miercuri, 25 mai 2016

Urma scapă turma (13/17)*

Treisprezece...

Când lucrezi în tura a doua la restaurantul Mioriţa, într-o dimineaţă de sâmbătă poţi să faci multe, nu? Ia gândeşte-te, Simion Linte. Acasă la Aura. Să te lăfăi tu în pat singur-singurel? Ia aruncă-ţi privirea pe geam. O curte străină. Şi nimenea să te bată la cap. Asta să fie oare odăiţa de care zicea maestrul Nicodim că bine-ar fi s-o aibă fiecare ca să petreacă în ea câteva ore liniştite înainte de meci?... Marile meciuri ale carierei de boxer... Retras, meditând în linişte... cu vedere într-o curte străină... Dar nu ţi-e dor să mai baţi străzile, Simion Linte? De când n-ai mai hoinărit după pofta inimii? Hai, uită că după-masă eşti ajutor de ospătar în tura a doua la restaurantul Mioriţa şi închipuie-ţi c-ai rămas vagabondul de astă-toamnă. Exmatriculat de la şcoală, fără lucru, fără un ban în buzunar, cu geanta de la şcoală plină cu caiete, haihui pe străzi. Acuma, c-a trecut ceva timp de-atuncea, spune drept, era chiar aşa de rău? N-aveai la ce să te uiţi cu jind prin vitrine. Nu era nimica în vitrinele alea din centru. Şi pe deasupra puteai oricând să dai nas în nas cu inspectorul Groşescu sau cu directorul sau cu oricare din zmeii de la Inspectoratul Şcolar. Nu c-aveau ce să-ţi mai facă acuma după exmatriculare. Caii de la bicicletă! Dar nici c-ar fi fost vreo plăcere să-i vezi. Aşa că ce să cauţi prin centru?... În geantă cu caietele rămase nescrise de la-nceputul anului... creanga prin cartierul Siretului, unde vilele se-nşirau una după alta, galbene, cărămizii într-o mare de frunze ruginite. Toamna. Biblioteca de pe strada Lenin, cu faţada acoperită de iederă. Casele foştilor. Dar cine erau ăi de azi? Doctorul Miclea, unul... Dar restul?... Apoi poşta, curtea mesageriei, de unde ieşea huruind camionul cu colete... Strada Plevnei, Banca Naţională... Bulevardul Ştefan Gheorghiu cu castanii lui arămii împreunându-şi coroanele deasupra străzii. Cupe cu ghimpi plesnind, coapte, lăsând să iasă la iveală achenele maronii... căzute pe trotuar...
   Dar într-o sâmbătă de februarie dimineaţă, cine să iasă în oraş? Simion Linte o luă pe strada Avram Iancu trecând prin dreptul dughenei lui Clincea. Atelier de reparaţii obiecte casnice, patefoane, maşini de tocat carne, maşini centrifuge pentru miere etcetera. Un pensionar ieşea de la frizerie potrivindu-şi căciula pe cap. Moale şi cald. Dacă te uitai înăuntru puteai să vezi chiar îndărătul vitrinei un frizer periind ceafa unui client gata servit. Era prea devreme pentru tuns, acuma, cu două săptămâni înainte de primul meci din campionat. Până la patru martie părul avea să crească iarăşi... Un tip în vârstă ieşea din clădirea unde se aflau, la etaj, birourile serviciului de cadre al Trustului Alimentaţiei Publice. Păşind pragul cu stângul alunecă pe singura băltoacă îngheţată din tot oraşul şi se răsturnă cu cracii-n sus. Vreo doi se repeziră să-i dea o mână de ajutor. Poftim căciula, poftim ochelarii dumneavoastră... nevătămaţi. La doi paşi de dugheana lui Clincea, într-o altă dugheană asemenea, Constantin Chivu — Magazin de optică medicală — abia aştepta să-i pice clienţi cu ochelari sparţi. Nu prea avea noroc... Lăzărescu... Lui da, lui îi căzuseră ochelarii de la înălţime chiar la piciorul catedrei... În drum către strada Republicii, Simion Linte nu mai desluşi nimica în următoarele câteva vitrine. De-acolo se vedea deja magazinul de articole sportive... Trecea claxonând în draci maşina salvării... Într-o stare de şoc, cu mâinile şi picioarele îngheţate, gura încleştată, crispat şi tăcut, profesorul de istorie Lăzărescu fusese transportat la domiciliul lui de pe strada necunoscută. Da’ de ce dracu’ atâţia ani nu putuse să-şi ţie gura?... O neînţelegere strigătoare la cer!... Simion Linte o coti la dreapta pe strada Republicii, depărtându-se de magazinul unde lucra Aura. Materiale sportive. Ce păcat că unii nu dădeau nici doi bani pe ele! Hanorace de pânză de cort, tare şi deasă. Kaki, cu buzunar uriaş pe tot latul pieptului. Altfel ar fi arătat lumea în hanorace de munte din pânză de cort kaki. Haltere mici şi extensoare pentru dezvoltarea deltoizilor. Forţă brută? Bietul Lăzărescu... Nu ştia ce pierde combătând forţa omenească. Competiţie. Dacă nu când eşti tânăr, atuncea când? Liber, atlet în Grecia antică, învingător făcând turul de onoare pe pista stadionului olimpic, în ovaţiile mulţimii... Păcat, mare păcat că nu le mai puteau pricepe toate astea în ziua de azi. Boxul... nu era decât primul pas.
   Şcoala i se ivi lui Simion Linte drept în faţă. Cu durere în suflet trecu prin poarta mereu deschisă, intrând în curte. Terenul de volei, de pe care zăpada se topise, cu cărămida îngropată în zgură de jur împrejur drept hotar. Nu trecuseră decât câteva luni şi cărămida începuse să se macine... Somnoroase păsărele... Corul se-auzea cântând aceleaşi cântece de altădată, cu ecouri plutind peste cireşii dezgoliţi din livada Inspectoratului Şcolar. Pâclă de februarie... Sâmbătă-dimineaţă. Ceasul de la primărie bătu o dată. Nouă jumate? Sau zece jumate?... Curând aveau să dea năvală... Toată puştimea dezlănţuită, zbughind-o afară din holul cu pereţii acoperiţi cu tablouri istorice până-n tavan. Ultima noapte a lui Mihai Viteazu. Lucirea argintie a lunii reflectându-se în roata afetului de tun. O fâşie de nor târându-se peste lună...
   Treptele roase... Biluţele de sticlă ale ajutorului american ţopăind îndrăcit... Sfinte Cristoase!
   Simion Linte încremeni în pragul uşii deschise.
   Le luaseră pe toate! Nu mai era nici urmă de tablou! Pereţii goi, soba lângă care ani de zile se încălzise Dimitrie Cantemir în armură, transpirând sub peruca lui albă cârlionţată curgând peste umărul drept. Linişte. Cantemir dispăruse. La Posada nu se mai prăbuşeau pietre peste capul duşmanului. Căzuseră ultimele pietre. Solii daci îngenuncheaţi la picioarele lui Traian se ridicaseră şi plecaseră fără să capete nicio promisiune. Îi întorseseră spatele... Dispăruse şi ceasul electric de deasupra uşii de la cancelarie. În locul lui se iviseră pe perete portretele lui Gheorghiu-Dej şi Stalin. Două tablouri cu rame aurii, alb cu negru... La popa la poartă... O pisică moartă... Cine-o râde şi-o vorbi... S-o mănânce coaptă. Un puşti ieşi val-vârtej din clasa a treia B şi o zbughi la closet... Mereu se găsea câte unul să iasă în timpul orei... Simion Linte se zgâi la tăbliţele de deasupra uşilor. Albe, ovale, din timpuri de mult apuse. Clasa a cincea C, clasa a şasea A... Oare unde se ascundea Tudor? După care uşă? În care din clasele a şasea? A, B sau C? N-ar fi ieşit el din oră în ruptul capului. Mai degrabă se pişa pe el decât să ceară voie afară... Puştiul ieşi de la closet încheindu-se la şliţ şi se uită lung la Simion Linte... Din aceeaşi clasă a treia B se ivi încă unul, trimis să ude buretele. Se îmbrânciră şi chicotiră amândoi până când se auzi deschizându-se uşa de la cancelarie. Puştiul cu buretele dispăru într-o clipă la closet. Din cancelarie ieşea Damian. Acelaşi... Vechiul Damian.
   — Linte! ce-i cu tine pe-aicea?... Venea la el cu mâna întinsă, îl bătea pe umăr. Cum o mai duci? Bine? Lucrezi? Foarte bine, băiete! Să-ţi spun un secret. Se zvoneşte că n-o să mai fie Groşescu inspector-şef. Cică i-au găsit ceva la dosar. Hm, ce crezi? Cum se schimbă toate! Ţi-ar fi trecut prin cap? Aşa că, ascultă la mine, ăsta-i momentul potrivit! Faci cerere de rematriculare. Eu te susţin.
   Rematriculare? Dom’ profesor, zău, ce v-a venit? Eu, înapoi la şcoală! Dacă v-aş povesti tot ce-a fost de astă-toamnă încoace... Nu mai sunt bun de şcoală, dom’ profesor. Am îmbătrânit. O să râdeţi de mine, da’ acuma ştiu prea multe. Din viaţă, bineînţeles. La ea mă refer, nu la materia de la şcoală. Din aia am uitat şi bruma pe care o ştiam... Şi apoi, uitaţi-vă şi dumneavoastră cum arată sala asta. S-au dus tablourile. Eram obişnuit cu ele, încă din clasa-ntâi...
   — Da, Linte, s-au dus...
   — Le ţin minte pe toate... fiecare unde i-a fost locul. Uitaţi, acolo a fost Bătălia de la Posada... Acolo, Împăratul Traian şi solii dacilor... Acolo a fost întemeierea mânăstirii Putna... Ultima noapte a lui Mihai Viteazu... Dimitrie Cantemir, acolo lângă sobă...
   — N-am avut încotro, Linte. A venit dispoziţie de sus.
   — Cum aş putea să mai ies în recreaţie în sala asta cu pereţii goi?
   — Te obişnuieşti, băiete. Cu orice te obişnuieşti.
   — Nu cred, dom’ profesor. Nu chiar cu orice.
   — Nu te contrazic. Aşa să fie cum zici tu... Îl împinse uşor de spate către ieşire traversând sala. — Plecăm împreună sau mai ai vreo treabă?
   Nu, dom’ profesor, duceţi-vă singur. Eu rămân să mai dau o raită p-aicea. Poate că-ntr-o zi ne vedem pe stadion. La primăvară, după campionat, când o să crească gazonul. Vă caut eu... Se pornea să sune soneria. Gata cu liniştea. Uşile trepidau de pe-acuma, înainte să iasă profesorii. Cine-i mai ţinea în frâu acolo înăuntru? Creştea temperatura, cazanul dădea în clocot. Uite, prima, ieşea de la clasa a treia B doamna Dragomir cu catalogul subsuoară şi vira iute: direcţia cancelarie. Bum! se izbeau date de perete uşile şi liota de nebuni dădea năvală. Orbeşte, tropoteau îndrăcit de-a curmezişul sălii, c-un singur ţel: să iasă mai repede afară în curte. N-aveau ochi pentru pereţii goi ai sălii. Doamna Dragomir dispărea pe uşa cancelariei... Profesorul de matematică Dragnea, cu mustaţa lui colilie ieşea demn şi drept ca un arac de fasole din clasa a şaptea A... Doamna Bursuc, doamna Nistor... Pe toţi cancelaria îi atrăgea ca un magnet... Lăzărescu, sfinte Sisoe, uite-l şi pe el. Gârbovit, târându-şi un picior, şontâcăind precipitat împotriva şuvoiului de elevi către cancelarie. Încruntat, trecea pe lângă Simion Linte în timp ce sala se golea repede. Prea era uşor să-i ieşi acuma înainte. Un pas... doi paşi. Şi totuşi trebuia s-o faci, n-aveai încotro.
   — Bună ziua, dom’ profesor... Nu ştiu dacă mă mai recunoaşteţi. A trecut cam mult timp...
   — Te recunosc, Linte, cum să nu. Am memorie bună. Din păcate pentru cei ce ar vrea să uit anumite lucruri. Nu eşti tu singurul. Mai sunt mulţi alţii. Fiindcă aşa-i românul, uită repede şi e fericit când uită...
   Îşi târşise piciorul până aproape de uşa cancelariei. Dădea semne de nerăbdare. Priviri rapide, prin lentilele groase ale ochelarilor, care treceau pe lângă faţa lui Simion Linte.
   — Nu vă cer să uitaţi, dom’ profesor...
   — Atunci ce vrei să-mi ceri? Să te rematriculez? N-aş putea. Chiar dacă aş vrea.
   — Nici asta nu vă cer...
   O mare neîncredere, asta citeai în ochii lui. Nu credea în nimica, nu credea în nimeni. Se temea... Se temea de ceva. Sau aştepta ceva. Temându-se, făcu încă un pas târât înspre cancelarie. Simion Linte îşi lovi cu pumnul palma stângă.
   — Nu mă aşteptam să găsesc sala asta fără tablouri...
   Profesorul îşi înălţă ochelarii.
   — Vrei să spui că pe tine te-au interesat tablourile istorice?
   Hm... Ce puteai să-i răspunzi?
   — Ştiu că degeaba v-aş spune că da. Nu m-aţi crede orice-aş zice...
   — Mă-ntreb din ce punct de vedere te-au interesat. Probabil că ţi-au plăcut scenele de luptă... Masacrele... de care e plină istoria. Fiindcă omul e un animal agresiv. Ca să nu mai vorbim de anumiţi indivizi care nu ezită să folosească forţa acolo unde nu-i duce capul... Aşa că asta e, Linte, cu tablourile istorice. Eu m-am opus să fie scoase, dar...
   — Dumneavoastră? V-aţi opus?
   — De ce? Te miră? Crezi că ar fi trebuit să bat din palme?... Dar poate că te miră pe bună dreptate. Fiindcă toţi au bătut din palme. Da, da! Începe o eră nouă! La gunoi cu trecutul istoric! Internaţionalismul! Care înseamnă totul dărâmat! Ras! Totul luat de la capăt! Punctul zero al istoriei! E ciudat că de-a lungul timpului mulţi şi-au închipuit că istoria începe de la zero cu persoana lor. Dar istoria merge înainte.
   Târşindu-şi piciorul se tot apropia de uşa cancelariei. Încă doi paşi şi gata, intra. Dispărea pentru totdeauna. Puteai oare să-i zici... chiar aşa... Iertaţi-mă, dom’ profesor? Lui să-i zici? În faţa clasei, astă-toamnă, te arăta cu degetul. Uitaţi-vă bine... Fruntea teşită... Agresiv!... Protuberanţele astea ale craniului, tipice! Asta-nseamnă boxul!...
   Nu, dom’ profesor. Greşiţi. Poate că istoria merge înainte. Dar românul nu-i fericit să uite. Şi nici nu uită cu una, cu două... Chiar aici, lângă uşa cancelariei, stătea aşezat pe-un taburet cazanul cu untură de peşte, la doi paşi de steagul vechilor daci, înălţat în vârf de prăjină, trup de balaur cu cap de lup, şuierând în vânt. Decebal privea de pe perete, blajin şi mândru. Doamna Dragomir, în mână cu polonicul rămas gol după ce îi turnase lui Cosma în linguriţă, îl privea ţintă şi îl ameninţa cu bruma ei de putere femeiască. Nu cumva să dai fuga la closet şi s-o scuipi, Cosma! Înghite untura aicea pe loc! Şi deschide gura să văd c-ai înghiţit-o!... După doi ani de secetă şi de foamete, puteai să-ţi recapeţi puterile cu numai o linguriţă de untură de peşte greţoasă pe zi. Aşa spera doamna Dragomir, toată o flacără de entuziasm. Fericită că scăpase cu zile din bombardamentele americane... O ploaie de biluţe de sticlă colorată... Clincăind şi scrâşnind frecate una de alta în palmă. O plăcere...
   Simion Linte coborî scara ce dădea din sală în curtea şcolii. Tudor i se ivi în cale, pe buze c-un zâmbet copilăros şi-un pic cam aiurit, în soare.
   — Simion! Te-ai întors la şcoală!
   Ce-o fi fost în capul lui?... Cum dracu’ să te-ntorci la şcoală? El nu vedea? Măgar printre oi... Să pluteşti c-un cap peste toţi ăilalţi...
   — Cum mai merge cu matematica?
   — Bine.
   Mereu zâmbetul lui copilăros fluturându-i pe buze. Doar dacă i te uitai mai atent în ochi, zăreai în adâncul lor un licăr nou... ceva de băiat mare, copt la minte... chiar în ultimele câteva săptămâni... Blajin, cu gândul numai la carte, nicio şansă să facă vreodată box.
   — Ce mai e pe-acasă? Ce face Claudia?
   — Bine. Învaţă. Pascu... dirigintele ei... a fost din nou în vizită. A stat de vorbă cu tata. Cică trebuie s-o dea neapărat la facultate.
   — Şi Bătrânu’? Şi-a dat în petic?
   — S-a abţinut. A zis că o s-o dea.
   — Mare minune... Şi Mariana? Mai coase sacoşe?
   — N-a mai cusut de vreo săptămână-ncoace.
   — Dar Marta? Tot se mai plânge de sodă?
   — Marta... a plecat de-acasă.
   — Nu mai spune! S-a cărat şi ea? Păi nu-i de mirare. Toată lumea fuge de balamuc... S-a făcut mai mult loc în casă...
   — Tu când te-ntorci, Simion?
   — Eu?... Habar n-am. Poate după campionat... Poate deloc.
   — Unde stai? Dacă se-ntâmplă ceva nici nu ştiu unde să vin să te caut.
   — Ce dracu’ să se-ntâmple? Să crape Bătrânu’? Nu scap eu o veste ca asta, nu-ţi face griji... Vii să mă vezi pe patru martie? Am primul meci, pe oraş.
   Stânjenit, înălţa din umeri. Nu putea să promită. Dacă aveau să-i dea chiar în sâmbăta aia niscaiva probleme grele la matematică pentru lunea următoare? Aşa că nu putea să promită. Puştii ca el n-aveau ce să caute la gala de box...
   Se suna de sfârşitul recreaţiei. Gata, înapoi în bancă, la căldurică. Nanu urca scara, conştiincios, printre primii. N-avea niciun motiv să-l vadă pe Simion Linte. Primii în sport, primii la învăţătură. Aiurea! Vorbe!... Urca scara şi Cristian Rucăreanu, ca un vifor. Se năpustea în sală şi de-acolo glonţ pe uşa larg deschisă, drept în banca lui. Ştia că azi nu-i zi de vizită medicală... Miclea, Drăghici, toţi aşii clasei, în păr. Nimenea nu-l mai cunoştea pe Simion Linte. Urcau scara în mijlocul puhoiului... la chemarea soneriei. Către ziua de mâine.
   Simion Linte străbătu încet curtea pustie îndreptându-se spre poartă. O dimineaţă de sâmbătă, când nu ştii încotro s-o iei... Strada I.C. Frimu... drumul cunoscut către casă. Fosta casă. La turnul de răcire o coti la stânga pe strada Haşdeu... Podul peste liniile ferate. Bătea vântul dinspre stivele de lemne de pe care zăpada se topise de mult. Chiar acolo jos, între două garnituri de vagoane lucra o maşină de tăiat lemne. De partea ailaltă a podului se legănau uşor în vânt plopii de lângă castelul de apă al Întreprinderii de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri. Începeau oare să înmugurească? Simion Linte coborî scara cu trepte de scândură groasă care clămpăneau la fiecare pas. Şi acum, încotro? O luă în jos către lac, dar după câţiva paşi se răzgândi şi o coti la dreapta pe strada Traian Demetrescu. Câţi ani să fi trecut? Doi? Trei? Sau zece... de la Ziua eroilor? Doamna Bratu trăda clasa ei de la şcoala de băieţi şi în mulţimea de elevi de la cimitirul eroilor nu le vedea decât pe fetiţele în rochiţe albe cu volănaşe şi danteluţe. Le zâmbea dulce şi le ciupea de bărbie... pufuleţ blond şi cărniţă roză... Iar mamele... îşi gângureau una alteia la ureche. Hi-hi-hi şi ha-ha-ha printre eroii care rămâneau încruntaţi... Cercei se legănau şi tremurau pe deasupra crucilor de piatră cu coroniţe proaspete de flori. Mulţimea trecând agitată prin umbra soldatului cu moletiere de bronz. Fanfara militară. Eroului căzut în războiul de reîntregire a neamului, Patria recunoscătoare. 1916—1918...

           În mai când rozele-nfloresc,
           Scăldate-n aurul din soare
...

Aruncând o privire în lungul aleii centrale, Simion Linte lăsă în urmă poarta deschisă a cimitirului. În stânga odihneau eroii, în dreapta muritorii de rând. Aici în colţ căzuse una din bombele americane. Groapa fusese astupată, dar gardul rămăsese distrus. Întinseseră doar trei fire de sârmă ghimpată şi lăsaseră tufele să crească în sălbăticie. Dincolo de tufe, în cimitir, un ciocan lovea în piatră. Sculptor... sau ce? Simion Linte se opri să privească.
   Cineva CUNOSCUT...
   în pufoaică, la piciorul unei cruci, c-o bască decolorată pe cap. Stătea cu spatele la stradă, dar... sfinte Sisoe!
   Era Fane! Sub cerul liber, aplecat peste lucrul lui. Harnic, lovea cu ciocanul fără pic de răgaz, zgrunţuind cimentul, şi spinarea i se mişca uşor la fiecare lovitură. De când lucra? De câte săptămâni? De câţi ani... fără să fi suflat o vorbă acasă? Simion Linte se căţără pe gard şi sări dincolo... drept peste gunoaiele cimitirului. Coroane vechi de anul trecut, lujere galbene scofâlcite peste care trecuse iarna. Ocoli crucile putrezite de la margine şi ieşi pe o cărare aşternută cu pietriş, printre tufe de merişor verde... Iată-l de aproape. Fane, zidarul! Lucrând de zor, aşezat pe-o scândură sprijinită pe cărămizi. Înconjurat de cruci. Nicio problemă pentru el. Nu le lua în seamă. Soarele îi încălzea prin pufoaică spinarea şi, uite, pe ceafa bronzată îi curgeau pârâiaşe de năduşeală. Simţea în cele din urmă o privire aţintită în ceafă. Tresărea, sărea în picioare... dar nu se pierdea cu firea, fratele ăl mare. Mândria familiei... şi mai ales a lui Bătrânu’.
   Aerul panicat i se ştergea de pe faţă. Redevenea stăpân pe situaţie.
   — Te miri că lucrez la cimitir? Nu ştiu de ce te miri! Munca nu-i o ruşine! Oamenii au nevoie de mine! Şi eu îi ajut! Tu care ai început să munceşti abia de vreo câteva săptămâni, e bine să ştii. Oriunde po’ să fii de folos. Eu muncesc de ani de zile! N-am idee cine vine acolo la voi la restaurant... Da’ aş putea să bag mâna-n foc că nu-s decât nişte terchea-berchea! Pe câtă vreme aicea, uită-te şi tu. Numai oameni de vază! Scrie negru pe alb. Uite. Alexandru I. Mirea. Profesor! Uite! 1889—1943. Nevastă-sa mi-a comandat o împrejmuire de beton pentru răposatu’. Şi asta fac acuma. Vezi? A murit acum şapte ani. Îl ştie tot oraşul! Nu l-a uitat nimenea! Numai tu n-ai auzit de el! A fost profesor de muzică. Mi-a povestit tot, nevastă-sa. O doamnă! Mi-a povestit cum a făcut studiile la conservator... Primul din promoţia lui! Au vrut să-l pună dirijor la Operă! Înţelegi?...
   Ia uite aicea!... Fane trecea de la un mormânt la altul. Se aprindea tot mai mult... Uite! Citeşte! Anton Bălaşa. Avocat! 1891—1948. Are rude în America! Uite, vezi? Tot eu i-am făcut mormântul! Ăsta a avut bani la viaţa lui! Saci de bani! Să-i vezi casa de pe strada Prutului! Pici în cur! Bineînţeles că nu mai e a lui. I-au naţionalizat-o... Teofil Cărbunaru, uite. 1867—1946. Ăsta a apucat Războiul de Independenţă! Îţi dai seama? Avea zece ani pe vremea aia! Trei războaie într-o viaţă!... Ia uite! Maria Avram. Asta are un fecior la Bucureşti! La minister! Cu maşină la scară! Ce nu face ăsta pentru răposata maică-sa! Vine în fiecare lună, duminica-dimineaţa, şi aprinde o lumânare... Aduce flori! Da’ ce flori! Şi acuma, ce crezi, vrea cavou. Foarte bine, zic! Se face! Clientul nostru, stăpânul nostru! Cum doriţi, aşa vi-l fac. Artistic... cu brâu de jur împrejur, cu cupolă şi turnuleţe în patru colţuri şi cu arhanghelul Mihail sus în vârful acoperişului... sau c-un îngeraş în cămaşă de noapte... cu ferestre peste tot, ca o vitrină... sau gen adăpost antiaerian... beton armat... subteran, cu şase locuri, trei în stânga şi trei în dreapta unul peste altul, pentru toată familia. Să tot muriţi!... Aşa că asta e băiete... Să ştii! Nu mi-e ruşine de munca mea! Nu fur pe nimenea. Îmi câştig cinstit banii... Zidar, sigur. Construiesc case, nu zic nu. Adică ziua îmi fac datoria. Dar în timpul meu liber fac ce vreau, asta e!...
   Pe toţi îi găseai acolo. Oamenii de vază ai oraşului. Era de-ajuns să te plimbi pe alei. Cu cât te apropiai de biserică, cu atâta erau mai de seamă... Nestor Negulescu, primar, 1859—1922, Eleonora Negulescu, 1863—1938... nume săpate pe o cruce uriaşă, de marmură neagră... Odihnească-se în pace... Gărduleţe de fier forjat... felinare în care picurase ceara... Felix Reiner, avocat, 1871—1935... Doctor Caius Cobadin şi soţia Eliza Cobadin... General Ion Dragomirescu... Ia uite, un deputat! Gherase Dragoş... Filofteia Lerescu... Protipendada defunctă... Unii fugiseră... Fane îi ştia pe toţi. Circula pe alei ca la el acasă... Uite, ăsta a ţinut un magazin pe strada Regina Elisabeta, Republicii cum îi zice azi... Blănuri şi bijuterii... N-are rost să-ţi încarci memoria. În box nu ţi-e de niciun folos.
   — Apropo, cum merge cu boxul? Scoatem un campion? Primul campion din neamul Linte! Ce zici? Îi batem pe toţi?...
   În definitiv, nu era rău c-un frate ca Fane.
   Treceau mai departe pe alei. Sfinte Sisoe, câte morminte! Muriseră cu sutele! Cu miile! Cu zecile de mii! Cine avea să-şi mai aducă aminte de ei peste cinzeci de ani?... peste o sută?... Oale şi ulcele... cu toată marmura neagră... cu toate gărduleţele de fier forjat... Cavourile, cu cupolă şi turnuleţe... Îngerii în cămaşă de noapte păzeau... sus pe acoperiş. În zadar lăcrimau, cu capul plecat şi aripile de beton pleoştite... Iarna o mie nouă sute cinzeci trecea. Jumătatea secolului douăzeci. Încă un an peste uitarea anilor trecuţi... Brutarul Iordan zâmbea blajin, acuma că-i trecuse sorocul... Spune tu, băiete, da’ drept, cu mâna pe inimă. Am fost eu om rău? Spune. E-adevărat că m-am stropşit la tine de vreo două ori. Te-am dojenit... cum s-ar zice părinteşte, ca pe propriul meu nepot. Cum puteam să fiu aspru cu tine? Gândeşte-te şi tu, băiatule! Tu nu i-ai cunoscut... N-aveai de unde să-i cunoşti. Un fecior mi s-a prăpădit în Rusia... Ăilalţi doi... Ehei, au ajuns departe... peste mări şi ţări... Aşa că, po’ să zic, s-au dus toţi trei, băiatule... Ce puteam să fac? Am auzit alarma aeriană, sigur că da! Am auzit-o foarte bine. Da’ vezi... nu puteam să las pâinea să se ardă în cuptor. Ştii şi tu prea bine că nu se cuvenea... Puteai să te uiţi mult şi bine peste morminte. Brutarul Iordan nu era nicăieri. Fane habar n-avea. Nu-l văzuse, n-auzise în viaţa lui de el. Cine? Brutarul Iordan? Unde? Pe strada I.C. Frimu, la doi paşi de casă?...
   — Încă n-am vorbit cu Bătrânu’... Nici cu voi... Fane îl conducea către poarta cimitirului. Pe zidul dinspre rezervoare stătea scris cu litere de-o şchioapă: FUMATUL OPRIT. Preocupat, îşi căuta cuvintele... Ştii, am pus ceva bani de-o parte în ultimii doi ani. Nu mă plâng... Aşa că m-am gândit să cumpăr loc de casă. Nu-i o problemă. Locuri se găsesc... mai la margine. Ieftin. Eu nu ţiu să stau la centru, înţelegi. Ce-mi trebuie mie centru? E mai bine acolo... de pildă sus pe strada Partizanilor. Ştii cam pe unde vine, da? Pădurea aproape... Dealurile Plaiului... aer curat... n-ajunge până acolo putoarea de la fabrici... Şi apoi nici nu stă nimenea cu ochii pe tine, mă-nţelegi... Vreau să-mi torn o casă cum scrie la carte! Într-o zi m-oi însura şi eu... Nevastă, copii, îţi închipui... De ce să-mi fac o căsuţă prăpădită şi după aia să-i tot adaug? Nu? Ba o cămară, ba o baie... ba înc-o cămară... Nu-i mai bine s-o fac de la-nceput cât trebuie? Patru-cinci camere, cu etaj, beci, boschet în curte, hidrofor, terasă la etaj. Tot! Nu? Fabrica de cărămidă e la doi paşi... Vorbesc cu băieţii să-mi dea o mână de ajutor... Într-o vară, c-un pic de noroc de vreme bună, o ridic la roşu... Şarpanta, bineînţeles... În anul următor instalaţiile, tencuiala... Dau gata parterul şi mă mut. Etajul poa’ să mai aştepte...
   Gata, ajunseseră la poarta cimitirului. Poarta dintre morţi şi vii. Răsuflai uşurat când la picioarele tale se-ntindea strada scăldată în soare. Fane se-ntorcea la locul lui fără nicio umbră de nelinişte pe faţă. Complice, îl bătea pe umăr pe Simion Linte.
   — Aş vrea... ca... tot ce-am vorbit să rămână între noi, da? Nu c-aş avea ceva de ascuns de Bătrânu’... sau de ăilalţi... Da’ ştii şi tu cum se-ntâmplă... Nimenea nu-şi bate capul să-nţeleagă ce vrei să faci sau la ce foloseşte ce vrei să faci, da’ de trăncănit se reped să trăncănească toţi cu dragă inimă. Eu n-am nevoie de complicaţii. Sigur că-ntr-o zi viu şi le spun. Da’ nu-i nicio grabă. Las’ să mai aştepte. Da, Simion? Ne-am înţeles? Rămâne între noi?
   Aşa vasăzică... Casă mare, cu etaj... şi boschet în curte. Hm!
   Simion Linte ieşi pe poarta cimitirului şi o luă în sus pe strada Traian Demetrescu înapoi spre centru... Terasă la etaj... Mobilă de pai, fotolii şi o măsuţă rotundă. Şezlong... întins leneş... cu vedere către Dealurile Plaiului. Vântul întorcând în joacă filele cărţuliei despre Joe Louis. Bombardierul din Detroit. La cârciumă, sorbindu-şi supa de doi cenţi. Nu se lăsa călcat pe coadă şi făcea gol în jur. Trosc! Bum! Poc! Venea managerul şi zâmbea încântat de tot ce vedea, c-un trabuc în colţul gurii. Spune drept, Joe, vrei să fii campion? Doar atâta să-mi zici: da? sau nu? În rest e treaba mea! Batem palma?... Un sac de bani îi trântea la picioare... Poftim! Ia-i. Îs ai tăi. Po’ să faci ce vrei cu ei! Vino mâine dimineaţă la sala Cutare. Şi pune ceasul să sune peste şase luni. În ziua aia o să fii campionul lumii!

***

*Capitolul 13 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu