Provizoriu al Capitalei, la campionatele naţionale pot participa în afara fruntaşilor, şi elemente tinere, începătoare. Speranţele de astă-toamnă... La data de 26 februarie în Capitală erau deja înscrişi 152 de boxeri... din care la data de 29 rămâneau doar 87 — excluse elementele inapte din punct de vedere fizic şi tehnic... Delegat general: P. Epureanu. Erau numiţi judecătorii, cronometrorii, comisarii de ring, medicii, crainicii... Oho, toţi ăştia! Nu mai era o simplă soră medicală care aduce în clasă o prăpădită de cutie nichelată cu ace, corpuri de seringă şi pistoane pe pat de tifon fiert, fleşcăit şi sticluţele cu seruri. Antitific, antidifteric, B.C.G... Te umfla şi râsul când îţi aduceai aminte. Uite de ce se speria Nanu şi tremura ca varga Cristian Rucăreanu, cu cotul lui răpănos şi braţul acoperit de bubuliţe roşii! Acuma erau comisii întregi. Tabele şi formulare. Maestrul Nicodim veghea să nu se strecoare vreo inexactitate. Cei de la Locomotiva atâta aşteptau. Nod în papură. Juriştii lor stăteau la pândă cu ochii cât cepele, scotoceau căutând motive de descalificare. Toţi stăteau la pândă. Tribunalele, comisiile medicale din toate marile oraşe. Dar tu, Simion Linte, râde-le în nas. C-un pic de încordare în regiunea plexului, relaxează-te de fiecare dată când ai ocazia. Întins pe divan... acasă la tine? acasă la Aura? Stai şi gândeşte-te în linişte. Brută, cum zice Lăzărescu? Cine-i brută dintre colegii tăi de box? Borş? Coteţ? Alex Stroe? Buzatu? Papanaş? Sorin Măgură? Cotruş? Fiecare ştie perfect regula. Şi niciunul nu-i iese maestrului din cuvânt. Dacă stai să te gândeşti, nimeni nu-şi face de cap în stilul lui Mihalache. Alt gen! Cine ar putea să spună că băieţii sunt brute? De ce-ar fi? Urâţi? E Buzatu urât? Pune-l să zâmbească şi-ţi trece durerea de cap. Papanaş... pe ring înclinându-se, la avertismentul arbitrului, c-un gest scurt, supus...
   Tomescu venea la sală în fiecare după-masă la o jumate de oră după ce începea antrenamentul. Intra şi rămânea în dreapta uşii, rezemat de perete şi privea zâmbind. Dar se-ntâmpla să mai şi lipsească şi atuncea te-ntrebai de ce n-a venit. Înalt şi zvelt, cam de vârsta maestrului Nicodim. Cravată albastră închis peste o cămaşă albă ca laptele. Vicepreşedintele asociaţiei sportive Metalul. Aştepta un moment prielnic, traversa sala şi se ducea să se aşeze pe pervaz. În spatele lui — fereastra larg deschisă. Douăşpatru, douăşcinci şi douăşşase februarie... Venea primăvara. Ultimele două zile de februarie. Vânturile aduceau ploi reci. Din nou trebuiau să-nchidă ferestrele ce dădeau în stradă şi ploaia bătea în geam. Ca prin ceaţă se contura acoperişul în dinţi de fierăstrău de la halele Atelierelor Centrale. Din nou frigeau caloriferele. Puteai să-ţi întinzi pe calorifer prosopul ud şi într-o jumate de oră îl luai uscat. Ce naiba! doar nu putea să se-ntoarcă iarna. Câteva zile... miercuri, joi, vineri. Sâmbătă începea campionatul. La sala Gloria pâsla era deja întinsă peste podeaua ringului. Unu virgulă cinci centimetri grosime, acoperită de prelată. O pernă roşie, o pernă albastră. Corzile groase de trei centimetri. Observatorul de ring trăgea de ele ca să vadă cât sunt de întinse. Dădea din cap mulţumit. C-un metru de tâmplărie se apleca şi măsura înălţimea podiumului. Plia metrul şi îl băga în buzunarul de la piept. E-n regulă. Scândura răspândea miros de brad. Instalaţia electrică de semnalizare... un bec roşu, un bec albastru, un bec alb. Electricienii făceau ultimele legături la pupitrul de comandă de pe masa juriului. Staţia de amplificare... Unu, doi, trei, probă de microfon... Eliberaţi ringul. Urmează ultima repriză. Frumos şi plăcut... Mirosul de lemn de brad răspândindu-se în sala Gloria... tribunele goale. O pernă roşie, o pernă albastră... Se aduceau teancurile de buletine de punctaj.

   Claudia se întoarse cu spatele prefăcându-se că nu bagă de seamă. Un teanc de cărţi vechi de şcoală se revărsă din despărţitura de jos a dulapului pe duşumea. Dar broşura despre Joe Louis nu era acolo. Puteai să cotrobăieşti mult şi bine. Basmele populare ale românilor. Prâslea cel voinic şi merele de aur. Uşa se deschidea şi se ivea mutra lui Valentin. Trecea dintr-o odaie într-alta, ca la el acasă. Dar toţi ăilalţi? Chelnerii de la Mioriţa, în păr. Şeful de sală Poenaru făcea gargară şi când scuipa în lighean îşi ţinea ochelarii să nu-i cadă. Lovin se scula din pat şi îşi trăgea peste pijama nădragii negri de la uniformă. Asta e, Simion Linte încă n-ajunsese niciodată până la marginea salonului ca să vadă că dincolo de ultimul rând de mese ospătarii îşi aveau paturile, la perete. Cu pasta întinsă peste periuţa de dinţi trebuia s-o iei către coridor traversând tot salonul, printre clienţii care se uitau urât; de ce se sculau chelnerii aşa de târziu? Da’ ei ce căutau aicea la ora asta? Niţică răbdare! Paturile nu puteau să rămână aşa. Măcar să-ntindă o pătură împuţită peste aşternutul jegos. Ia uite cum arăta patul lu’ Bătrânu’! Se cărase dracului de-ndată ce se crăpase de ziuă. Iarăşi se zvârcolise toată noaptea. Simion Linte aruncă pătura peste cearşafurile boţite. La urma urmei era totuşi taică-su. Cu scârbă lovi cu piciorul, expediindu-le adânc sub pat, ca să nu se mai vadă, ghetele pline de noroi. La oglindă Pescaru se chinuia să se-ncheie la nasturele de la gulerul cămăşii, vânăt la faţă, sufocându-se. Înc’ un pic şi avea să fie cel mai fercheş chelner din local. Rafira se ivea în uşa salonului, cu mânecile de la halat suflecate şi le făcea semne poruncitoare: haideţi, tre’ s-aducem din beci lăzile cu cartofi. Cum să-ţi pui pantalonii de la trening cu toţi ăştia de faţă? Bietul Tudor, şedea pe marginea patului şi privea aiurit. N-avea nicio scăpare: într-o bună zi avea s-ajungă şi el chelner. Manole venea cu o tavă încărcată ochi. Ca un acrobat se strecura printre mese şi se oprea chiar lângă Claudia. Ia te uită! se cunoşteau. Javră nenorocită! Întindea botul şi o pupa pe gât şi ea, curva! se lăsa pupată şi gâdilată închizând ochii de plăcere. Potoleşte-te, Linte! Cotruş îl ţinea strâns îmbrăţişat implorându-l să-l lase pe Manole în plata domnului. Curând Mitroi avea să facă ordine. Ia uite-l, a şi apărut! Încruntat. Înc’ o mutră care cerea pumni. Pofteşte în biroul lu’ şefu’. Anchetă. Nici tu nu eşti mai breaz, Simion Linte. Georgeta venea cu mişcări unduioase şi fără nicio jenă se lipea de el. Întindea gura spre gura lui şi îl trăgea la ea cu răsuflarea ei fierbinte. Sfinte Sisoe, unde avea de gând s-ajungă? C-un ochi la pat şi cu ălălalt la el îl îmbia cu toate farmecele ei deşucheate. În ochii ei, însuşi păcatul dănţuia rânjind cu neruşinare. Poate că făcea o greşeală de neiertat, poate că Georgeta n-avea să se mai uite niciodată la el, dar Simion Linte o dădu la o parte brutal şi plecă. Prin mulţimea de consumatori îşi croi drum către chiuvetă, în maieu, cu prosopul pe umăr. Cui îi păsa în jur de box şi de campionat? Turmă. Se lăsau înghiontiţi fără niciun protest. Moi, nesimţiţi, hălci de carne. Ce căutau toţi ăştia în local? Nu cereau nimica, nu scoteau o vorbă, nici măcar nu stăteau la masă. Aşteptau în picioare printre mese... pe coridor. Se dădeau alene la o parte, cu priviri tâmpe când treceai printre ei. Chiuveta era ocupată: un individ necunoscut se spăla pe dinţi. Încă vreo doi-trei aşteptau la rând în spatele lui cu periuţa pregătită. Unde puteai să te speli? Vino! răcnea bătrânu’ Linte. Undeva tre’ să se găsească un loc pentru campionul nostru la box! Dă-i la o parte pe toţi nespălaţii ăştia! Un pic de răbdare! striga. O să vină şi vremea să aibă fiecare casa lui! Chiuveta lui! Familia! Familia cu mulţi copii! Ce-i al meu e şi-al tău, mai puţin periuţa de dinţi! Da’ pentru asta tre’ să punem umăru’ cu toţii! Clătinându-se, Bătrânu’ se căţăra pe buldozer, se aşeza temeinic şi punea mâna pe manete. Cine să-şi fi închipuit? Buldozerul pornea să înainteze şi în faţa plugului se aduna şi creştea mormanul de fiare ruginite. O locuinţă pentru fiecare familie! Buldozerul făcea o breşă în gardul de zid şi traversa strada I.C. Frimu sfărâmând asfaltul. Sfinte Sisoe! Sticloanţa goală se rostogolea de colo până colo pe podeaua cabinei izbindu-se ba de piciorul scaunului, ba de manete în partea ailaltă. Ia uite! buldozerul sfărâma încă un gard şi intra într-o casă la doi paşi de casa cizmarului Renghea, dincolo de sala de popice. Opriţi-l! Buldozerul lăsa în urma lui o stradă nouă, la care nimenea nu se gândise pân’ atuncea c-ar putea să se ivească peste noapte... Buldozerul trecând prin case... ca prin nimic, într-un nor de praf stârnit de moloz. Din norul de praf apărea mutra lui Mitroi, care privea cu admiraţie în urma buldozerului, în lungul coridorului de dărâmături proaspete, şi apoi cu reproş când îşi întorcea faţa către Simion Linte. — Păcat, Linte, zicea, că nu eşti la înălţimea lui. Ai un tată de toată cinstea. Ne mândrim cu el. Tu, în loc să-i urmezi exemplul, ce faci? La restaurant iei leafă de pomană iar în timpul liber îţi pierzi vremea cu boxul în loc să iei parte la acţiuni folositoare împreună cu tinerii de vârsta ta... Inspectorul Groşescu — ia uite! şi el conducea un buldozer, cine ar fi crezut? Un intelectual ca el! Mâna-i albă şi fină tremura pe măciulia manetei în timp ce buldozerul îşi croia drum cu forţa lui de taur prin casele vechi din cartier. La piciorul scaunului tresălta servieta lui din piele groasă de porc, doldora de documente de la Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar, la două palme de şenila ce luneca pe role. — Ce faci, zicea Cotruş, admiri? Degeaba, Linte, din cât te cunosc eu, pe tine te-aşteaptă o viaţă grea. Nimica n-o să-ţi meargă vreodată ca pe roate, ascultă-mă pe mine. Adică cum? îţi venea să-l întrebi. Dacă-i aşa, hai să discutăm pe-ndelete. — La ce cameră te-au cazat? N-are importanţă, zicea Cotruş, tot nu mai sunt locuri în camera aia. Simion Linte nu-i dădea crezare. Cum, nu mai sunt locuri? Nici pentru lotul de boxeri de la asociaţia Metalul? Urcă la etajul de deasupra şi deschise uşa de la odaia unde fusese cazat Cotruş. Alex Stroe, Papanaş şi Gigi Ionescu stăteau întinşi ca belferii în trei paturi, iar pe cel de-al patrulea se lăfăia un sac albastru de sport. — E al lui Cotruş, îi spuse Papanaş. Nu te-ai întâlnit cu el? S-a dus să te caute jos la recepţie. Simion Linte trânti uşa şi o deschise pe cea de alături. Uşa dădea într-o galerie uşor curbată, luminată dinspre o curte interioară. Alte uşi dădeau în galerie. O deschise pe prima. Tot băieţi de-ai lor şi acolo. Aelenei, Ambrozie, Nelu Petrescu se holbară miraţi la el. Linte, tu ce cauţi aicea? Marcu a zis că tu rămâi acasă. Îl orbi furia. Marcu? Trânti uşa de se clătină tot hotelul. Cu ce drept să zică Marcu una ca asta? Porni în draci să-l caute din odaie în odaie. Peste tot nu întâlneai decât băieţi de la ei. Puseseră stăpânire pe hotel. Buzatu, Coteţ, Nelu Moraru, Tibor — se hlizeau întinşi pe spate, cu mâinile sub ceafă şi picioarele pe tăblia patului. Salva, Petrişor, Borş, Iordache — jucau cărţi pe capacul valizei, îmbrăcaţi, gata s-o ia din loc în orice clipă. Cine să dea semnalul de plecare? Uite-l! A şi apărut! Bătrânu’ Linte, tot el. — Gata, băieţi, am plecat... Tropăiau cu toţii pe scară în jos, val-vârtej, cu valizele după ei, de parcă s-ar fi pregătit de săptămâni de zile pentru clipa asta. Se adunau jos în hol, la recepţie şi Bătrânu’ trona peste tot şi peste toate. Cum de-i dădeau ascultare? — N-avem nevoie de Nicodim şi de oamenii lui! răcnea Bătrânu’. Gesticula. Ştim noi ce se-ascunde sub mutrele alea cumsecade ale lor! Cică vrea să ne scoată la liman! Unde? Care liman? vă-ntreb. Ducă-se! N-avem nevoie! Ne descurcăm noi şi fără ei! Tot înainte către Zonă! Cine vrea să vină cu noi e bun venit. Cine nu, să nu ne stea în cale!... Tropăiau cu toţii afară în stradă înghesuindu-se şi strivindu-se în uşă. Holul rămânea gol şi Bătrânu’ se întorcea triumfător către Simion Linte. — Tu, băiete, niciodată nu te-ai mândrit cu taică-tu. Străin, ăsta-i cuvântu’. Ce să-ţi fac! Treaba ta. Vezi să fie gata masa când ne-ntoarcem, acolo la cârciuma aia a ta... Ieşea şi o pornea singur pe stradă în jos, sub un cer mohorât, de-a lungul dărâmăturilor proaspete. Dărâmăturile fumegau. Unde să-şi mai găsească adăpost şobolanii? Mişunau pe sub grinzile prăbuşite, intrau şi ieşeau de sub bucăţile mari de tencuială căzută. Pur şi simplu un oraş necunoscut. Încotro s-o porneşti ca să afli arena? De jur împrejur, nici ţipenie. Pe cine să-ntrebi?

   Vasăzică aşa. Te-ai trezit, Simion Linte. În zorii zilei, azi sâmbătă patru martie. Un vis idiot, aşa-i? Bătrânu’ îşi bagă coada peste tot, până şi-n vise.
   Nu-i nimica, a fost. A trecut. Când te-ai mai simţit dintr-o dată aşa de treaz ca acuma îndată după ce-ai deschis ochii? În trecut, ce să te mai fi trezit aşa pe de-a-ntregul şi — hai să spunem vorbe mari — să-ţi fi înălţat inima? Şcoala? Zilele cu teză? Vizitele medicale? Dimineţile când urma să alergi pe stadion — timp măsurat de cronometrul din mâna lui Damian? Secunde. Dar ce începe azi se măsoară cu anii. O carieră de campion...
   Dar ia zi, în ce pat te-ai trezit, băiete? Crezi că merită un pic de atenţie? Aura. Întoarce-te un pic spre stânga, întinde mâna şi ai s-o simţi. Caldă, pe sub plapumă, moale, cu cămaşa de noapte de finet întinsă peste şold. Poţi să nu-i fi recunoscător? A-nţeles imediat ce-nseamnă pentru tine campionatul şi două săptămâni s-a ţinut departe de orice plăcere. E puţin? Ce poţi să-i ceri mai mult? A promis să vină în după-amiaza asta la sala Gloria. Singură în vuietul mulţimii. Ea care vinde materiale sportive, nu i-a prea păsat până acuma, fie vorba-ntre noi, la ce anume folosesc materialele alea. Haltere uşoare, extensoare, mingi medicinale, mingi de oină, grenade şi bombe...
   Ce te face să sari din pat ca împins de arcuri? Visul a dispărut, gata, s-a şters. Dar, sfinte Cristoase, ce bine că până la urmă nu l-au dat afară pe maestrul Nicodim. Marcu? Ploi, veneau apele mari, rupeau podurile şi Marcu, agăţat de grinda ruptă a unui pod, cu lacrimi în ochi striga după ajutor, dar nimenea n-avea urechi să-l audă.
   Ce-i apăsarea asta uşoară în regiunea plexului solar sau un pic mai sus, un pic mai în stânga? Emoţie? Mai bine apropie-te de fereastră, Simion Linte, şi aruncă-ţi o privire afară. Înnorat, stă să plouă, vântul clatină ramurile înmugurite după căldura de la sfârşitul lui februarie. Trei zile de vreme caldă au fost de-ajuns ca să schimbe faţa pământului. Tu de câte zile ai nevoie? De câte ore, ca să nu mai rămână nimic din ce-a fost, din toate mizeriile trecutului? Nu-ţi face griji, băiete, toate se duc pe apa sâmbetei — toate necazurile, toate umilinţele, tot. Doar ringul îţi stă în faţă, luminat ca ziua, mut, gol în aşteptare, în toiul rumorii din sală... în timp ce arbitrii-judecători primesc de la secretarul competiţiei formulare noi pentru buletinele de punctaj... iar observatorul de ring dă un ultim ocol ringului şi verifică pentru ultima oară cât sunt de bine întinse corzile... Iată, crainicul a şi ridicat ciocănelul, gata să lovească în gong.

***

^*Capitolul 14 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (14)*

   Sediul cel nou al editurii. Complicitate repulsivă

Dar cine mai era desemnat dintre redactorii editurii? Mai era vreunul? Două doamne, da, asta o ştiam deja, m-ar fi împiedicat să ofer prostii spre publicare chiar şi unei edituri private, dacă ar fi existat vreuna. Drept să spun, nu îmi făcea nicio plăcere să le revăd pe acele doamne. Taciturne, melancolice, neînţelese — şi scriau versuri. Iar dacă editura era mutată la un alt sediu, îşi luau calabalâcul şi se mutau fără să obiecteze. Nu rămâneau cu nicio nostalgie după vechiul sediu, şi nu le păsa dacă şi cine rămânea în urma lor să-i îndrume pe autori la noul sediu — mă refer aici la portar. Ia portarul chipul şi asemănarea celor pe care e pus să-i păzească? Asta era una din întrebări. Răspunsul, judecând după cel ce îi întâmpina la vechiul sediu rămas gol pe autorii care nu erau la curent cu mutarea, se pare că era: nu neapărat. Nici n-am mai apucat să văd dacă Jan Steen mai era la locul lui, pe peretele din hol, şi dacă petrecăreaţa olandeză îşi revenea din mahmureală dacă nu i se dădea nicio atenţie o bucată de vreme. Bucata de vreme trecuse şi mare lucru aş putea băga mâna în foc că nu se schimba. Singurul lucru pe care aş fi fost curios să-l aflu era dacă mai treceau prin hol locatarii privaţi care, ieşind de dimineaţă şi întorcându-se la orele mijlocii ale după-amiezii, duceau cu ei un anume mister şi îl aduceau apoi la loc — sau doar o parte din el — până să se întunece. Când să-ţi mai faci „Notaţii literare”? Mustăcioara de pe faţa portarului rămas să păzească vechiul sediu până la transferarea la cel nou a ultimului manuscris era una gen „muscă”; cât despre noul sediu, portarul aflase doar adresa: strada Castelului de Apă; în rest, nu putea să dea nicio indicaţie despre cum se putea ajunge acolo, nici măcar despre zona unde se afla. Nici nu a încercat să mă convingă că nu intra în atribuţiile lui să dea îndrumări în acest sens. Dar — ştiam asta deja — niciodată un portar nu i-a fost de vreun folos autorului: acesta trebuie să înveţe să se descurce singur. El trebuie să inventeze tot: sedii, persoane care să populeze respectivele sedii, birouri, scări, privelişti pe fereastră, turnuri de apă, până şi străzi, cu numele lor cu tot. Ce să mai vorbim de relaţiile dintre oameni! Doar că în acestea nu trebuie să pompeze prea mult optimism; altminteri nu-l mai crede nimeni. De multe ori, aşa cum spune o vorbă, viaţa bate filmul. Alteori însă, e cazul să se minuneze de propria lui imaginaţie: Dumnezeule, chiar aici să fie noul sediu al editurii? Te uiţi: o clădire înaltă, în imediata vecinătate a stadionului, parc de jur împrejur, alei, mame împingând cărucioare cu prunci, scara despărţită de exterior printr-un perete de sticlă împărţit în zeci de ochiuri... Urci, îţi vine să te tot uiţi afară, şi te întrebi: Dar castelul de apă unde o fi? Terenul de fotbal se vede ca-n palmă, de jur împrejur tribunele, deocamdată goale, instalaţia de iluminare nocturnă; noaptea, când se aprinde instalaţia, trebuie că-i o feerie... Pe gazonul verde grupuri de atleţi aleargă de colo până colo şi alcătuiesc din ei înşişi complicate figuri geometrice. Atleţi să fie oare? Oricum, „batalioanele” lor erau prea regulate, prea simetrice şi se mişcau prea ordonat ca să te îndemne să scrii despre ele. Orice scriere trebuie să conţină un mister şi să-l cultive. Ordinea se opune misterului. Cel mult puteai încerca să îţi imaginezi ceva din viaţa privată a acelor presupuşi atleţi şi să deplasezi către acea zonă atenţia literară. Alţii însă se lăsau fascinaţi de acea cinematică a corpurilor şi a grupurilor de corpuri şi, extaziaţi, probabil că nu aşteptau decât noaptea pentru a vedea explodând deasupra „batalioanelor” de atleţi şi a gazonului verde jerbe de artificii. Redactorii se înghesuiau la fereastră, i-am văzut din spate şi de la bun început mi-am spus că într-o asemenea dispoziţie euforică era imposibil de purtat un dialog pe teme literare. Intrat în birou, o vreme am stat nemişcat şi i-am urmărit pe redactori din spate stând ciorchine la ferestre, neopunându-se fascinaţiei comenzilor care se făceau auzite dinspre stadion — voci autoritare, care de bună seamă se supuneau la rândul lor altor voci şi nevoci încă şi mai autoritare, încât Noul-redactor-desemnat, stând la fereastră şi privind afară, se răsucea la un moment dat spre interior arătând o faţă entuziasmată de cele văzute pe stadion, iar colegele sale se întorceau la rândul lor către mine, un moment sau două, doar cât să-şi arate dispreţul pentru cine se ţinea deoparte şi se arăta atât de opac la frumuseţea spectacolului care se desfăşura sub ochii lor jos pe gazon.
   „CARE PE CARE”, îmi venea în minte. „VÂNĂTORI DE GREŞELI”, „NOD ÎN PAPURĂ”, „DRUMURI BĂTUTE”, „VEŞNIC NEMULŢUMIT... SAU NEMULŢUMITĂ”... „UN OM DE SUCCES E UN OM OCUPAT”... Era clar că nimănui din redacţie nu-i ardea de critică, şi nici măcar de discuţie; dar se pare că până la urmă simţul datoriei ieşea învingător: redactorul-desemnat, cel nou, pe care îl întâlneam pentru prima oară, se angaja în discuţie şi prindea până la urmă şi gust de critică.
   „Luaţi lor, cetăţene Iacob” — sau dacă nu doriţi, rămâneţi în picioare, completam în gând. „Îmi pare bine să vă cunosc. De altfel v-am mai văzut prin redacţie, la vechiul sediu, dar n-am avut până acum plăcerea să stau de vorbă cu dumneavoastră. Sper să avem o colaborare bună, mai bună decât aţi avut cu colegul meu, care a fost mutat la o altă editură. Eu, să ştiţi, dincolo de rigorile artei şi ale ideologiei, nu emit niciodată păreri definitive şi nu fac, de felul meu, gesturi ireversibile. Şi încă ceva: nu neglijez niciodată amănuntele. Sper că sunteţi de acord cu mine că de foarte multe ori amănuntele fac diferenţa între succes şi eşec. În privinţa asta nu vă ascund că am de multe ori controverse cu colegii mei, dar, ştiţi, se mai întâmplă, rămân ferm pe poziţie.
   Aşezat acum la masa sa, Noul-redactor-desemnat frunzărea un manuscris, care se dovedea a fi al meu, dădea semne de ezitare, în sensul că nu ştia unde să se oprească, dădea pagini înainte, dădea pagini înapoi lăsând să se înţeleagă că ori de unde ar fi început, tot nu merita osteneală. A strecurat fâşiuţe de hârtie între foi; pesemne însă că în acest moment nu îşi aminteşte pentru ce; dar, ca tot omul stăruitor, până la urmă tot găseşte locul cu care şi-a propus să înceapă.
   „Aha, aici... Fiţi atent la ce vă citesc...” Dar nu începe să citească. Dă semne de nervozitate; spune: „Nu v-aţi aşezat bine acolo, cetăţene Iacob, mă obligaţi să-mi sucesc gâtul şi zău că nu sunt dispus. Căutaţi-vă un loc mai central, vă rog.”
   Îmi schimb locul şi aştept. Noul-redactor-desemnat răsfoieşte manuscrisul în tăcere şi din când în când, zăbovind la câte o pagină, zâmbeşte enigmatic ca şi cum de tot atâtea ori ar dori să-şi înceapă comentariul la acea pagină dar preferă să fie foarte exact şi s-o ia metodic, adică să lucreze pe text, cum se spune. Din manuscris se văd ieşind capetele fâşiuţelor înguste de hârtie, rupte neregulat, pe care le-a folosit ca semne de carte. Bineînţeles că neregularitatea fâşiuţelor n-are nici o importanţă pentru discuţia în sine, dar eu le văd ca pe nişte corpuri străine care îmi dau o senzaţie foarte neplăcută de intruziune. Parcă îmi sunt înfipte în suflet. Şi în plus — asta e chiar culmea! — îmi amintesc de „martorii” lipiţi de-a curmezişul fisurii din acel stâlp de susţinere de la subsolul Casei Administraţiei Centrale, cei pe care i-am văzut plesniţi în spotul lanternei, dezvăluind tensiuni enorme în structura de rezistenţă. „IMPURITĂŢI”, îmi vine să spun. Dar poate că sunt eu prea sensibil. În sfârşit, Noul-redactor-desemnat pare să fi găsit locul căutat. Extrage fâşiuţa de hârtie pusă drept semn şi zâmbeşte încă o dată, de astă dată satisfăcut. Dar înainte de asta îmi mai aruncă o privire pe deasupra ochelarilor ca să se asigure că e urmărit cu atenţie.
   „Aici nu discutăm ideologie”, mă avertizează. „Discutăm stil.” Asta parcă am mai auzit-o la editură. E o declaraţie menită să înlăture orice suspiciune de părtinire venită din partea redactorului-desemnat.
   Scoate din servietă o coală de hârtie albă şi mărturisesc că sunt surprins când îl văd că începe să schiţeze ceva cu un creion. Are sau nu are legătură cu manuscrisul meu? Poate că are de rezolvat o urgentă problemă personală. Orice este în clipa asta posibil. Aştept, ce altceva pot să fac? Trag cu coada ochiului şi mi se pare că recunosc ce desenează: planul unei încăperi. Într-adevăr, pe schiţă se conturează o uşă, apoi două obiecte interioare, în care identific, chiar dacă sunt schiţate stângaci, o chiuvetă şi un scaun de toaletă. Trag concluzia că schiţa ar trebui să reprezinte o sală de baie.
   „Haideţi să facem o schiţă a situaţiei, cetăţene Iacob”, îmi propune cu maximă seriozitate Noul-redactor-desemnat... Aşadar schiţa are totuşi legătură cu manuscrisul meu. „Unde se află ea?... Cum o cheamă?”... Noul-redactor-desemnat nu îşi aminteşte sau se preface că nu îşi aminteşte numele personajului.
   „Probabil vă referiţi la Miruna”, îl ajut să-şi amintească.
   „Foarte bine, Miruna”, acceptă Noul-redactor-desemnat.
   Drept care desenează în dreptul chiuvetei un cerculeţ care o reprezintă pe Miruna, iar deasupra chiuvetei mai adaugă un mic dreptunghi şi precizează:
   „Asta e oglinda. Da?... Iar el unde e?... Am uitat cum îl cheamă...”
   „Bleer”, îi reamintesc.
   „Dar ce nume, cetăţene Iacob!” izbucneşte Noul-redactor-desemnat. „Bleer! Cum aţi ajuns la numele ăsta?... Mă rog, e treaba dumneavoastră. Putea să se numească oricum. Vreau să avem o poziţionare exactă a personajelor în momentul dialogului care se desfăşoară în baie. Asta, ca să vă demonstrez cât de neglijent scrieţi, cetăţene Iacob... De ce discuţia are loc tocmai în baie, asta-i o altă întrebare... Întrucât dumneavoastră, cetăţene Iacob, nu v-aţi preocupat de poziţionarea exactă a propriilor dumneavoastră personaje, trebuie s-o facă alţii. Vedeţi cum îmi daţi de lucru! De parcă n-aş avea destul!”
   Noul-redactor-desemnat adaugă pe schiţă încă un cerculeţ: Bleer, la o oarecare distanţă de cerculeţul care o reprezintă pe Miruna.
   „Aşa... Ia spuneţi-mi, cetăţene Iacob... Aşadar, cum putea Bleer, din poziţia în care se află... conform descrierii dumneavoastră, da? Cum putea s-o vadă în oglindă pe Miruna? Căci dumneavoastră asta susţineţi, că dialogul avea lor prin oglindă.”
   Noul-redactor-desemnat desenează în continuare. Trasează o linie, care negreşit trebuie să fie o rază vizuală, pornind de la cerculeţul Bleer îndreptându-se spre oglindă şi de acolo reflectându-se după legile opticii şi trecând la o oarecare distanţă de cerculeţul Miruna. Ratându-l, cum s-ar zice.
   „Dumneavoastră scrieţi aici: «Bleer zări în oglindă faţa palidă a Mirunei...» Cum ar putea personajul dumneavoastră s-o vadă pe Miruna, indiferent dacă faţa îi este palidă sau îmbujorată, din moment ce raza vizuală ia uitaţi-vă ce traiectorie are.” Şi continuă aproape indignat: „Am stat şi m-am întrebat ore întregi: cum ar putea s-o vadă în oglindă, pentru Dumnezeu!”
   „Poate că Bleer n-ar trebui să stea acolo unde l-aţi desenat dumneavoastră, îi răspund. Poate că ar trebui să stea mai în spatele Mirunei şi atunci raza vizuală...”
   Noului-redactor-desemnat îi sare ţandăra şi trânteşte creionul de foile manuscrisului. Pleosc!
   „Păi hotărâţi-vă odată, domnule Iacob! Când mai încolo, când mai încoace! Hotărâţi-vă, pentru Dumnezeu! Facem literatură sau ne jucăm cu personajele?”
   Cele două doamne, colegele Noului-redactor-desemnat, absente de la tot ce se petrece îndărătul lor, continuă să privească fascinate afară pe fereastră. Mi se pare că recunosc frânturi dintr-o muzică de fanfară, pe care vântul o fragmentează, amintindu-mi de finalul Muntelui meu de ghete, cel cu marele careu din curtea cazărmii. Doar că aici nu-i finalul, ci totul abia începe.
   „RĂBDARE”, îmi vine în minte. „MÂINI TREMURĂTOARE”. „PIX”.
   Noul-redactor-desemnat caută înfrigurat următoarea fâşiuţă de hârtie. Tot răsfoindu-le, foile sunt gata-gata să se desprindă din agrafă. Şi atunci ce se va alege de manuscrisul meu? În timp ce caută, Noul-redactor-desemnat rosteşte cu multă însufleţire:
   „Sau scena asta... Aşa... Uite-o!”... Dă la o parte febril cea de-a două fâşiuţă de hârtie strecurată de el mai înainte în chip de semn de carte şi citeşte. „«Îşi aprinse ţigara şi spuse: Orice-ar fi, coletul ăsta nu-l putem expedia prin poştă!... Şi un norişor alb de fum ieşi din gura lui.» Nici aici nu-i în regulă, cetăţene Iacob! Şi apropo, ce fel de colet e acela, care nu poate fi expediat prin poştă? Ce conţine? Explozibil?... În sfârşit, poate îmi spuneţi altă dată. Revenind. Scena de care tocmai am amintit... vreţi să ştiţi ce nu-i în regulă cu ea?”
   Noul-redactor-desemnat dă să-şi aprindă o ţigară — nu neapărat fiindcă ar avea chef de fumat ci ca să-mi facă mie o demonstraţie. În clipa aceea însă, în camera redactorilor intră impetuos o doamnă de-a casei; doamnele de-ale casei au aerul acela atât de uşor de recunoscut — nu doar aici ci peste tot în lume, în magazine, în cabinetele medicale, în cancelariile profesorilor, în oficiile administrative din pieţe, peste tot; doamnele, dar uneori şi domnii, se poate vedea imediat că sunt de-ai casei după mersul ţintit, după ţocăitul hotărât al tocurilor, după aerul de invincibilă superioritate, după multe... În timp ce traversează încăperea pe calea cea mai scurtă îndreptându-se spre masa ei de lucru cu paşi atât de fermi încât duşumeaua, cât e ea de solidă, trepidează; îi aruncă peste umăr lui colegului ei, Noul-redactor-desemnat, pe care l-a surprins chiar cu o clipă înainte de a-şi aprinde ţigara.
   „Bazil, vrei te rog să te abţii să fumezi aici? Când intri de afară e o duhoare insuportabilă, pentru Dumnezeu!”
   „Nu, nu, stai niţel, se apără cu îndârjire Noul-redactor-desemnat, vreau să-i arăt colaboratorului nostru cum stă situaţia cu două din personajele sale. Şi după aia o sting.”
   „Personajele fumează?” se minunează Doamna-de-a-casei.
   „Ei, nu”, devine pentru moment conciliant Noul-redactor-desemnat. „Nu-i vorba de fumat. E vorba de o inadvertenţă.”
   „Pot să ştiu şi eu despre ce inadvertenţă e vorba?” întreabă Doamna-de-a-casei. Din tonul ei trag concluzia că uneori chiar şi întrebările pot fi agresive.
   „Păi tocmai asta încerc să demonstrez.”
   Noul-redactor-desemnat citeşte încă o dată fraza care se termină cu „şi un norişor alb de fum ieşi din gura lui”.
   „Şi care-i aici inadvertenţa?” întreabă suspicioasă Doamna-de-a-casei.
   „Cum care?” ripostează Noul-redactor-desemnat. „Dă-mi voie să-ţi arăt.”
   Şi încearcă încă o dată să-şi aprindă ţigara.
   „Bazil, pentru Dumnezeu, se enervează Doamna-de-a-casei, ştii bine că nu suport fumul de ţigară! Cunosc o nebună care nu pare deloc nebună atâta timp cât nu vorbeşte. Îşi face veacul în zona Teiul Doamnei, chiar pe stradă. De pildă dacă te apropii de chioşc să cumperi un ziar şi ea se nimereşte pe-aproape, numaidecât face un pas către tine, aşa, chipurile din neatenţie, şi încearcă să-ţi bage ţigara aprinsă sub ochi. Dacă te uiţi încruntat la ea, zice: «A! nu fumaţi? Scuzaţi, am crezut că sunteţi fumătoare!» Încolo, pare perfect normală.”
   Unul din privitorii pe fereastră se întoarce brusc către interior cu un neaşteptat interes pentru discuţie.
   „Fumează cu ţigaret?”
   Doamna-de-a-casei pare s-o ţină tot într-o surprindere:
   „Nu, de ce?”
   „Cunosc şi eu o nebună în Piaţa Moghioroş, care fumează cu ţigaret.”
   „A, nu!” Doamna-de-a-casei aproape că se simte jignită de confuzia dintre cele două nebune. „Aia trebuie că-i altă nebună. A mea are tot felul de idei fixe.”
   „Ca orice nebună!” observă Fostul-privitor-pe-fereastră.
   Doamna-de-a-casei îi aruncă colegului o privire bănuitoare, încercând să ghicească dacă îndărătul spuselor sale nu se ascunde vreo aluzie. Decide că nu merită efortul şi continuă:
   „Dacă ne aflăm, să zicem, în ultima zi a lunii august, nebuna din Teiul Doamnei zice tam-nisam, dar apăsat: «Mâine e întâi septembrie!» A ta din piaţa Moghioroş nu ştiu ce zice.”
   „A mea nu pare a fi preocupată de dată”, strecoară Fostul-privitor-pe-fereastră.
   „A mea este”, întăreşte Doamna-de-a-casei. „Zice: «Mâine e întâi septembrie»! Dar ştiţi, o spune aşa, cu o convingere rău prevestitoare de-ţi dă fiori. Parcă ar spune «Mâine vine sfârşitul lumii!» Iar dacă nu-i răspunzi şi nu pleci de lângă ea, îţi repetă încă şi mai apăsat: «Mâine e întâi septembrie!». Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar întâmpla dacă i-aş spune: «Nu, mâine e doi septembrie!”. Nu ştiu ce s-ar întâmpla, dar credeţi-mă că nici nu m-aş încumeta să-ncerc!”
   „Ei, profită Noul-redactor-desemnat de situaţia favorabilă creată, acum pot să aprind ţigara?”
   „M-ai făcut curioasă”, recunoaşte Doamna-de-a-casei. „Ei hai, aprinde-o. Dar o stingi imediat după aceea.”
   Noul-redactor-desemnat îşi aprinde în sfârşit ţigara şi mă aţinteşte cu o privire concentrată şi prevestitoare de victorie. Pentru el, desigur.
   „Urmăriţi-mă cu atenţie, cetăţene Iacob.”
   Trage fum în piept şi, în timp ce îl lasă să iasă pe gură, rosteşte exact cuvintele personajului Bleer: „Orice-ar fi, coletul ăsta nu-l putem expedia prin poştă!” Noul-redactor-desemnat mă priveşte triumfător: „Aţi văzut, cetăţene Iacob? Fumul a ieşit dezlânat odată cu vorbele. Accentuez, dezlânat! Un norişor, alb sau gri sau ce culoare doriţi dumneavoastră, poate ieşi doar atunci când nu tragi fumul în piept ci îl ţii în gură. Aţi înţeles? Îl ţii în gură câteva momente, nu prea multe. Şi în plus te abţii în acest timp să vorbeşti. După care poţi scoate un norişor sau, eventual, rotocoale dacă ai un dram de imaginaţie. Deci cum puteţi dumneavoastră să afirmaţi că iese un norişor alb, cetăţene Iacob? Facem literatură? Sau ne jucăm de-a literatura?”... S-a înfierbântat şi încearcă să se calmeze Noul-redactor-desemnat; continuă pe un ton mai puţin iritat: „Ca să nu mai vorbim de cacofonii.”
   „Gata, Bazil”, spune Doamna-de-a-casei. „Ţi-a ieşit demonstraţia, ne-ai convins, acuma stinge ţigara.”
   Noul-redactor-desemnat striveşte în scrumieră, cu vizibilă părere de rău, ţigara abia începută.
   „Cacofonii?” tresare cu întârziere Doamna-de-a-casei fremătând toată. „Vreau să văd şi eu! Să împărţim foile!” propune ea incitată.
   Fostul-privitor-pe-fereastră se ridică repede de la masă, înhaţă un vraf de coli din manuscris, îşi opreşte câteva, iar restul i le pasează Doamnei-de-a-casei. Toţi trei s-au aplecat, fiecare la masa lui, preocupaţi, peste foile ce le revin şi caută cu înfrigurare. Pare un fel de competiţie: cine găseşte prima cacofonie?
   Între timp fostul privitor la fereastră a dispărut din încăpere fără ca vreunul dintre cei de faţă să fi băgat de seamă. De fapt timp de douăzeci de ani nu se va mai auzi nimic de el. Şi ca s-o spunem p-aia dreaptă, nu se va mai auzi nimic de el practic niciodată.
   „A!” exclamă Doamna-de-a-casei. „Uite! «Bleer spuse: Cu respect vă rog, domnule Eric Vani...»”. Se uită cu reproş la mine şi spune: „Cur... espect!... Nu merge, domnule... cum aţi spus că vă cheamă?”
   Nici nu apuc să-mi spun numele, când Noul-redactor-desemnat, preocupat de cu totul altă idee, exclamă indignat:
   „Ce fel de nume mai e şi ăsta? Eric Vani? Nu înţeleg! Acţiunea romanului dumneavoastră se petrece în Europa de Est, sau unde?”
   „Ştiu!” se întoarce surescitată spre mine Doamna-de-a-casei şi mă ameninţă cu degetul în glumă. „E o anagramă!”
   Posibil. Dar, sincer să fiu, nu îmi amintesc de unde vine.
   Între ea şi mine se stabileşte pentru câteva momente o relaţie de complicitate repulsivă, ca să spunem aşa.
   „Anagramă, cetăţene Iacob?” tresare scandalizat Noul-redactor-desemnat. „Dumneavoastră folosiţi anagrame? În cazul ăsta mă pot aştepta să-mi faceţi cine ştie ce figură urâtă! Vreţi să mă băgaţi la apă? Vreţi să profitaţi de buna mea credinţă? Dacă organele vor descoperi ulterior că sub anagrame se ascund nume indezirabile, precum Antonescu sau Codreanu, sau Horia Sima, se va spune că redactorul n-a fost de-ajuns de vigilent!... Lăsând la o parte că şi numele neaoşe româneşti sunt inabil alese. De pildă Catinca.
   „Ce ai cu Catinca?” protestează moale, alintându-se, Doamna-de-a-casei, încă sub imperiul relaţiei de complicitate repulsivă. „Mie îmi place. Când m-au botezat, părinţii mei, din câte mi s-a spus, au oscilat între Narcisa şi Catinca.”
   „Catinca e numele care se pretează cel mai uşor la cacofonii, având particula «ca» atât la început cât şi în coadă. Ia gândiţi-vă numai...”
   „A!” exclamă din nou Doamna-de-a-casei. „Uite încă o cacofonie! «Miruna ajunse la concluzia că cel mai eficace ar fi...».”
   „Ei, şi tu, Narcisa!” îi reproşează conciliant Noul-redactor-desemnat. „«Eficace» e totuşi un cuvânt românesc, ce vrei acuma, să-l scoatem din vocabular?”
   „Atâta vreme cât există şi varianta «eficient», eu consider că folosirea lui «eficace» denotă o anumită înclinare a autorului către limbajul licenţios.”
   Dar Noul-redactor-desemnat are ceva împotriva altor nume din povestire.
   „Silvestru, din câte văd, este numele unui alt personaj de-l dumneavoastră, da? De ce nu-i spuneţi, de pildă, ştiu şi eu, Ilarion? Nu credeţi că Silvestru are un aer prea, cum să spun, nedomesticit. Un fel de «Om al Pădurilor». Izolat, mult prea izolat. Trebuie să ţinem cont şi de sonorităţile care se strecoară insidios în subconştient, unde pot provoca distorsiuni mintale grave. Iată ce spune un personaj de-al dumneavoastră — mi-am notat aici.”
   Noul-redactor-desemnat scoate din servieta diplomat un petic de hârtie dinainte pregătit, de pe care citeşte: „«O insectă umbla pe spirala incandescentă a reşoului. Cezar a prins-o într-un pahar şi a aşezat paharul cu gura în jos, pe pervaz. Dar când s-a uitat după un timp, în pahar nu mai era nimic.» Cetăţene Iacob, dumneavoastră scrieţi proză fantastică? Sau proză realistă? Să fi spus măcar: «I s-a părut ciudat ca o insectă să umble pe spirala incandescentă a unui reşou electric şi a prins-o cu intenţia s-o arate unui entomolog.» În acest caz, da, ar fi fost meritorie intenţia personajului să elucideze un mister. Măcar că de fapt e o tâmpenie, scuzaţi-mă că v-o spun. Şi apoi, cum să dispară din paharul aşezat cu gura în jos?”
   Şi se grăbeşte să adauge pentru a preîntâmpina orice suspiciune de îngustime de vederi:
   „Eu nu sunt împotriva chestiilor ciudate în literatură, să fim bine înţeleşi. Ştiu că se petrec mereu fel de fel de ciudăţenii... Iată, cunosc pe cineva, un scriitor, care voia să descrie pasta de dinţi întinsă pe o periuţă. Nu ştia cum să-i spună... În treacăt fie spus, nici eu nu ştiu, fir-ar să fie!... Să-i zică o «sforicică» de pastă? Să-i zică «cârnăcior»?”
   Aici intervine prompt Doamna-de-a-casei şi sesizează cacofonia: zică cârnăcior!
   Noului-redactor-desemnat îi sare ţandăra şi strigă:
   „În definitiv al cui text îl discutăm, al lui Iacob sau al meu?”
   „Dar nu-i nici al tău, dragule”, îl înfruntă Doamna-de-a-casei fără a clipi, câtuşi de puţin intimidată de izbucnirea de mânie a colegului ei. „Tocmai povesteai despre cineva.”
   Noul-redactor-desemnat nu ripostează. Se abţine două clipe, întrebându-se dacă s-o apostrofeze că şi-a permis să-i spună „dragule”. Dar nu-şi aminteşte dacă acum s-a întâmplat pentru prima oară sau a ajuns deja între ei un lucru obişnuit. Aşa că hotărăşte să-şi continue povestirea:
   „Şi-a tot frământat mintea şi până la urmă a fost nevoit să rămână la «cârnăcior». Nu vi se pare caraghios? Rezultatul a fost, bineînţeles, că, după intenţia lui de a scrie o chestie dramatică, a ieşit o chestie comică. Absolut involuntar!”
   Una dintre cele două doamne de la fereastră, prinzând din zbor ultima parte a discuţiei, renunţă pentru o vreme la spectacolul încântător de pe stadion şi, întorcându-se spre cameră, povesteşte şi ea un caz şi mai şi, cu un scriitor care acum câţiva ani a scris într-un roman despre „oţetari”.
   „Ştiţi, specia aceea de copaci care se cheamă oţetari. Dar se pare că în redacţie s-a citit «oţelari». Drept care proza lui a fost imediat apreciată şi s-a bucurat de un succes răsunător. Fiindcă oţelarul este, după cum desigur ştiţi, personajul cheie al romanelor din Europa de Est. N-ar fi de mirare ca astfel să se fi născut proza realist-socialistă.”
   Noul-redactor-desemnat tuşeşte cu subînţeles, cu intenţia vădită de a-şi readuce colegii la ordine. Se pare însă că nu se bucură de destulă autoritate. Apropo de oţetari, Doamna-de-a-casei povesteşte de o prietenă care avea în curte un oţetar de care voia să se descotorosească deoarece pe de o parte nu arăta prea bine şi pe de altă parte umbrea locul, pe care ea şi-l dorea însorit. Dar, după cum se ştie, legea interzice tăierea unui copac, indiferent că-i proprietate de stat sau privată.
   „Şi atunci prietena mea, continuă Doamna-de-a-casei, s-a gândit să facă o gaură discretă în pământ, până la rădăcina copacului, şi să toarne acolo o soluţie de sodă caustică. Ştiţi, legea cu interdicţia se referă la copacii vii. Cei uscaţi pot fi tăiaţi cu condiţia să fie declaraţi ca atare de către o comisie specială.”
   „Cum o cheamă pe prietena ta?” se interesează Doamna-de-la-fereastră.
   „N-are importanţă!” i-o retează Doamna-de-a-casei într-o izbucnire absolut neaşteptată. Îi trebuie câteva secunde ca să-şi îndulcească tonul şi să adauge: „Prietena mea însă nu ştia sigur în cât timp se va usca copacul...”
   „Stop!” strigă victorioasă Doamna-de-la-fereastră. „Cacofonie! Usca copacul.”
   Doamna-de-a-casei îşi dă silinţa să nu se lase perturbată; dar pentru a reveni la tonul narativ are nevoie de alte câteva secunde.
   „Prietena mea avea încă o temere. Se întreba dacă după eventuala uscare a copacului nu s-ar declanşa o anchetă despre cauzele uscării.”
   Doamna-de-la-fereastră vrea să rămână în termeni buni cu colega ei şi o asigură că prietena cu oţetarul n-are nici un motiv să se teamă:
   „Moartea copacului — sau, mă rog, uscarea — se va fi produs din cauze naturale. Sunt sigură că nu se va putea sonda prea adânc la rădăcina copacului pentru a se afla cauza uscării. Spune-i asta prietenei tale.”
   Doamna-de-a-casei mulţumeşte şi îşi coboară din nou privirea pe bucata din manuscrisul meu care i-a revenit.
   „Ia uite un pasaj care îmi place”, declară ea brusc, cu ochii pe foaie. O dată scris, dactilografiat, expediat pe adresa Editurii, romanul nu mai însemna nimic pentru Bleer. Poşta urma să-şi facă datoria. Un mecanism rece unde atotstăpânitoare era ştampila. Plicul gros avea să străbată un drum lung până să ajungă iarăşi la cineva care să se arate interesat de conţinut. Dar până acolo nimeni nu se întreba nici măcar de ce-i aşa de gros...
   „Chiar credeţi, cetăţene Iacob, că nu se întreba nimeni?” intervine Doamna-de-la-fereastră cu ironie.
   Doamna-de-a-casei continuă să citească:
    Destinatar, distanţă, greutate, tarif, un şir de timbre poştale peste care ştampila avea să treacă — poc! poc! poc! — ca o mitralieră...
   „Aţi face bine să fiţi mai precaut în privinţa comparaţiilor cu armele de foc”, sugerează sever Noul-redactor-desemnat.
   „Mie îmi plac onomatopeele!” declară Doamna-de-a-casei cu încântare copilărească şi aproape că îi vine să bată din palme. Se abţine totuşi şi continuă să citească: Şi cu asta gata. Încrede-te în poştă, Bleer, n-ai încotro. Adio ore minunate petrecute cu Silvestru... Se opreşte brusc şi îşi ridică privirea aproape speriată spre mine: „Ore minunate cu Silvestru? Adică vreţi să spuneţi că are anumite înclinări...?” Şi face cu capul un semn vag către o zonă blestemată unde se înalţă vâlvătăile iadului şi bărbaţii se iubesc între ei.
   „Silvestru e doar un personaj din roman”, îi explic cu seninătate. Cu seninătate dar şi cu un fior de nelinişte.
   „Ştiu asta, dar...”
   Noul-redactor-desemnat aprobă din cap cu satisfacţie, el care tocmai a remarcat, ceva mai înainte, că Silvestru e un personaj, ba chiar cu un nume nepotrivit, după părerea lui.
   „Aha, dă din cap uşurată Doamna-de-a-casei”... Deja maşina de scris a devenit un simplu mecanism. Rece şi impersonal. Cu fiecare literă lovind foaia de hârtie întinsă rotunjit pe tambur, Silvestru se cufunda tot mai mult în uitare... Catinca — şi ea la fel... O vorbă mare, poate, dar amândoi erau suflet din sufletul lui. Acum ce urma? Aşteptarea. Şi aşteptarea însemna un suflet gol. „Da, recunoaşte încântată Doamna-de-a-casei, e frumos, îmi place.”
   „Eu, declară cu răceală şi precauţie Noul-redactor-desemnat, nu m-aş grăbi să apreciez paragraful cu pricina.”
   „Mă gândeam doar, explică Doamna-de-a-casei — îmi imaginam că manuscrisul personajului Bleer din romanul domnului Iacob putea să fi ajuns chiar la editura noastră şi toate acele gânduri pline de nostalgie ale personajului să aibă o legătură cu noi toţi.”
   „Colega noastră, spune Noul-redactor-desemnat, sunt sigur că v-ar publica dacă ar avea propria ei editură. Până când o va avea însă, cetăţene Iacob, mă tem că veţi mai avea de aşteptat. Deocamdată, asta a fost prima noastră discuţie. Până la următoarea sper să avem şi părerile colaboratorilor noştri externi. Ştiţi cum se spune: cine nu speră prea mult, va fi mai puţin dezamăgit.”

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu

Scriptum (13)*

   Însemnări din carneţelul albastru

Uneori eşti conştient că replicii unui personaj trebuie să-i urmeze o anume replică, cea aşteptată. Sau o situaţie dată trebuie să se rezolve într-un anumit fel, cel aşteptat. Pentru a evita însă căderea în indezirabilul banal, adică previzibil, inventezi o replică mai puţin verosimilă; sau situaţiei date îi găseşti rezolvarea într-o manieră diferită de cea aşteptată. De ce o faci? Pentru a şoca? Desigur, nu-i exclus nici asta. Dar procedând astfel creezi în mod voit o anumită ambiguitate pe care o percepi drept provocare. Personajul se transformă, începe să difere de cel imaginat iniţial. Nu este doar cititorul cel ce urmează să fie „şocat” ci şi tu însuţi, ca autor. Fiindcă anticipezi că „noua cale” te va călăuzi către o zonă unde toate sunt altfel şi totul urmează să fie descoperit. Cu o singură condiţie: să te menţii între limitele onestităţii.
   „Şi unde îţi notezi toate astea?” întrebă Miruna. „Ai un carneţel special? Sau le notezi pe unde apuci?”
   Bleer scoase din gentuţă carneţelul albastru şi îl puse pe masă în faţa Mirunei, lângă farfurioară, aşa, ca un gest de prietenie şi de încredere şi totuşi cu reţinerea cuvenită. Şedeau la o măsuţă de doi, la o terasă din centru. Într-un gest de abandonare în braţele comodităţii, Bleer îşi lăsase la picioare, pe pardoseală, aparatul de fotografiat în tocul lui negru, ponosit, purtat peste tot, inclusiv prin trenuri de mâna a doua şi a treia, prin trenuri-navetă, cu zori îmbâcsite drept imagine curentă.
   „Poate că sună pretenţios, spuse el, dar mă bucur că am cu cine să schimb câteva impresii. Nu mă jenez de tine. Chiar deloc. Pentru mine, Miruna, e ca şi cum ai fi răsărit din pământ, să ştii. N-aveam pe nimeni înainte de tine.”
   „Am răsărit din pământ, într-adevăr!” încuviinţă ea cu voioşie. „Din subterană! Parcă nici nu-mi vine să cred că am reuşit să ieşim de-acolo până la urmă.”
   „Nu vreau să mă laud, dar eu am câte o reţetă pentru oricare situaţie. Sau cel puţin aşa îmi închipui. Chiar şi pentru situaţiile în care nu întrevezi deznodământul, sau nu ţi-l aminteşti.”
   „Şi cum e?” vru ea să ştie. „Mă interesează însemnările tale. Reţinut cum te ştiu, pariez că le-ai pus un titlu modest, aşa-i? Cum le-ai intitulat? «Notaţii literare»? Am ghicit?”
   „Ai ghicit”, recunoscu el. „Dar nu cred că interesează pe altcineva decât pe mine însumi.”
   „Nu mă îndoiesc că la fel de asiduu îţi notezi şi subiectele.”
   „Mai asiduu!”
   „Şi toate au o şansă să iasă ceva din ele într-o bună zi?”
   Bleer luă o linguriţă de profiterol.
   „De cele mai multe ori, spuse el, am grijă să nu dezvălui prea mult. Dar câteodată, când decid că un subiect nu poate fi dezvoltat dintr-un motiv sau altul, adică îl consider abandonat, îmi face plăcere să discut despre ce ar fi putut să iasă. Rămâne ceva, aşa, ca un fel de esenţă, prea concentrată ca să mai folosească la ceva, dar asta nu înseamnă că nu rămân cu o simpatie deosebită pentru ea. Într-o zi, dacă n-ai să dispari din viaţa mea, am să-ţi povestesc, poate, despre «Revelion în doi».”
   „N-am de gând să dispar.”
   „Bine, atunci am să-ţi povestesc.”
   „Ce-i asta «Revelion în doi»? Unul din subiectele abandonate?”
   „Prea stupid ca să mă fi agăţat de el... Dar mi-a rămas de pe urma lui, aşa, un fel de nostalgie... Care mă cuprinde din când în când. Uneori regretele pot fi dulci, nu crezi?”
   „Poate că într-o bună zi o să te trezeşti că a sosit momentul pentru el”, îl încurajă ea.
   „Da, nu exclud. Era vorba de un cuplu, un el şi o ea, soţ şi soţie, care încearcă să se regăsească după ce li se păruse, sau cel puţin lui i se păruse, că nu mai e nimic de făcut pentru a salva cuplul. Şi recurg la tot felul de jocuri pentru a-şi recupera iubirea pierdută.”
   „Pierdută pentru totdeauna?” se interesă Miruna zâmbind.
   Bleer împinse farfurioara goală către mijlocul măsuţei şi rămase cu privirea în jos.
   „Se mai întâmplă. Sunt situaţii când nu mai e nimic de făcut.”
   „Nimic de făcut? Pentru aşa ceva mă tem că n-ai să găseşti înţelegere la nicio editură.”
   „Da, încuviinţă el moale, norocul meu e că nici nu-mi propun să ajung la vreo editură. Pot să mă amuz căutându-le celor doi eroi alte nume, pot să mă joc de-a anagramarea, încă nu-i totul pierdut.”
   „La noi la ziar au angajat un tip care asta face tot timpul, de dimineaţă până seara. Depistează cazuri de anagramare, sau aluzii ascunse, fel de fel de intenţii ascunse, ştii tu.”
   „La voi la «Convingeri comuniste»?” se miră Bleer.
   „E un tip cam ciudat. Dar îmi închipui că nu poţi să nu fii ciudat în situaţii dintr-astea. În sfârşit, n-am niciun chef să-mi mai amintesc. Hai mai bine să vedem ce mai ai pe-aici. Asta ce mai e? Tot o însemnare?”
   De fiecare dată când sunt în impas cu o scriere, un cuvânt cheie mă salvează. De multe ori cuvântul cheie vine dintr-o lectură. Alteori din simpla întrerupere a scrisului.
   „Zău? chiar aşa se întâmplă? Acuma, de pildă, eşti în impas?”
   „Nu, acuma nu sunt în impas.”
   „Poţi să-mi spui un cuvânt cheie?”
   „Nu. Pentru că nu sunt în impas. Când nu eşti în impas toate cuvintele pot fi cheie. Sau niciunul. O situaţie nedeterminată, fără soluţie, cum s-ar zice.”
   „Îmi dai voie să mă mai uit?”
   „Te rog. N-am secrete faţă de tine.”
   Miruna îi transmise cu ochii un semnal de camaraderie.
   Doar un exemplu: un personaj intră într-o redacţie pustie. Ţinta autorului este de a accentua în descriere senzaţia de încăpere părăsită. Şi atunci: între a spune „niciun ecran nu era luminat”, şi „toate ecranele erau stinse”, ce alege autorul? Prima variantă s-ar părea că privilegiază o „privire” (impersonală) ce baleiază ecranele de pe mese rând pe rând, în căutarea unei lumini (care, în chip firesc, ar ieşi în evidenţă dacă ar exista), în final constatând că nu a găsit niciunul în funcţiune. În varianta a doua s-ar zice că predominantă este senzaţia de simultaneitate a percepţiei. Autorul trebuie să se hotărască în privinţa aşteptărilor personajului: se aştepta acesta să întâlnească pe cineva în redacţie, sau era aproape sigur că va găsi redacţia goală?
   Miruna ridică spre el o privire contrariată.
   „Nu-nţeleg! Despre ce ecrane e vorba? Era un cinematograf acolo? Unul cu mai multe ecrane?”
   Animat de cele mai bune intenţii, Bleer ridică din umeri recunoscând că nu putea să-i explice.
   „Uneori îmi place să-mi imaginez ce s-a întâmplat în trecut.”
   „În trecut?”
   „Sau ce se va întâmpla în viitor, de ce nu?”
   Miruna se lăsă pe spate, rezemându-se de spetează.
   „În rest, văd că nu te dezminţi. Tot la redacţii îţi umblă gândul.”
   „Fiecare scrie despre ce cunoaşte mai bine. Dacă nu eşti ziarist, e bine să nu scrii despre ziarişti. Ştii, oricând poate să-ţi scape un amănunt care să te dea de gol. Oamenii scriu despre viaţa lor. Uneori nici de propriile lor nume nu se pot desprinde, temându-se că se aruncă în necunoscut. De pildă Franz Kafka şi-a construit un erou pe care îl cheamă K. Ce zici de asta? La fel ca şi la criminali: ca să-şi piardă urma criminalii cică îşi iau alt nume, dar numele inventat, din câte am auzit, e de multe ori o variantă a propriului lor nume.”
   „Franz Kafka?” ridică Miruna din sprâncene, mirată. „Cine-i Franz Kafka?”
   Bleer nu îi auzi întrebarea.
   „Ţi-am povestit despre Schipor, nu?”
   „Nu, nici Schipor nu ştiu cine este. Astăzi mă surprinzi la fiecare câteva cuvinte.”
   Dar faţa ei exprima orice altceva, numai reproş nu.
   „E tot o însemnare din carneţel. Despre dificultatea de a găsi numele cel mai potrivit pentru personajul pe care tocmai l-ai creat. Nu poţi să-l laşi fără nume, asta-i sigur. Nici măcar o bucăţică de text. Dar oricare ar fi numele la care te gândeşti, se întâmplă uneori să simţi că nu-i ceea ce-ţi trebuie. Şi uite că deodată sună telefonul: «Alo! Familia Schipor?» Era o greşeală, desigur. Dar tu eşti fericit şi pocneşti din degete: Asta era! Schipor!”
   „Chiar s-a întâmplat aşa?”
   „Nu, zâmbi Bleer, asta-i altă ficţiune!”
   Amândoi izbucniră în râs.
   „Uite, am să deschid carneţelul albastru şi te las pe tine să citeşti.”
   Când un scriitor spune că nu cunoaşte finalul propriei sale lucrări literare, pe care tocmai o scrie, el îşi poate impresiona prin această afirmaţie cititorii — într-un interviu, să zicem. Sau se poate impresiona şi pe sine însuşi oferindu-şi o plăcută stare de exaltare. Pentru că necunoaşterea finalului poate accentua însuşirea scrisului de a fi o aventură completă. Am spus „accentua”, fiindcă scrisul este oricum o aventură. Dar dacă scriitorul care ignoră felul cum se va termina lucrarea sa are simţ critic, atunci s-ar putea să înceapă să aibă unele dubii cu privire la onestitatea demersului său artistic. De ce? Pentru că semnificaţia scontată a lucrării este dată, printre altele, de firul epic în integralitatea sa. Adică inclusiv de final. Şi atunci, cât de onest s-ar putea simţi un scriitor care produce o lucrare literară a cărei semnificaţie este la voia hazardului? Pe de altă parte însă, odată construită o anumită semnificaţie, fie ea şi ivită pe parcurs, cu alte cuvinte neintenţionată la început de drum, coerenţa lucrării, reuşita ei, îl pot face pe scriitor îngăduitor cu propria-i labilitate semantică. Iar scriitorii se pare că au, prin natura lor, înclinaţia de a fi pe cât de intransigenţi cu alţii, pe atât de îngăduitori cu ei înşişi.
   „Tu eşti îngăduitor cu tine însuţi?” îl iscodi Miruna.
   „Cine nu este? Ziaristul ce sunt a văzut multe la viaţa lui.”
   „Şi ai fost şi tu cuprins de acea stare de exaltare de care vorbeai?”
   „Ce pot să-ţi spun sigur este că de cele mai multe ori nu cunosc sfârşitul. Uite, nici acum nu-l cunosc.”
   „De-adevăratelea?”
   O voce metalică şi autoritară răsună deasupra capului lor.
   „Vă rugăm să prezentaţi legitimaţiile de serviciu.”
   Se opriseră lângă măsuţa lor: erau doi indivizi scorţoşi, care cu siguranţă nu aveau niciun motiv să încerce să se facă simpatici. Miruna se şi repezise să scotocească în geantă, fără să întrebe nimic, în timp ce Bleer era pus pe tărăgănare:
   „Legitimaţiile de serviciu, nu buletinele?”
   „Ai înţeles bine”, îl anunţă unul din cei doi.
   „Nu văd niciun ecuson la reverul dumneavoastră. Cine sunteţi?” insistă Bleer.
   „Nici eu nu văd la reverul tău niciun ecuson.”
   „Da, dar eu nu umblu să le cer altora legitimaţia de serviciu.”
   Individul se aplecă mult spre Bleer şi întinse braţul arătând spre marginea trotuarului, unde o volgă neagră era trasă la bordură.
   „Vii cu mine până acolo, să-ţi arăt ecusonul?”
   Era o diferenţă enormă de la îngăduinţa faţă de sine a scriitorului la acest nou şi neaşteptat punct de control. O diferenţă ca de la cer la pământ. Miruna deja îi întindea celuilalt individ legitimaţia ei de serviciu. Acesta o deschise ţinând-o în dreptul pieptului, citi şi se întoarse către tovarăşul său. Rânji.
   „Cică-i de la «Convingeri comuniste». Ziaristă.”
   Primul individ nu-i împărtăşi celuilalt veselia. Dădu doar din cap, încruntat, şi întinse mâna să capete legitimaţia de serviciu a lui Bleer.
   „Tot ziarist?” mârâi ostil, cu ochii pe legitimaţia pe care o ţinu la distanţă. „Vreun reportaj? Şeful dumitale ştie pe unde umbli?”
   Niciodată nu se încheiau cu bine asemenea dialoguri. Ba chiar nu se încheiau deloc. Doar că nimeni în jur nu se sinchisea de ce se întâmplă. O terasă pentru toată lumea. Tinerei cu toţii, cupluri sau bărbaţi câte doi, vorbeau peste măsuţe, se simţeau bine şi, dacă te uitai cu atenţie, toate măsuţele erau de două locuri. Administraţia Centrală nu avea nimic împotrivă, dar voia să se asigure că nu umblau de colo până colo fără nicio treabă, pe banii instituţiilor care le plăteau salariile. Într-o lucrare de ficţiune, întâmplărilor din oraş abia dacă le găseai locul. La distanţă de câteva străzi miliţia îi vâna pe spărgători şi le lăsa cadavrele să zacă în plină stradă, spre luarea aminte a celor cărora le-ar fi trecut prin minte să le calce pe urme. Toate acestea erau fapte lipsite de subtilitate prin prisma performanţelor literare şi niciun autor care se respectă n-ar fi renunţat la rafinament de dragul literaturii militante. Decât dacă ar fi fost obligat să o facă.
   Se ridicaseră deja în picioare, pregătindu-se să părăsească terasa, când Bleer spuse încrâncenat:
   „Nu mai am nicio îndoială că merită s-o facem. Lucrurile merg tot mai departe cu fiecare zi ce trece. Mai avem un pic şi ajungem în plin absurd.”
   „L-am cunoscut pe ataşatul cultural al Peru-ului, spuse Miruna. Nu aşteaptă decât momentul cel mai potrivit să te servească.”
   Lui Bleer nu-i scăpă implicarea doar pe jumătate a Mirunei, care spusese „să te servească”, şi nu „să ne servească”; dar îşi spuse că îi datora foarte mult chiar şi aşa. În definitiv, cel mai important era să găseşti pe cineva dispus să rişte.
   Fusese atât de plăcut să discute despre literatură aici pe terasă, încât simţea că simpla amintire a conversaţiei lor avea să-i încălzească inima multe zile de-aci înainte.
   Îşi ridica de jos de la piciorul mesei aparatul de fotografiat în toc negru şi îşi trecea cureaua pe după umăr. Volga era şi ea neagră, doar că era un negru cu luciri alarmante, pe când negrul tocului era mat şi ponosit. De altfel, volga dispăruse din locul unde ceva mai înainte individul i-o arătase că staţionează.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu

Urma scapă turma (13/17)*

Treisprezece...

Când lucrezi în tura a doua la restaurantul Mioriţa, într-o dimineaţă de sâmbătă poţi să faci multe, nu? Ia gândeşte-te, Simion Linte. Acasă la Aura. Să te lăfăi tu în pat singur-singurel? Ia aruncă-ţi privirea pe geam. O curte străină. Şi nimenea să te bată la cap. Asta să fie oare odăiţa de care zicea maestrul Nicodim că bine-ar fi s-o aibă fiecare ca să petreacă în ea câteva ore liniştite înainte de meci?... Marile meciuri ale carierei de boxer... Retras, meditând în linişte... cu vedere într-o curte străină... Dar nu ţi-e dor să mai baţi străzile, Simion Linte? De când n-ai mai hoinărit după pofta inimii? Hai, uită că după-masă eşti ajutor de ospătar în tura a doua la restaurantul Mioriţa şi închipuie-ţi c-ai rămas vagabondul de astă-toamnă. Exmatriculat de la şcoală, fără lucru, fără un ban în buzunar, cu geanta de la şcoală plină cu caiete, haihui pe străzi. Acuma, c-a trecut ceva timp de-atuncea, spune drept, era chiar aşa de rău? N-aveai la ce să te uiţi cu jind prin vitrine. Nu era nimica în vitrinele alea din centru. Şi pe deasupra puteai oricând să dai nas în nas cu inspectorul Groşescu sau cu directorul sau cu oricare din zmeii de la Inspectoratul Şcolar. Nu c-aveau ce să-ţi mai facă acuma după exmatriculare. Caii de la bicicletă! Dar nici c-ar fi fost vreo plăcere să-i vezi. Aşa că ce să cauţi prin centru?... În geantă cu caietele rămase nescrise de la-nceputul anului... creanga prin cartierul Siretului, unde vilele se-nşirau una după alta, galbene, cărămizii într-o mare de frunze ruginite. Toamna. Biblioteca de pe strada Lenin, cu faţada acoperită de iederă. Casele foştilor. Dar cine erau ăi de azi? Doctorul Miclea, unul... Dar restul?... Apoi poşta, curtea mesageriei, de unde ieşea huruind camionul cu colete... Strada Plevnei, Banca Naţională... Bulevardul Ştefan Gheorghiu cu castanii lui arămii împreunându-şi coroanele deasupra străzii. Cupe cu ghimpi plesnind, coapte, lăsând să iasă la iveală achenele maronii... căzute pe trotuar...
   Dar într-o sâmbătă de februarie dimineaţă, cine să iasă în oraş? Simion Linte o luă pe strada Avram Iancu trecând prin dreptul dughenei lui Clincea. Atelier de reparaţii obiecte casnice, patefoane, maşini de tocat carne, maşini centrifuge pentru miere etcetera. Un pensionar ieşea de la frizerie potrivindu-şi căciula pe cap. Moale şi cald. Dacă te uitai înăuntru puteai să vezi chiar îndărătul vitrinei un frizer periind ceafa unui client gata servit. Era prea devreme pentru tuns, acuma, cu două săptămâni înainte de primul meci din campionat. Până la patru martie părul avea să crească iarăşi... Un tip în vârstă ieşea din clădirea unde se aflau, la etaj, birourile serviciului de cadre al Trustului Alimentaţiei Publice. Păşind pragul cu stângul alunecă pe singura băltoacă îngheţată din tot oraşul şi se răsturnă cu cracii-n sus. Vreo doi se repeziră să-i dea o mână de ajutor. Poftim căciula, poftim ochelarii dumneavoastră... nevătămaţi. La doi paşi de dugheana lui Clincea, într-o altă dugheană asemenea, Constantin Chivu — Magazin de optică medicală — abia aştepta să-i pice clienţi cu ochelari sparţi. Nu prea avea noroc... Lăzărescu... Lui da, lui îi căzuseră ochelarii de la înălţime chiar la piciorul catedrei... În drum către strada Republicii, Simion Linte nu mai desluşi nimica în următoarele câteva vitrine. De-acolo se vedea deja magazinul de articole sportive... Trecea claxonând în draci maşina salvării... Într-o stare de şoc, cu mâinile şi picioarele îngheţate, gura încleştată, crispat şi tăcut, profesorul de istorie Lăzărescu fusese transportat la domiciliul lui de pe strada necunoscută. Da’ de ce dracu’ atâţia ani nu putuse să-şi ţie gura?... O neînţelegere strigătoare la cer!... Simion Linte o coti la dreapta pe strada Republicii, depărtându-se de magazinul unde lucra Aura. Materiale sportive. Ce păcat că unii nu dădeau nici doi bani pe ele! Hanorace de pânză de cort, tare şi deasă. Kaki, cu buzunar uriaş pe tot latul pieptului. Altfel ar fi arătat lumea în hanorace de munte din pânză de cort kaki. Haltere mici şi extensoare pentru dezvoltarea deltoizilor. Forţă brută? Bietul Lăzărescu... Nu ştia ce pierde combătând forţa omenească. Competiţie. Dacă nu când eşti tânăr, atuncea când? Liber, atlet în Grecia antică, învingător făcând turul de onoare pe pista stadionului olimpic, în ovaţiile mulţimii... Păcat, mare păcat că nu le mai puteau pricepe toate astea în ziua de azi. Boxul... nu era decât primul pas.
   Şcoala i se ivi lui Simion Linte drept în faţă. Cu durere în suflet trecu prin poarta mereu deschisă, intrând în curte. Terenul de volei, de pe care zăpada se topise, cu cărămida îngropată în zgură de jur împrejur drept hotar. Nu trecuseră decât câteva luni şi cărămida începuse să se macine... Somnoroase păsărele... Corul se-auzea cântând aceleaşi cântece de altădată, cu ecouri plutind peste cireşii dezgoliţi din livada Inspectoratului Şcolar. Pâclă de februarie... Sâmbătă-dimineaţă. Ceasul de la primărie bătu o dată. Nouă jumate? Sau zece jumate?... Curând aveau să dea năvală... Toată puştimea dezlănţuită, zbughind-o afară din holul cu pereţii acoperiţi cu tablouri istorice până-n tavan. Ultima noapte a lui Mihai Viteazu. Lucirea argintie a lunii reflectându-se în roata afetului de tun. O fâşie de nor târându-se peste lună...
   Treptele roase... Biluţele de sticlă ale ajutorului american ţopăind îndrăcit... Sfinte Cristoase!
   Simion Linte încremeni în pragul uşii deschise.
   Le luaseră pe toate! Nu mai era nici urmă de tablou! Pereţii goi, soba lângă care ani de zile se încălzise Dimitrie Cantemir în armură, transpirând sub peruca lui albă cârlionţată curgând peste umărul drept. Linişte. Cantemir dispăruse. La Posada nu se mai prăbuşeau pietre peste capul duşmanului. Căzuseră ultimele pietre. Solii daci îngenuncheaţi la picioarele lui Traian se ridicaseră şi plecaseră fără să capete nicio promisiune. Îi întorseseră spatele... Dispăruse şi ceasul electric de deasupra uşii de la cancelarie. În locul lui se iviseră pe perete portretele lui Gheorghiu-Dej şi Stalin. Două tablouri cu rame aurii, alb cu negru... La popa la poartă... O pisică moartă... Cine-o râde şi-o vorbi... S-o mănânce coaptă. Un puşti ieşi val-vârtej din clasa a treia B şi o zbughi la closet... Mereu se găsea câte unul să iasă în timpul orei... Simion Linte se zgâi la tăbliţele de deasupra uşilor. Albe, ovale, din timpuri de mult apuse. Clasa a cincea C, clasa a şasea A... Oare unde se ascundea Tudor? După care uşă? În care din clasele a şasea? A, B sau C? N-ar fi ieşit el din oră în ruptul capului. Mai degrabă se pişa pe el decât să ceară voie afară... Puştiul ieşi de la closet încheindu-se la şliţ şi se uită lung la Simion Linte... Din aceeaşi clasă a treia B se ivi încă unul, trimis să ude buretele. Se îmbrânciră şi chicotiră amândoi până când se auzi deschizându-se uşa de la cancelarie. Puştiul cu buretele dispăru într-o clipă la closet. Din cancelarie ieşea Damian. Acelaşi... Vechiul Damian.
   — Linte! ce-i cu tine pe-aicea?... Venea la el cu mâna întinsă, îl bătea pe umăr. Cum o mai duci? Bine? Lucrezi? Foarte bine, băiete! Să-ţi spun un secret. Se zvoneşte că n-o să mai fie Groşescu inspector-şef. Cică i-au găsit ceva la dosar. Hm, ce crezi? Cum se schimbă toate! Ţi-ar fi trecut prin cap? Aşa că, ascultă la mine, ăsta-i momentul potrivit! Faci cerere de rematriculare. Eu te susţin.
   Rematriculare? Dom’ profesor, zău, ce v-a venit? Eu, înapoi la şcoală! Dacă v-aş povesti tot ce-a fost de astă-toamnă încoace... Nu mai sunt bun de şcoală, dom’ profesor. Am îmbătrânit. O să râdeţi de mine, da’ acuma ştiu prea multe. Din viaţă, bineînţeles. La ea mă refer, nu la materia de la şcoală. Din aia am uitat şi bruma pe care o ştiam... Şi apoi, uitaţi-vă şi dumneavoastră cum arată sala asta. S-au dus tablourile. Eram obişnuit cu ele, încă din clasa-ntâi...
   — Da, Linte, s-au dus...
   — Le ţin minte pe toate... fiecare unde i-a fost locul. Uitaţi, acolo a fost Bătălia de la Posada... Acolo, Împăratul Traian şi solii dacilor... Acolo a fost întemeierea mânăstirii Putna... Ultima noapte a lui Mihai Viteazu... Dimitrie Cantemir, acolo lângă sobă...
   — N-am avut încotro, Linte. A venit dispoziţie de sus.
   — Cum aş putea să mai ies în recreaţie în sala asta cu pereţii goi?
   — Te obişnuieşti, băiete. Cu orice te obişnuieşti.
   — Nu cred, dom’ profesor. Nu chiar cu orice.
   — Nu te contrazic. Aşa să fie cum zici tu... Îl împinse uşor de spate către ieşire traversând sala. — Plecăm împreună sau mai ai vreo treabă?
   Nu, dom’ profesor, duceţi-vă singur. Eu rămân să mai dau o raită p-aicea. Poate că-ntr-o zi ne vedem pe stadion. La primăvară, după campionat, când o să crească gazonul. Vă caut eu... Se pornea să sune soneria. Gata cu liniştea. Uşile trepidau de pe-acuma, înainte să iasă profesorii. Cine-i mai ţinea în frâu acolo înăuntru? Creştea temperatura, cazanul dădea în clocot. Uite, prima, ieşea de la clasa a treia B doamna Dragomir cu catalogul subsuoară şi vira iute: direcţia cancelarie. Bum! se izbeau date de perete uşile şi liota de nebuni dădea năvală. Orbeşte, tropoteau îndrăcit de-a curmezişul sălii, c-un singur ţel: să iasă mai repede afară în curte. N-aveau ochi pentru pereţii goi ai sălii. Doamna Dragomir dispărea pe uşa cancelariei... Profesorul de matematică Dragnea, cu mustaţa lui colilie ieşea demn şi drept ca un arac de fasole din clasa a şaptea A... Doamna Bursuc, doamna Nistor... Pe toţi cancelaria îi atrăgea ca un magnet... Lăzărescu, sfinte Sisoe, uite-l şi pe el. Gârbovit, târându-şi un picior, şontâcăind precipitat împotriva şuvoiului de elevi către cancelarie. Încruntat, trecea pe lângă Simion Linte în timp ce sala se golea repede. Prea era uşor să-i ieşi acuma înainte. Un pas... doi paşi. Şi totuşi trebuia s-o faci, n-aveai încotro.
   — Bună ziua, dom’ profesor... Nu ştiu dacă mă mai recunoaşteţi. A trecut cam mult timp...
   — Te recunosc, Linte, cum să nu. Am memorie bună. Din păcate pentru cei ce ar vrea să uit anumite lucruri. Nu eşti tu singurul. Mai sunt mulţi alţii. Fiindcă aşa-i românul, uită repede şi e fericit când uită...
   Îşi târşise piciorul până aproape de uşa cancelariei. Dădea semne de nerăbdare. Priviri rapide, prin lentilele groase ale ochelarilor, care treceau pe lângă faţa lui Simion Linte.
   — Nu vă cer să uitaţi, dom’ profesor...
   — Atunci ce vrei să-mi ceri? Să te rematriculez? N-aş putea. Chiar dacă aş vrea.
   — Nici asta nu vă cer...
   O mare neîncredere, asta citeai în ochii lui. Nu credea în nimica, nu credea în nimeni. Se temea... Se temea de ceva. Sau aştepta ceva. Temându-se, făcu încă un pas târât înspre cancelarie. Simion Linte îşi lovi cu pumnul palma stângă.
   — Nu mă aşteptam să găsesc sala asta fără tablouri...
   Profesorul îşi înălţă ochelarii.
   — Vrei să spui că pe tine te-au interesat tablourile istorice?
   Hm... Ce puteai să-i răspunzi?
   — Ştiu că degeaba v-aş spune că da. Nu m-aţi crede orice-aş zice...
   — Mă-ntreb din ce punct de vedere te-au interesat. Probabil că ţi-au plăcut scenele de luptă... Masacrele... de care e plină istoria. Fiindcă omul e un animal agresiv. Ca să nu mai vorbim de anumiţi indivizi care nu ezită să folosească forţa acolo unde nu-i duce capul... Aşa că asta e, Linte, cu tablourile istorice. Eu m-am opus să fie scoase, dar...
   — Dumneavoastră? V-aţi opus?
   — De ce? Te miră? Crezi că ar fi trebuit să bat din palme?... Dar poate că te miră pe bună dreptate. Fiindcă toţi au bătut din palme. Da, da! Începe o eră nouă! La gunoi cu trecutul istoric! Internaţionalismul! Care înseamnă totul dărâmat! Ras! Totul luat de la capăt! Punctul zero al istoriei! E ciudat că de-a lungul timpului mulţi şi-au închipuit că istoria începe de la zero cu persoana lor. Dar istoria merge înainte.
   Târşindu-şi piciorul se tot apropia de uşa cancelariei. Încă doi paşi şi gata, intra. Dispărea pentru totdeauna. Puteai oare să-i zici... chiar aşa... Iertaţi-mă, dom’ profesor? Lui să-i zici? În faţa clasei, astă-toamnă, te arăta cu degetul. Uitaţi-vă bine... Fruntea teşită... Agresiv!... Protuberanţele astea ale craniului, tipice! Asta-nseamnă boxul!...
   Nu, dom’ profesor. Greşiţi. Poate că istoria merge înainte. Dar românul nu-i fericit să uite. Şi nici nu uită cu una, cu două... Chiar aici, lângă uşa cancelariei, stătea aşezat pe-un taburet cazanul cu untură de peşte, la doi paşi de steagul vechilor daci, înălţat în vârf de prăjină, trup de balaur cu cap de lup, şuierând în vânt. Decebal privea de pe perete, blajin şi mândru. Doamna Dragomir, în mână cu polonicul rămas gol după ce îi turnase lui Cosma în linguriţă, îl privea ţintă şi îl ameninţa cu bruma ei de putere femeiască. Nu cumva să dai fuga la closet şi s-o scuipi, Cosma! Înghite untura aicea pe loc! Şi deschide gura să văd c-ai înghiţit-o!... După doi ani de secetă şi de foamete, puteai să-ţi recapeţi puterile cu numai o linguriţă de untură de peşte greţoasă pe zi. Aşa spera doamna Dragomir, toată o flacără de entuziasm. Fericită că scăpase cu zile din bombardamentele americane... O ploaie de biluţe de sticlă colorată... Clincăind şi scrâşnind frecate una de alta în palmă. O plăcere...
   Simion Linte coborî scara ce dădea din sală în curtea şcolii. Tudor i se ivi în cale, pe buze c-un zâmbet copilăros şi-un pic cam aiurit, în soare.
   — Simion! Te-ai întors la şcoală!
   Ce-o fi fost în capul lui?... Cum dracu’ să te-ntorci la şcoală? El nu vedea? Măgar printre oi... Să pluteşti c-un cap peste toţi ăilalţi...
   — Cum mai merge cu matematica?
   — Bine.
   Mereu zâmbetul lui copilăros fluturându-i pe buze. Doar dacă i te uitai mai atent în ochi, zăreai în adâncul lor un licăr nou... ceva de băiat mare, copt la minte... chiar în ultimele câteva săptămâni... Blajin, cu gândul numai la carte, nicio şansă să facă vreodată box.
   — Ce mai e pe-acasă? Ce face Claudia?
   — Bine. Învaţă. Pascu... dirigintele ei... a fost din nou în vizită. A stat de vorbă cu tata. Cică trebuie s-o dea neapărat la facultate.
   — Şi Bătrânu’? Şi-a dat în petic?
   — S-a abţinut. A zis că o s-o dea.
   — Mare minune... Şi Mariana? Mai coase sacoşe?
   — N-a mai cusut de vreo săptămână-ncoace.
   — Dar Marta? Tot se mai plânge de sodă?
   — Marta... a plecat de-acasă.
   — Nu mai spune! S-a cărat şi ea? Păi nu-i de mirare. Toată lumea fuge de balamuc... S-a făcut mai mult loc în casă...
   — Tu când te-ntorci, Simion?
   — Eu?... Habar n-am. Poate după campionat... Poate deloc.
   — Unde stai? Dacă se-ntâmplă ceva nici nu ştiu unde să vin să te caut.
   — Ce dracu’ să se-ntâmple? Să crape Bătrânu’? Nu scap eu o veste ca asta, nu-ţi face griji... Vii să mă vezi pe patru martie? Am primul meci, pe oraş.
   Stânjenit, înălţa din umeri. Nu putea să promită. Dacă aveau să-i dea chiar în sâmbăta aia niscaiva probleme grele la matematică pentru lunea următoare? Aşa că nu putea să promită. Puştii ca el n-aveau ce să caute la gala de box...
   Se suna de sfârşitul recreaţiei. Gata, înapoi în bancă, la căldurică. Nanu urca scara, conştiincios, printre primii. N-avea niciun motiv să-l vadă pe Simion Linte. Primii în sport, primii la învăţătură. Aiurea! Vorbe!... Urca scara şi Cristian Rucăreanu, ca un vifor. Se năpustea în sală şi de-acolo glonţ pe uşa larg deschisă, drept în banca lui. Ştia că azi nu-i zi de vizită medicală... Miclea, Drăghici, toţi aşii clasei, în păr. Nimenea nu-l mai cunoştea pe Simion Linte. Urcau scara în mijlocul puhoiului... la chemarea soneriei. Către ziua de mâine.
   Simion Linte străbătu încet curtea pustie îndreptându-se spre poartă. O dimineaţă de sâmbătă, când nu ştii încotro s-o iei... Strada I.C. Frimu... drumul cunoscut către casă. Fosta casă. La turnul de răcire o coti la stânga pe strada Haşdeu... Podul peste liniile ferate. Bătea vântul dinspre stivele de lemne de pe care zăpada se topise de mult. Chiar acolo jos, între două garnituri de vagoane lucra o maşină de tăiat lemne. De partea ailaltă a podului se legănau uşor în vânt plopii de lângă castelul de apă al Întreprinderii de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri. Începeau oare să înmugurească? Simion Linte coborî scara cu trepte de scândură groasă care clămpăneau la fiecare pas. Şi acum, încotro? O luă în jos către lac, dar după câţiva paşi se răzgândi şi o coti la dreapta pe strada Traian Demetrescu. Câţi ani să fi trecut? Doi? Trei? Sau zece... de la Ziua eroilor? Doamna Bratu trăda clasa ei de la şcoala de băieţi şi în mulţimea de elevi de la cimitirul eroilor nu le vedea decât pe fetiţele în rochiţe albe cu volănaşe şi danteluţe. Le zâmbea dulce şi le ciupea de bărbie... pufuleţ blond şi cărniţă roză... Iar mamele... îşi gângureau una alteia la ureche. Hi-hi-hi şi ha-ha-ha printre eroii care rămâneau încruntaţi... Cercei se legănau şi tremurau pe deasupra crucilor de piatră cu coroniţe proaspete de flori. Mulţimea trecând agitată prin umbra soldatului cu moletiere de bronz. Fanfara militară. Eroului căzut în războiul de reîntregire a neamului, Patria recunoscătoare. 1916—1918...

           În mai când rozele-nfloresc,
           Scăldate-n aurul din soare...

Aruncând o privire în lungul aleii centrale, Simion Linte lăsă în urmă poarta deschisă a cimitirului. În stânga odihneau eroii, în dreapta muritorii de rând. Aici în colţ căzuse una din bombele americane. Groapa fusese astupată, dar gardul rămăsese distrus. Întinseseră doar trei fire de sârmă ghimpată şi lăsaseră tufele să crească în sălbăticie. Dincolo de tufe, în cimitir, un ciocan lovea în piatră. Sculptor... sau ce? Simion Linte se opri să privească.
   Cineva CUNOSCUT...
   în pufoaică, la piciorul unei cruci, c-o bască decolorată pe cap. Stătea cu spatele la stradă, dar... sfinte Sisoe!
   Era Fane! Sub cerul liber, aplecat peste lucrul lui. Harnic, lovea cu ciocanul fără pic de răgaz, zgrunţuind cimentul, şi spinarea i se mişca uşor la fiecare lovitură. De când lucra? De câte săptămâni? De câţi ani... fără să fi suflat o vorbă acasă? Simion Linte se căţără pe gard şi sări dincolo... drept peste gunoaiele cimitirului. Coroane vechi de anul trecut, lujere galbene scofâlcite peste care trecuse iarna. Ocoli crucile putrezite de la margine şi ieşi pe o cărare aşternută cu pietriş, printre tufe de merişor verde... Iată-l de aproape. Fane, zidarul! Lucrând de zor, aşezat pe-o scândură sprijinită pe cărămizi. Înconjurat de cruci. Nicio problemă pentru el. Nu le lua în seamă. Soarele îi încălzea prin pufoaică spinarea şi, uite, pe ceafa bronzată îi curgeau pârâiaşe de năduşeală. Simţea în cele din urmă o privire aţintită în ceafă. Tresărea, sărea în picioare... dar nu se pierdea cu firea, fratele ăl mare. Mândria familiei... şi mai ales a lui Bătrânu’.
   Aerul panicat i se ştergea de pe faţă. Redevenea stăpân pe situaţie.
   — Te miri că lucrez la cimitir? Nu ştiu de ce te miri! Munca nu-i o ruşine! Oamenii au nevoie de mine! Şi eu îi ajut! Tu care ai început să munceşti abia de vreo câteva săptămâni, e bine să ştii. Oriunde po’ să fii de folos. Eu muncesc de ani de zile! N-am idee cine vine acolo la voi la restaurant... Da’ aş putea să bag mâna-n foc că nu-s decât nişte terchea-berchea! Pe câtă vreme aicea, uită-te şi tu. Numai oameni de vază! Scrie negru pe alb. Uite. Alexandru I. Mirea. Profesor! Uite! 1889—1943. Nevastă-sa mi-a comandat o împrejmuire de beton pentru răposatu’. Şi asta fac acuma. Vezi? A murit acum şapte ani. Îl ştie tot oraşul! Nu l-a uitat nimenea! Numai tu n-ai auzit de el! A fost profesor de muzică. Mi-a povestit tot, nevastă-sa. O doamnă! Mi-a povestit cum a făcut studiile la conservator... Primul din promoţia lui! Au vrut să-l pună dirijor la Operă! Înţelegi?...
   Ia uite aicea!... Fane trecea de la un mormânt la altul. Se aprindea tot mai mult... Uite! Citeşte! Anton Bălaşa. Avocat! 1891—1948. Are rude în America! Uite, vezi? Tot eu i-am făcut mormântul! Ăsta a avut bani la viaţa lui! Saci de bani! Să-i vezi casa de pe strada Prutului! Pici în cur! Bineînţeles că nu mai e a lui. I-au naţionalizat-o... Teofil Cărbunaru, uite. 1867—1946. Ăsta a apucat Războiul de Independenţă! Îţi dai seama? Avea zece ani pe vremea aia! Trei războaie într-o viaţă!... Ia uite! Maria Avram. Asta are un fecior la Bucureşti! La minister! Cu maşină la scară! Ce nu face ăsta pentru răposata maică-sa! Vine în fiecare lună, duminica-dimineaţa, şi aprinde o lumânare... Aduce flori! Da’ ce flori! Şi acuma, ce crezi, vrea cavou. Foarte bine, zic! Se face! Clientul nostru, stăpânul nostru! Cum doriţi, aşa vi-l fac. Artistic... cu brâu de jur împrejur, cu cupolă şi turnuleţe în patru colţuri şi cu arhanghelul Mihail sus în vârful acoperişului... sau c-un îngeraş în cămaşă de noapte... cu ferestre peste tot, ca o vitrină... sau gen adăpost antiaerian... beton armat... subteran, cu şase locuri, trei în stânga şi trei în dreapta unul peste altul, pentru toată familia. Să tot muriţi!... Aşa că asta e băiete... Să ştii! Nu mi-e ruşine de munca mea! Nu fur pe nimenea. Îmi câştig cinstit banii... Zidar, sigur. Construiesc case, nu zic nu. Adică ziua îmi fac datoria. Dar în timpul meu liber fac ce vreau, asta e!...
   Pe toţi îi găseai acolo. Oamenii de vază ai oraşului. Era de-ajuns să te plimbi pe alei. Cu cât te apropiai de biserică, cu atâta erau mai de seamă... Nestor Negulescu, primar, 1859—1922, Eleonora Negulescu, 1863—1938... nume săpate pe o cruce uriaşă, de marmură neagră... Odihnească-se în pace... Gărduleţe de fier forjat... felinare în care picurase ceara... Felix Reiner, avocat, 1871—1935... Doctor Caius Cobadin şi soţia Eliza Cobadin... General Ion Dragomirescu... Ia uite, un deputat! Gherase Dragoş... Filofteia Lerescu... Protipendada defunctă... Unii fugiseră... Fane îi ştia pe toţi. Circula pe alei ca la el acasă... Uite, ăsta a ţinut un magazin pe strada Regina Elisabeta, Republicii cum îi zice azi... Blănuri şi bijuterii... N-are rost să-ţi încarci memoria. În box nu ţi-e de niciun folos.
   — Apropo, cum merge cu boxul? Scoatem un campion? Primul campion din neamul Linte! Ce zici? Îi batem pe toţi?...
   În definitiv, nu era rău c-un frate ca Fane.
   Treceau mai departe pe alei. Sfinte Sisoe, câte morminte! Muriseră cu sutele! Cu miile! Cu zecile de mii! Cine avea să-şi mai aducă aminte de ei peste cinzeci de ani?... peste o sută?... Oale şi ulcele... cu toată marmura neagră... cu toate gărduleţele de fier forjat... Cavourile, cu cupolă şi turnuleţe... Îngerii în cămaşă de noapte păzeau... sus pe acoperiş. În zadar lăcrimau, cu capul plecat şi aripile de beton pleoştite... Iarna o mie nouă sute cinzeci trecea. Jumătatea secolului douăzeci. Încă un an peste uitarea anilor trecuţi... Brutarul Iordan zâmbea blajin, acuma că-i trecuse sorocul... Spune tu, băiete, da’ drept, cu mâna pe inimă. Am fost eu om rău? Spune. E-adevărat că m-am stropşit la tine de vreo două ori. Te-am dojenit... cum s-ar zice părinteşte, ca pe propriul meu nepot. Cum puteam să fiu aspru cu tine? Gândeşte-te şi tu, băiatule! Tu nu i-ai cunoscut... N-aveai de unde să-i cunoşti. Un fecior mi s-a prăpădit în Rusia... Ăilalţi doi... Ehei, au ajuns departe... peste mări şi ţări... Aşa că, po’ să zic, s-au dus toţi trei, băiatule... Ce puteam să fac? Am auzit alarma aeriană, sigur că da! Am auzit-o foarte bine. Da’ vezi... nu puteam să las pâinea să se ardă în cuptor. Ştii şi tu prea bine că nu se cuvenea... Puteai să te uiţi mult şi bine peste morminte. Brutarul Iordan nu era nicăieri. Fane habar n-avea. Nu-l văzuse, n-auzise în viaţa lui de el. Cine? Brutarul Iordan? Unde? Pe strada I.C. Frimu, la doi paşi de casă?...
   — Încă n-am vorbit cu Bătrânu’... Nici cu voi... Fane îl conducea către poarta cimitirului. Pe zidul dinspre rezervoare stătea scris cu litere de-o şchioapă: FUMATUL OPRIT. Preocupat, îşi căuta cuvintele... Ştii, am pus ceva bani de-o parte în ultimii doi ani. Nu mă plâng... Aşa că m-am gândit să cumpăr loc de casă. Nu-i o problemă. Locuri se găsesc... mai la margine. Ieftin. Eu nu ţiu să stau la centru, înţelegi. Ce-mi trebuie mie centru? E mai bine acolo... de pildă sus pe strada Partizanilor. Ştii cam pe unde vine, da? Pădurea aproape... Dealurile Plaiului... aer curat... n-ajunge până acolo putoarea de la fabrici... Şi apoi nici nu stă nimenea cu ochii pe tine, mă-nţelegi... Vreau să-mi torn o casă cum scrie la carte! Într-o zi m-oi însura şi eu... Nevastă, copii, îţi închipui... De ce să-mi fac o căsuţă prăpădită şi după aia să-i tot adaug? Nu? Ba o cămară, ba o baie... ba înc-o cămară... Nu-i mai bine s-o fac de la-nceput cât trebuie? Patru-cinci camere, cu etaj, beci, boschet în curte, hidrofor, terasă la etaj. Tot! Nu? Fabrica de cărămidă e la doi paşi... Vorbesc cu băieţii să-mi dea o mână de ajutor... Într-o vară, c-un pic de noroc de vreme bună, o ridic la roşu... Şarpanta, bineînţeles... În anul următor instalaţiile, tencuiala... Dau gata parterul şi mă mut. Etajul poa’ să mai aştepte...
   Gata, ajunseseră la poarta cimitirului. Poarta dintre morţi şi vii. Răsuflai uşurat când la picioarele tale se-ntindea strada scăldată în soare. Fane se-ntorcea la locul lui fără nicio umbră de nelinişte pe faţă. Complice, îl bătea pe umăr pe Simion Linte.
   — Aş vrea... ca... tot ce-am vorbit să rămână între noi, da? Nu c-aş avea ceva de ascuns de Bătrânu’... sau de ăilalţi... Da’ ştii şi tu cum se-ntâmplă... Nimenea nu-şi bate capul să-nţeleagă ce vrei să faci sau la ce foloseşte ce vrei să faci, da’ de trăncănit se reped să trăncănească toţi cu dragă inimă. Eu n-am nevoie de complicaţii. Sigur că-ntr-o zi viu şi le spun. Da’ nu-i nicio grabă. Las’ să mai aştepte. Da, Simion? Ne-am înţeles? Rămâne între noi?
   Aşa vasăzică... Casă mare, cu etaj... şi boschet în curte. Hm!
   Simion Linte ieşi pe poarta cimitirului şi o luă în sus pe strada Traian Demetrescu înapoi spre centru... Terasă la etaj... Mobilă de pai, fotolii şi o măsuţă rotundă. Şezlong... întins leneş... cu vedere către Dealurile Plaiului. Vântul întorcând în joacă filele cărţuliei despre Joe Louis. Bombardierul din Detroit. La cârciumă, sorbindu-şi supa de doi cenţi. Nu se lăsa călcat pe coadă şi făcea gol în jur. Trosc! Bum! Poc! Venea managerul şi zâmbea încântat de tot ce vedea, c-un trabuc în colţul gurii. Spune drept, Joe, vrei să fii campion? Doar atâta să-mi zici: da? sau nu? În rest e treaba mea! Batem palma?... Un sac de bani îi trântea la picioare... Poftim! Ia-i. Îs ai tăi. Po’ să faci ce vrei cu ei! Vino mâine dimineaţă la sala Cutare. Şi pune ceasul să sune peste şase luni. În ziua aia o să fii campionul lumii!

***

^*Capitolul 13 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit