Scriptum (17)*

   Geiger–Müller

Redactorii-şefi ai ziarelor centrale o ţineau langa, în stilul lor: ţâfnoşi când vrei şi când nu vrei, se arătau sarcastici când subalternii li se plângeau de necazuri personale, inclusiv de sănătate; reacţionau c-un rânjet când auzeau de cerere de concediu medical şi îi sfătuiau pe solicitanţi, desigur ironic, să facă bine să se trateze tradiţional. Negreşit, cu trimitere la înţelepciunea populară şi la bunul-simţ al bătrânilor satului; care rămâneau înţelepţi indiferent de orânduirea socială. Ironia era prezentă la tot pasul. Nici medicii de la dispensarele instituţiilor de stat nu erau mult diferiţi: instinctul lor de a-i imita pe şefi în toate cele, inclusiv în sarcasm, funcţiona fără greş; cu deosebirea că sarcasmului ei îi atribuiau virtuţi curative. Cum s-ar zice, sarcasm = încurajare. Orice boală îşi are originea în ideile fixe ale pacienţilor, ziceau, iar simptomele miros de foarte multe ori a fraudă. Totuşi prea multe din funcţionarele de la Arhive şi de la depozitele de materiale de propagandă se plânseseră în ultimele săptămâni de greţuri şi de vărsături. Aluziile la sex şi la sarcină, făcute atât de redactorii-şefi cât şi de medici fiind epuizate, şi trezindu-se la un moment dat că vin să se plângă până şi muncitorii de la Arhivă şi de la Serviciul de Propagandă, mai puţin şoferii camioanelor care trăgeau la rampele de încărcare, aluziile la sarcină au trebuit să fie, cu părere de rău, abandonate; nu şi aluziile la sex; dar sexul, deşi în sine inepuizabil, putea fi mai greu pus în legătură cu simptomele observate. Mai ales că unii acuzau căderea părului şi slăbirea dinţilor; or, pe seama a ce puteai pune, cu sarcasm, asemenea simptome, dacă nu pe seama vârstei? Unii dintre medici, mai sobri de felul lor şi mai puţin înclinaţi spre sarcasm — se mai întâmplă şi aşa ceva, dar rar; foarte rar —, au fost puşi în situaţia să se întrebe de ce simptomele apar aproape exclusiv la cei ce lucrează în subsolul Casei Administraţiei Centrale. Într-o pauză de lucru, la o măsuţă din cabinetul de medicină generală, unde doi medici mai tineri de la dispensar îşi beau cafeluţa de la ora unsprezece, unul dintre ei, luându-şi o mină mai mult decât serioasă, de-a dreptul îngrijorată, a pus o întrebare — sau mai degrabă şi-a pus-o: Boală de radiaţii? Întrebarea era menită să rămână negreşit între cei doi. Nu mai vorbim de răspuns! Niciun reporter nu s-ar fi apropiat în ruptul capului de acel medic tânăr să-i ia un interviu pe tema bolii de radiaţii. Şi chiar dacă ar fi cutezat s-o facă, prezentându-se după aceea la redactorul-şef cu înregistrarea sau cu transcrierea interviului pe hârtie, ar fi riscat mai mult decât să se aleagă cu o observaţie tăioasă şi să aibă parte de sarcasmul cel de toate zilele: „Mai scurtează şi tu! Nu crezi c-or să piardă prea multă vreme cei ce-or să citească interviul în timpul serviciului?”; mai mult decât atât, s-ar fi trezit cu interdicţia categorică de a publica interviul; iar de s-ar fi nimerit ca discuţia cu redactorul-şef să pice într-un moment prost, ziaristul ar fi riscat să se aleagă cu un avertisment sever că la următorul asemenea interviu va fi dat afară de la ziar.
   Şi cu toate acestea, suspiciunea de boală de radiaţii, pornită de la măsuţa celor doi doctori tineri, s-a răspândit în bună parte în lumea jurnaliştilor. Şi nu numai.
   Unii au îndrăznit să vorbească de opinia publică.
   Oho! opinia publică... Aici, în Europa de Est?
   Se mai găseşte oare cineva să considere că opinia publică trebuie informată cu orice preţ? Greu de spus. Ziariştii s-au dezobişnuit să întreprindă din proprie iniţiativă ceva în acest sens. Câţiva însă tot trebuie să mai fi rămas. Cu spirit civic? Sau cu spirit de aventură? Pe undeva, era acelaşi lucru. Important este că par gata să-şi asume riscurile.
   Un lucru e sigur: peste nicio etapă nu trebuie trecut cu pripeală. Dacă desfăşurarea evenimentelor trenează, asta nu trebuie să nască temerea că deznodământul este încă prea departe. Neprevăzutul e la îndemâna oricui, aşa că nu trebuie să-l respingi ca pe ceva care afectează claritatea scrierii. A accepta neprevăzutul — adică ceea ce scapă logicii curente — nu înseamnă a trişa. Neprevăzutul este asociat, printre altele, cu o mulţime de cuvinte care nu au neapărat o legătură strânsă unul cu altul; dar nici a folosi acele cuvinte, multe la număr şi necorelate, nu este neapărat echivalent cu a trişa. De altfel, neprevăzutul nici nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea. Ceea ce pentru unii putea apărea surprinzător, pentru cei mai perspicace putea fi în firea lucrurilor. Bunăoară pentru mulţi dintre doctorii dispensarului Administraţiei Centrale, simptomele bolii de radiaţii erau inexplicabile — deci neprevăzute — căci ei aveau în minte aplicaţiile paşnice ale energiei atomice. Ziariştii se documentau şi explicau publicului în detaliu cum funcţionează o centrală atomică, cum radiaţiile se transformă în căldură, cum căldura încălzeşte apa, apa se transformă în aburi şi aburii pun în mişcare turbinele. Iar reactorul atomic este atât de bine protejat încât este exclus să se scurgă radiaţii şi să pună în pericol sănătatea oamenilor. Unele ziare consacrau câte o pagină întreagă folosirii energiei atomice în scopuri paşnice, prezentau desene, scheme, secţiuni în diversele agregate din care se compunea o centrală atomică realizată — unde, dacă nu în Ţara Socialismului Biruitor? Şi cum în preajma Casei Administraţiei Centrale nu se afla nicio centrală atomică, de ce să pună cineva simptomele funcţionarelor pe seama radiaţiilor? Nu că doctorii ar fi înfioraţi de întrebări, şi cu atât mai puţin cei din conducere, şi încă şi mai puţin Administratorul-general; dar, ca regulă generală, întrebările le prind bine tuturor, atât celor înclinaţi să găsească răspuns la toate cele, cât şi celor pe care nu îi deranjează absenţa răspunsurilor ci le savurează ca atare. Iar în perspectiva deznodământului imprevizibil, înlănţuirea evenimentelor este de preferat să fie şi ea imprevizibilă, dacă nu chiar lipsită de logică. Aşa le stă bine evenimentelor reflectate într-o lucrare de ficţiune. Ca să nu mai spunem că, la fel cum în istorie se spune că nu există fapte ci doar interpretări, cu atât mai mult în ficţiune: fapte sunt doar acelea pe care autorul le consideră astfel, după voia lui capricioasă; dar care ţinteşte un întreg conturat după propriile-i criterii stric estetice.
   Dar ce să mai spunem de ipocrizia de a pretinde că autorul nu este stăpânul gândurilor personajelor sale — ceea ce este fără doar şi poate valabil şi la reportaj? Înlănţuirea secvenţelor, haotică aşa cum apare, serveşte perfect scopului de a înlătura, în parte, ipocrizia. Cum? Personajele se trezesc, dintr-una într-alta, în situaţia de a face ceea ce vrea autorul; căci dacă nimic nu le-a dezvăluit gândurile sau intenţiile, dacă nicio logică nu guvernează parcurgerea de către ele a unei suite de evenimente sau de trăiri, personajele par că se mişcă din voinţă proprie, altfel spus că se bucură de autonomie în ochii cititorului ameţit. Ipocrizia ghidării personajelor de către autor dispare.
   Corect?
   Şi fiindcă tot era vorba de radiaţii, trebuie spus că, împotriva a ceea ce îndeobşte se crede, contorul Geiger–Müller, ca de altfel şi alte instrumente de măsurare, nu are în el nimic nici vulgar, nici frivol.
   Cineva din micul grup de ziarişti de la subsol întrebă dacă ştie cineva în ce unităţi se măsoară dozele de radiaţii. Altcineva, unul dintre colegi iată că ştia:
   „În roentgeni!”
   „Dar ştie cineva câţi roentgeni au primit japonezii la Hiroshima şi Nagasaki?”
   Nu ştia nimeni. După cum nimeni n-ar fi mărturisit că nu este la curent cu semnificaţia indicaţiilor contorului, dar cu toţii erau sensibili, ba chiar impresionaţi de tiradele de punctişoare sonore pe care aparatul le emitea. Adică puteau — sau li se părea că pot — să aprecieze că nu-i de şagă. În rest, ziariştii ştiu în general un singur lucru: nu când cititorii lor vor fi impresionaţi cu ceea ce au ei de comunicat, ci înainte de orice când vor fi impresionaţii şefii lor direcţi, care se pricep să estimeze impactul probabil a tot ce le ajunge la urechi din perspectiva unei voinţe pe cât de superioare, pe atât de impersonale. Căci ăsta-i necazul în Europa de Est: există o raţiune mai presus de individ, dar nimeni nu ştie de la ce porneşte raţiunea, pe ce se sprijină şi mai ales în folosul cui lucrează. Dar fără niciun dubiu, raţiunea e valabilă pentru toată lumea, inclusiv pentru comanditarii ei. Căci niciodată nu poţi să ştii când te-ai abătut de la raţiunea-normă şi când alţii bagă de seamă că ai luat-o pe un drum greşit şi eşti chemat la ordine. Asta-i şi cu răpăitul de mitralieră-jucărie al contorului Geiger–Müller. Îngroziţi-vă! ar zice contorul. Şefii cei direcţi trag aer în piept, atenţi ca nimeni în jur să nu observe măruntul lor gest, şi zic, făloşi: Ţineţi-vă firea, oameni buni! Noi avem aparate mai de încredere.
   Totu-i sub control!...
   Bleer nu se pricepea la contoare Geiger–Müller. Ceea ce cunoştea el era traseul, pe care îl străbătea pentru a treia oară. Amintindu-şi de primele două incursiuni, îşi zise cu amărăciune: Ce neajutorat e omul care o porneşte la drum fără să dispună de instrumente adecvate! Fiindcă din păcate simţurile omului nu îi sunt totdeauna suficiente. Radiaţiile omul nu le simte decât atunci când e prea târziu, prin efectele sale. Aşa cum se întâmplase cu funcţionarele de la Arhivă şi de la Serviciul de Propagandă, ca şi cu muncitorii care cărau materialele la rampă de dimineaţă până seara.
   Timoraţi, cei câţiva ziarişti aflaţi în subsolul Casei Administraţiei Centrale ascultau vrăjiţi tropăitul mărunt al contorului Geiger–Müller, care predispunea la somn. Chiar şi înainte de a-şi scrie reportajul neautorizat, Bleer avea motive de satisfacţie. Ceva tot avea să se aleagă de incursiunea lor clandestină. Dintre toţi, era de sperat ca măcar unul să-şi publice reportajul într-o publicaţie care conta...
   „OPINIA PUBLICĂ”, îi veni pentru a-nu-ştiu-câta-oară în minte. „REPRESALII”, îi veni în minte. „SUBVERSIV”, „SOLIDARITATE”. „DELAŢIUNE” — îi veni în minte pentru prima dată. „SUSŢINERE”, „DEPOZIŢIE”, „PLEDOARIE”, „INCULPAT”, îi veni în minte. Dar şi: „SATISFACŢIE SECRETĂ”. Ce satisfacţie, să-ţi vină în sfârşit ideea salvatoare! Iată, se dovedeşte că poţi să te inspiri şi din nimic, să nu ai nevoie de niciun stimulent din afară. E adevărat că în ficţiune nimic nu se poate susţine că-i sută la sută creat de la zero – şi slavă Domnului că nu este —, dar una e să te inspiri din hălci de întâmplări din trecutul tău sau al altora, sau, şi mai rău, să te laşi stimulat de lecturi, şi alta e să recompui o realitate din frânturi pe cât de mărunte pe atât de anonime, încât meritul tău de creator să fie mai presus de orice îndoială. „A TURNA O PAGINĂ”, îi veni în minte o expresie. Asta înseamnă a o scrie dintr-o suflare. Şi eventual nimeni să nu-şi dea seama în ce tempo a fost scrisă. Căci rareori poticnelile şi ezitările scrierii pot fi ghicite îndărătul unei fraze cizelate şi aparent cursive. Mulţi scriu dintr-o suflare şi poate că le şi reuşeşte. Dar la fel de bine poate să le iasă şi celor ce se poticnesc aproape la fiecare cuvânt dar manifestă stăruinţă şi revin cu încăpăţânare asupra textului, îmbunătăţindu-l necontenit. Norocul celor care pot scrie dintr-o suflare, căci mai puţin au de trudit. Şi asta este la fel de valabil în reportaj şi în ficţiune, deopotrivă.
   Bleer se trezi din visare. Erau de astă dată vreo două lanterne în micul lor grup de ziarişti, aşa că cine nu se putea bizui pe memoria proprie pentru a-şi scrie la întoarcere reportajul neautorizat s-ar putea spune că avea cât de cât lumină pentru a-şi nota în carneţel.
   Ziaristul de la „Gazeta literară” fu de părere că nu era sigur că radioactivitatea, aici în subterană, depăşea normele în vigoare. „Fiindcă trebuie să existe nişte norme, nu? De fapt nimeni nu ştie care sunt aceste norme. Poate că ne aflăm într-o situaţie mult mai bună decât japonezii de la Hiroshima şi Nagasaki.”
   „Nimeni nu glumeşte cu Hiroshima şi Nagasaki! Acolo au murit zeci de mii de oameni. Poate sute de mii!” fu apostrofat.
   „Dar nu glumesc deloc!” se dezvinovăţi ziaristul de la „Gazeta literară”. „Opinia publică trebuie să fie corect informată! Atâta tot! Să fie lăsată să judece ea singură!”
   „Opinia publică?” exclamă ironic cineva din micul grup.
   „Da, opinia publică!” se încruntă ziaristul de la „Gazeta literară”. „Nu pentru opinia publică scriem?”
   „Scriem? Ha! Aş vrea să văd şi eu unde o să scrieţi toate chestiile astea!... Cine o să vi le accepte!”
   „Şi nu conta pe un corp de literă mai mare de opt!” aruncă o ironie ziarista de la „Opinia studenţească”.
   „Voi ăştia de la revistele culturale puteţi să strecuraţi mai multe şopârle. Nu stau cerberii cu ochii pe voi, cum stau pe noi ceilalţi.”
   „Păi da, s-au exersat în limbaj esopic ăştia de la cultural!”
   „Nu vă bucuraţi prea tare. O să le dea prin cap să inventeze un departament «anti-Esop».”
   „Sau o lege «anti-Esop»!”
   „Păi, da, de ce nu!”
   „Vânătorii de poante!”
   „Investigatorii de şarade şi de anagrame!”
   „Vă închipuiţi nişte indivizi care stau cu ochii pe text şi îl iau la puricat cuvânt cu cuvânt! Pot să descopere milioane de sensuri!”
   „Parc-am mai auzit undeva chestia asta!”
   „Toată lumea dă năvală pe cultură! Un adevărat exod!”
   „Aş zice mai degrabă «refugiu»!”
   „Fac pariu pe ce vreţi că mulţi o să-i zică «rezistenţă»! Nu-i aşa, colega de la «Gazeta literară»?”
   „Să vezi înghesuială pe pagina culturală în viitorul apropiat!”
   „Apropiat, ai zis? Da’ de unde! Aş zice mai degrabă că în viitorul îndepărtat. Cu cât viitorul e mai îndepărtat, cu atât te poţi aştepta la năzdrăvănii mai mari.”
   „Eu nu mă mai aştept la nicio năzdrăvănie”, spuse ziaristul de la „Munca”. „Gata, s-a terminat cu năzdrăvăniile. Lumea a ajuns al naibii de sobră. Gluma a devenit subversivă.”
   „Nu glumele le am eu în vedere. Când am zis «năzdrăvănii» mă gândeam la nişte răsturnări spectaculoase de...”
   „De?”
   „Mă rog, de... situaţie, ca să zic aşa.”
   „Mai va! Poate în ultimul deceniu. Mai e pân’ atuncea!”
   „Ultimul deceniu din secolul douăzeci? Sau din care?”
   „Noroc cu pagina externă. Cine are una. Acolo poţi să verşi toate lăturile. Şi multora chiar le face plăcere să vadă cât e de rău la alţii. Şi acolo, şi la jurnalele de actualităţi, peste tot la fel. Când se ajunge la intern se schimbă calimera. Ce să mai vorbim!”
   „Să nu-şi facă nimenea iluzii în ce priveşte pagina de cultură. Unii au început să se prindă şi stau cu ochii pe anumite nume care tot apar în presă...”
   „Ce vă spuneam? «Anti-Esop»!”
   „...Într-o bună zi o să li se-nfunde. La urma urmei nici cultura nu-i hârdăul cu lături.”
   „Fiţi atenţi, să nu vă-nchipuiţi că la adăpostul întunericului poţi să spui ce vrei. Cine trebuie să-şi facă datoria şi-o face şi pe-ntuneric! Şi-a luat cineva magnetofonul cu el?”
   „Sunt unii care se bucură de credibilitate. Când e să spună ceva, n-au nevoie de probe materiale! Doar deschid gura şi tot ce spun e literă de evanghelie!”
   „Apropo de magnetofon, dacă înregistrezi răpăiala asta a contorului, nu te crede nici dracu’ că-i taman din subsolul Casei Administraţiei Centrale. Tu poţi să pretinzi orice. Iar Administraţia Centrală e prima care te trimite la plimbare. Când cineva nu vrea să vadă şi s-audă, poţi să-i aduci toate dovezile din lume, toate argumentele, că tot nu te crede. Aşa-i mintea omului alcătuită.”
   „Mintea unora! Să nu-i băgăm pe toţi în aceeaşi oală”, preciză ziaristul de la „Scânteia”. Avea puţine cuvinte de spus aici în subterană, dar multe de scris când apărea ziarul. Sigur, se putea spune că erau multe minţi în redacţia lor şi, unde-s multe minţi, măcar de un lucru poţi să fii sigur: că iese fraza mai lungă şi mai grea.
   „Dar de unde vine creşterea asta de radioactivitate?” se interesă cu voce clară şi răsunătoare ziarista de la „Informaţia Bucureştiului”.
   Cele trei lanterne tresăriră...

   Trei?

   Lanternele tresăriră neliniştite şi spoturile lor jucară pe pereţii coridorului subteran căutând involuntar cauza. Nu scoaseră însă din întuneric decât cimentul ud şi incredibil de înnoroit.
   „Astfel de creşteri au fost observate înainte de marile erupţii vulcanice”, îşi aminti ziaristul de la „Scânteia tineretului” că citise pe undeva... Sau fusese poate cel de la „Ştiinţă şi tehnică”? Totuşi, în întunericul acela umed figurile erau greu de recunoscut. Puteai încerca să le recunoşti după voce, dar vocile erau tulburate de teamă.
   „Erupţie vulcanică la noi?” se miră cineva din preajmă. Mirările amuzau pe toată lumea de la o vreme încoace.
   „Şi înainte de cutremure”, completă o colegă.
   Contorul Geiger–Müller părea că ajunsese cu câteva secunde înainte la apogeul răpăielii, dar se constata că putea mitralia încă şi mai rapid — disperat de rapid. Lui Bleer nu îi era clar cum percepeau ceilalţi situaţia. În general te întâlneai cu oameni pe care îi cunoşteai prea puţin şi care, ca ziarişti cu oarece experienţă, cel mai probabil era să nu se alarmeze din cale-afară, chiar dacă a fi iradiat la o adâncime de câteva zeci de metri sub pământ nu era un eveniment tocmai liniştitor. Dacă împreună cu ei s-ar fi aflat un specialist, cu siguranţă ar fi putut să le dea explicaţii. Dar nu se afla niciun specialist în subterană. Doar un tip care făcuse rost de un contor Geiger– Müller şi se pare că citise pe fugă instrucţiunile de utilizare.
   Trecură din nou pe lângă fisura cu martori din stâlpul de rezistenţă. Martorii nu numai că plesniseră de mult, dar jumătăţile rupte se distanţaseră atâta încât nici n-ai fi zis că fuseseră vreodată părţi ale aceleaşi benzi de hârtie. Lui Bleer, nu se ştie de ce, benzile îi amintiră de semnele de carte pe care redactorul-desemnat le strecurase în manuscrisul său pentru a ajunge mai uşor la locurile din text pe care îşi propusese să i le toace mărunt-mărunt.

   Cine să nu se prindă la una ca asta? Problema este că la fiecare nouă lectură e greu să te abţii să adaugi iarăşi şi iarăşi chestii noi.

   Şi de la „Flacăra” era prezentă o ziaristă — în întunericul de aici nici nu puteai să-i desluşeşti prea bine trăsăturile feţei. Revista fusese lansată abia cu puţin timp în urmă. Tot ce îşi amintea Bleer era că în ziua când zărise primul număr expus în vitrină, îl încântase coperta cu capetele a doi tineri, un el şi o ea, bronzaţi şi viguroşi, care, privind spre un acelaşi orizont îndepărtat, întruchipând de bună seamă viitorul luminos al omenirii — sau deocamdată al Europei de Est —, zâmbeau încrezător pe fundalul unui steag roşu desfăşurat, fluturând în vânt. Şi mai remarcase calitatea foarte bună a hârtiei şi a cernelii de tipar, lucru neobişnuit la vremea aceea. Dar femeile — şi ziarista de la „Flacăra” nu avea de ce să fie o excepţie —, nu arătau de obicei prea mult interes pentru cernelurile tipografice şi pentru alte aspecte tehnice, acestea fiind îndeobşte apanajul şi pasiunea bărbaţilor care lucrau în poligrafie. Ziarista uite că se interesa de radiaţii şi se întreba dacă betonul e un mijloc eficace de ecranare.
   „La care beton te gândeşti?” fu întrebată. „Păi nu e nimic între noi şi radiaţii, niciun beton, nu-ţi face iluzii!”
   „Mă gândeam la cei de sus”, spuse candidă ziarista de la „Flacăra”.
   „Cei de sus?”
   „Cei de deasupra, din Casa Administraţiei Centrale”, explică ea.
   „Auzi cui duce ea grija!” fu persiflată de cineva din întuneric.
   „Păi ăia duc o viaţă lipsită de orice griji”, spuse un alt coleg. „Şi nici despre radiaţii n-o să sufle nimenea nicio vorbă, nu vă preocupaţi. Au ei grijă păzitorii să-i ţină departe de orice veste proastă. Nici despre martori nu li s-a spus nimic.”
   „Martori? Da’ ce, credeţi că se ajunge la proces?”
   „Vorba vine! Martorii de hârtie lipiţi pe fisură.”
   Se râse copios în întuneric.
   „Aici dă-mi voie să te contrazic. Păi nu era chiar Administratorul-general ăla care ne asigura mai deunăzi — ţineţi minte? Ne asigura că martorii sunt la locul lor bine-mersi şi că nici nu le trece prin cap să plesnească?”
   „Faci o confuzie, i se spuse, Administratorul-general n-a coborât niciodată în subsol. Ăla care a coborât cu noi e un adjunct oarecare.”
   „I-apucă uneori un optimism ciudat. Asta-i vorba care îmi place la ei. Şi la oricine altcineva. Optimismul nici n-are nevoie să fie argumentat. Păi un optimism argumentat n-are niciun haz. Dacă lucrurile merg bine, e uşor să te-arăţi optimist. Meritul e să fii optimist când nu merg bine!”
   „Dacă lucrurile merg prost, scoatem din traistă ironia, nu? Parcă aşa-i pe la noi, prin Europa de Est.”
   „Tot ce pot să vă spun e că toată discuţia asta nu are nimic comun cu realitatea.”
   „Adică ce vrei să spui?”
   „Scoate-ne la lumină, convoacă-ne într-o sală de şedinţe, şi să vezi atuncea ce ne iese pe gură. Cu totul şi cu totul altă marfă.”
   „Avem şi noi dreptul la momentele noastre de-ntuneric.”
   Bleer se gândi cu compătimire şi în acelaşi timp cu amărăciune la ziarista de la „Flacăra” şi îşi zise că probabil acolo, la o adică, îl schimbau rapid şi fără prea multe ezitări pe oricare din redacţie dacă se întâmpla să dea semne de nervozitate, astfel că un nou-venit nu apuca să se contamineze de aerul redacţiei şi, la drept vorbind, nici nu apuca să afle cine i-au fost predecesorii, dacă asta avea vreo importanţă. Lipsă de continuitate, cum s-ar zice. Spiritul revistei se naşte odată cu macheta primului număr şi, dacă iniţiatorul cade în dizgraţie, tot ce pot face cei ce îi urmează este să ignore în totalitate trecutul.
   Un nivel mai jos, contorul Geiger–Müller trecea de la ropotele de aplauze de mai înainte la aplauze furtunoase pentru puterea ucigătoare a radiaţiilor, ca un efect pervers al unei încărcări nemăsurate. Nici Administratorul-general, cu tot entuziasmul său optimist, n-ar găsit alt adjectiv decât „funest”. Nimeni nu ştia cât timp te mai puteai opune. Aplauzele morţii predispuneau la resemnare.
   „Nimic din ce auzim aici nu se poate înregistra”, remarcă cu tristeţe ziaristul de la „Solidaritatea socială”.
   În micul lor grup, nimeni n-ar fi putut pretinde că este „trimisul ziarului” său; căci nimeni nu se afla aici din însărcinarea conducerii, nici măcar cu încuviinţarea conducerii. Drept care cine ar fi cutezat să facă o înregistrare cu magnetofonul trebuia să aibă după aceea grijă cum se descurcă cu banda. Tot aşa cum Bleer avea de ceva timp grija celor câteva pelicule conţinând... ce conţineau. Îşi aminti ce se spunea despre sfiala oamenilor din Europa de Est când li se pune în faţă un microfon şi sunt invitaţi să-şi spună părerea despre indiferent ce — treburi care privesc viaţa publică. Şi iată că reieşea foarte clar că sfiala era prezentă şi fără a li se pune un microfon în faţă. Ei toţi, inclusiv Bleer însuşi, erau fără doar şi poate oameni din Europa de Est.
   Miruna continua să fie absentă. De la „Convingeri comuniste” trimiseseră pe altcineva; era un tip pe care Bleer găsi că era momentul potrivit să-l întrebe dacă ştie unde dispăruse colega sa.
   Se pare însă că se înşelase, că momentul nu era deloc potrivit. Şi că în asemenea chestiuni niciodată nu era momentul potrivit.
   „De asta îţi arde ţie acum?” îl apostrofă ziaristul de la „Convingeri comuniste”, colegul Mirunei. „Nici nu vreau să mă gândesc ce doze încasăm cu toţii în hruba asta!”
   „Unii mai mult, alţii mai puţin”, îi răspunse Bleer. Şi îi veni în minte cuvântul „DEZORDINE”.
   „Mare prostie că am intrat aici fără dozimetre!”
   „O să vedem în zilele următoare.”
   „Eşti cinic, sau ce? Te-ai molipsit şi tu?... Miruna nu mai lucrează la noi”, îl puse deodată la curent ziaristul de la „Convingeri comuniste”.
   Bleer simţi un gol în stomac: nimeni nu îi spusese ceva care să-l prevină. Nici chiar Miruna însăşi, la ultima lor întâlnire.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu

Urma scapă turma (17/17)*

Şaptesprezece...

Cu toţi băieţii îngrămădiţi în jurul lui, Marcu vorbea şi tot vorbea. Despre ce dracu’ vorbea? Nu-nţelegeai un cuvânt din ce spunea el acolo. Maestrul Nicodim? Ce s-a-ntâmplat cu maestrul Nicodim?... Arestat?...
   — Da, da! Arestat! Ce, te prinde mirarea? Se mai întâmplă...
   Te uitai la mutra lui Marcu şi vedeai că nu poa’ să-şi ascundă satisfacţia...
   Arestat maestrul Nicodim? Cum adică? N-o să mai vină la sală? Adică azi n-o să mai vină deloc la sală? Nici mâine? În niciuna din zilele următoare?... Dar finala?...
   ...Singur la Bucureşti, în aburul locomotivelor, pe peronul Gării de Nord? C-un gol în stomac... Exmatriculat din toate şcolile din România! Condamnat la meseria de chelner!... Răsturnând lăturile restaurantului în hârdăul pentru ferma de porci. Gheaţa, în fiecare dimineaţă împreună cu Petre şi cu Leontin. Bancurile lui tâmpite... până la adânci bătrâneţe. Focul Gheenei...
   Simion Linte se apropie de grupul băieţilor de la geam. Maestrul, arestat? Te uitai la mutrele lor cum îl ascultau pe Marcu, numai ochi şi urechi... toţi ăştia, Petrişor, Salva, Buzatu, Coteţ, Sorin Măgură... Ambrozie, Nelu Moraru, Borş, Papanaş, toţi. Îl ascultau pe Marcu. Vreo umbră de revoltă pe feţele lor? Cotruş? Parcă îi simţeai lipsa lui Leontin. El, c-o scamatorie cu faţa de masă smulsă de sub patru pahare cu picior să descreţească frunţile: Vedeţi-vă de treabă! Nimica nu-i adevărat! Nicodim, uite, dintr-o clipă într-alta tre’ să intre pe uşă.
   Dar probabil că totuşi n-avea să intre. Marcu se-ntorcea spre el c-un rânjet:
   — Ei, Linte, ce zici, mergem împreună la finală? Noi doi?
   Se chiorau toţi la tine ca la o dihanie. Finală cu Marcu? Simion Linte se uită pe geam afară. Nori cenuşii se târau sus peste acoperişul în dinţi de fierăstrău al halei de la Atelierele Centrale. Plopii stăteau zgribuliţi, cu verdele lor proaspăt ca o lumină palidă gata să se stingă... De ce să-l fi arestat? Îţi storceai creierii... fără folos... în timp ce alergai în jurul sălii... Încălzirea. Prima încălzire cu Marcu antrenor...
   — Alergare laterală! striga, şi i se auzea satisfacţia umplându-i vocea. Nu-şi mai încăpea în piele. Cu faţa-nainte! striga. Trei paşi — directă stânga! Trei paşi — directă dreapta! Toată lumea! Inclusiv campionii!... Din doi paşi ajungeai de la un perete la altul, în lung. Puteai să te zdrobeşti de spalier... Maestrul Nicodim?... C-un gol în stomac Simion Linte trecu în fugă pe lângă una din saltele. Umedă, zăcea sub fereastra deschisă... Pe cine să-ntrebi? Uşa era închisă. Doar se zgâlţâia uşor în răstimpuri când pesemne câte ceva se deschidea dincolo de sala cantinei. Dar nu intra nimenea. Vicepreşedintele Tomescu?... O rafală de vânt abătu picături mărunte de ploaie peste pervaz... Unde dispăruse Tomescu luni-dimineaţă de la gară, vesel şi optimist?
   Vocea lui Marcu răsuna în sală. Nu-i mai stătea în cale niciun zăgaz. Jubila.
   — E uşor să fii campion când are cin’ să te ţină-n braţe! Să vedem acuma! Când nu mai are!
   Nimenea n-avea nimica de zis. De la băieţi nu venea decât tăcerea. Antrenamentul continua... Genunchii sus! Toată lumea! Inclusiv campionii!... Poate că totuşi atmosfera se-ncălzea un pic. Dar în următoarele două ore cine putea să deschidă uşa sălii? Maestrul Nicodim? Vicepreşedintele Tomescu?
   — Oricine poa’ să iasă campion, să ne fie clar! Eu nu cred că unii se nasc cu stea în frunte!
   În mijlocul sălii, Marcu supraveghea antrenamentul. Se răsucea necontenit, mereu cu ochii pe băieţi, învârtind pe deget o legătură de chei.
   — Aşa că începând de azi toată lumea se antrenează la fel! Gata cu programele speciale!
   Băieţi frumoşi şi fete frumoase! cum zicea Tomescu. De unde să-i aduci? Să stai cu ochii pe toată liota de elevi? când în clasă dă buzna sora medicală, în halat alb, în braţe cu cutia nichelată cu ace de seringă. Şi după ea diriginta, la fel de vijelioasă. Gata, clasa asediată! Nu mai iese nimenea!... Să se-aleagă oare din toată adunătura aia vreo doi-trei să nu se teamă de-o biată injecţie? Să-i vezi că îşi suflecă zâmbind mâneca stângă, întinzând cu nepăsare braţul gol, numai tendoane şi muşchi... O picătură de sânge sub tamponul de vată muiată în spirt? Ce să mai vorbim atuncea de o arcadă spartă pe ring de o laterală parşivă? când curg şiroaie de sânge... Brută, zicea Lăzărescu? Trebuie că era la mijloc o neînţelegere. Maestrul Nicodim umblase atâţia ani pe la şcoli ca să recruteze băieţi pentru box. Şi nu recrutase nicio brută. Generaţiile trecute de boxeri... cine să-i mai ştie? Cavalereşte s-au înclinat scurt din mijlocul ringului peste corzi, de câte patru ori către cele patru puncte cardinale. Cu prosopul aruncat pe după ceafă, s-au strecurat aplecându-se elastici printre corzi, jos de pe podium, şi duşi au fost. Când să se folosească de forţă? Trei minute trec repede. Te trezeşti în pauză, în colţul roşu — în colţul albastru, pe taburet, cu secundul agitându-se prin preajmă... şi pân’ să te dezmeticeşti, arena a şi rămas goală... Câte meciuri? O sută? Nouă sute de minute. Cinşpe ore de box, şi niciodată să nu-ţi pierzi controlul. Brută? Cinşpe ore pe ring într-o viaţă-ntreagă.
   Intrai gol în sala duşurilor. Aburul se învârtea pe sub tavan, captiv. Pe unde să mai iasă? Cineva închisese ferestruica. Parcă trecuseră ani de zile de când tinerii boxeri de la Metalul obişnuiau să râdă şi să vorbească cu voce tare sub şiroaiele de apă fierbinte. Bătrâni. Îţi venea să le plângi de milă. Se săpuneau conştiincios, fără grabă, în tăcere. Cu cine să stai de vorbă?... — Hei, băieţi!... Treceai printre ei, de la un duş la altul şi îi plesneai uşor cu palma peste spinarea udă. — Stăm cu braţele-n sân? N-avem nimica de zis?... Titus! Petrică! Alex! Gigi!... Aţi adormit cu toţii sub duş? Unde-i maestrul Nicodim? Nu mai vrea nimenea să ştie? Papanaş! Belcu!... Tăceau cu toţii. Se săpuneau mai departe. Abia îi mai vedeai în aburul tot mai des. Jurai că n-a mai rămas nici ţipenie în toată baia. Minute întregi puteai să umbli de unul singur fără să te loveşti de nimica, strigând în dreapta şi-n stânga. Pustiu şi ceaţă. Umed. — Hei! Cotruş! Tu, care-i cunoşti pe toţi. Juma’ din oraş. Toţi ştabii ăia care vin la Mioriţa sâmbătă de sâmbătă. Doar i-ai servit de-atâtea ori în salonul mic. Îl laşi pe Nicodim să-l distrugă nemernicii ăia?...
   Tăcea privind în jos. Ar fi tăcut o veşnicie. Un val de abur îi acoperea faţa. Dispărea tot. Cotruş! Unde eşti? Apa caldă şiroia în gol, peste grătarele de lemn. Pârâiaşe pe pardoseala de mozaic scurgându-se către gura de canal... Cu cine să stai de vorbă? Să te-ntorci acasă? La Bătrânu’ Linte? Vocea sângelui? Bate-n lemn! Clarvăzătorul! Care a ştiut încă din prima zi a războiului cum şi când avea să vină ultima. Sfârşitul lui Hitler şi sfârşitul lui Antonescu. C-un mic efort... mintal şi cu câteva păhărele de ţuică era în stare să-ţi povestească şi cum avea să treacă şi ultima zi a lumii. Ceva infernal! Căcănărie! Mizeria lumii adunată într-un suflet mare de încărcător de cisterne... Cine să te-asculte? Claudia? Tudor? Să te soarbă din priviri cu ochii lui mari şi naivi, acuma c-ai ajuns aşa de departe pe drumul glorios al boxului. Să-i spui: Vrei să afli ce-nseamnă să fii campion al ţării? Întâi şi-ntâi tre’ să ştii exact ce vrei, puştiule. N-are importanţă cu cine te antrenezi. Nicodim? Marcu? Totuna! Dacă ţii s-ajungi campion al ţării, tre’ să te doară-n cur că pe unu’ l-au arestat şi l-au pus în loc pe altu’! Înţelegi? Asta-nseamnă să fii campion! Croială specială! Po’ să fii şi chelner, ascultă-mă pe mine! Nu te-mpiedică absolut nimica! Ai scos uniforma şi-ai atârnat-o-n cui. Alt om! Ţi-ai pus mănuşile şi gata, te-ai urcat pe ring! Aplauze şi ovaţii!...
   Dar Aura?... Fete frumoase şi băieţi frumoşi! Cine zice asta? Sigur, de ce nu!... Se strâmba a îndoială şi a compătimire... Simion Linte se răsuci pe scaun spre ea. În picioare lângă pat, Aura începea să se dezbrace.
   — Vrei să m-asculţi, Simion?
   Fusta îi şi căzuse la picioare. Îşi descheia copcile de la jartiere eliberându-şi ciorapii. Putea s-o facă şi legată la ochi. De mii de ori îşi descheiase copcile alea pân’ acuma; dar era totuşi atentă la ce făcea acolo. — Cum vrei să-l scoţi pe Nicodim al tău de la beci? Îţi dai seama? Cine o să te-asculte?... Piciorul ridicat pe marginea patului, genunchiul îndoit, ciorapul se rula vaporos, parcă de la sine, pe picior în jos... dinspre coapsă către gleznă... — Dacă l-au ridicat înseamnă c-au avut motive. Simion, tu nu eşti obişnuit cu lucrurile astea, doar ştii şi tu. Nu-i ca la voi în box. Ei au alte reguli... Venea la rând celălalt picior, ridicat şi el şi aşezat pe marginea patului. Genunchiul îndoit, coapsa catifelată, muşchiul atârnând elastic. Descheiat, portjartierul se desprindea brusc descolăcindu-se de după şolduri elastic ca o praştie. Îşi scotea bluza... Gesturi de fiecare zi. Marafeturi se îngrămădeau pe pat şi de-acolo treceau pe scaun într-o oarecare ordine. Era goală. Se strecura în aşternut cu o agilitate de pisică şi îl aştepta acolo sub plapumă.
   — Hai, vino! Mai ai destul pân’ la finală. N-am să te obosesc prea tare!
   Învingător! Ce uşor e să fii învingător! În vârful piramidei! Deasupra! Vrei s-auzi şoapte înflăcărate? Lasă-ţi urechea să le-asculte! Nu trebuie să-ţi pese de nimica! Singur în vârful piramidei! Toate or să se rezolve de la sine. Pe câţi în lumea asta îi cheamă sub plapumă o femeie fierbinte? Doar să te tragi lângă ea. Goală. Nicio stavilă! Doar să te tragi lângă ea şi să te salţi, cât? O nimica toată. Suplă, subţire ca trestia... Niciodată pe ringul de box. Mereu între magazinul de articole sportive şi pat, o viaţă-ntreagă. Cine mai are nevoie de zile însorite? Poa’ să se-ntindă norii, cenuşii, de la o zare la alta, zile-n şir. Soarele, aicea-n casă. Fierbinte. Primitor. Fără niciun efort să pătrunzi în miez. Şi după aia să te ţii! Pas cu pas, către victorie! Fără nicio grabă... chiar dacă arde! Să nu te oboseşti prea tare? Cine se ţine de-o parte? Doar laşii. Dacă nu eşti laş, n-are importanţă. Cum să răzbeşti fără nicio oboseală? Se-apropia o zi mare. Uite, era tot mai aproape. Singur, stăpânind situaţia. O lume de nimicuri se-ndepărta... destrămându-se ca un val de ceaţă. În soare. Tot mai fierbinte. Cine să-şi fi închipuit una ca asta? Şapteşpe ani. Încă un an şi începea o viaţă nouă. Senior! Şi de la capăt, fără sfârşit!... Hai, vino! Hai!... Oricine ar fi zis la fel. Georgeta, şi ea... Toate, grăbite să te vadă c-ajungi mai iute la victorie. Mai iute! Aura, şi ea, uite! fremătând toată. Trup şi suflet. Alergând în noapte... cu răsuflarea tăiată. Încă un pic! Încă şi încă...
   Simion Linte aruncă de pe el într-o parte colţul plăpumii. Singur în odaie. O rază de soare, firavă intra pe deasupra pânzei de la geam.
   Ce avea s-aducă ziua de azi? Maestrul Nicodim? Întoarcerea lui? Pe cer, deasupra acoperişului norii se frământau necontenit... raza de soare se stingea încet... Un petic de cer senin? Te pomeneşti! Soarele se-aprindea iarăşi, parcă mai tare... Stăruia lumina afară în curte. Oare câte zile putea să mai aştepte caisul pân’ să dea în floare?...
   Aura lăsase pe masă o cană cu lapte cald. Dar cui îi ardea de lapte? Campion înainte de orice. Cât oare trecuse de la ultimul antrenament? Câte luni?... Pe stradă se auzea trecând în goană o maşină de-a pompierilor ţinând-o într-un dangăt de clopot. Incendiu pe undeva, iarăşi. Duşmanii poporului... Oare box mai făcea cineva pe lumea asta? Unde? În ce sală?
   Sâmbătă şi duminică?...
   Simion Linte ieşi din curte trântind poarta. Strada Gorunilor, numărul 7... Trecea maşina poştei şi încet ocolea pe după transformator cotind-o la stânga. Carcasă de fier, transformatorul. Albastru. Înăuntru ceva bâzâia fără-ncetare. Pe bordură se aşezase un puşti c-un ghiozdan în spinare. Îşi scosese un pantof şi scutura din el o pietricică. Îl cântăreai fără să vrei c-un ochi de expert. Oare o să se-aşeze vreodată vreun pic de carne pe ţurloaiele alea subţiri ca nişte beţe?...
   Departe de presele de la Atelierele Centrale. Un cartier liniştit. Sirenele sunaseră de mult, în zori, şi avea să treacă încă mult până să sune iarăşi pentru pauza de masă. Linişte în tot oraşul. Ce incendiu? Niciun incendiu! Pompierii făceau exerciţii... Simion Linte intră pe strada Republicii. Să mergi şi să tot mergi... Dar nu mai era timp. Un camion cu prelată staţiona în faţa magazinului de încălţăminte... colţ cu strada Nicolae Bălcescu. Tras pe trotuar. Un curcan încruntat stătea de pază la oblonul dindărăt. Iarăşi soarele se ascunse în nori şi o umbră de primăvară se întinse pe toată partea aia a străzii... Restaurantul Mioriţa... Treceai grăbit pe la piciorul zidurilor groase de piatră. A cui tură să fie oare? Vinţescu sau Poenaru? Cui să-i mai pese? O clădire străină şi rece... Scara de marmură ocupând peste jumătate din lăţimea trotuarului şi aşa destul de larg în locul ăla... Gangul, pustiu. Doar vuietul slab şi îndepărtat al ventilatorului A.E.G. deasupra geamului bucătăriei, ventilând de zor. Aburi de ciorbă şi de tocană... Un cerşetor rezemat cu spatele de stâlpul de la intrarea în gang cotrobăia cu mâna până la cot într-o taşcă soioasă. Băgat tot în rahat. Toate mirosurile alea de la bucătărie treceau mult pe deasupra capului său... se pierdeau printre crengi de arin... Gata, mai departe... Uite şi casa. Strada Republicii 82. REDACŢIA ZIARULUI LUMINA. ORGAN AL COMITETULUI JUDEŢEAN DE PARTID. Auriu pe roşu, stil conac boieresc, cu etaj... cam la fel ca şi Inspectoratul Şcolar. O curticică în faţă, cu viţă de vie, ca să vezi! Mâine-poimâine să se coacă strugurii şi s-atârne ciorchinii de pe boltă peste frumuseţea aia de alee pavată cu mozaic... pătrăţele mici... Veneau ştirile-n zbor!
   Foială de reporteri, puteai să-ţi închipui. Aiurea! Nici pomeneală de-aşa ceva. Redacţia ziarului, am înţeles eu bine?
   Puteai să te binoclezi cât vroiai la toate uşile alea din hol. Nicio plăcuţă nicăieri. Redacţia sport? Cineva tuşi îndărătul unei uşi, c-un hârâit afurisit de flegmă în gâtlej. Asta da, tuse. Ia să vedem. Ion Stere? Boc-boc-boc — un tip cobora de la etaj, val-vârtej pe scara de lemn, şuierând. Toţi ăştia ghiceau dintr-o privire că eşti străin şi că nu ştii la ce uşă să baţi...
   Stere, ai zis? Vino cu mine... Pe loc se-ntorcea şi urca înapoi scara în mare viteză.
   — Uite, ăsta-i biroul. Întredeschidea o uşă şi striga înăuntru: Stere! ai oaspeţi!
   Toate duşumelele scârţâiau aicea. Simion Linte înaintă pe parchet către un pişpirică bătrâior care îi ieşea în întâmpinare ocolind biroul.
   Gata, l-a şi recunoscut. Puteai să-ţi dai seama într-o clipă după ochii lui. Linte! Marele boxer!
   — Zi-i, băiete! Cu ce po’ să-ţi fiu de folos? Finala, da? Asta te roade? Nu-ţi face griji! Ştie bătrânu’ ce să zică la gazetă! Reclamă? Oho! şi încă cum!... Ia loc, băiete. Ia loc şi povesteşte...
   Se-ntorcea la scaunul lui şi se lăsa pe spate rezemându-se de spetează...
   Te-am văzut de la primul meci. Po’ să zici c-a fost un noroc. La mine mă refer. Pentru tine a fost floare la ureche. Opt şi nouă octombrie anul trecut! Crezi c-am uitat? Sima şi Cojocaru! Bum-bum! la podea cu ei! Bătrânul Stere era în sală şi-n seara aia! N-am făcut tam-tam la gazetă fiindcă, ascultă-mă pe mine, unii din ăştia nu ştiu de glumă. N-au simţul umorului! Dac-o să stai de vorbă cu Săndulescu să zicem... Ăsta nu ştie decât de bătălia recoltei! Box? Întreabă-l ce-i aia şi o să rămâi cu gura căscată! N-a auzit în viaţa lui! Cum să nu-i plângi de milă!... Stere se apleca brusc în faţă şi se rezema cu coatele de masă. Îmi pare bine c-ai venit, băiete! Zi-i! Ai ceva să-mi spui?
   — Da. L-au arestat pe maestrul Nicodim.
   — Pe Nicodim!...
   Ion Stere făcea ochii cât cepele. Nu se poate! Cum? Mai zi o dată! Poate n-am înţeles eu bine! L-au arestat pe Nicodim, antrenorul de box?... Se dumirea pe loc şi aproape să izbucnească în râs: — A! tre’ să fie o neînţelegere! O confuzie! Să-l aresteze pe Nicodim? Tocmai pe el? Păi ăştia habar n-au cine-i Nicodim! Boxing Club! Fac pariu că tu nu ştii ce-i aia Boxing Club! Nimeni nu mai ştie. S-a uitat! Nicodim a fost printre primii care au boxat la Boxing Club, acu douăşcinci de ani! Îţi dai seama ce-nseamnă asta? Primul campionat al ţării! Nicodim a boxat în primul campionat! Ce-şi închipuie ei!... Era foc şi pară redactorul Stere. Întindea mâna după telefon şi înşfăca receptorul... Când l-au arestat? Bine-ai făcut, Linte, c-ai venit la mine!... Vijelios forma un număr. Ameninţător... Ne lămurim numaidecât! Ştii cumva ce motiv au avut? N-are nicio importanţă! Un gazetar cunoaşte tot regimentul! Alo! Maricica! Stere la telefon. Ia zi, iubito, tov colonel e pe-acolo? Dă-mi-l un pic, drăguţo!... Redactorul îşi fixa privirea în gol şi, c-un zâmbet de plăcere, îl şi vedea pe colonel hăt-departe, cine ştie unde. Doi camarazi buni, asta erau. Făcuseră împreună războiul. Ia uite la ei. Amintiri peste amintiri minute în şir. Hohote de râs. Veselie. Îţi holbai ochii prin odaie... înaltă, să nu-i atingi tavanul nici cu prăjina... portretul lui Stalin, ca peste tot, şi alături portretul lui Gheorghiu-Dej... Şi ăştia doi nu mai isprăveau o dată. O viaţă-ntreagă de povestit. Şi unde era maestrul Nicodim în vremea asta? Uitaseră de el? Toată lumea uitase de el? Ba nu. I-auzi! Stere tocmai pomenea de el. Antrenorul de box de la Metalul, zicea. Nicodim. Ştii ceva de el?... Redactorul îşi cobora un pic ochii către masă... mişca un pic din loc carnetul de lângă telefon... potrivea stiloul. Şi în tot timpul ăsta dădea din cap... Aha... da, da... Înţeleg... O isprăviseră de mult cu amintirile. Nu mai aveau niciun motiv să se veselească... Da, da... Aha... Da, sigur... Înţeleg... Şi unde era în tot timpul ăsta maestrul Nicodim? Cine putea să ştie?... Lumina va să zică... Organ al Comitetului Judeţean de Partid.
   Stere puse receptorul în furcă. Se ridică şi stătu cu faţa la fereastră.
   — Îmi pare rău, Linte. Deocamdată nu se poate face nimica... Mai încercăm peste vreo săptămână-două...
   O săptămână-două? Sfinte Cristoase! Cum adică? Maestrul Nicodim să zacă până atuncea undeva prin cine ştie ce beci! La vârsta lui!... Boxing Club? Primul campionat al ţării, acum douăşcinci de ani?...
   Sacul de nisip... piele groasă... masiv şi duşmănos, negru ca un bivol pendulând greoi către tine. Tactică? Zero! Forţă brută, într-adevăr, cum zicea Lăzărescu. Toate scaunele astea de stejar masiv, cu spătar înalt... jilţuri... Tapiţerie prinsă în şiruri de ţinte strălucitoare. Îţi venea să le sfărâmi de masă... cu mână de campion. Bicepşi şi pectorali... deltoizi încordându-se. Oho!
   — Nu-ţi pierde cumpătul, campionule. O să facem ceva până la urmă pentru antrenorul tău. Găsim noi o soluţie. Du-te liniştit la finală. O să fiu şi eu cu voi pe-acolo pe undeva... în sală, poţi să contezi pe mine... un suporter în plus, cu gura mare! Eşti tânăr, nici nu ştii cât contează. Eşti tânăr. Ai tot viitorul în faţă. Ascultă la mine, campionule, sfatul unui bătrân gazetar. Viaţa e frumoasă. Şi încă şi mai frumoasă când eşti campion. Nu-ţi bate prea mult capu’ cu alţii. Fiecare se descurcă cum poate. Voi tinerii sunteţi viitorul. Bătrânii... Oldboys. I-ai văzut şi tu pe teren. Greu de tot! Te distrează să-i vezi. Dar mai bine nu le cere decât ce poa’ să dea. Adică sfaturi!... Asta e, campionule. S-o descurca şi antrenorul tău... c-un pic de noroc.
   ...Ce-ai vrea să fac? întreba Stere. Să scriu un articol despre el? Adică nu pricep ce-a fost în mintea ta când ai venit la mine! Poate n-ai mai pus mâna pe niciun ziar de prin patruşşase! Gazetărie? Noroc că nu ne aude nimenea! Cel puţin aşa sper! Şi dacă altă dată îţi mai vine vreo idee ca asta, să-ţi dau un sfat: uită-te bine-n jur când intri la mine în birou. Şi nu numai când intri. Uită-te tot drumul, în dreapta şi-n stânga. Colonelul Stroescu? Nu conta prea mult pe el. Noroc că se dă în vânt după fotbal. Ăsta-i tot secretul. Da’ dacă mâine Metalul cade în C, lasă-te de meserie, bătrâne! Du-te în spatele porţii şi cârpeşte plasa cu ce-oi putea!... Asta e, campionule. Vino de la Bucureşti cu medalia de aur şi o să ţi se deschidă toate porţile. Da’ ca să scoţi pe cineva de după gratii, ascultă la mine... îţi trebuie iarba fiarelor! Şi eu n-am timp să umblu pe coclauri s-o caut...
   Chiar aşa. Gazetărie? Bătrânu’ avea dreptate. La ce bun să-ţi mai toceşti coatele pe băncile şcolii? Iarba fiarelor... Noi la braţ cu Tinereţea... Vom străbate munţi şi văi... Cojan-Chioru cu ceafa lui jegoasă... Nelu Apostol, campionul alergătorilor la o sută de metri...
   Simion Linte ieşi în stradă.
   Încă o poartă închisă în urmă. Tot viitorul înainte. Vasăzică aşa... Comitetul Judeţean de Partid. Lumina. Strada Republicii 82... Dispăruseră tablourile istorice din holul şcolii. Ultima noapte a lui Mihai Viteazu... Lumină argintie strecurându-se printre nori negri... Începea să plouă. Stropi grei cădeau peste trotuarele prăfuite. Dispăruse cerşetorul de la intrarea în gangul restaurantului Mioriţa. O bucătăreasă în halat alb se ivi pentru o clipă şi se făcu nevăzută undeva în fundul curţii. Să fi fost Rafira? Sau poate Cati? Doi clienţi urcau cu pas hotărât scara monumentală de la intrare. Se auzi trântindu-se uşa grea de fier... Colonelul Stroescu?... Suna telefonul de te scula din morţi... dar nimenea nu se grăbea să răspundă... Încet, cu dalta şi cu ciocanul, undeva în cimitirul de pe strada Traian Demetrescu, Fane săpa în marmură... Aici odihneşte... O zi numai bună să-ţi aminteşti de ea.
   Ploaie călduţă de primăvară...

   Hei, Simion Linte!... Alb de făină din cap până-n picioare, străveziu, brutarul Iordan îl privea de sus cu ochi trişti. Cocoţat pe grinda prăbuşită, îi făcea semn cu mâna obosită, ca şi cum l-ar fi privit de undeva din depărtări... Mi-aduc aminte, băiatule, cum săreaţi de la parter. Nu mai era niciun perete acolo. Zburaţi prin aer ca nişte spiriduşi şi nimereaţi direct pe duşumeaua aplecată de la subsol. Poate nici n-ai să mă crezi, dar mi se strângea inima de frică pentru voi. Înfierbântaţi cum eraţi, voi, toată puştimea, fac pariu că nici n-aţi văzut piroanele. Aşa-i că nu le vedeaţi? Dar ele erau acolo, chiar la picioarele voastre. Ieşiseră la iveală când duşumeaua se prăbuşise de la explozie şi stăteau cu vârfurile ascuţite în sus. Un pic mai tare să vă fi luat avânt când săreaţi, şi drept prin picioare vă treceau piroanele alea! Cine să-ţi fi spus ţie, acasă, să te ţii departe de brutăria mea dărâmată? Ştiu că n-avea cine. Dar eu stăteam cu sufletul la gură. Şi nu era vorba doar de piroane. Pereţii abia se mai ţineau. Oricând putea să se prăbuşească un perete peste tine în timp ce te zbenguiai printre dărâmături... Ştii ce-i nostim? Pe mine nu mă mai doare nimica. Eu am scăpat de grija vreunei boli... Bătrânul brutar râdea blajin şi, cu greutate, se dădea jos de pe grinda aplecată. Cu băgare de seamă, bătrâneşte, cobora încet printre dărâmături în jos. Ultimele rămăşiţe de făină i se scuturau de pe şorţul îmbâcsit. Pulbere albă... Nici nu mai ştiu dacă pâinile au apucat să se coacă. Măcar aşa, cât de cât. Da’ ce importanţă mai are? Au venit alte vremuri. Şi altele şi mai grele te-aşteaptă pe tine, băiatule. Mă bucur că ţi-a venit ideea să faci box. Poate că te-ajută să rezişti, cine ştie... Dar alţii au rămas fără nicio apărare. Cei mai mulţi. Ai văzut şi tu ce-a păţit antrenorul tău — Nicodim parcă-i spune, da? Ştii, aicea toată lumea se cunoaşte. Aşa că să nu te mire. Ce poa’ să facă un prăpădit de gazetar ca Stere? Ehei, băiatule, gazetele nu mai sunt ca pe vremuri. Nimica nu mai e ca pe vremuri. Po’ să baţi la uşă, şi baţi degeaba, băiatule, ascultă-mă pe mine.
   Miroase a gaz pe coridorul întunecos, simţi, Simion Linte? Abia dacă te lasă să-ţi arunci o privire pe vizetă înăuntru. Şi ce vezi? Sfinte Sisoe! maestrul Nicodim? Dar ce-i asta? Haine vărgate? Chiar dumneavoastră sunteţi, maestre? îţi venea să-l întrebi. Da’ ce-i cu faţa dumneavoastră? V-au stâlcit? Chiar aşa, amândoi pomeţii? Ăştia n-au nicio regulă aicea? N-au auzit în viaţa lor de Boxing Club? Primul campionat al ţării? Absolut nimica? Toate antrenamentele din ultimii ani? Lunea, miercurea şi vinerea... Nimenea n-a auzit de carneţelele dumneavoastră? Nimenea n-a văzut fişele personale? — fiecare boxer cu fişa lui... Nimenea n-a văzut cât suflet aţi pus? Nimenea n-a aflat că umblaţi din şcoală-n şcoală după băieţi talentaţi? Nimenea n-a auzit ce credeţi despre box, maestre? Pugilatul... încă din Antichitate...
   Gardianul trântea uşiţa de la vizetă. Zăvor zăngănind, cu ecou până sus în strada Partizanilor.
   Dar la uşa ailaltă? Simion Linte se uita înăuntru cu groază să nu recunoască pe cineva. Ba da! Ia uite, era Cosmescu, profesor la clasa paralelă. Preda şi el istoria, la fel ca şi Lăzărescu... Dom’ profesor! îţi venea să-l strigi. Şi dumneavoastră? Nu mă cunoaşteţi, da’ eu v-am tot văzut pe hol, în recreaţie, în zilele cu ploaie, când nu ne lăsau să ieşim afară în curte. Ce v-au făcut ăştia aicea, dom’ profesor? Pomeţii stâlciţi, ca şi maestrul Nicodim?... Sfinte Sisoe! numai figuri cunoscute... Simion Linte privea pe vizetă... Tipul de la club, pensionar în haine vărgate — şedea pe marginea patului, cu coatele rezemate de genunchi. Da’ unde era tabla de şah şi fumul gros de mahorcă de la club? Nimica, nicio tablă de şah, doar o rază de soare căzând de sus, intrată pe fereastra de sub tavan.
   Cantină, zicea bătrânu’ Linte că vrea? Să-i îndestuleze pe toţi? Asta nu era cantină. Aicea toţi treceau târşindu-şi picioarele pe dinaintea cazanului cu terci, c-o strachină de tinichea în mână, pe ei cu haine vărgate şi c-o bonetă vărgată pe creştetul capului. Se aşezau rând pe rând la masă, fără o vorbă. Sfinte Sisoe! Erau sute, acolo. Mii. Se aşezau în tăcere rând pe rând, înghesuiţi pe bănci lungi de-un kilometru, înşirate de la cazan pân’ la ferestrele pe unde intra în silă lumina cenuşie a zilei...
   Ia uite, doctorul Miclea! Nu mai avea geantă, nu mai avea stetoscop, nu mai avea nimica. Doar haine vărgate. Pascu, dirigintele Claudiei! Cum, chiar toată şcoala era aicea? Lăzărescu? Sfinte Sisoe! Dom’ profesor, cine v-a turnat? Care din aşii clasei, spuneţi drept! Nanu? Drăghici? Rucăreanu?... Acuma po’ să vă spun — mă iertaţi, dom’ profesor? Mă iertaţi? N-am vrut, zău că n-am vrut! Ştiu, acuma vă cred că n-aţi aplaudat când au scos toate tablourile alea istorice... O fâşie de nor negru se-ntindea peste lună. Semn rău. Niciodată să nu te-ncrezi în jurăminte! Îmi pare rău, dom’ profesor, mai mult ce po’ să vă spun!...
   Chiar şi Damian? Da? Chiar şi el? Ia uite! V-au luat cronometrul, dom’ profesor? De ce? N-aţi vrut să scoateţi campion pe cine trebuia? La ce secundă s-a oprit cronometrul, dom’ profesor? Defect. Aţi dat cu el de pământ şi l-aţi sfărâmat cu călcâiul?... Şi uite-aşa, a trecut vara. O mie nouă sute cinzeci... Exact la mijlocul secolului douăzeci.
   Mâncaţi-vă terciul vostru împuţit, puşcăriaşilor. Mai-marele-peste-chelneri v-a trântit în strachină o lingură mare, în scârbă, în timp ce treceaţi unul câte unul — o singură lingură de terci, trântită ca o baligă. Şi nici de asta nu-ndrăzniţi să v-atingeţi? Ce aşteptaţi? Semnalul? Care semnal? Masa de lemn plesnită c-o jordie de o scârbă de gardian? Şi-abia atuncea să vă porniţi să hăpăiţi, sărmanii de voi... Sute. Mii... Aplecaţi peste mese, ia uite, şezând pe băncile alea lungi de-un kilometru, înşirate pân’ la ferestrele pe unde intră în silă lumina cenuşie de-afară...

   Dar uite cum se schimbă sorţii peste noapte... Poţi să zici că zarurile au căzut bine pentru Marcu? Cine se aştepta la ditamai vizita în toiul antrenamentului? Uşa dată de perete... şi în uşă... Sfinte Sisoe! trebuia să fi lucrat la restaurantul Mioriţa ca să ştii cum zbârnâiau toate când venea el în salon. Lustru în cea mai mare viteză. Pahare şi farfurii. Tacâmuri. Zburau toate. Aţă! Toţi chelnerii mobilizaţi la locul de muncă. Smirnă! Pentru onor, prezentaţi... arm’!
   În uşă stătea tovarăşul Drăgoi. Viermuială îndărătul lui. Oho! Mai erau şi alţii pe-acolo. Marele Stat-Major în păr. Ia uite, intrau în sală. Doi paşi. Trei. Nu mai mult. Se opreau lângă uşă şi ce vedeau în jur? Nimica nu vedeau. Deocamdată. Aveau de încheiat o discuţie începută în hol. Dar Marcu? Mamă doamne! Trei secunde, e mult. Prompt, era lângă ei. Te uitai să vezi — vreo mutră cunoscută? Directorul şcolii? Inspectorul Groşescu? Poate Badea? Nici urmă. Alt stat-major. Numai mutre necunoscute... În sfârşit, uite că încheiaseră discuţia începută înainte. Unde intraseră? Drăgoi şi Statul lui Major... Aha! într-o sală. Vasăzică asta era. Niciodată n-auzeai ce tot spun ei acolo. Nu vedeau pe nimenea-n sală. Doar sala. Ce trebuia făcut? Dând din mâini se sfătuiau între ei arătând către toate colţurile sălii. Ordine. Musai să se pună ici trei rânduri de varză, ici trei rânduri de sfeclă, colo trei rânduri de castraveţi. Iar colo sus, sub tavan n-ar strica să se suie careva şi să bată nucile. Da, da. Aprobare totală. Unanimitate. În sfârşit se dezmorţeau. Păşeau încet către mijlocul sălii. Dar era clar că Drăgoi avea probleme mult mai importante decât să ştie unde, exact, e mijlocul sălii. Antrenamentul încetase de mult. Băieţii se dăduseră la o parte. El tot nu-i vedea. Castraveţii ăia trebuiau puşi mai des. La fel şi sfecla... Pentru Marcu ce fel de zi era asta? Să fi fost o zi cu ghinion?... Puteai să te uiţi peste tot mult şi bine — maestrul Nicodim nu era de găsit nicăieri. Nici vicepreşedintele Tomescu. Numai mutre necunoscute în jurul lui Drăgoi... Ce-i asta? Un uşor fior în dreptul plexului? O mică strângere de inimă?... Ce făceai acolo, dormeai?... Să-şi aducă oare aminte? O zi, de mult, în negura timpului, în salonul mare de la Mioriţa...
   — Linte!
   Marcu îl chema, disperat, chiar acolo, în mijlocul cercului, în plin Stat-Major. Mamă doamne! Atâtea priviri concentrate de granguri se încrucişau acolo în centru că era în locul ăla de-a dreptul cald. Creştea temperatura. Zăpuşeală... La doi paşi de el, ia uite, îşi ţinea mâinile la spate.
   Marcu se gudura tot. Antrenament? Oho! Aicea era cu totul altceva.
   — Linte! uite, tovarăşu’ prim a ţinut să te cunoască personal!
   Te uitai la el. Drăgoi vasăzică. Prim-secretar. Să-şi aducă oare aminte că v-aţi cunoscut la restaurant? Umil. Ajutor de ospătar. Nu, nici pomeneală. Alt prim-secretar. Alt Linte. Altă întâlnire. Alte împrejurări. Încă îşi mai ţinea mâinile la spate. Avea oare să-ntindă mâna? Uite că da. Cu mănuşa de box în mână trebuia să-i întinzi încheietura să ţi-o scuture. Strânsoare caldă şi fermă.
   Pe uşă nu mai intra nimenea. Un tip în manta de piele stătea acolo nemişcat. Nicodim? Tomescu? Absenţi. Pentru câţi ani?
   — Uite, Linte... Vorbea Drăgoi în persoană. Fiecare vorbă, bine cântărită. Aşezată. Grea. Puteai să nu-l asculţi?... Să ţi-l prezint pe noul preşedinte de la voi de la asociaţie. Tovarăşu’ Dulgheru. De ieri îl înlocuieşte pe tovarăşu’ Rădoi... Trebuia să le-ntinzi la toţi încheietura... Dumnealui e tovarăşu’ Berbenco. L-am numit vicepreşedinte în locul lui Tomescu. Tovarăşu’ Berbenco o să se ocupe de box, printre altele... Aşa că vezi, Linte, pune-te bine cu el. O să-ţi fie ca un tată... Trup şi suflet, râdeau toţi, bine dispuşi... Drăgoi continua prezentările... Tovarăşu’ Dragnea de la Sport. Încă un tată! După cum vezi!... Cu tragere de inimă râdeau din nou. Tot Statul-Major... Dumnealui e tovarăşu’ Turcitu, secretaru’ cu problemele cultural-ideologice de la judeţeană. Po’ să zici că boxu’ nu-i problemă culturală?... Cuviincios slobozeau hohotele de râs. Măsurate. Niciunul în plus. Se făcea linişte exact atuncea când primul-secretar vroia să reia vorba.
   — Ei, şi cu asta, gata, Linte. Cunoşti destui. După ce te-ntorci cu medalia de aur îţi mai prezint încă vreo câţiva... Bieţii de ei, cu sau fără chef trebuiau să râdă mereu...
   — Am auzit că ai avut o comportare frumoasă în campionat pân’ acuma. Sper să nu ne faci de râs taman la sfârşit.
   Ce făcea Marcu între ei doi era sacrificiu curat. Dăruire. Sufletul şi-l punea la bătaie. Primea cuvinte. Mai mult decât cuvinte. Primea gânduri, le aspira, le amplifica şi le transmitea mai departe. Punea de la el unde simţea vreo lipsă.
   — Mergem la sigur, tovarăşe prim! Linte e hotărât să facă totul pentru victorie!
   C-o vorbă domoală, plină de miez intra în vorbă noul preşedinte Dulgheru. Asociaţia sportivă Metalul. Funcţie de răspundere. Oho!
   — C-un campion republican în judeţ altfel se pune problema fondurilor. Avem multe de făcut...
   Da. Drăgoi era de acord. Bine gândit. Preşedintele Dulgheru păşea cu dreptul în noua sa funcţie. Promitea. Un campion al ţării putea s-aducă în judeţ fonduri cu grămada. C.C.F.S. Medalia de aur şi încă mult aur pe deasupra. Chiar. Câte nu erau de făcut! De astupat găurile de pe stradă în vederea crosului de Întâi Mai, peste numai câteva zile. Parcuri sportive şi stadioane. Arene pentru box şi lupte greco-romane. O casă a pionierilor pentru primele detaşamente de pionieri de anul trecut. Noi bazine de înot... Povară grea pe umerii unui viitor campion junior. Şapteşpe ani.
   — Ai ceva de zis, Linte?
   Chiar aşa. Ce să spui când toată lumea aşteaptă şi tace? Băieţii, ia uite-i, în păr. Toţi cu ochii pe tine. Colegii de box. Atâtea gale împreună şi atâtea altele înainte. Petrişor, Salva, Nelu Moraru, Petrică Vencov, Ambrozie, Tibor, Gigi Ionescu, Sorin Măgură, Alex Stroe, Borş, Papanaş... Tot viitorul în faţă. Poate că şi doctorul Colţea era pe-aicea pe undeva. Cotruş, Negulescu... toţi seniorii. Ei n-aveau viitorul în faţă? Dar maestrul Nicodim? Dar vicepreşedintele Tomescu?... Doar Stere nu era de faţă. Ziaristul. Bătrânul ziarist hârşit prin viaţă. Rubrica sport de la ziarul Lumina. El nu se ducea decât pe stadioane. La galele de box. Urale. Îi creştea inima-n piept. Iute scotea carneţelul şi nota. Victorie. Creionul îi alerga pe hârtie. Aplauze prelungite. O atmosferă de puternic entuziasm. Băieţii noştri s-au bătut ca leii.
   Nu se gândea nimenea să-i ia carneţelul din mână şi să i-l îndese pe gât.
   — Aş vrea să ştiu unde-i maestrul Nicodim.
   Sfinte Cristoase. Bombă. Marcu vedea clar fitilul aprins. Putea să jure. Flacăra alergând de-a lungul fitilului c-un sfârâit de artificii. Ochii îi alergau înnebuniţi de la unul la altul.
   — Uite ce e, Linte...
   Vocea lui Drăgoi coborâse ameninţător. Bas în toată legea. Se stinseseră până şi murmurele. Era de mirare că mai arde lumina. Din tot Statul-Major vorbea unul singur.
   — Eu când te-am întrebat dacă ai ceva de zis m-am gândit la box. Nu te-am poftit să baţi câmpii. Trebuia să spui de la-nceput că n-ai de gând să te ţii de treabă. Trimiteam pe altu-n locu’ tău. Ce, crezi că tu eşti singurul bun? Avem destui ca tine.
   — Aş vrea să-mi spuneţi de ce l-aţi dat jos pe vicepreşedintele Tomescu.
   Gata, nimenea nu mai putea să facă nimic. Fitilul. Flacăra nu mai avea decât vreo doi-trei centimetri până la pulbere.
   — Linte, uite ce e... Eu nu cred că tre’ să-ţi dau ţie socoteală de ce l-am schimbat pe Tomescu. Problema a fost discutată unde trebuie. Tu, dacă eşti băiat deştept, ajungi campion republican. Dacă nu, îmi pui mie-ntrebări. Înţelegi ce vreau să spun? Şi s-ar putea să mă superi, e bine să ştii treaba asta. Îmi vine şi mie chefu’ să pun întrebări. Şi pun întrebări grele. Şi p-asta e bine s-o ştii. Vrei să-ţi dau un exemplu? Uite, s-ar putea să mă intereseze de ce nu mai eşti tu elev. Ştii, mi s-a adus la cunoştinţă. Mai de mult. Cică la Metalul ar fi unul care cam întrece măsura cu boxul. Adică îi cam place să facă box şi-n afara ringului. Bunăoară la şcoală. Eu, Linte, ştii ce-am făcut? Am închis ochii. Mi-am zis: Băiatu’ ăsta o fi poate cam impulsiv de felu’ lui. Da’ e păcat să-l oprim din drum. Fiindcă poa’ să fie un tânăr talentat. Cu timpul o să se-ndrepte el. Aşa mi-am zis. S-ar putea să fi greşit...
   Noul vicepreşedinte Berbenco era hotărât să păşească şi el tot cu dreptul, pe urmele lui Dulgheru. Avea o ocazie mare. Se repezi să n-o scape.
   — N-aţi greşit, tovarăşe prim! Linte n-o să ne-nşele aşteptarea! O să vedeţi c-o să ne-aducă de la Bucureşti medalia de aur!
   — Ăsta ar fi cel mai bun lucru din partea lui. Drăgoi se întoarse cu bunăvoinţă către Simion Linte: — Noi, Linte, ştim cu toţii că eşti un element capabil. Ai auzit şi tu ce-a zis tovarăşu’ Dulgheru. Un titlu republican la noi în judeţ ar însemna fonduri în plus. Fonduri serioase. Am putea să dezvoltăm baza sportivă. S-avem mai mulţi tineri sportivi în judeţ. Forţă de muncă! Producţie! Aşa că vezi şi tu, Linte, medalia de aur nu-i numai o problemă personală de-a ta. Medalia ne priveşte pe noi toţi. Vreau să-nţelegi bine lucru’ ăsta.
   Da. Simion Linte înţelegea.
   Apucă între dinţi capătul şiretului de la mănuşa stângă şi trase de el deznodându-l.
   Se lăsase tăcerea.
   Pentru Marcu era clar că fitilul aprins fusese călcat cu piciorul. Şi flacăra stinsă. Gata cu explozia. Veneau vremuri liniştite. De bucurie se repezi la mănuşa lui Simion Linte să-i dezlege şiretul.
   Un antrenor la picioarele elevului cum s-ar zice.
   Vasăzică asta e. Puterea. Dacă n-ar fi greaţa. Două întrebări rămase deci fără răspuns. Maestrul Nicodim şi vicepreşedintele Tomescu. Ei nu mai intrau în discuţie. Nu mai intrau în târg. Mâine-poimâine, uitaţi. Radiaţi din catastif. Să mori de râs, nu alta...
   Marcu isprăvise cu mănuşa stângă şi trecuse la dreapta.
   — Vasăzică mie ce-mi rămâne de făcut? Să nu mai pun întrebări. Da? Şi să iau medalia de aur. Da? Şi-atuncea, dac-am înţeles eu bine, nu mai contează ce-a fost la şcoală. Se uită tot.
   — Ai înţeles perfect. Ai cuvântul meu că dacă vii cu medalia totul o să fie bine. Şi merită, Linte. Te rog să mă crezi. Merită să-ţi dai toată silinţa.
   — Şi poate că pot chiar să mă şi-ntorc la şcoală?
   — Discutăm şi asta. Dacă chiar vrei să fii reprimit la şcoală nu cred să fie o problemă. Se rezolvă, ai cuvântul meu.
   Băieţii strânseseră cercul în jurul lor. Marele Stat-Major, cu Simion Linte în mijloc. Distanţele se micşorau. O familie cum s-ar zice. Boxul pe primul plan. Şi bineînţeles medalia de aur. Gata, mănuşile erau scoase. Amândouă se legănau în mâna lui Simion Linte, ţinute de şireturi. Acuma da, puteai să dai mâna cu toţi. Lipseau guşaţii de la Inspectoratul Şcolar. Dar cine să-şi bată capul să-i deosebească? De fapt erau cu toţii la fel. Nicio deosebire... Profesorii... toţi în afară de Damian... Badea şi toţi ăia ai lui... Vinţescu, Poenaru, Manole... Nicio deosebire... De ce zâmbea Simion Linte? Băieţii se uitau miraţi fiindcă la el era lucru rar. Ion Stere? Cronicarii sportivi de la Sportul popular? Toţi erau de acord că practic nimica nu-i mai stătea în cale lui Simion Linte. La ieşirea din salon Cotruş îi pusese mâna-n piept. Stai! Păşeşte cu dreptul! Aşa-i obiceiul pe la noi... Bun obicei... Mamă, ce piept! Cât ai perimetrul toracic, Linte? l-ar fi întrebat Leontin dacă ar fi fost de faţă. Cu ochii aprinşi. Râzând isteric. Dar nu era nici el. Nimenea din familie. Păcat. Măcar Tudor să-l fi văzut ridicând braţele până la înălţimea umerilor, întinse înainte, în fiecare cu câte o mănuşă de box atârnând de şiret. Cu privirea drept în ochii lui Drăgoi, zâmbind lăsă să cadă jos pe duşumea mai întâi o mănuşă, apoi ailaltă.
   — Ăsta-i răspunsul meu. Bună ziua.
   Şi ieşi din cerc străbătând partea aia goală a sălii, îndreptându-se către vestiar...
   Dulapurile de metal, încuiate, gri, aliniate în semiobscuritate. O balama ruginită. De fapt, ia uite, erau destule ruginite. Cine a avut până acuma timp de asemenea fleacuri?... Descuie dulapul său şi stătu înaintea uşii deschise. Prosopul... luat de la Aura, grena cu alb. Sacul de sport, nou, cumpărat de la magazinul de articole sportive, unde vindea Aura, la începutul lui februarie. Treningul luat de la asociaţie... Trebuia să treacă pe la magazie într-una din zilele următoare şi să-l predea. Tricourile şi chiloţii... la fel, predate şi ele. Carnetul de asociaţie? Putea să rămână acolo unde era, undeva prin buzunarul de la palton, cu ştampila de la ultima vizită medicală... de luni douăzeci şi şapte februarie, câteva zile înainte să înceapă campionatul... Vreun ban pus de-o parte? Nimica... Podul peste liniile ferate. Bătea vântul călduţ de aprilie... Zdrăngănea o tinichea agăţată cu sârme de parapet, înnegrită de fumul locomotivelor... În curând avea să coboare cerşetorul. Şontâc-şontâc, în zdrenţe de primăvară. Dă-mi un pol băiete! Tre’ să cumpăr niscaiva doftorii!...
   Gata pentru duş, Simion Linte? Ultimul. Din sală tot nu venea niciun zgomot. Privind în lungul culoarului dintre dulapuri, pe uşa rămasă deschisă vedeai întins pe duşumea un dreptunghi de soare pân’ la piciorul calului de gimnastică. Duşumeaua goală. Nicio minge medicinală, nicio saltea...
   Singur în toată clădirea...
   Dar aici în vestiar soarele nu prea avea pe unde să intre. O singură ferestruică sub tavan. La plecare trebuia s-o închizi, şi acuma, în vreme de primăvară, când prin ţevi nu mai trecea aburul fierbinte, vestiarul nu prea apuca să se zvânte de pe-o zi pe alta. Asta, fiindcă alături de vestiar erau duşurile. Nu că femeia de serviciu n-ar fi şters c-o cârpă pardoseala de mozaic. Dar unul din robinete cam picura şi-ntotdeauna găseai un pârâiaş de sub chiuvetă până la gura de canal.

***

^*Capitolul 17, ultimul, din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Urma scapă turma (16/17)*

Şaisprezece...

Ce trebuie să ştie organizatorii, instructorii şi boxerii despre campionatele de sector... Campionatele de sector trebuie să fie atât pentru organizatori cât şi pentru instructori, oficiali şi boxeri un pas înainte în reuşita acestei faze a Campionatului Naţional al juniorilor. Astfel, sălile în care se vor desfăşura aceste întâlniri trebuie să fie pavoazate şi bine amenajate cu tot utilajul necesar. O deosebită grijă trebuie acordată amenajării vestiarelor şi ringului, care trebuie să fie reglementar... O deosebită importanţă trebuie acordată felului cum se prezintă boxerul pe ring. În această privinţă grupările sau comitetele judeţene trebuie să se îngrijească de echipamentul concurenţilor, echipament care trebuie să fie curat şi în perfectă stare... În afară de aceste sarcini care revin organizatorilor şi instructorilor, campionatele de sector trebuie să se desfăşoare sub semnul unei exemplare atitudini din partea concurenţilor şi a oficialilor. Spiritul de disciplină, spiritul întrecerii tovărăşeşti şi spiritul de perfectă obiectivitate trebuie să caracterizeze pe cei ce organizează, concurează sau asistă la aceste campionate.
   Dar sala de antrenament? Cu toată vremea urâtă din prima zi de aprilie, se răciseră definitiv caloriferele. Gata, până la toamnă. Undeva, în zarea timpului. Deschideai fereastra şi vedeai nori întunecaţi grăbindu-se, la joasă înălţime peste acoperişul în dinţi de fierăstrău al halei de la Atelierele Centrale. Goneau spre sud. Zona... Marcu începuse să fie nelipsit în zilele când veneau toţi băieţii. Un tânăr şi energic antrenor de box apărut peste noapte. Zâmbete şi ghionturi prieteneşti. Nimeni nu s-a născut campion! obişnuia să spună în dreapta şi-n stânga. Papanaş, Alex Stroe, Borş — oricine poa’ s-ajungă campion... dacă te ţine-n braţe cine trebuie! Dacă ştii să te bagi pe sub pielea cui trebuie. Arunca o ocheadă în direcţia lui Simion Linte şi pentru o clipă zâmbetul îi îngheţa pe buze. Sloi de gheaţă. Dar apoi redevenea prieten la toartă cu toată lumea. Nu mai dispărea la cantină. Muieruştele de-acolo nu mai prezentau pentru el niciun interes. În trening, alerga câţiva paşi, ţanţoş, ridicând sus genunchii, şi gata. Rolul lui se încheia când intra în scenă maestrul Nicodim. Retras într-un colţ al sălii. Ameninţări din umbră, asta aruncau ochii lui...
   Noroc că apa la duşuri curgea la fel de fierbinte ca şi iarna. Abur. Plăcut. Nu mai era nevoie să te milogeşti de nimenea ca să-ţi găsească un nenorocit de post şi nici nu te mai duceai acasă după antrenament ca să te ia în primire bătrânu’ Linte.
   — Ia o bomboană, îi zicea Nicodim întinzându-i o pungă. Încuia sala. Cheia se răsucea în lacăt. Simion Linte netezea în palmă foiţa de celofan colorată. Trei căpşuni roşii pe fond galben.
   Ieşeau în stradă. Adia vântul cu miros de aprilie. Unde se duseseră nopţile geroase, cu ace de gheaţă sticlind pe trotuar sub felinare? Gata, iarna plecase pentru totdeauna. O luau pe strada Haşdeu în sus.
   Veni o întrebare ciudată:
   — Cum te-mpaci cu Marcu? Ochii lui Nicodim îl scrutau în timp ce treceau pe sub felinar. Aş vrea să ştiu dacă crezi c-ai putea face ultimele două-trei meciuri cu el ca secund...
   Secund, Marcu? Sfinte Sisoe! Când asta? În care campionat? Poate după ce se termină totul. Şi meciuri, şi vacanţe, şi tot? Cândva, după toate vizitele medicale? Într-o arenă cu nori de pucioasă în miezul iadului pârjolit...
   — Ştiu că nu-l prea ai la inimă. Probabil nici el pe tine. Dar aş vrea să fii convins că la ora asta tu depinzi prea puţin de secund, Simion. Oricine-ar fi secundul. Câteva lucruri simple, un pic de masaj, un pic de respiraţie, asta poate s-o facă oricine. Până acuma noi doi am fost mereu împreună. Poţi să-ţi închipui c-o să fim şi de-aci înainte.
   Poţi să-ţi închipui? Adică cum? Portretul maestrului Nicodim? Lucian Popescu pe afiş, triplu campion al Europei? Şi cu el împreună? Poate că şi cu Joe Louis din cărţulia pierdută, la birt lăsând pe desen o urmă circulară în urma mănuşii când executa ucigătorul său croşeu de stânga? Amintiri, toate astea fiindcă maestrul Nicodim unde se pregătea să plece?
   — Un om tare este acela care se acomodează cu orice situaţie nouă. Şi aicea nu vorbesc numai de box. Orice situaţie nouă, oricât de neplăcută... Poate că mai departe ai să mergi cu Marcu. Dar tu să nu uiţi că noi doi am făcut meciuri bune împreună. Şi n-o să ne oprim până n-ajungem unde ne-am propus...
   Traversau strada Dimitrie Cantemir. Nicodim, îngândurat. Parcă îi venea tot mai greu să vorbească.
   — M-au chemat din nou. Ce-ţi ziceam deunăzi. Povestea aia, ştii tu. Şi subiectul s-a cam schimbat. Au început să-mi scotocească prin trecut. Îmi pun întrebări urâte... Ce simpatii am avut pe vremea legionarilor... Pe cine am antrenat... Unde am locuit pe vremea aia... Adrese exacte şi aşa mai departe... Întrebări urâte. Aşa că vezi, Simion, să fii pregătit să-l ai pe Marcu în spate când boxezi!
   Marcu în spate?
   Şi maestrul unde să plece? Avea să fugă de căldurile verii, care în curând aveau să vină? Şi unde să se ascundă? Să nu mai ajungă la el nicio veste? Trist şi îngândurat, aflând din ziare cum se desfăşura campionatul, ultima lui fază.
   Lui Simion Linte îi veni greu să vorbească. Simţea un nod în gât.
   — Maestre... în lunile astea din urmă, ştiţi... cât am lucrat cu dumneavoastră... Au fost cele mai frumoase din viaţa mea.
   Nicodim întoarse cu o tresărire capul spre el şi îl privi câteva clipe. Apoi merseră iarăşi în tăcere.
   — Uite, zise Nicodim, aicea a fost pe vremuri o brutărie. Mănăilă. Pe-atuncea toate aveau un nume. Şi brutării, şi băcănii, şi coloniale... La ora asta deja frământau aluatul pentru pâinea de-a doua zi dimineaţă... Dacă se-ntâmpla să treci după miezul nopţii îţi veneau pe la nas toate aromele de pâine rumenită, abia scoasă din cuptor.
   La fel ca şi la brutăria lui Iordan, se gândi Simion Linte. Dar cine a trecut vreodată pe la brutăria lui Iordan, cu ani în urmă, ca să vadă cu ce se ocupa el acolo? Era abia un puşti pe-atuncea. Iordan, bătrânul brutar, aplecat la gura cuptorului, cu faţa toată luminată de flăcări.
   — Dacă nu eraţi dumneavoastră, continuă el, nu se alegea nimica de mine, ştiu sigur...
   Primăvara, la fel ca şi iarna fâsâia aburul sub presiune. Un norişor se destrăma deasupra unui acoperiş de tablă ondulată, în lumina becurilor de sute de waţi din curtea Atelierelor Centrale.
   — Pe vremuri? Aşa ziceam? Hm... Şi când te gândeşti că nu-s decât câţiva ani de-atuncea. Treceam pe-aici şi mirosea a pâine coaptă târziu în noapte...
   După fosta brutărie Mănăilă veneau la rând alte case cufundate în beznă.
   — Nu v-am întrebat niciodată, maestre, aveţi copii?
   Nicodim mergea în tăcere. Se desluşea deja în întuneric turnul de răcire de la întretăierea cu strada I.C. Frimu şi dincolo de el, sus, ca nişte stele, luminile rafinăriei.
   — Cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr boxer în plină glorie, m-am trezit într-o bună zi că mi-a fugit nevasta. O pisică neagră mi-a tăiat calea!
   — Trebuia să scuipaţi de trei ori şi să faceţi doi paşi înapoi!
   — Ei, da! Uite că nu i-am făcut... Asta a fost... A doua oară nu m-am mai însurat... Întrebai de copii? Nu, n-am avut copii. Nu vă am decât pe voi.
   — Poate-mi povestiţi într-o zi.
   — Nu conta pe asta.
   Turnul de răcire creştea tot mai mare înaintea lor pe cerul nopţii. Puteai s-auzi chiar susurul neîncetat al ploii, jos la piciorul lui. Ploaia măruntă cu miros de ulei, abătută de vânt, umezind o jumătate din lăţimea străzii...
   Vasăzică aşa, copiii maestrului Nicodim. Toţi.
   S-o iei de la zero, nu numai cu boxul. Vorba lui Cotruş, de ce să nu păşeşti cu dreptul? Chiar pe uşa din faţă. Un singur lucru bun avuseseră la şcoala aia: tablourile istorice atârnate pe pereţi, în hol. Cu ce plăcere trebuie că dăduseră ordin să dispară de-acolo. Toţi guşaţii ăia de la Marele Stat-Major al Inspectoratului Şcolar. Îi încălzea pe dinăuntru să vadă tablourile dispărute, dar nu ţi-ar fi arătat ei o faţă zâmbitoare, să-i pici cu ceară! Încruntaţi până în ziua cea de pe urmă. Nimic de făcut cu ei. Doar să iei totul de la-nceput. Într-o nouă lumină cum ar zice Leontin. Poarta şcolii deschizându-se larg într-o zi de toamnă de la începutul războiului, de la începutul începutului, până să izbucnească vreun război pe lume... Maestrul Nicodim, cu opt ani mai tânăr, în trening albastru, aşteptând zâmbitor în uşa vestiarului, înlăturând-o dintr-un foc pe doamna Bratu din competiţie. Doamna Dragomir... şi toată puştimea şcolii trecând în pas alergător, patru-cinci ani mai târziu, pe lângă ea şi pe lângă oalele ei cu untură de peşte americană. Dragoş Porojan şi Relu Murgescu lângă Cojan-Chioru, Manole şi Donose şi chiar şi Nanu, Drăghici, Stamate şi toţi ăilalţi aşi ai clasei, egali între egali... Poate într-o bună zi avea să se-aleagă ceva de ei dacă n-aveau să-i sperie prea tare străzile şi stadioanele patriei... Steaguri fluturând în vânt peste o mare mulţime de oameni în marş pe strada Republicii în sus, de Întâi Mai, de Zece Mai, risipindu-se abia departe către dealuri, pe strada Partizanilor, pe străzile Strunga şi Bobâlna. La iarbă verde, după tradiţie. Putea să fie altfel, totul să fie altfel. Biluţele de sticlă americane... pentru toată liota de elevi. Dar maşinuţa roşie sport, mare aproape cât un penar? Una singură pentru o clasă-ntreagă? Cine s-o capete? Doamna Bratu putea naibii să refuze s-o ia pentru odrasla aia nenorocită a ei. Chiar, cui s-o fi dat? Cine o merita dintre toţi?... Pornind din uşa vestiarului, fuga prin coridoare, pe străzi, concurs: cine ajunge mai repede la marginea oraşului... A lui să fie maşinuţa! Sau n-avea decât s-o câştige la sorţi unul din ăia de nu-i aştepta nimica bun în viaţă. Donose sau Cojan-Chioru. Cine să-i ştie pe toţi? Doamna Bratu nu se-nvrednicise nici măcar atâta, să zică într-o bună zi, dimineaţa la-nceputul orelor, Băieţi, cui nu i s-a-ntors tatăl din război să se ridice în picioare. Nu, nici pomeneală de-aşa ceva. Nici ea, nici doamna Nistor, nici Lăzărescu nu întrebaseră niciodată nimica. Nu-i interesau taţii căzuţi în război. Plecaţi la întâlnirea cu Zamolxe... fără nicio părere de rău. Eroii să facă bine să stea la cimitirul eroilor, asta trebuie că era în capul lor. Soldatul cu moletiere de bronz pe piedestal de marmură, în arşiţa soarelui. Nepăsător la zbenguiala copiilor de pe aleile din jur. Şi când te gândeşti că nu fusese nici el altceva decât un băiat un pic mai răsărit, măcar că-şi lăsase mustaţă şi înaintea ochilor i se ivise moartea drept în faţă... tocmai în ultima lui zi... Fluturau steagurile, băteau tobele fanfarei, treceau cu vuiet asurzitor motocicletele de curse de pe strada I.C. Frimu, cotind-o în dreptul turnului de răcire pe strada Haşdeu. Dispăreau, aplecându-se până aproape s-atingă sacii de nisip îngrămădiţi la piciorul stâlpului...

   La sfârşitul zilei de duminică şaisprezece aprilie Simion Linte, învingător în zona SUD, era calificat în finala campionatului republican. Dimineaţa, la şase jumate, luni, ca-n fiecare zi suna sirena de la Atelierele Centrale. Un norişor de abur ivindu-se, mic şi rotunjor deasupra acoperişului în dinţi de fierăstrău, sub un cer înnorat din care ploaia se scremea să cadă, subţire şi rece. Oare chiar să fi fost frig afară? Norişorul de abur se desprindea de ţevuşcă şi plutea dus de vânt, în timp ce sunetul încă mai stăruia aproape o secundă peste o întreagă parte din oraş... Intra pe-o ureche şi ieşea p-ailaltă. Cine aflase de victoria lui Simion Linte? Penultima etapă a campionatului republican al juniorilor. Sportul popular sosea c-un tren înaintea lui Simion Linte. Din vagonul poştal pachetele de ziare erau aruncate într-un cărucior. Treceau hurducându-se peste liniile ferate, către peronul din spatele gării, unde aştepta maşina poştei. Finalele campionatelor naţionale de box ale juniorilor se desfăşoară în Capitală între 7 şi 14 mai. După încheierea întâlnirilor din cadrul fazei pe zonă, campionatul naţional a intrat în faza finală. Duminică 7 mai, ora 10,15, pe arena Centrului de Antrenament nr. 2 al Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport (lângă stadionul ICAS) are loc prima reuniune. Programul galei se alcătuieşte prin tragere la sorţi la sediul Comitetului. Matchurile sunt eliminatorii, astfel că învingătorii se califică în semifinale, care se vor disputa joi 11 mai pe aceeaşi arenă începând de la ora 19,15. Vizita medicală şi cântarul tuturor boxerilor se fac sâmbătă 6 mai la ora 12 la Policlinica nr. 4 (Spitalul Bucur din bulevardul Mărăşeşti) . Pe caldarâmul ud maşina poştei cu pachetele de ziare trecea încet pe strada Republicii, oprind la chioşcuri şi descărcând pachetele. Burniţa cădea pe prima pagină a ziarului Sportul popular unde numele lui Simion Linte figura alături de alte 39 de nume. Finaliştii anului 1950. Dar în ziarul Lumina, pe pagina a treia erau două coloane întregi despre Simion Linte la rubrica sport. Nu lipsea decât poza. Un început de carieră mai mult decât promiţător. Redactorul sportiv Ion Stere comenta în amănunt meciurile: două, câştigate la puncte, cu decizii acordate de juriu în unanimitate, şi unul câştigat înainte de limită. Aşa ceva nu se mai întâmplase la niciunul din celelalte meciuri din zone. Campion al ţării, ce mai, ca şi sigur... Poftim, ce să mai zică Lăzărescu? În drum spre cancelarie, trecea pe sub portretele lui Stalin şi Gheorghiu-Dej, ele singure deasupra intrării principale, în locul mulţimii de tablouri istorice. Gura amară. Uite unde poţi s-ajungi cu forţa brută! O nedreptate strigătoare la cer! Dar cui să te plângi? Inspectorul Groşescu şi directorul şcolii trebuie că erau de aceeaşi părere. Doar să vină cineva de la ziar sau de la Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport şi să-ntrebe ce fel de elev a fost Simion Linte! N-au decât să se ducă să-ntrebe la Trustul Alimentaţiei Publice! Să umble pe la dispensare, unde Simion Linte i-a uimit pe toţi. Spirometre. Cinci mii trei sute cinzeci de centimetri cubi. Doctorii radiologi, surorile medicale cu mâna pe trusă şi cu ochii holbaţi la ecrane, în extaz. Plus elevii, toţi, de la cel din frunte până la ultima loază. Te uitai la vitrina chioşcului de ziare şi ce vedeai? Lumina deschisă la paginile din mijloc. Simion Linte în finala campionatului republican! Negru pe alb. Puteai să te gândeşti: cât a mai rămas până la sfârşitul anului şcolar? Mai nimic. Vreo două luni. Două săptămâni până la-ntâi mai. Şi după aia să te tot plimbi... cu mâinile în buzunare, luni întregi. Primul campionat naţional la seniori. Iarăşi scos din producţie. Cu maestrul Nicodim până ce avea să iasă la pensie, adică nu prea mult timp. Şi cine avea să vină în locul lui dup’ aia?... Simion Linte trecu de la pagina întâi la pagina a doua... „Cursa Scânteii” a fost câştigată de ciclistul Negoescu... Se trece prin Ploieşti într-un sprint prelungit. Primul în Ploieşti este Traian Chicomban urmat de Norhadian, Şandru şi plutonul răsfirat pe doi kilometri. La kilometrul 80 Nae Chicomban sesizând un moment de acalmie sprintează. Voicu fuge după el dar renunţă. Plutonul nu se agită. Chicomban evadează şi la kilometrul 82 are un avans de 300 de metri. Aici sprintează Şandru, Norhadian şi Marin Niculescu. Chicomban e prins după o vânătoare de 8 kilometri. La urcuşul dinaintea Câmpinei primul se clasează Norhadian, urmat de Niculescu, Şandru II, Nae Chicomban. Astfel se trece prin centrul Câmpinei, prin faţa unei mulţimi care îi aclamă. Pe serpentinele coborâşului spre Comarnic Negoescu atacă şi se detaşează. Din pluton se pierd Sebe şi Voicu. Kilometrul 114. Începe Posada. Negoescu are încă un avans de 200 de metri. Norhadian demarează. Imediat după el fuge din pluton şi Şandru II, care apoi va ceda. Norhadian trece de Negoescu, care va fi apoi absorbit de grup şi, rulând hotărâtor îşi măreşte avansul: 100 m, 200 m, 300 m...
   Simion Linte se întinse să pună ziarul pe măsuţa de lângă pat...
   Un panou, cum zicea Leontin, c-un boxer în poziţie de gardă, rezemat de balustrada scării de la intrarea restaurantului Mioriţa, la doi paşi de grătarul gurii de canal de pe care ploile spălaseră urmele castraveciorilor muraţi. Ducă-se dracului. Un cazan cu ciorbă pentru toată lumea? Da’ o s-ajungă oare? O coadă lungă începând de pe scara monumentală: marmură din anii de glorie ai oraşului... Coborând pe trotuar, pe sub ferestrele înalte ale localului — fost Belvedere — întinzându-se pe toate străduţele alea din centru... Avram Iancu, Ana Ipătescu, 13 Decembrie... sute şi sute de metri, murmur de trenţăroşi pe lângă vitrinele goale, în vântul îngheţat tropăind mărunt şi suflându-şi în mâini... toţi, începând cu guşaţii de la Marele Stat-Major, inspectorul Groşescu, directorul şi slugile lor... trebuiau s-ajungă şi ei într-o bună zi aicea, la cazan... la pomană... dar în primele rânduri! pe treptele de marmură, cu privirea trecând trufaşă şi încruntată peste râuri de zdrenţe... doamna Dragomir aşezată pe-un scăunel pliant cu trei picioare, ca să nu obosească — o bucăţică triunghiulară de pânză sub ditamai curul... doamna Bratu ca vai de ea, ajunsă de râsul curcilor, mută acuma după ani şi ani de blândă muştruluială fără niciun folos... Doamna Nistor, diriginta din clasa nu ştiu care... Pascu... Istrate, profesorul de muzică, după ani de ciripit, c-un blid gol în mână, aşteptând în rând cu ăilalţi... Miclea cu maică-sa alături, praful s-a ales de rochia ei albă ca spuma laptelui... şi taică-su, dom’ doctor, ia uite cum arată... o buclă neagră din furtunul stetoscopului ieşind de sub clapa genţii — închisă la repezeală — c-o pălărie ferfeniţită pe cap, un domn în mizerie... Zmeii clasei — Stamate, Nanu, Drăghici, Cristian Rucăreanu, mototoliţi cu toţii, dar de! în fruntea cozii — ciorba nici n-o s-apuce să se răcească... plus locuri de cinste, chiar pe balustradă, lângă cine? ia uite! peste nici două ore înfulecând hămesiţi ciorba de fasole din strachina de tinichea, cot la cot cu guşaţii ăi mari, umăr lângă umăr... Muncitorii de la Atelierele Centrale, salopete soioase, îngreuiate de atâtea straturi de ulei, uscate scoarţă în anii din urmă... Bobinatorii de la Fabrica de Motoare Electrice... Ofticoşii de la Fabrica de sticlă... cine să-i ştie pe toţi? Chiar şi motocicliştii! Sfinte Sisoe! cu casca de pe cap întinsă după ciorbă... Prea multă ciorbă! N-au dreptate să vocifereze unii?... Chelnerii! ia te uită! chiar ei vociferează! Da’ dacă ei chelnerii stau la coadă laolaltă cu toată lumea, atuncea la cazan cine mai serveşte? Mulţimea asta! Sute de metri de coadă pe străduţele comerciale, vorba vine! Reparaţii obiecte casnice, patefoane, râşniţe... vechituri... Adio bonuri de supraalimentaţie... Papanaş, Buzatu, Cotruş, greul Negulescu, Nelu Petrişor, Sorin Măgură, Alex Stroe... Halal echipament sportiv! Zdrenţe! Un prosop făcut sul, jegos, aruncat pe după ceafă. Un spor nebun la tropăit! Nu vă amărâţi, băieţi. Vă vine şi vouă rândul. Uite, doctorul Colţea aşteaptă liniştit. Doctor sportiv. Ore şi ore suflându-şi în degetele ieşite prin mănuşi — să mori de râs, nu alta! Zâmbeşte lăcrămând în fumul unui godin. Ai putea să coci porumb acolo. Castane. Da’ de unde să le iei? N-a mai rămas decât ciorba, cazanul care nici n-a sosit încă. Da’ tre’ să pice dintr-o clipă într-alta, cetăţeni! striga bătrânu’ Linte. Nu vă faceţi griji! Ajunge pentru toată lumea! Nimenea nu putea să mănânce acasă la el mai bine ca aicea!... Se plimba pe dinaintea muncitorilor în salopete negre şi agita pe deasupra capului polonicul triumfător... Cât a trecut de la război? Cinci ani! Cât a trecut de la secetă? Nici trei ani! Şi uite! Legume din belşug! Cu ce credeţi că să face o ciorbă? Fasole, morcovi, ardei! Ceapă! Ciolane de vită!... Mihalache se holba la el nedumerit, cu buza de jos atârnându-i. Îşi întorcea privirea în lungul rândului, către capătul ce se urca pe scara de marmură. Nu era acolo nicio statuie. În schimb puteai să vezi panoul rezemat de balustradă: o uriaşă mână de boxer. Muşchi. Victorie...
   Dar Nicodim? Îţi venea să-l întrebi: Şi dumneavoastră, maestre? Tremuraţi de frig? De ce v-aţi ascuns tocmai acolo lângă zid?... Dar el nu vedea pe nimenea-n jur. Privea în gol peste capete. Străin, ăsta era cuvântul. Străin de tot şi de toate. Uite-l şi pe vicepreşedintele Tomescu la câţiva paşi mai încolo. Tot lângă zid, la fel de absent. Întoarse capul şi se uită în vitrina unui atelier de lăcătuşerie. Reparaţii broaşte yale, zăvoare, maşini de cusut. Aicea, în locul ăsta era de aşteptat. Scara de marmură de la intrarea principală a restaurantului Mioriţa nici nu se mai vedea. Moş Simu, îngrijitorul de la ştrandul Astra nu se grăbea. Nicio speranţă să se deschidă ştrandurile înainte de a doua jumătate a lui mai, adică peste mai bine de-o lună... Bibliotecara de la biblioteca orăşenească de pe strada Lenin. Ocupată până peste cap la biroul ei aşezat pe trotuar la intrarea unui mic magazin de ţesături: imprimeuri de vară, americă, stofe pentru pardesiuri şi paltoane. Completa fişe de carton şi le aşeza în picioare într-un sertar lung de lemn. Cei ce înaintau la coadă trebuiau să-i ocolească biroul. Să fi început oare să se distribuie ciorba? Puteai cel mult să faci presupuneri sau să adulmeci cu nasul în aer... mirosuri venite de departe... Strângeţi rândurile! Strângeţi rândurile! striga bătrânu’ Linte. Nu-şi mai cunoştea feciorul. Nu-l mai impresiona nici că-l aşteaptă peste trei-patru săptămâni medalia de campion al ţării. Îndemna în dreapta şi-n stânga. Strângeţi rândurile! Să nu se mai strecoare nimenea-n faţă! Vigilenţă!... Se îmbulzeau cu toţii... Fetiţele de la şcoala de fete, îmbujorate, abia sosite de la Cimitirul Eroilor, pline de volănaşe, horbote şi pampoane. Cu strigăte ascuţite, chicotind se îmbrânceau una pe alta în tropot de săndăluţe cu cataramă... Derbedeii de Manole şi Donose... Cojan-Chioru rânjea frecându-şi cu mâna jegoasă ţeasta tunsă chilug... Cine mai sunt şi ăştia? Cine-i mai ţine minte? Dragoş Porojan... Relu Murgescu... Nelu Apostol! Ca să vezi! Până şi el! Şi în jocul de-a pititea câţi nu şi-au pus speranţa în viteza lui! Urma scapă turma? Aiurea! Încălţase o pereche de ghete de fotbal, cu crampoane şi c-un braţ ţinea o minge umflată zdravăn, cu anvelopă de piele adevărată... Toată tropăiala: încălzire înainte de meci. Damian apăsa pe butonul cronometrului şi îşi ridica privirea drept în ochii lui Simion Linte. Nimic de făcut, băiete. Zâmbea vinovat şi îşi cobora privirea pe cadran. Secundele treceau în zbor — tac-tac-tac-tac-tac-tac — minute întregi... Frizerul Mişu Dobre cufundat în lectură. Haină de pânză albă curată şi apretată. Ziarul îndoit în mâna lui, jumătatea cu titlul atârnând peste ceasul Doxa original. Sportul popular...
   Şi cerşetorii la urmă. Coborând şontâc-şontâc de pe pod, cu zdrenţele fluturate în vânt, neîncrezători, se codeau. Şi da, şi nu. Acolo la urmă niciodată nu puteai să fii sigur că ciorba o s-ajungă pân’ la ultimul. Da’ dacă nu? Ar fi rămas, da’ nu se vedea nimica-n faţă. Ar fi plecat, da’ dacă făceau o prostie? Totuşi... codindu-se o porneau tiptil de-a lungul cozii lungi de sute de metri s-ajungă în faţă.
   Că doar stă scris în biblie: cei de pe urmă vor fi cei dintâi.

***

^*Capitolul 16 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (16)*

   Depresiune

Miliţia încă nu se dezmeticise ca să-i împrăştie pe curioşii care se adunaseră în jurul uriaşei adâncituri ivite în cheiul Dâmboviţei, între podul Mihai Vodă şi Arhivele Statului. Şi erau mulţi curioşi. Peste noapte, gardul de fier de la marginea râului se curbase în jos urmând o monstruoasă linie de instabilitate telurică. Dumnezeu inventa un nou relief şi îl parcela cu gardul cheiului, coborându-l vertiginos până la baza taluzului, ba chiar parcă şi mai jos un pic. Era proprietatea lui şi într-o parte şi în cealaltă, dar pesemne că proprietăţile erau de genuri diferite: de o parte apă, de cealaltă pământ argilos. Asfaltul se curbase adâncindu-se dar nu era destul ca să acopere în întregime partea interioară a ditamai depresiunii. Asfaltul se crăpase în felii neregulate, între care se dezgoliseră fâşii de pământ din erele geologice trecute. Se îngrozeau doar oamenii, dar Dumnezeu nu se îngrozea niciodată, nici de cele mai fanteziste din propriile-i fantezii, când către fundul noului lighean de asfalt începuse deja să curgă un pârâiaş din mâloasa apă a râului, pe care zbuciumul interior al pământului o făcea şi mai mâloasă. Iar firicelul ameninţa să ia proporţii şi, fără a se strânge pe fundul depresiunii, să ia calea nevăzutelor fisuri interioare.
   Probabil că nu se afla niciun cetăţean străin în mulţimea de gură-cască din jurul depresiunii, dar din perspectiva Administraţiei Centrale nici că ar fi fost de dorit să se afle. Cel puţin aşa, fără străini, putea să rămână totul în familie, cum s-ar spune. Autohtonii erau stângaci, needucaţi, se emoţionau când li se punea un microfon în faţă; noroc că nu era niciun ziarist în jur să o facă. Pe când cetăţenii străini s-ar fi descurcat mult mai bine, ar fi răspuns la orice întrebare cu aplomb şi cu zâmbetul pe buze, şi n-ar fi ezitat să bată toba de-a lungul şi de-a latul lumii de-ar fi avut prilejul.
   Bleer o căută cu privirea pe Miruna în mulţimea adunată roată în jurul monstruoasei depresiuni. Nu o zări. Mulţimea se precipita, curioasă, ca în jurul gropii cu lei; doar că lei nu se aflau în fund ci doar acel fir de apă mâloasă desprins din apa râului, care se făcea nevăzută prin pâlnia căscată în pământ. Nimeni nu părea să fie ziarist în acea mulţime. Ora să fi fost nepotrivită? Cică o lume fantastică se construieşte cu cărămizi reale. Păi ce mai era real aici? Poate doar miliţia, care în curând avea să dea semne că începe să se mobilizeze, la fel ca şi cu prilejul dâmbului crescut peste noapte la marginea Cociocului. Totul putea fi luat ca o demonstraţie că deseori realul se confundă cu visul.
   Situaţia părea atât de gravă încât era de aşteptat să vină la faţa locului însuşi comandantul Miliţiei. Lumea însă nu-l cunoştea — împrejurare obişnuită în Europa de Est — dar chiar şi cunoscându-l personal, oricine şi-ar fi putut da seama că are de a face cu cineva cu foarte multă autoritate şi de rang foarte înalt. Gesturile lui aveau o anume nervozitate superioară, materialul uniformei avea o strălucire inconfundabilă. Curiozitatea lui Bleer era legată de administrarea noului eveniment care, spre deosebire de cele precedente, inclusiv de cel pe care el îl ştia cel mai bine, anume fisurarea structurii de rezistenţă de la subsolul cu cinci niveluri al Casei Administraţiei Centrale, de astă dată se petrecea în văzul tuturor. Ce explicaţii aveau să dea? Aveau să accepte măcar ideea că se cerea o explicaţie?
   „ABSURD”, îi veni în minte. „SUBORDONARE”, „ECHILIBRU”; şi „DEZECHILIBRU”. Se aplecă să se uite, printre alţi curioşi, în interiorul monstruoasei depresiuni de asfalt între ale cărei crăpături pământul din paleozoic ieşea la iveală. Bleer îşi zise că un om căzut înăuntru n-ar fi reuşit să iasă prin propriile-i puteri datorită înclinării pereţilor. Ar fi recăzut la fiecare tentativă, ca o insectă captivă, în punctul cel mai de jos. Şi se întrebă în acelaşi timp dacă cuiva dintre cei ce dintr-o clipă într-alta urmau să vină i-ar fi trecut prin minte să aducă o frânghie pentru a i-o arunca prezumtivului nefericit. Miliţia, nu, în niciun caz n-ar fi făcut-o; căci miliţia avea misiunea să sprijine politica Administraţiei Centrale, preocupată de soarta întregului popor. Poate doar nişte forţe speciale, a căror existenţă i se păru însă lui Bleer utopică.
   „Nu ne mai rabdă pământul”, opină cu amărăciune unul din privitori. Bleer îi studie profilul, căci privitorul, un om trecut de şaizeci, nu se adresase nimănui şi, la fel ca şi ceilalţi, nu se putea elibera de atracţia adâncurilor. Se aştepta să-l audă rostind în continuare cuvântul „predestinare”, dar îşi aminti că pentru oamenii de condiţia lui cuvântul „predestinare” era prea pretenţios. Deşi sensul lui le era în permanenţă prezent în conştiinţă, în diverse variante.
   „Poarta de intrare”, observă o femeie de alături, resemnată.
   „Poarta de intrare, unde?” întrebă altcineva din apropiere lăsând să transpară o spaimă confuză, dar şi neîncredere.
   „În iad! Unde altundeva! Nimeni nu mai crede în Dumnezeu! Se închid bisericile! Asta-i pedeapsa. Chiar aici, lângă lăcaşul domnului mănăstirea Mihai Vodă.”
   „Ar trebui să vină ambulanţele!” se auzi o voce alarmată.
   „Pentru ce ambulanţe? Nu-i nimenea rănit.”
   Bleer se gândi la grupurile de personaje pe care îi plăcea să creadă că se pricepe să le mânuiască după voie. Aici avea personaje din belşug. În rumoarea glasurilor care creştea în jur, se gândi că oamenii aveau fiecare o viaţă a sa, cu o istorie, cu rubedenii, cu o meserie a sa, cu prieteni, cu o familie, cu cântecele care le răsună din când în când în minte, şi mai ales cu un nume care în situaţia de faţă l-ar fi deranjat pe Bleer cel mai mult dacă l-ar fi ştiut; şi deşi personajele aspirau şi ele la statutul de oameni vii, totuşi doar câteva trăsături ale lor interesau. Se gândi că scriitorul trăia într-o veşnică dilemă: cât şi ce să păstreze, şi cât şi ce să treacă cu vederea din ceea ce îi oferă realitatea? De cele mai multe ori datele biografice îi complicau personajului, în mod inutil, profilul. Bunăoară acum, se gândi Bleer cu satisfacţie, ce importanţă avea viaţa privată a fiecăruia, când trăsătura lor dominantă trebuia să fie reacţia faţă de copleşitoarea prezenţă a monstruoasei depresiuni?
   „ZODIE”, îi veni lui Bleer în minte. Deşi unii erau de părere că tu, ca scriitor, nu ar trebui să ştii ce gânduri îi vin lui Bleer în minte. Dar „zodie” era un cuvânt, hai să nu zicem esenţial, dar cu siguranţă interesant pentru Bleer. În zodii nu crezuse niciodată de-adevăratelea, dar nu era mai puţin adevărat că găsise în zodii un minunat prilej de joc mintal cu nenumărate ieşiri, care puteau pune oricând un personaj să se bucure, chiar şi necrezând în zodii, de potrivirea unor evenimentele din viaţa altor personaje cu trăsăturile pretins determinate de zodii, să se arate sceptic şi aspru atunci când trăsăturile nu se potriveau, sau să se amuze în cadrul unor discuţii frivole, dat fiind că „zodia” era categoria de care cei mai mulţi se declarau interesaţi, indiferent ce credeau. Toate, după dispoziţia de moment şi după înclinaţia spre frivol.
   Gardul de pe malul Dâmboviţei se lăsase cu trotuar cu tot ca o frânghie de la marginea unei punţi slăbite de viitură, iar taluzul acoperit cu iarbă se răsturnase în afara albiei lăsând apa mâloasă, deocamdată puţină, să refuleze în depresiune. Locul de la marginea depresiunii era de-a dreptul periculos fiindcă nu aveai de ce să te agăţi în caz că te dezechilibrai şi, în plus, nu era deloc sigur că depresiunea nu va începe să se lărgească în secunda următoare. De jur împrejur erau oameni de-ai locului, de-ai tăi, puteai să te gândeşti şi la asta. „DESCURAJARE”, era un cuvânt care îţi venea în minte văzând atâta nepăsare. „CURIOZITATE” — era şi acesta un cuvânt potrivit. Nepotrivite erau multe: rumoarea oraşului, zăngănitul tramvaielor care treceau prin apropiere, coborând dinspre bulevardul 1848 şi apoi, la piaţa Unirii, împrăştiindu-se în toate direcţiile; cerul de un alb lăptos, care predispunea la inacţiune. Dar ce puteai să faci? Ce putea să facă miliţia, care tocmai sosea la faţa locului? Nepotrivite erau şi dubele cu ferestruici zăbrelite, folosite împotriva manifestanţilor. Bleer nici nu îşi închipuise că aveau în dotare asemenea vehicule. Gri, proaspăt vopsite, întreţinute în cea mai perfectă stare, fără pic de rugină, ca şi cum miliţia s-ar fi aşteptat să izbucnească în orice clipă o manifestaţie de protest. N-ai fi putut spune că asta era o prostie, fiindcă perspicacitatea miliţiei în asta stătea: să ia în considerare evenimente nu numai improbabile ci şi neverosimile. Păi ce putea fi mai neverosimil decât depresiunea ivită între cheiul Dâmboviţei şi mănăstirea Mihai Vodă de pe deal?
   „Cum de nu se umple?” se minuna cineva uitându-se cu groază la apa care refula fără încetare din râu şi se lăsa înghiţită de pâlnia fără fund din centrul monstruoasei cuve.
   Iată sursa revărsării de apă din adâncul galeriei, îşi zise Bleer amintindu-şi de urmele lăsate de puhoi, pe care le văzuse împreună cu Miruna cu câteva zile în urmă, în subteran.
   „Începe să se facă vârtej!” striga altcineva şi arăta cu degetul, îngrozit, locul acela de jos unde nivelul apei creştea învolburându-se şi unde nimeni nu s-ar fi încumetat să coboare, de teamă că nu s-ar mai fi putut întoarce vreodată înapoi.
   „Cât durează?” întreba cineva aflat într-un loc ceva mai îndepărtat. Confuzia creştea până într-atât că nimeni nu întreba Cât durează, ce? Doar că miliţia nu părea a se lăsa antrenată vreodată în vreo confuzie ci îşi făcea treaba cu precizie şi energie. Durata, la ei, era minimă. Miliţieni încălţaţi cu bocanci coborau din camioane cu mare zor şi păreau că ştie fiecare foarte bine ce loc să ocupe în dispozitiv. Deja apăruseră cordoanele de frânghie care înconjurau depresiunea. Câţiva dintre curioşi nimeriseră în dube fiindcă pur şi simplu nu ştiuseră pe unde să fugă. Oamenii simpli care n-au furat nimic niciodată nu ştiu unde să fugă şi nici pentru ce să fugă, decât doar dacă văd că toată lumea fuge. Era oare Bleer în stare să explice cum de se crease confuzie şi până la urmă panică în rândul copiilor de-o seamă cu el, cu ani în urmă, când cineva pe strada lor strigase că se apropie un batalion de pedeapsă? Nimeni nu ştiuse printre ei ce înseamnă batalion de pedeapsă, dar celor mai mulţi li se păruse că sună rău. Rău de tot. Astfel că se călcaseră în picioare fugind, mulţi căzuseră şi îşi zdreliseră genunchii şi mai ales se lăsase cu plânsete şi cu ţipete. La fel şi acum. Nu că lumea ar fi fost plângăcioasă, dar nu se ştiuse de existenţa în dotarea miliţiei a acelor dube mari, aproape cât nişte camioane, vopsite în gri, arătând ca proaspăt ieşite pe poarta nu se ştie cărei fabrici care lucra pe ascuns pentru forţele de ordine. Prea târziu: fugarii nimereau în dube unul după altul, unii încă mai încercau să se fofileze printre rândurile de miliţieni antrenaţi să nu le scape nimic, şi bineînţeles că nu le ieşea încercarea de fugă. Nimănui nu-i mai ardea să se uite în fundul depresiunii să vadă ce se mai întâmplă cu şuvoiul de apă mâloasă, dacă s-a îngroşat ameninţând să deturneze întregul râu de la cursul său obişnuit, să vadă dacă vârtejul s-a înteţit. Toate rămâneau în urmă fără ca lumea să mai arate curiozitate. Cineva îi smulse lui Bleer aparatul de fotografiat, cu care nu apucase să facă nicio poză, şi prima întrebare care îi veni în minte, însoţindu-i şuvoiul de indignare ce urca din interior, fu: Dar are dreptul? Are dreptul să-mi distrugă aparatul de fotografiat? Şi care avea să fie reacţia şefului de secţie la aflarea veştii. Fluxul indignării sale interioare era una, iar fluxul ştirilor de prim rang care circulau la nivel înalt şi spre vârf de ierarhie era cu totul alta, ocolind lumea ziaristicii, luând-o înaintea ziariştilor sau scăpându-le pur şi simplu prin caracterul lor ocult... Un alt miliţian venea întins spre el şi confruntarea nu mai putea fi evitată. Bleer se uită încă o dată în jur, căutând-o cu privirea pe Miruna.

   Parcă îl şi vedeam pe redactorul-desemnat cum avea să se holbeze la mine indignat: Cetăţene Iacob, dumneavoastră v-aţi pierdut minţile? Cum vă închipuiţi că editura noastră ar putea publica vreodată tâmpeniile dumneavoastră cu miliţia care vine şi îi bagă pe oameni la dubă! Şi asta, pentru ce? Doar fiindcă stau şi cască gura la un fenomen natural? A! că oamenii ar putea ulterior să prezinte realitatea deformat, sau că cineva dintre cei de faţă ar putea să emită unele păreri tendenţioase în cine ştie ce împrejurare? Bunăoară să învinuiască autorităţile că nu iau măsurile cuvenite sau că ascund realitatea? Asta ar fi oricând posibil, dar în niciun caz nu s-ar pune problema să fie arestaţi de către organele de miliţie!... Ştiţi ce, domnule Iacob? Eu vă sugerez să amânăm orice discuţie până ce nu vă veţi hotărî să veniţi cu un text nou în care să încetaţi să mai bateţi câmpii!
   Sigur, l-aş fi înţeles... aveam să-l înţeleg pe Noul-redactor-desemnat dacă avea să se arate pe atât de intransigent pe cât mă aşteptam. Dar pur şi simplu nu puteam renunţa la investigaţiile ziaristului meu. Bleer...

   ...pe care doi miliţieni vânjoşi îl încadrau de o parte şi de alta, imobilizându-i braţele.
   Iar Miruna nu se vedea nicăieri.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu