sâmbătă, 10 septembrie 2016

Scriptum (22)*

   Amalia. Efecte

Vânătaia dinspre tâmplă se făcuse gălbuie. Cât despre vânătăile de sub ochi, cineva care nu o cunoştea pe Amalia ar fi zis poate că e genul acela de femeie care, implicându-se în toate cele cu patimă, inclusiv în timpul serilor târzii şi al nopţilor, nu mai lua seama la cearcăne, care deveniseră ceva familiar. Dar ea, în realitate, în ciuda cearcănelor, era pentru prima oară înclinată să se dedea patimilor, şi n-o ascundea faţă de Bleer, ci dimpotrivă, o făcea cu un fel de sfidare, ca un fel de mănuşă aruncată propriei ei firi rezervate. Venea din oraş — veneau împreună din oraş — şi purta un deux-piece gri cu...

   M-am lăudat că nu dedic niciun rând aspectului personajelor, dar trebuie să admit că sunt şi unele excepţii. Vreau să zic că uneori se impune, n-ai încotro.

...cu punctişoare verzi, care o făcea să pară şi mai palidă, şi mai sfidătoare, nejenându-se nici de portretul ofiţerului din Armata Regală atârnat pe perete, care fusese tatăl ei, poate mai mult fiindcă de data asta camera era doar una de trecere. Aşa că Amalia îşi îndoi repejor şi scurt genunchii — şi foarte feminin —, doar atât cât să lase lin la piciorul scaunului geanta burduşită cu curea lungă, de umăr, şi o luă înaintea lui Bleer trecând în dormitor. Unde ei totul îi era familiar, şi nimic lui Bleer, căci la întâlnirea cu mama ei, cu ceva timp înainte, el şezuse împreună cu ea la masă, având în faţă fiecare câte un pahar cu apă, în odaia rămasă acum în urmă, şi nu pusese piciorul în niciun alt loc din această casă. Aşa că nu cunoştea casa. Acum o urma păşind în dormitor. Sfidarea ei la adresa propriei sale firi rezervate continua: Amalia îşi scoase sacoul şi îl aruncă pe spetează unui scaun. Stătea în picioare, la trei paşi distanţă de el, când îi spuse:
   „Te-am lăsat să aştepţi mult, Bleer. Îmi pare rău.”
   Şi nu se apropie de el — nu îi stătea ei în obicei să se pisicească. Pur şi simplu nu putea s-o facă.
   „Te las să-ţi iei revanşa”, urmă ea.
   Era cuvinte îndrăzneţe, mult prea îndrăzneţe, şi atmosfera se dezbăra de ceea ce era oficial în îmbrăcămintea ei şi în ţinuta ei, şi, la fel, în îmbrăcămintea lui; deşi până la urmă nu era deloc rău să rămână încă un timp un pic din ce era oficial, de nu cumva n-ar fi stricat să rămână până către capăt. Căci ceva neaşteptat de intim şi cumva secret ieşea la iveală de sub şi de dincolo de hainele de redacţie şi de reportaj, încălzea aerul mai degrabă răcoros din acea cameră, care de fapt era un dormitor, cu toate consecinţele pe care le sugera un asemenea cuvânt. Mai îmi vin oare în minte cuvinte acum? se întrebă Bleer, cu o rămăşiţă din amuzamentul său interior, care îl însoţea pretutindeni. Căci dacă da, înseamnă că am să fiu norocos toată viaţa. Şi rosti în gând acel cuvânt, „DORMITOR”, cu toate consecinţele şi cu toate folosinţele sale multiple.
   Nu, nu trecuse prea mult timp de aşteptare, cum credea Amalia. Timpul se lăţea în chip miraculos, cuprinzând, acaparând şi amestecând într-un tot reportajele, pe când ei fuseseră, la început, doar colegi, apoi le făcuseră într-un fel împreună, dar şi fiecare separat, cu sau fără mandat, apoi vicisitudinile trăite împreună, când echipele de control ale Administraţiei Centrale îi băgaseră în sperieţi pe consumatorii ocazionali ai localurilor din centrul Bucureştiului. Iar acum se amestecau şi altele în acel timp atotcuprinzător, bluza pe care Amalia şi-o descheia în timp ce îl privea pe Bleer drept în ochi, într-un fel curioasă să-i vadă reacţia — reacţia lui faţă de gesturile ei calme şi hotărâte, dar şi reacţia faţă de curajul ei de a se ridica deasupra brutalităţilor la care fusese supusă cu puţin timp, foarte puţin timp în urmă, ale căror urmări încă erau vizibile pe faţa ei...
   „Nu mă dezmint”, îi spuse lui Bleer, aşteptând ca el să-i ceară o lămurire. Iar fiindcă din partea lui nu venea nicio întrebare, îi dădu tot ea lămurirea:
   „Vouă scriitorilor vă place să lăsaţi în seama femeii întreaga iniţiativă.”
   Îşi scoase bluza rămânând doar cu sutienul şi îşi trase în jos fermoarul de la fustă.
   Dar Bleer aprecie şi fu uimit nu atât de observaţia ei, cât mai ales de faptul că iniţiativa n-o împiedica să aibă umor. Şi încă o dată Amalia dădu dovadă de umor când alese exact acest moment ca să-i dea lui Bleer de veste că:
   „Mama lipseşte câteva zile.”
   Era un îndemn, indirect, pentru el să se ţină îndrăzneţ. Iar Bleer nu înceta să se mire, inclusiv de propriile-i gânduri, anume că repudiase în sinea sa acele lucrări de ficţiune despre care unii spuneau — şi el însuşi, dacă nu o spusese, în orice caz gândise — că vizau succesul mizând pe efecte felurile, nu neapărat figuri de stil, unele poate ieftine. Prin efecte înţelegând lipsă de onestitate literară. Dar în clipa aceea, în chip miraculos, parcă nu mai avea nimic împotriva efectelor, nici a celor mai îndrăzneţe dintre ele, căci efectele iată că te transportau într-o altă lume, fie că era doar una imaginată în scris, fie că era trăită, ca acum. Căci indiferent de mijloace şi de modalităţi, ăsta era scopul efectelor: să te transporte şi să te facă să trăieşti intens, să te îndemne să te avânţi şi să cunoşti ce n-ai mai cunoscut niciodată, pas cu pas, un pas mai îndrăzneţ decât altul, un pas mai în profunzime decât altul...
   Şi într-un târziu, când totul era deja ţintit şi iminent, îi dădu un răspuns:
   „Omagiez îndrăzneala!”
Fără să adauge „...indiferent de unde vine”, fiindcă exact acum era de evitat orice dezvoltare inutilă a unui gând sau a altuia, şi orice mirare era de prisos.

   „Dar ea şi-a scos până la urmă ochelarii de soare?”, îl întrebă pe Bleer, în timp ce se lăsa apăsată în continuare pe o parte a trupului dar îşi elibera un braţ şi îl răsturna pe spate, în sus, cu cotul uşor îndoit.
   „Ea?”
   Bleer nu se gândi că s-a ales praful de frazele sale lungi, pe care de multe ori le prefera, şi că îi venea deocamdată să exalte propoziţiile scurte, de nu cumva chiar cuvintele monosilabice, a căror savoare o gusta împreună cu răsuflarea adâncă.
   Amalia rămânea în continuare nedescoperită — sau de descoperit — în asocierile năstruşnice ale gândurilor ei.
   „Femeia din maşină”, îi dădu ea lămurirea cuvenită. „Pentru mine a rămas un mister, Bleer.”
   „Şi pentru mine crezi că nu?”
   „Da? Şi pentru tine?”
   „Aveam două variante, spuse el, poate îţi aminteşti, dar cred că nu mă mai satisface niciuna.”
   „Mi-aduc aminte de cele două variante, da. Care ar fi cea nouă?”
   „Mă gândeam că ar fi păcat să nu petreacă o noapte împreună.”
   Amalia râse şi el îi simţi pieptul tresăltând şi de fapt tot trupul i-l simţi tresăltând; ea se eliberă de tot şi, pe o parte, se întoarse spre el, cu capul foarte aproape, frunte lângă frunte.
   „Iubitule, tu şi trăsnăile tale meritaţi alte timpuri.”
   „Şi tu meritai alte timpuri, Amalia. Dar, cine ştie, poate nu-i totul pierdut. Suntem tineri.”
   „Patru ani diferenţă între noi”, râse ea. „Între Marian şi femeia din maşină... Apropo, n-ar fi timpul să-i găseşti şi ei un nume?”
   Bleer simţi deodată o nevoie imperioasă de colaborare, pentru că ÎMPREUNĂ se puteau face lucruri mari — Ah! iată unul din cuvintele aşteptate, care nu-i veneau din singurătatea lungilor zile de dinainte ci se născuse adineaori.
   „Aştept din partea ta o propunere”, o îndemnă.
   „Nu, zise ea, nu mă bag în domeniul tău. Dar pot în schimb să pun întrebări. Voiam să ştiu ce diferenţă de vârstă e între cei doi eroi ai tăi.”
   „Nu ştiu, poate tot patru ani. Doar că în favoarea ei.”
   Uimirea Amaliei întrecu orice aşteptare a lui Bleer.
   „Uite c-am ajuns şi la asta!”
   „La ce?”
   „Dacă Marian din povestea ta eşti tu, aşa cum presupun, şi cum ar presupune toată lumea, ar fi interesant să-i împărtăşească şi ei... Ei, nu mai suport! Nu mai suport să nu aibă niciun nume. Te rog să-i dai numele meu!”
   „Amalia?”
   „Aş vrea să-i împărtăşească Amaliei...”
   „Dar nu te gândeşti în ce încurcătură punem cititorul cu două eroine au acelaşi nume?”
   „Care două, iubitule? Ai una în pat cu tine, de care nu ştie nimeni, şi hrăpăreaţă pe deasupra, şi alta de care poate că lumea o să afle într-o bună zi, cine ştie când...”
   „Şi dacă”, completă el.
   „Mă rog, şi dacă. Dar atunci când o să afle lumea, Amalia aceea ar face bine să aibă deja destulă experienţă, cu atât mai mult cu cât e mai bătrână cu patru ani, şi să se mulţumească cu ce are, fiindcă dacă nu se mulţumeşte, înseamnă că toată viaţa o să alerge după himere. Înţelegi, iubitule?”
   „Asta-i deja o altă temă, Amalia. Himerele. Te asigur că-i o altă temă. Reţin doar că ar putea să o cheme Amalia, la fel ca pe tine. Da, de ce nu!”
   „Nu uita să scrii acolo că te-am ademenit cu o cafea. Sau cu un ceai? Nici nu-mi aduc aminte ce ţi-am promis. După care le-am făcut uitate, pe ambele.”
   „Îţi garantez că autorul e numai ochi şi urechi. Şi nu are nimic de obiectat.”
   Când se întoarse, Bleer văzu o maşină oprită în dreptul său, o marcă necunoscută. Prin parbriz desluşi la volan o siluetă nemişcată, cu ochelari de soare. Uşa din dreapta era însă întredeschisă în semn de invitaţie. Şi Marian, deschizând uşa un pic mai mult, atât cât să-şi poată lăsa capul sub rama uşii, descoperi acolo, în interiorul catifelat şi înmiresmat al unei scoici, un minuscul salon sidefiu care îi aparţinea în totalitate unei femei de vârstă mijlocie sau poate încă tânără...
   „De fapt, Amalia, ca să fiu sincer, m-am gândit la o diferenţă de vârstă ceva mai mare, să zicem de... Zece ani ţi se pare prea mult?”
   „Aştept să îmbătrânesc cu... cu vreo cinsprezece ani şi am să-ţi dau răspunsul atunci.”
   Zâmbind fericită, Amalia se trase pe pernă ceva mai jos, până ajunse cu creştetul capului mai jos de maxilarul lui Bleer.
...în vecinătatea căreia sfârâia în aşteptare, nerăbdător să plece, un motor care de asemenea îi aparţinea femeii, de nu cumva aşteptarea era atributul chiar al stăpânei locului, un loc numai bun să se aciuiască cineva căruia i se întredeschidea uşa în chip de invitaţie, sfidându-se orice regulă de prudenţă, drept care Marian pătrunse luat de val în marginea salonaşului de sidef şi se pomeni învăluit tot în sfârâitul motorului. Femeia aşteptă câteva clipe privind drept înainte prin parbriz.
   — Bună dimineaţa, spuse el, contaminat de voioşia dimineţii. Şi totul aici, vrând-nevrând, suna catifelat.
   Maşina deja rula pe şosea în sus. Dar unde era valea? Încotro era muntele? Se uită cu coada ochiului la piciorul femeii, care apăsa ferm şi cu măsură pedala de acceleraţie, şi de acolo privirea sa urmă linia gambei, acoperită până la jumătate de poala mantoului elegant, un mantou de stofă fină, de culoare deschisă, dar nu chiar alb, care nu avea nicio legătură cu lumea drumurilor de munte; şi chiar aşa, de ce-ar fi avut?
   Marian se întrebă cum de oprise această femeie necunoscută, chiar dacă nu foarte tânără, aşa, din senin, să-l ia de pe marginea drumului, pe el, un bărbat străin, de la care se putea aştepta practic la orice. Se simţi deodată foarte bine dispus şi înclinat spre glumă. Întrebă, plin de voioşie:
   — Cum de v-aţi încumetat să mă culegeţi de pe drum? Aveţi referinţe bune despre mine?
   Ea lăsă să se scurgă câteva secunde, şi răspunse ceva cu totul neaşteptat:
   — Aveam nevoie de ajutor.
   Lui Marian i se păru că n-a auzit bine.
   — Dumneavoastră? exclamă el. Dumneavoastră aveţi nevoie de ajutorul meu?
   Se uită încă o dată la ea, mai atent. Nu era sigur că fusese o glumă. Femeia privea drept înainte, atentă la condus, cu o faţă impenetrabilă, aşa cum de altfel fusese de la început. După momentul de consternare, buna dispoziţie a lui Marian se reinstala rapid. Trase şi o concluzie: e genul de femeie care se ţine de glume fără s-o arate. Glumi şi el, glumi de-a ghicitoarea:
   — Sunteţi obosită. Aveaţi nevoie de cineva să vă împiedice să adormiţi la volan.
   — Sunteţi pe-aproape, spuse ea.
   — Nu mi-e clar cum s-o fac. Ar trebui să fiu atent dacă nu vi se închid ochii. Dar nu pot să-mi dau seama din cauza ochelarilor.
   — Va trebui să găsiţi alte indicii.
   — Ca de pildă?
   — De pildă, dacă vi se pare că întârzii să virez când intrăm într-o curbă, reacţionaţi.
   — Mda. Ar fi o idee. Totul e să reacţionez la timp.
   Urmă o pauză destul de lungă în care şoseaua coborî, brazii se apropiară de şosea, se ivi un podeţ vechi de piatră, din care Marian apucă să vadă dintr-un anumit unghi, dedesubt, o parte din arcul întunecat al podeţului acoperit de muşchi, apoi podeţul rămase în urmă. Dacă ar fi deschis fereastra, poate că ar fi auzit susurul apei. Dar acum trecuseră deja şi şoseaua urca din nou.
   Îşi coborî privirea spre consola dintre scaune şi observă capacul scrumierei dat la o parte, şi scrumiera plină cu chiştoace de ţigară strivite. „Asta ce legătură are cu tine?” i se adresă în gând doamnei de la volan. „Neînfrânarea, destrăbălarea, a trecut recent, foarte recent prin maşina ta şi a lăsat urme. Nu şi pe faţa ta. Din fericire.” Ea se ţinea departe de destrăbălare, era imună, dar poate şi tolerantă în acelaşi timp; dovada: scrumiera plină de chiştoace.
   — Vă deranjează dacă fumez? îndrăzni s-o întrebe.
   — Ţigările au gust la ora asta? îi întoarse ea întrebarea.
   — Unii fumează când se simt stresaţi sau furioşi. Eu fumez când mă simt bine.
   — Aş prefera să vă simţiţi bine şi să vă abţineţi.
   Despre scrumiera plină de pe consolă nu găsi necesar să dea vreo explicaţie.
   Era un mic platou pe care treceau acum. Marian îşi întoarse privirea şi văzu un hotel cu spatele lipit de coasta muntelui, cu un nume necunoscut, care încă nu se trezise din somn şi, parcarea din faţa lui, unde dormitau, părăsite şi decolorate, câteva maşini cu geamurile aburite de răceala nopţii.
   Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai neverosimil că se afla în compania acestei femei neobişnuite, atât de îndrăzneaţă încât să se aplece să-i întredeschidă uşa în semn de invitaţie în maşină, şi în acelaşi timp atât de rezervată încât, gestul ei, neobservat, să i se pară lui Marian imposibil de pus în acord cu întreaga ei atitudine. Şi atât de rezervată încât, deşi schimbase cu el câteva cuvinte, totuşi nu întorcea niciodată capul.
   S-o întrebe de nume?

   I se păru absurd. Amalia... Atât de repede şi totuşi atât de intim legat de ea... O strânse pe după umeri, cu sentimentul straniu că îi va distrage atenţia tocmai acum, când în viaţa sa se apropia vertiginos un moment de cotitură.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu