Urma scapă turma (17/17)*

Şaptesprezece...

Cu toţi băieţii îngrămădiţi în jurul lui, Marcu vorbea şi tot vorbea. Despre ce dracu’ vorbea? Nu-nţelegeai un cuvânt din ce spunea el acolo. Maestrul Nicodim? Ce s-a-ntâmplat cu maestrul Nicodim?... Arestat?...
   — Da, da! Arestat! Ce, te prinde mirarea? Se mai întâmplă...
   Te uitai la mutra lui Marcu şi vedeai că nu poa’ să-şi ascundă satisfacţia...
   Arestat maestrul Nicodim? Cum adică? N-o să mai vină la sală? Adică azi n-o să mai vină deloc la sală? Nici mâine? În niciuna din zilele următoare?... Dar finala?...
   ...Singur la Bucureşti, în aburul locomotivelor, pe peronul Gării de Nord? C-un gol în stomac... Exmatriculat din toate şcolile din România! Condamnat la meseria de chelner!... Răsturnând lăturile restaurantului în hârdăul pentru ferma de porci. Gheaţa, în fiecare dimineaţă împreună cu Petre şi cu Leontin. Bancurile lui tâmpite... până la adânci bătrâneţe. Focul Gheenei...
   Simion Linte se apropie de grupul băieţilor de la geam. Maestrul, arestat? Te uitai la mutrele lor cum îl ascultau pe Marcu, numai ochi şi urechi... toţi ăştia, Petrişor, Salva, Buzatu, Coteţ, Sorin Măgură... Ambrozie, Nelu Moraru, Borş, Papanaş, toţi. Îl ascultau pe Marcu. Vreo umbră de revoltă pe feţele lor? Cotruş? Parcă îi simţeai lipsa lui Leontin. El, c-o scamatorie cu faţa de masă smulsă de sub patru pahare cu picior să descreţească frunţile: Vedeţi-vă de treabă! Nimica nu-i adevărat! Nicodim, uite, dintr-o clipă într-alta tre’ să intre pe uşă.
   Dar probabil că totuşi n-avea să intre. Marcu se-ntorcea spre el c-un rânjet:
   — Ei, Linte, ce zici, mergem împreună la finală? Noi doi?
   Se chiorau toţi la tine ca la o dihanie. Finală cu Marcu? Simion Linte se uită pe geam afară. Nori cenuşii se târau sus peste acoperişul în dinţi de fierăstrău al halei de la Atelierele Centrale. Plopii stăteau zgribuliţi, cu verdele lor proaspăt ca o lumină palidă gata să se stingă... De ce să-l fi arestat? Îţi storceai creierii... fără folos... în timp ce alergai în jurul sălii... Încălzirea. Prima încălzire cu Marcu antrenor...
   — Alergare laterală! striga, şi i se auzea satisfacţia umplându-i vocea. Nu-şi mai încăpea în piele. Cu faţa-nainte! striga. Trei paşi — directă stânga! Trei paşi — directă dreapta! Toată lumea! Inclusiv campionii!... Din doi paşi ajungeai de la un perete la altul, în lung. Puteai să te zdrobeşti de spalier... Maestrul Nicodim?... C-un gol în stomac Simion Linte trecu în fugă pe lângă una din saltele. Umedă, zăcea sub fereastra deschisă... Pe cine să-ntrebi? Uşa era închisă. Doar se zgâlţâia uşor în răstimpuri când pesemne câte ceva se deschidea dincolo de sala cantinei. Dar nu intra nimenea. Vicepreşedintele Tomescu?... O rafală de vânt abătu picături mărunte de ploaie peste pervaz... Unde dispăruse Tomescu luni-dimineaţă de la gară, vesel şi optimist?
   Vocea lui Marcu răsuna în sală. Nu-i mai stătea în cale niciun zăgaz. Jubila.
   — E uşor să fii campion când are cin’ să te ţină-n braţe! Să vedem acuma! Când nu mai are!
   Nimenea n-avea nimica de zis. De la băieţi nu venea decât tăcerea. Antrenamentul continua... Genunchii sus! Toată lumea! Inclusiv campionii!... Poate că totuşi atmosfera se-ncălzea un pic. Dar în următoarele două ore cine putea să deschidă uşa sălii? Maestrul Nicodim? Vicepreşedintele Tomescu?
   — Oricine poa’ să iasă campion, să ne fie clar! Eu nu cred că unii se nasc cu stea în frunte!
   În mijlocul sălii, Marcu supraveghea antrenamentul. Se răsucea necontenit, mereu cu ochii pe băieţi, învârtind pe deget o legătură de chei.
   — Aşa că începând de azi toată lumea se antrenează la fel! Gata cu programele speciale!
   Băieţi frumoşi şi fete frumoase! cum zicea Tomescu. De unde să-i aduci? Să stai cu ochii pe toată liota de elevi? când în clasă dă buzna sora medicală, în halat alb, în braţe cu cutia nichelată cu ace de seringă. Şi după ea diriginta, la fel de vijelioasă. Gata, clasa asediată! Nu mai iese nimenea!... Să se-aleagă oare din toată adunătura aia vreo doi-trei să nu se teamă de-o biată injecţie? Să-i vezi că îşi suflecă zâmbind mâneca stângă, întinzând cu nepăsare braţul gol, numai tendoane şi muşchi... O picătură de sânge sub tamponul de vată muiată în spirt? Ce să mai vorbim atuncea de o arcadă spartă pe ring de o laterală parşivă? când curg şiroaie de sânge... Brută, zicea Lăzărescu? Trebuie că era la mijloc o neînţelegere. Maestrul Nicodim umblase atâţia ani pe la şcoli ca să recruteze băieţi pentru box. Şi nu recrutase nicio brută. Generaţiile trecute de boxeri... cine să-i mai ştie? Cavalereşte s-au înclinat scurt din mijlocul ringului peste corzi, de câte patru ori către cele patru puncte cardinale. Cu prosopul aruncat pe după ceafă, s-au strecurat aplecându-se elastici printre corzi, jos de pe podium, şi duşi au fost. Când să se folosească de forţă? Trei minute trec repede. Te trezeşti în pauză, în colţul roşu — în colţul albastru, pe taburet, cu secundul agitându-se prin preajmă... şi pân’ să te dezmeticeşti, arena a şi rămas goală... Câte meciuri? O sută? Nouă sute de minute. Cinşpe ore de box, şi niciodată să nu-ţi pierzi controlul. Brută? Cinşpe ore pe ring într-o viaţă-ntreagă.
   Intrai gol în sala duşurilor. Aburul se învârtea pe sub tavan, captiv. Pe unde să mai iasă? Cineva închisese ferestruica. Parcă trecuseră ani de zile de când tinerii boxeri de la Metalul obişnuiau să râdă şi să vorbească cu voce tare sub şiroaiele de apă fierbinte. Bătrâni. Îţi venea să le plângi de milă. Se săpuneau conştiincios, fără grabă, în tăcere. Cu cine să stai de vorbă?... — Hei, băieţi!... Treceai printre ei, de la un duş la altul şi îi plesneai uşor cu palma peste spinarea udă. — Stăm cu braţele-n sân? N-avem nimica de zis?... Titus! Petrică! Alex! Gigi!... Aţi adormit cu toţii sub duş? Unde-i maestrul Nicodim? Nu mai vrea nimenea să ştie? Papanaş! Belcu!... Tăceau cu toţii. Se săpuneau mai departe. Abia îi mai vedeai în aburul tot mai des. Jurai că n-a mai rămas nici ţipenie în toată baia. Minute întregi puteai să umbli de unul singur fără să te loveşti de nimica, strigând în dreapta şi-n stânga. Pustiu şi ceaţă. Umed. — Hei! Cotruş! Tu, care-i cunoşti pe toţi. Juma’ din oraş. Toţi ştabii ăia care vin la Mioriţa sâmbătă de sâmbătă. Doar i-ai servit de-atâtea ori în salonul mic. Îl laşi pe Nicodim să-l distrugă nemernicii ăia?...
   Tăcea privind în jos. Ar fi tăcut o veşnicie. Un val de abur îi acoperea faţa. Dispărea tot. Cotruş! Unde eşti? Apa caldă şiroia în gol, peste grătarele de lemn. Pârâiaşe pe pardoseala de mozaic scurgându-se către gura de canal... Cu cine să stai de vorbă? Să te-ntorci acasă? La Bătrânu’ Linte? Vocea sângelui? Bate-n lemn! Clarvăzătorul! Care a ştiut încă din prima zi a războiului cum şi când avea să vină ultima. Sfârşitul lui Hitler şi sfârşitul lui Antonescu. C-un mic efort... mintal şi cu câteva păhărele de ţuică era în stare să-ţi povestească şi cum avea să treacă şi ultima zi a lumii. Ceva infernal! Căcănărie! Mizeria lumii adunată într-un suflet mare de încărcător de cisterne... Cine să te-asculte? Claudia? Tudor? Să te soarbă din priviri cu ochii lui mari şi naivi, acuma c-ai ajuns aşa de departe pe drumul glorios al boxului. Să-i spui: Vrei să afli ce-nseamnă să fii campion al ţării? Întâi şi-ntâi tre’ să ştii exact ce vrei, puştiule. N-are importanţă cu cine te antrenezi. Nicodim? Marcu? Totuna! Dacă ţii s-ajungi campion al ţării, tre’ să te doară-n cur că pe unu’ l-au arestat şi l-au pus în loc pe altu’! Înţelegi? Asta-nseamnă să fii campion! Croială specială! Po’ să fii şi chelner, ascultă-mă pe mine! Nu te-mpiedică absolut nimica! Ai scos uniforma şi-ai atârnat-o-n cui. Alt om! Ţi-ai pus mănuşile şi gata, te-ai urcat pe ring! Aplauze şi ovaţii!...
   Dar Aura?... Fete frumoase şi băieţi frumoşi! Cine zice asta? Sigur, de ce nu!... Se strâmba a îndoială şi a compătimire... Simion Linte se răsuci pe scaun spre ea. În picioare lângă pat, Aura începea să se dezbrace.
   — Vrei să m-asculţi, Simion?
   Fusta îi şi căzuse la picioare. Îşi descheia copcile de la jartiere eliberându-şi ciorapii. Putea s-o facă şi legată la ochi. De mii de ori îşi descheiase copcile alea pân’ acuma; dar era totuşi atentă la ce făcea acolo. — Cum vrei să-l scoţi pe Nicodim al tău de la beci? Îţi dai seama? Cine o să te-asculte?... Piciorul ridicat pe marginea patului, genunchiul îndoit, ciorapul se rula vaporos, parcă de la sine, pe picior în jos... dinspre coapsă către gleznă... — Dacă l-au ridicat înseamnă c-au avut motive. Simion, tu nu eşti obişnuit cu lucrurile astea, doar ştii şi tu. Nu-i ca la voi în box. Ei au alte reguli... Venea la rând celălalt picior, ridicat şi el şi aşezat pe marginea patului. Genunchiul îndoit, coapsa catifelată, muşchiul atârnând elastic. Descheiat, portjartierul se desprindea brusc descolăcindu-se de după şolduri elastic ca o praştie. Îşi scotea bluza... Gesturi de fiecare zi. Marafeturi se îngrămădeau pe pat şi de-acolo treceau pe scaun într-o oarecare ordine. Era goală. Se strecura în aşternut cu o agilitate de pisică şi îl aştepta acolo sub plapumă.
   — Hai, vino! Mai ai destul pân’ la finală. N-am să te obosesc prea tare!
   Învingător! Ce uşor e să fii învingător! În vârful piramidei! Deasupra! Vrei s-auzi şoapte înflăcărate? Lasă-ţi urechea să le-asculte! Nu trebuie să-ţi pese de nimica! Singur în vârful piramidei! Toate or să se rezolve de la sine. Pe câţi în lumea asta îi cheamă sub plapumă o femeie fierbinte? Doar să te tragi lângă ea. Goală. Nicio stavilă! Doar să te tragi lângă ea şi să te salţi, cât? O nimica toată. Suplă, subţire ca trestia... Niciodată pe ringul de box. Mereu între magazinul de articole sportive şi pat, o viaţă-ntreagă. Cine mai are nevoie de zile însorite? Poa’ să se-ntindă norii, cenuşii, de la o zare la alta, zile-n şir. Soarele, aicea-n casă. Fierbinte. Primitor. Fără niciun efort să pătrunzi în miez. Şi după aia să te ţii! Pas cu pas, către victorie! Fără nicio grabă... chiar dacă arde! Să nu te oboseşti prea tare? Cine se ţine de-o parte? Doar laşii. Dacă nu eşti laş, n-are importanţă. Cum să răzbeşti fără nicio oboseală? Se-apropia o zi mare. Uite, era tot mai aproape. Singur, stăpânind situaţia. O lume de nimicuri se-ndepărta... destrămându-se ca un val de ceaţă. În soare. Tot mai fierbinte. Cine să-şi fi închipuit una ca asta? Şapteşpe ani. Încă un an şi începea o viaţă nouă. Senior! Şi de la capăt, fără sfârşit!... Hai, vino! Hai!... Oricine ar fi zis la fel. Georgeta, şi ea... Toate, grăbite să te vadă c-ajungi mai iute la victorie. Mai iute! Aura, şi ea, uite! fremătând toată. Trup şi suflet. Alergând în noapte... cu răsuflarea tăiată. Încă un pic! Încă şi încă...
   Simion Linte aruncă de pe el într-o parte colţul plăpumii. Singur în odaie. O rază de soare, firavă intra pe deasupra pânzei de la geam.
   Ce avea s-aducă ziua de azi? Maestrul Nicodim? Întoarcerea lui? Pe cer, deasupra acoperişului norii se frământau necontenit... raza de soare se stingea încet... Un petic de cer senin? Te pomeneşti! Soarele se-aprindea iarăşi, parcă mai tare... Stăruia lumina afară în curte. Oare câte zile putea să mai aştepte caisul pân’ să dea în floare?...
   Aura lăsase pe masă o cană cu lapte cald. Dar cui îi ardea de lapte? Campion înainte de orice. Cât oare trecuse de la ultimul antrenament? Câte luni?... Pe stradă se auzea trecând în goană o maşină de-a pompierilor ţinând-o într-un dangăt de clopot. Incendiu pe undeva, iarăşi. Duşmanii poporului... Oare box mai făcea cineva pe lumea asta? Unde? În ce sală?
   Sâmbătă şi duminică?...
   Simion Linte ieşi din curte trântind poarta. Strada Gorunilor, numărul 7... Trecea maşina poştei şi încet ocolea pe după transformator cotind-o la stânga. Carcasă de fier, transformatorul. Albastru. Înăuntru ceva bâzâia fără-ncetare. Pe bordură se aşezase un puşti c-un ghiozdan în spinare. Îşi scosese un pantof şi scutura din el o pietricică. Îl cântăreai fără să vrei c-un ochi de expert. Oare o să se-aşeze vreodată vreun pic de carne pe ţurloaiele alea subţiri ca nişte beţe?...
   Departe de presele de la Atelierele Centrale. Un cartier liniştit. Sirenele sunaseră de mult, în zori, şi avea să treacă încă mult până să sune iarăşi pentru pauza de masă. Linişte în tot oraşul. Ce incendiu? Niciun incendiu! Pompierii făceau exerciţii... Simion Linte intră pe strada Republicii. Să mergi şi să tot mergi... Dar nu mai era timp. Un camion cu prelată staţiona în faţa magazinului de încălţăminte... colţ cu strada Nicolae Bălcescu. Tras pe trotuar. Un curcan încruntat stătea de pază la oblonul dindărăt. Iarăşi soarele se ascunse în nori şi o umbră de primăvară se întinse pe toată partea aia a străzii... Restaurantul Mioriţa... Treceai grăbit pe la piciorul zidurilor groase de piatră. A cui tură să fie oare? Vinţescu sau Poenaru? Cui să-i mai pese? O clădire străină şi rece... Scara de marmură ocupând peste jumătate din lăţimea trotuarului şi aşa destul de larg în locul ăla... Gangul, pustiu. Doar vuietul slab şi îndepărtat al ventilatorului A.E.G. deasupra geamului bucătăriei, ventilând de zor. Aburi de ciorbă şi de tocană... Un cerşetor rezemat cu spatele de stâlpul de la intrarea în gang cotrobăia cu mâna până la cot într-o taşcă soioasă. Băgat tot în rahat. Toate mirosurile alea de la bucătărie treceau mult pe deasupra capului său... se pierdeau printre crengi de arin... Gata, mai departe... Uite şi casa. Strada Republicii 82. REDACŢIA ZIARULUI LUMINA. ORGAN AL COMITETULUI JUDEŢEAN DE PARTID. Auriu pe roşu, stil conac boieresc, cu etaj... cam la fel ca şi Inspectoratul Şcolar. O curticică în faţă, cu viţă de vie, ca să vezi! Mâine-poimâine să se coacă strugurii şi s-atârne ciorchinii de pe boltă peste frumuseţea aia de alee pavată cu mozaic... pătrăţele mici... Veneau ştirile-n zbor!
   Foială de reporteri, puteai să-ţi închipui. Aiurea! Nici pomeneală de-aşa ceva. Redacţia ziarului, am înţeles eu bine?
   Puteai să te binoclezi cât vroiai la toate uşile alea din hol. Nicio plăcuţă nicăieri. Redacţia sport? Cineva tuşi îndărătul unei uşi, c-un hârâit afurisit de flegmă în gâtlej. Asta da, tuse. Ia să vedem. Ion Stere? Boc-boc-boc — un tip cobora de la etaj, val-vârtej pe scara de lemn, şuierând. Toţi ăştia ghiceau dintr-o privire că eşti străin şi că nu ştii la ce uşă să baţi...
   Stere, ai zis? Vino cu mine... Pe loc se-ntorcea şi urca înapoi scara în mare viteză.
   — Uite, ăsta-i biroul. Întredeschidea o uşă şi striga înăuntru: Stere! ai oaspeţi!
   Toate duşumelele scârţâiau aicea. Simion Linte înaintă pe parchet către un pişpirică bătrâior care îi ieşea în întâmpinare ocolind biroul.
   Gata, l-a şi recunoscut. Puteai să-ţi dai seama într-o clipă după ochii lui. Linte! Marele boxer!
   — Zi-i, băiete! Cu ce po’ să-ţi fiu de folos? Finala, da? Asta te roade? Nu-ţi face griji! Ştie bătrânu’ ce să zică la gazetă! Reclamă? Oho! şi încă cum!... Ia loc, băiete. Ia loc şi povesteşte...
   Se-ntorcea la scaunul lui şi se lăsa pe spate rezemându-se de spetează...
   Te-am văzut de la primul meci. Po’ să zici c-a fost un noroc. La mine mă refer. Pentru tine a fost floare la ureche. Opt şi nouă octombrie anul trecut! Crezi c-am uitat? Sima şi Cojocaru! Bum-bum! la podea cu ei! Bătrânul Stere era în sală şi-n seara aia! N-am făcut tam-tam la gazetă fiindcă, ascultă-mă pe mine, unii din ăştia nu ştiu de glumă. N-au simţul umorului! Dac-o să stai de vorbă cu Săndulescu să zicem... Ăsta nu ştie decât de bătălia recoltei! Box? Întreabă-l ce-i aia şi o să rămâi cu gura căscată! N-a auzit în viaţa lui! Cum să nu-i plângi de milă!... Stere se apleca brusc în faţă şi se rezema cu coatele de masă. Îmi pare bine c-ai venit, băiete! Zi-i! Ai ceva să-mi spui?
   — Da. L-au arestat pe maestrul Nicodim.
   — Pe Nicodim!...
   Ion Stere făcea ochii cât cepele. Nu se poate! Cum? Mai zi o dată! Poate n-am înţeles eu bine! L-au arestat pe Nicodim, antrenorul de box?... Se dumirea pe loc şi aproape să izbucnească în râs: — A! tre’ să fie o neînţelegere! O confuzie! Să-l aresteze pe Nicodim? Tocmai pe el? Păi ăştia habar n-au cine-i Nicodim! Boxing Club! Fac pariu că tu nu ştii ce-i aia Boxing Club! Nimeni nu mai ştie. S-a uitat! Nicodim a fost printre primii care au boxat la Boxing Club, acu douăşcinci de ani! Îţi dai seama ce-nseamnă asta? Primul campionat al ţării! Nicodim a boxat în primul campionat! Ce-şi închipuie ei!... Era foc şi pară redactorul Stere. Întindea mâna după telefon şi înşfăca receptorul... Când l-au arestat? Bine-ai făcut, Linte, c-ai venit la mine!... Vijelios forma un număr. Ameninţător... Ne lămurim numaidecât! Ştii cumva ce motiv au avut? N-are nicio importanţă! Un gazetar cunoaşte tot regimentul! Alo! Maricica! Stere la telefon. Ia zi, iubito, tov colonel e pe-acolo? Dă-mi-l un pic, drăguţo!... Redactorul îşi fixa privirea în gol şi, c-un zâmbet de plăcere, îl şi vedea pe colonel hăt-departe, cine ştie unde. Doi camarazi buni, asta erau. Făcuseră împreună războiul. Ia uite la ei. Amintiri peste amintiri minute în şir. Hohote de râs. Veselie. Îţi holbai ochii prin odaie... înaltă, să nu-i atingi tavanul nici cu prăjina... portretul lui Stalin, ca peste tot, şi alături portretul lui Gheorghiu-Dej... Şi ăştia doi nu mai isprăveau o dată. O viaţă-ntreagă de povestit. Şi unde era maestrul Nicodim în vremea asta? Uitaseră de el? Toată lumea uitase de el? Ba nu. I-auzi! Stere tocmai pomenea de el. Antrenorul de box de la Metalul, zicea. Nicodim. Ştii ceva de el?... Redactorul îşi cobora un pic ochii către masă... mişca un pic din loc carnetul de lângă telefon... potrivea stiloul. Şi în tot timpul ăsta dădea din cap... Aha... da, da... Înţeleg... O isprăviseră de mult cu amintirile. Nu mai aveau niciun motiv să se veselească... Da, da... Aha... Da, sigur... Înţeleg... Şi unde era în tot timpul ăsta maestrul Nicodim? Cine putea să ştie?... Lumina va să zică... Organ al Comitetului Judeţean de Partid.
   Stere puse receptorul în furcă. Se ridică şi stătu cu faţa la fereastră.
   — Îmi pare rău, Linte. Deocamdată nu se poate face nimica... Mai încercăm peste vreo săptămână-două...
   O săptămână-două? Sfinte Cristoase! Cum adică? Maestrul Nicodim să zacă până atuncea undeva prin cine ştie ce beci! La vârsta lui!... Boxing Club? Primul campionat al ţării, acum douăşcinci de ani?...
   Sacul de nisip... piele groasă... masiv şi duşmănos, negru ca un bivol pendulând greoi către tine. Tactică? Zero! Forţă brută, într-adevăr, cum zicea Lăzărescu. Toate scaunele astea de stejar masiv, cu spătar înalt... jilţuri... Tapiţerie prinsă în şiruri de ţinte strălucitoare. Îţi venea să le sfărâmi de masă... cu mână de campion. Bicepşi şi pectorali... deltoizi încordându-se. Oho!
   — Nu-ţi pierde cumpătul, campionule. O să facem ceva până la urmă pentru antrenorul tău. Găsim noi o soluţie. Du-te liniştit la finală. O să fiu şi eu cu voi pe-acolo pe undeva... în sală, poţi să contezi pe mine... un suporter în plus, cu gura mare! Eşti tânăr, nici nu ştii cât contează. Eşti tânăr. Ai tot viitorul în faţă. Ascultă la mine, campionule, sfatul unui bătrân gazetar. Viaţa e frumoasă. Şi încă şi mai frumoasă când eşti campion. Nu-ţi bate prea mult capu’ cu alţii. Fiecare se descurcă cum poate. Voi tinerii sunteţi viitorul. Bătrânii... Oldboys. I-ai văzut şi tu pe teren. Greu de tot! Te distrează să-i vezi. Dar mai bine nu le cere decât ce poa’ să dea. Adică sfaturi!... Asta e, campionule. S-o descurca şi antrenorul tău... c-un pic de noroc.
   ...Ce-ai vrea să fac? întreba Stere. Să scriu un articol despre el? Adică nu pricep ce-a fost în mintea ta când ai venit la mine! Poate n-ai mai pus mâna pe niciun ziar de prin patruşşase! Gazetărie? Noroc că nu ne aude nimenea! Cel puţin aşa sper! Şi dacă altă dată îţi mai vine vreo idee ca asta, să-ţi dau un sfat: uită-te bine-n jur când intri la mine în birou. Şi nu numai când intri. Uită-te tot drumul, în dreapta şi-n stânga. Colonelul Stroescu? Nu conta prea mult pe el. Noroc că se dă în vânt după fotbal. Ăsta-i tot secretul. Da’ dacă mâine Metalul cade în C, lasă-te de meserie, bătrâne! Du-te în spatele porţii şi cârpeşte plasa cu ce-oi putea!... Asta e, campionule. Vino de la Bucureşti cu medalia de aur şi o să ţi se deschidă toate porţile. Da’ ca să scoţi pe cineva de după gratii, ascultă la mine... îţi trebuie iarba fiarelor! Şi eu n-am timp să umblu pe coclauri s-o caut...
   Chiar aşa. Gazetărie? Bătrânu’ avea dreptate. La ce bun să-ţi mai toceşti coatele pe băncile şcolii? Iarba fiarelor... Noi la braţ cu Tinereţea... Vom străbate munţi şi văi... Cojan-Chioru cu ceafa lui jegoasă... Nelu Apostol, campionul alergătorilor la o sută de metri...
   Simion Linte ieşi în stradă.
   Încă o poartă închisă în urmă. Tot viitorul înainte. Vasăzică aşa... Comitetul Judeţean de Partid. Lumina. Strada Republicii 82... Dispăruseră tablourile istorice din holul şcolii. Ultima noapte a lui Mihai Viteazu... Lumină argintie strecurându-se printre nori negri... Începea să plouă. Stropi grei cădeau peste trotuarele prăfuite. Dispăruse cerşetorul de la intrarea în gangul restaurantului Mioriţa. O bucătăreasă în halat alb se ivi pentru o clipă şi se făcu nevăzută undeva în fundul curţii. Să fi fost Rafira? Sau poate Cati? Doi clienţi urcau cu pas hotărât scara monumentală de la intrare. Se auzi trântindu-se uşa grea de fier... Colonelul Stroescu?... Suna telefonul de te scula din morţi... dar nimenea nu se grăbea să răspundă... Încet, cu dalta şi cu ciocanul, undeva în cimitirul de pe strada Traian Demetrescu, Fane săpa în marmură... Aici odihneşte... O zi numai bună să-ţi aminteşti de ea.
   Ploaie călduţă de primăvară...

   Hei, Simion Linte!... Alb de făină din cap până-n picioare, străveziu, brutarul Iordan îl privea de sus cu ochi trişti. Cocoţat pe grinda prăbuşită, îi făcea semn cu mâna obosită, ca şi cum l-ar fi privit de undeva din depărtări... Mi-aduc aminte, băiatule, cum săreaţi de la parter. Nu mai era niciun perete acolo. Zburaţi prin aer ca nişte spiriduşi şi nimereaţi direct pe duşumeaua aplecată de la subsol. Poate nici n-ai să mă crezi, dar mi se strângea inima de frică pentru voi. Înfierbântaţi cum eraţi, voi, toată puştimea, fac pariu că nici n-aţi văzut piroanele. Aşa-i că nu le vedeaţi? Dar ele erau acolo, chiar la picioarele voastre. Ieşiseră la iveală când duşumeaua se prăbuşise de la explozie şi stăteau cu vârfurile ascuţite în sus. Un pic mai tare să vă fi luat avânt când săreaţi, şi drept prin picioare vă treceau piroanele alea! Cine să-ţi fi spus ţie, acasă, să te ţii departe de brutăria mea dărâmată? Ştiu că n-avea cine. Dar eu stăteam cu sufletul la gură. Şi nu era vorba doar de piroane. Pereţii abia se mai ţineau. Oricând putea să se prăbuşească un perete peste tine în timp ce te zbenguiai printre dărâmături... Ştii ce-i nostim? Pe mine nu mă mai doare nimica. Eu am scăpat de grija vreunei boli... Bătrânul brutar râdea blajin şi, cu greutate, se dădea jos de pe grinda aplecată. Cu băgare de seamă, bătrâneşte, cobora încet printre dărâmături în jos. Ultimele rămăşiţe de făină i se scuturau de pe şorţul îmbâcsit. Pulbere albă... Nici nu mai ştiu dacă pâinile au apucat să se coacă. Măcar aşa, cât de cât. Da’ ce importanţă mai are? Au venit alte vremuri. Şi altele şi mai grele te-aşteaptă pe tine, băiatule. Mă bucur că ţi-a venit ideea să faci box. Poate că te-ajută să rezişti, cine ştie... Dar alţii au rămas fără nicio apărare. Cei mai mulţi. Ai văzut şi tu ce-a păţit antrenorul tău — Nicodim parcă-i spune, da? Ştii, aicea toată lumea se cunoaşte. Aşa că să nu te mire. Ce poa’ să facă un prăpădit de gazetar ca Stere? Ehei, băiatule, gazetele nu mai sunt ca pe vremuri. Nimica nu mai e ca pe vremuri. Po’ să baţi la uşă, şi baţi degeaba, băiatule, ascultă-mă pe mine.
   Miroase a gaz pe coridorul întunecos, simţi, Simion Linte? Abia dacă te lasă să-ţi arunci o privire pe vizetă înăuntru. Şi ce vezi? Sfinte Sisoe! maestrul Nicodim? Dar ce-i asta? Haine vărgate? Chiar dumneavoastră sunteţi, maestre? îţi venea să-l întrebi. Da’ ce-i cu faţa dumneavoastră? V-au stâlcit? Chiar aşa, amândoi pomeţii? Ăştia n-au nicio regulă aicea? N-au auzit în viaţa lor de Boxing Club? Primul campionat al ţării? Absolut nimica? Toate antrenamentele din ultimii ani? Lunea, miercurea şi vinerea... Nimenea n-a auzit de carneţelele dumneavoastră? Nimenea n-a văzut fişele personale? — fiecare boxer cu fişa lui... Nimenea n-a văzut cât suflet aţi pus? Nimenea n-a aflat că umblaţi din şcoală-n şcoală după băieţi talentaţi? Nimenea n-a auzit ce credeţi despre box, maestre? Pugilatul... încă din Antichitate...
   Gardianul trântea uşiţa de la vizetă. Zăvor zăngănind, cu ecou până sus în strada Partizanilor.
   Dar la uşa ailaltă? Simion Linte se uita înăuntru cu groază să nu recunoască pe cineva. Ba da! Ia uite, era Cosmescu, profesor la clasa paralelă. Preda şi el istoria, la fel ca şi Lăzărescu... Dom’ profesor! îţi venea să-l strigi. Şi dumneavoastră? Nu mă cunoaşteţi, da’ eu v-am tot văzut pe hol, în recreaţie, în zilele cu ploaie, când nu ne lăsau să ieşim afară în curte. Ce v-au făcut ăştia aicea, dom’ profesor? Pomeţii stâlciţi, ca şi maestrul Nicodim?... Sfinte Sisoe! numai figuri cunoscute... Simion Linte privea pe vizetă... Tipul de la club, pensionar în haine vărgate — şedea pe marginea patului, cu coatele rezemate de genunchi. Da’ unde era tabla de şah şi fumul gros de mahorcă de la club? Nimica, nicio tablă de şah, doar o rază de soare căzând de sus, intrată pe fereastra de sub tavan.
   Cantină, zicea bătrânu’ Linte că vrea? Să-i îndestuleze pe toţi? Asta nu era cantină. Aicea toţi treceau târşindu-şi picioarele pe dinaintea cazanului cu terci, c-o strachină de tinichea în mână, pe ei cu haine vărgate şi c-o bonetă vărgată pe creştetul capului. Se aşezau rând pe rând la masă, fără o vorbă. Sfinte Sisoe! Erau sute, acolo. Mii. Se aşezau în tăcere rând pe rând, înghesuiţi pe bănci lungi de-un kilometru, înşirate de la cazan pân’ la ferestrele pe unde intra în silă lumina cenuşie a zilei...
   Ia uite, doctorul Miclea! Nu mai avea geantă, nu mai avea stetoscop, nu mai avea nimica. Doar haine vărgate. Pascu, dirigintele Claudiei! Cum, chiar toată şcoala era aicea? Lăzărescu? Sfinte Sisoe! Dom’ profesor, cine v-a turnat? Care din aşii clasei, spuneţi drept! Nanu? Drăghici? Rucăreanu?... Acuma po’ să vă spun — mă iertaţi, dom’ profesor? Mă iertaţi? N-am vrut, zău că n-am vrut! Ştiu, acuma vă cred că n-aţi aplaudat când au scos toate tablourile alea istorice... O fâşie de nor negru se-ntindea peste lună. Semn rău. Niciodată să nu te-ncrezi în jurăminte! Îmi pare rău, dom’ profesor, mai mult ce po’ să vă spun!...
   Chiar şi Damian? Da? Chiar şi el? Ia uite! V-au luat cronometrul, dom’ profesor? De ce? N-aţi vrut să scoateţi campion pe cine trebuia? La ce secundă s-a oprit cronometrul, dom’ profesor? Defect. Aţi dat cu el de pământ şi l-aţi sfărâmat cu călcâiul?... Şi uite-aşa, a trecut vara. O mie nouă sute cinzeci... Exact la mijlocul secolului douăzeci.
   Mâncaţi-vă terciul vostru împuţit, puşcăriaşilor. Mai-marele-peste-chelneri v-a trântit în strachină o lingură mare, în scârbă, în timp ce treceaţi unul câte unul — o singură lingură de terci, trântită ca o baligă. Şi nici de asta nu-ndrăzniţi să v-atingeţi? Ce aşteptaţi? Semnalul? Care semnal? Masa de lemn plesnită c-o jordie de o scârbă de gardian? Şi-abia atuncea să vă porniţi să hăpăiţi, sărmanii de voi... Sute. Mii... Aplecaţi peste mese, ia uite, şezând pe băncile alea lungi de-un kilometru, înşirate pân’ la ferestrele pe unde intră în silă lumina cenuşie de-afară...

   Dar uite cum se schimbă sorţii peste noapte... Poţi să zici că zarurile au căzut bine pentru Marcu? Cine se aştepta la ditamai vizita în toiul antrenamentului? Uşa dată de perete... şi în uşă... Sfinte Sisoe! trebuia să fi lucrat la restaurantul Mioriţa ca să ştii cum zbârnâiau toate când venea el în salon. Lustru în cea mai mare viteză. Pahare şi farfurii. Tacâmuri. Zburau toate. Aţă! Toţi chelnerii mobilizaţi la locul de muncă. Smirnă! Pentru onor, prezentaţi... arm’!
   În uşă stătea tovarăşul Drăgoi. Viermuială îndărătul lui. Oho! Mai erau şi alţii pe-acolo. Marele Stat-Major în păr. Ia uite, intrau în sală. Doi paşi. Trei. Nu mai mult. Se opreau lângă uşă şi ce vedeau în jur? Nimica nu vedeau. Deocamdată. Aveau de încheiat o discuţie începută în hol. Dar Marcu? Mamă doamne! Trei secunde, e mult. Prompt, era lângă ei. Te uitai să vezi — vreo mutră cunoscută? Directorul şcolii? Inspectorul Groşescu? Poate Badea? Nici urmă. Alt stat-major. Numai mutre necunoscute... În sfârşit, uite că încheiaseră discuţia începută înainte. Unde intraseră? Drăgoi şi Statul lui Major... Aha! într-o sală. Vasăzică asta era. Niciodată n-auzeai ce tot spun ei acolo. Nu vedeau pe nimenea-n sală. Doar sala. Ce trebuia făcut? Dând din mâini se sfătuiau între ei arătând către toate colţurile sălii. Ordine. Musai să se pună ici trei rânduri de varză, ici trei rânduri de sfeclă, colo trei rânduri de castraveţi. Iar colo sus, sub tavan n-ar strica să se suie careva şi să bată nucile. Da, da. Aprobare totală. Unanimitate. În sfârşit se dezmorţeau. Păşeau încet către mijlocul sălii. Dar era clar că Drăgoi avea probleme mult mai importante decât să ştie unde, exact, e mijlocul sălii. Antrenamentul încetase de mult. Băieţii se dăduseră la o parte. El tot nu-i vedea. Castraveţii ăia trebuiau puşi mai des. La fel şi sfecla... Pentru Marcu ce fel de zi era asta? Să fi fost o zi cu ghinion?... Puteai să te uiţi peste tot mult şi bine — maestrul Nicodim nu era de găsit nicăieri. Nici vicepreşedintele Tomescu. Numai mutre necunoscute în jurul lui Drăgoi... Ce-i asta? Un uşor fior în dreptul plexului? O mică strângere de inimă?... Ce făceai acolo, dormeai?... Să-şi aducă oare aminte? O zi, de mult, în negura timpului, în salonul mare de la Mioriţa...
   — Linte!
   Marcu îl chema, disperat, chiar acolo, în mijlocul cercului, în plin Stat-Major. Mamă doamne! Atâtea priviri concentrate de granguri se încrucişau acolo în centru că era în locul ăla de-a dreptul cald. Creştea temperatura. Zăpuşeală... La doi paşi de el, ia uite, îşi ţinea mâinile la spate.
   Marcu se gudura tot. Antrenament? Oho! Aicea era cu totul altceva.
   — Linte! uite, tovarăşu’ prim a ţinut să te cunoască personal!
   Te uitai la el. Drăgoi vasăzică. Prim-secretar. Să-şi aducă oare aminte că v-aţi cunoscut la restaurant? Umil. Ajutor de ospătar. Nu, nici pomeneală. Alt prim-secretar. Alt Linte. Altă întâlnire. Alte împrejurări. Încă îşi mai ţinea mâinile la spate. Avea oare să-ntindă mâna? Uite că da. Cu mănuşa de box în mână trebuia să-i întinzi încheietura să ţi-o scuture. Strânsoare caldă şi fermă.
   Pe uşă nu mai intra nimenea. Un tip în manta de piele stătea acolo nemişcat. Nicodim? Tomescu? Absenţi. Pentru câţi ani?
   — Uite, Linte... Vorbea Drăgoi în persoană. Fiecare vorbă, bine cântărită. Aşezată. Grea. Puteai să nu-l asculţi?... Să ţi-l prezint pe noul preşedinte de la voi de la asociaţie. Tovarăşu’ Dulgheru. De ieri îl înlocuieşte pe tovarăşu’ Rădoi... Trebuia să le-ntinzi la toţi încheietura... Dumnealui e tovarăşu’ Berbenco. L-am numit vicepreşedinte în locul lui Tomescu. Tovarăşu’ Berbenco o să se ocupe de box, printre altele... Aşa că vezi, Linte, pune-te bine cu el. O să-ţi fie ca un tată... Trup şi suflet, râdeau toţi, bine dispuşi... Drăgoi continua prezentările... Tovarăşu’ Dragnea de la Sport. Încă un tată! După cum vezi!... Cu tragere de inimă râdeau din nou. Tot Statul-Major... Dumnealui e tovarăşu’ Turcitu, secretaru’ cu problemele cultural-ideologice de la judeţeană. Po’ să zici că boxu’ nu-i problemă culturală?... Cuviincios slobozeau hohotele de râs. Măsurate. Niciunul în plus. Se făcea linişte exact atuncea când primul-secretar vroia să reia vorba.
   — Ei, şi cu asta, gata, Linte. Cunoşti destui. După ce te-ntorci cu medalia de aur îţi mai prezint încă vreo câţiva... Bieţii de ei, cu sau fără chef trebuiau să râdă mereu...
   — Am auzit că ai avut o comportare frumoasă în campionat pân’ acuma. Sper să nu ne faci de râs taman la sfârşit.
   Ce făcea Marcu între ei doi era sacrificiu curat. Dăruire. Sufletul şi-l punea la bătaie. Primea cuvinte. Mai mult decât cuvinte. Primea gânduri, le aspira, le amplifica şi le transmitea mai departe. Punea de la el unde simţea vreo lipsă.
   — Mergem la sigur, tovarăşe prim! Linte e hotărât să facă totul pentru victorie!
   C-o vorbă domoală, plină de miez intra în vorbă noul preşedinte Dulgheru. Asociaţia sportivă Metalul. Funcţie de răspundere. Oho!
   — C-un campion republican în judeţ altfel se pune problema fondurilor. Avem multe de făcut...
   Da. Drăgoi era de acord. Bine gândit. Preşedintele Dulgheru păşea cu dreptul în noua sa funcţie. Promitea. Un campion al ţării putea s-aducă în judeţ fonduri cu grămada. C.C.F.S. Medalia de aur şi încă mult aur pe deasupra. Chiar. Câte nu erau de făcut! De astupat găurile de pe stradă în vederea crosului de Întâi Mai, peste numai câteva zile. Parcuri sportive şi stadioane. Arene pentru box şi lupte greco-romane. O casă a pionierilor pentru primele detaşamente de pionieri de anul trecut. Noi bazine de înot... Povară grea pe umerii unui viitor campion junior. Şapteşpe ani.
   — Ai ceva de zis, Linte?
   Chiar aşa. Ce să spui când toată lumea aşteaptă şi tace? Băieţii, ia uite-i, în păr. Toţi cu ochii pe tine. Colegii de box. Atâtea gale împreună şi atâtea altele înainte. Petrişor, Salva, Nelu Moraru, Petrică Vencov, Ambrozie, Tibor, Gigi Ionescu, Sorin Măgură, Alex Stroe, Borş, Papanaş... Tot viitorul în faţă. Poate că şi doctorul Colţea era pe-aicea pe undeva. Cotruş, Negulescu... toţi seniorii. Ei n-aveau viitorul în faţă? Dar maestrul Nicodim? Dar vicepreşedintele Tomescu?... Doar Stere nu era de faţă. Ziaristul. Bătrânul ziarist hârşit prin viaţă. Rubrica sport de la ziarul Lumina. El nu se ducea decât pe stadioane. La galele de box. Urale. Îi creştea inima-n piept. Iute scotea carneţelul şi nota. Victorie. Creionul îi alerga pe hârtie. Aplauze prelungite. O atmosferă de puternic entuziasm. Băieţii noştri s-au bătut ca leii.
   Nu se gândea nimenea să-i ia carneţelul din mână şi să i-l îndese pe gât.
   — Aş vrea să ştiu unde-i maestrul Nicodim.
   Sfinte Cristoase. Bombă. Marcu vedea clar fitilul aprins. Putea să jure. Flacăra alergând de-a lungul fitilului c-un sfârâit de artificii. Ochii îi alergau înnebuniţi de la unul la altul.
   — Uite ce e, Linte...
   Vocea lui Drăgoi coborâse ameninţător. Bas în toată legea. Se stinseseră până şi murmurele. Era de mirare că mai arde lumina. Din tot Statul-Major vorbea unul singur.
   — Eu când te-am întrebat dacă ai ceva de zis m-am gândit la box. Nu te-am poftit să baţi câmpii. Trebuia să spui de la-nceput că n-ai de gând să te ţii de treabă. Trimiteam pe altu-n locu’ tău. Ce, crezi că tu eşti singurul bun? Avem destui ca tine.
   — Aş vrea să-mi spuneţi de ce l-aţi dat jos pe vicepreşedintele Tomescu.
   Gata, nimenea nu mai putea să facă nimic. Fitilul. Flacăra nu mai avea decât vreo doi-trei centimetri până la pulbere.
   — Linte, uite ce e... Eu nu cred că tre’ să-ţi dau ţie socoteală de ce l-am schimbat pe Tomescu. Problema a fost discutată unde trebuie. Tu, dacă eşti băiat deştept, ajungi campion republican. Dacă nu, îmi pui mie-ntrebări. Înţelegi ce vreau să spun? Şi s-ar putea să mă superi, e bine să ştii treaba asta. Îmi vine şi mie chefu’ să pun întrebări. Şi pun întrebări grele. Şi p-asta e bine s-o ştii. Vrei să-ţi dau un exemplu? Uite, s-ar putea să mă intereseze de ce nu mai eşti tu elev. Ştii, mi s-a adus la cunoştinţă. Mai de mult. Cică la Metalul ar fi unul care cam întrece măsura cu boxul. Adică îi cam place să facă box şi-n afara ringului. Bunăoară la şcoală. Eu, Linte, ştii ce-am făcut? Am închis ochii. Mi-am zis: Băiatu’ ăsta o fi poate cam impulsiv de felu’ lui. Da’ e păcat să-l oprim din drum. Fiindcă poa’ să fie un tânăr talentat. Cu timpul o să se-ndrepte el. Aşa mi-am zis. S-ar putea să fi greşit...
   Noul vicepreşedinte Berbenco era hotărât să păşească şi el tot cu dreptul, pe urmele lui Dulgheru. Avea o ocazie mare. Se repezi să n-o scape.
   — N-aţi greşit, tovarăşe prim! Linte n-o să ne-nşele aşteptarea! O să vedeţi c-o să ne-aducă de la Bucureşti medalia de aur!
   — Ăsta ar fi cel mai bun lucru din partea lui. Drăgoi se întoarse cu bunăvoinţă către Simion Linte: — Noi, Linte, ştim cu toţii că eşti un element capabil. Ai auzit şi tu ce-a zis tovarăşu’ Dulgheru. Un titlu republican la noi în judeţ ar însemna fonduri în plus. Fonduri serioase. Am putea să dezvoltăm baza sportivă. S-avem mai mulţi tineri sportivi în judeţ. Forţă de muncă! Producţie! Aşa că vezi şi tu, Linte, medalia de aur nu-i numai o problemă personală de-a ta. Medalia ne priveşte pe noi toţi. Vreau să-nţelegi bine lucru’ ăsta.
   Da. Simion Linte înţelegea.
   Apucă între dinţi capătul şiretului de la mănuşa stângă şi trase de el deznodându-l.
   Se lăsase tăcerea.
   Pentru Marcu era clar că fitilul aprins fusese călcat cu piciorul. Şi flacăra stinsă. Gata cu explozia. Veneau vremuri liniştite. De bucurie se repezi la mănuşa lui Simion Linte să-i dezlege şiretul.
   Un antrenor la picioarele elevului cum s-ar zice.
   Vasăzică asta e. Puterea. Dacă n-ar fi greaţa. Două întrebări rămase deci fără răspuns. Maestrul Nicodim şi vicepreşedintele Tomescu. Ei nu mai intrau în discuţie. Nu mai intrau în târg. Mâine-poimâine, uitaţi. Radiaţi din catastif. Să mori de râs, nu alta...
   Marcu isprăvise cu mănuşa stângă şi trecuse la dreapta.
   — Vasăzică mie ce-mi rămâne de făcut? Să nu mai pun întrebări. Da? Şi să iau medalia de aur. Da? Şi-atuncea, dac-am înţeles eu bine, nu mai contează ce-a fost la şcoală. Se uită tot.
   — Ai înţeles perfect. Ai cuvântul meu că dacă vii cu medalia totul o să fie bine. Şi merită, Linte. Te rog să mă crezi. Merită să-ţi dai toată silinţa.
   — Şi poate că pot chiar să mă şi-ntorc la şcoală?
   — Discutăm şi asta. Dacă chiar vrei să fii reprimit la şcoală nu cred să fie o problemă. Se rezolvă, ai cuvântul meu.
   Băieţii strânseseră cercul în jurul lor. Marele Stat-Major, cu Simion Linte în mijloc. Distanţele se micşorau. O familie cum s-ar zice. Boxul pe primul plan. Şi bineînţeles medalia de aur. Gata, mănuşile erau scoase. Amândouă se legănau în mâna lui Simion Linte, ţinute de şireturi. Acuma da, puteai să dai mâna cu toţi. Lipseau guşaţii de la Inspectoratul Şcolar. Dar cine să-şi bată capul să-i deosebească? De fapt erau cu toţii la fel. Nicio deosebire... Profesorii... toţi în afară de Damian... Badea şi toţi ăia ai lui... Vinţescu, Poenaru, Manole... Nicio deosebire... De ce zâmbea Simion Linte? Băieţii se uitau miraţi fiindcă la el era lucru rar. Ion Stere? Cronicarii sportivi de la Sportul popular? Toţi erau de acord că practic nimica nu-i mai stătea în cale lui Simion Linte. La ieşirea din salon Cotruş îi pusese mâna-n piept. Stai! Păşeşte cu dreptul! Aşa-i obiceiul pe la noi... Bun obicei... Mamă, ce piept! Cât ai perimetrul toracic, Linte? l-ar fi întrebat Leontin dacă ar fi fost de faţă. Cu ochii aprinşi. Râzând isteric. Dar nu era nici el. Nimenea din familie. Păcat. Măcar Tudor să-l fi văzut ridicând braţele până la înălţimea umerilor, întinse înainte, în fiecare cu câte o mănuşă de box atârnând de şiret. Cu privirea drept în ochii lui Drăgoi, zâmbind lăsă să cadă jos pe duşumea mai întâi o mănuşă, apoi ailaltă.
   — Ăsta-i răspunsul meu. Bună ziua.
   Şi ieşi din cerc străbătând partea aia goală a sălii, îndreptându-se către vestiar...
   Dulapurile de metal, încuiate, gri, aliniate în semiobscuritate. O balama ruginită. De fapt, ia uite, erau destule ruginite. Cine a avut până acuma timp de asemenea fleacuri?... Descuie dulapul său şi stătu înaintea uşii deschise. Prosopul... luat de la Aura, grena cu alb. Sacul de sport, nou, cumpărat de la magazinul de articole sportive, unde vindea Aura, la începutul lui februarie. Treningul luat de la asociaţie... Trebuia să treacă pe la magazie într-una din zilele următoare şi să-l predea. Tricourile şi chiloţii... la fel, predate şi ele. Carnetul de asociaţie? Putea să rămână acolo unde era, undeva prin buzunarul de la palton, cu ştampila de la ultima vizită medicală... de luni douăzeci şi şapte februarie, câteva zile înainte să înceapă campionatul... Vreun ban pus de-o parte? Nimica... Podul peste liniile ferate. Bătea vântul călduţ de aprilie... Zdrăngănea o tinichea agăţată cu sârme de parapet, înnegrită de fumul locomotivelor... În curând avea să coboare cerşetorul. Şontâc-şontâc, în zdrenţe de primăvară. Dă-mi un pol băiete! Tre’ să cumpăr niscaiva doftorii!...
   Gata pentru duş, Simion Linte? Ultimul. Din sală tot nu venea niciun zgomot. Privind în lungul culoarului dintre dulapuri, pe uşa rămasă deschisă vedeai întins pe duşumea un dreptunghi de soare pân’ la piciorul calului de gimnastică. Duşumeaua goală. Nicio minge medicinală, nicio saltea...
   Singur în toată clădirea...
   Dar aici în vestiar soarele nu prea avea pe unde să intre. O singură ferestruică sub tavan. La plecare trebuia s-o închizi, şi acuma, în vreme de primăvară, când prin ţevi nu mai trecea aburul fierbinte, vestiarul nu prea apuca să se zvânte de pe-o zi pe alta. Asta, fiindcă alături de vestiar erau duşurile. Nu că femeia de serviciu n-ar fi şters c-o cârpă pardoseala de mozaic. Dar unul din robinete cam picura şi-ntotdeauna găseai un pârâiaş de sub chiuvetă până la gura de canal.

***

^*Capitolul 17, ultimul, din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit