vineri, 28 octombrie 2016

Scriptum (26)*

   Neinspiraţie

Bleer avea de dat un nou examen, cumva o restanţă, acum, la câţiva ani după absolvirea facultăţii, dintr-o materie care nu îi era foarte clară în minte. Se afla deja în sala de examen, pe bancă cu biletul extras. Dar biletul nu era un simplu petic de hârtie ci un fascicul întreg de câteva foi scrise de mână. Presat de timp, distingea câteva paragrafe scrise neciteţ, chiar cu ştersături, şi nu reuşea să-şi dea seama despre ce era vorba în ultimele paragrafe, la care trebuia să se refere în răspunsul său la acest examen. Cel puţin un coleg se afla în preajma sa, aplecat spre el, încercând să-l ajute, dar, cu cuvintele sale de îndemn şi de încurajare, rostite şoptit, la urechea sa, ca să nu audă profesorul, mai mult îl încurca decât să-i fie de folos. Reieşea, cumva, că dacă ar fi reuşit ca măcar un singur cuvânt important să-i vină în minte, scris, aşa cum de altfel se preta, cu majuscule, ar fi fost de-ajuns pentru a trece cu succes examenul. Dar nu-i venea în minte niciunul.
   Cuvintele singure îşi vădeau puterea de influenţare...
   Visul se tot repeta în ultimul timp şi de fiecare dată Bleer se trezea înainte să se facă lumină afară, cu un sentiment de amărăciune şi de frustrare şi rămânea cu acel sentiment, care persista şi în starea de veghe timp de minute bune, până când se topea, ca un tremolo suav, în cotidian fără să lase nicio urmă.
   Chiar fără să lase nicio urmă? Bleer se întreba ce semnificaţie putea să aibă acel examen eşuat din vis. Evident, un eşec în viaţa sa. Dar care? Oare faptul că de săptămâni bune nu mai adăugase niciun rând la vreuna din lucrările sale de ficţiune? Sau poate era neliniştea, anticiparea nereuşitei pricinuită de întâlnirea cu diplomatul peruan, care se apropia cu fiecare zi?
   De atâtea ori citise însemnări ale unor scriitori de mare renume, din care reieşea cu prisosinţă că toţi trec prin perioade sterile şi din asta nu trebuie să-şi facă griji: creativitatea se întoarce mai devreme sau mai târziu. Degeaba însă: concluziile optimiste ale altora nu îi erau lui de folos. Era oare posibil să nu se mai întoarcă niciodată la scris?
   Atât de mult se bucurase de mare parte din paginile pe care le scrisese şi atât de puţin îi păsase, cel puţin în aparenţă, de obiecţiile redactorilor desemnaţi de la editură, cu care avusese discuţii în repetate rânduri, şi iată că acum ajunsese să se întrebe dacă vreuna din lucrările sale avea vreo valoare! Criticile redactorilor desemnaţi poate că în realitate asta voiau să spună: renunţă la scris, prietene, fiindcă nu e nimic de capul tău. Nu ţi-o spunem pe şleau, dar te invităm să apreciezi delicateţea noastră: nu mai veni la noi cu alte propuneri. Vezi bine că nu iese ceea ce te aştepţi tu să iasă sau ceea ce îţi închipui că iese. Poate că alta e chemarea ta. Sau poate că nu e niciuna: sunt atâţia oameni care nu au nicio vocaţie, de fapt marea majoritate, şi trăiesc foarte bine cu puţinul pe care îl au. Eşti ziarist? Sau încă mai eşti? Mulţumeşte-te cu ceea ce scrii ca ziarist, cu existenţa efemeră a articolelor tale, cu cuvintele nepretenţioase pe care le foloseşti în reportaje, cu puţinele idei pe care le presupune gazetăria, şi lasă fanteziile pe seama celor cu adevărat dotaţi.
   Bleer o visa din când în când şi pe mama sa, care era acum departe. Stătea alături de ea pe canapea şi, privindu-i faţa dintr-o parte, o vedea că nu îşi poate reţine lacrimile şi încerca să ghicească pricina tristeţii sale. Nici nu era greu, fiindcă şi el simţea la fel. Este o mizerie viaţa, nu-i aşa, mamă? îi spunea în vis, şi o strângea pe după umeri, copleşit şi el de amărăciunea ei. Totul e alcătuit greşit. Începând cu însăşi îmbătrânirea ta — şi a noastră, a tuturor —, cu neputinţa care ne aşteaptă la capăt de viaţă, şi cu dispariţia finală de care vom avea parte cu toţii. Viaţa însăşi e alcătuită greşit, pentru că avem stări sufleteşti diferite de la o zi la alta, de la o oră la alta, pentru că niciodată o bucurie nu durează, ci totdeauna o mâhnire vine cu grăbire să-i ia locul, şi pentru că totul se bazează pe ostilitate, pe competiţie acerbă, după reguli nemiloase, şi pe umilirea semenului, şi niciodată pe solidaritate şi întrajutorare. Maică-sa dădea din cap în tăcere, şi nu îşi putea stăpâni lacrimile care i se prelingeau pe obraz, şi Bleer plângea împreună cu ea dar nu îi putea mărturisi pricina dezolării sale fiindcă pur şi simplu ar fi fost prea multe de spus. Şi fiindcă se îndoia că ea i-ar fi dat dreptate că viaţa e atât de fundamental greşit alcătuită...
   Încă îşi mai nota în carneţelul albastru. Poate cine ştie...
   În ce să-şi găsească refugiul?
   Chiar şi dezvăluirile sale gazetăreşti, cele pe care le pregătea, riscurile la care se expunea încercând să ia legătura cu un diplomat străin, meritau oare efortul? Cine avea nevoie de acele dezvăluiri? Aveau să ajungă poate la publicul din Europa, câteva mii de cititori aveau poate să se minuneze şi să deplângă soarta oamenilor din Europa de Est, faţă de care administraţia arăta, zice-se, oarece neglijenţă. După care, a doua zi sau chiar în aceeaşi zi aveau să uite şi să-şi vadă mai departe de îndestularea şi de belşugul lor.
   Bleer nu mai regăsea plăcerea scrisului.
   Felul cum aşeza cuvintele unul lângă altul sau cum simţea că aderă, şi felul cum se anima ceea ce ele construiau şi semnificau, şi care cândva îi prilejuise o mare satisfacţie, azi îi părea o preocupare lipsită de noimă, sau, dacă se putea găsi o noimă totuşi, era prea epuizantă.
   La fel şi cu jocul situaţiilor şi al episoadelor într-o lucrare de ficţiune, când îţi dai seama la un moment dat că succesiunea lor nu ţi-a ieşit exact aşa cum ai plănuit-o: dar, dacă tot e deja scris pasajul cu pricina, reaşezarea situaţiilor, regândirea conjuncturilor cu scopul de a te ţine totuşi de plan, începi să te temi că ar putea fi mai păgubitoare pentru ansamblu decât aşa cum voia sorţii le-a hărăzit locul. Toată acea frenezie a organizării, a reorganizării şi a rescrierii, care îl cuprindea după fiecare pasaj mai lung, acum, după toate acele săptămâni când nimic nu mai mersese ca înainte, o găsea lipsită de sens, atâta vreme cât fiecare episod în parte nu îl mai convingea.
   Bleer se gândi din nou la una din poveştile sale rămase în suspensie. Deşi, o recunoştea el însuşi, poate că nu era momentul potrivit să reconsidere continuarea: „Revelion în doi”. Hotărâse că nu merită să se mai ocupe de ea, mai ales pentru că într-adevăr soarta unui cuplu părea acum, în ochii săi, pecetluită chiar din momentul alcătuirii lui. Cum să te umpli de entuziasm şi să te avânţi să scrii despre ceva în care nu mai crezi? Îşi aminti de maică-sa, care pretinsese de atâtea ori că nu poate să-i arate nicio fotografie de-a fostului ei soţ, tatăl lui Bleer, care o părăsise încă înainte de naşterea sa. Şi timp de treizeci şi unu de ani nici că dăduse vreun semn de viaţă. Poate că într-adevăr nu se păstrase nicio fotografie cu el; sau, la fel de bine, poate că maică-sa le rupsese pe toate, furioasă pe el şi pe destin. Dacă aşa stăteau lucrurile, Bleer o înţelegea întrutotul. Constatase, în atâţia ani, că se putea trăi şi fără tată. Deşi de atâtea ori se întrebase cum o fi arătat taică-său, ce fel de viaţă o fi dus şi ce fel de viaţă ducea, ce fel de idei avea în cap şi cât de multe idei fixe, cu toate acestea îşi răspunsese de fiecare dată că în definitiv toate acestea nu aveau nicio importanţă. Nu era nicio deosebire între tatăl său absent şi un personaj oarecare pe care se pregătea să-l construiască în minte şi avea nevoie de fel de fel de însuşiri, pe care le lua de ici şi de colo. S-a gândit la un moment dat că tatăl său ar putea să-i servească de model chiar pentru personajul principal masculin din ceea ce ar fi urmat a se numi, cu puţin noroc, „Revelion în doi”: nu era obligatoriu ca acel cuplu să fie unul tânăr; putea să fie şi un cuplu de vârstă mijlocie, fără a fi fost necesare explicaţii cum de au reuşit cei doi, simţind încă din tinereţe că au probleme, să treacă totuşi peste atâţia ani împreună şi să rămână, aşa-zicând, uniţi; dar la fel de bine — şi aici era pentru Bleer un bun prilej pentru un nou exerciţiu de imaginaţie — să şi-i închipuie pe tatăl său şi pe mama sa tineri, adică până la naşterea sa.
   Poate că ceva în povestea sa avea să i se pară că nu se potriveşte prea bine, şi Bleer avea să se întrebe ce anume. În definitiv, personajele, puse într-o situaţie nouă, poate că au uneori nevoie de timp pentru a se familiariza cu noua situaţie. Dar care putea fi acea nouă situaţie? E adevărat, scriitorul e suveran şi e liber să facă ce vrea cu lucrarea lui, să o îndrepte în oricare direcţie crede el de cuviinţă. Dar vezi că de multe ori lucrurile pur şi simplu nu pot fi forţate. Dacă pe tatăl său nu l-ar fi făcut să dispară ca personaj în scrierea sa, ca să reflecte ceea ce se întâmplase în realitate, atunci poate că într-o bună zi s-ar fi pomenit cu el bătându-i la uşă; şi atunci... uite care avea să fie noua — şi imposibila — situaţie.
   Lui Bleer nu i-ar fi făcut nicidecum plăcere ca lumea să vadă în el pe unul care se dă mare printr-o capacitate ieşită din comun de a citi în globul de cristal. Important e să fii hotărât atunci când începi o lucrare: să nu îţi pară rău că ai folosit fraze scurte şi să-ţi doreşti să fi folosit unele lungi; şi invers. Fiindcă fiecare „stil” înseamnă o stare de spirit şi o preferinţă. E o catastrofă să încerci să schimbi „cheia” după ce totul, sau aproape totul, este gata.
   Uneori Bleer îşi zicea că ar fi fost mult mai bine să fie editorialist decât reporter; şi asta nu numai în virtutea comodităţii pe care o presupune scrisul la birou. Dar pe de altă parte, preferinţa sa ar fi fost poate binevenită în vremuri normale, nu cum erau cele pe care le trăia acum Europa de Est. Deşi... cine nu se străduia să vadă în ele un dram de normalitate?
   În fond, tot secretul era să dai o raită pe tărâmul ipotezelor şi apoi să te întorci acolo unde stăpâneai materia faptelor; să nu zăboveşti prea mult pe terenul nesigur al invenţiilor. Despre tatăl său ce putea Bleer să presupună? Era ridicol să ţi-l imaginezi inventând un joc, precum cel din „Revelion în doi”, numai de dragul de a salva o familie ameninţată de destrămare; el care îşi pusese coada pe spinare şi dispăruse în neant înainte ca progenitura sa să vină pe lume. Mai degrabă, Bleer îl vedea în cealaltă poveste, cea cu perechile de foşti soţi, invitaţi la un sejur de trei zile, cărora patroana Varvara le pregătea în final o farsă sinistră. Era timpul ca dialogurile între perechile invitate să înceapă să se încropească: încă din etapa când, în holul hotelului, completau formularul de cazare, şi continuând cu prima seară în salonul mare al restaurantului, când abia începeau să se familiarizeze cu atmosfera şi să schimbe primele replici între mese, stimulaţi de entuziasmul înşelător creat de pe estradă de către animatorul profesionist angajat de patroană.
   „Unde ai pomenit tu completarea formularelor de cazare, aici, în Europa de Est?” l-ar fi apostrofat de bună seamă Miruna. Aici este obligatoriu să prezinţi le recepţie buletinul de identitate, din care apoi, după ce vei fi urcat cu valiza în camera repartizată, recepţionerul va copia el singur în registru datele tale de identitate. Nimeni nu îţi va da credit că vei trece, cu mâna ta, datele reale, Bleer, n-ai ştiut asta până acuma?
   „Şi apropo de farsa sinistră din povestea ta. Abia acum cred că încep să înţeleg ce aveai, mai bine zis ce ai în vedere — fiindcă nu cred totuşi că ai abandonat-o. Un fel de «zece negri mititei» cu invitaţii la sejur în hotel, unul mai vinovat ca altul de înşelarea partenerului de viaţă, am înţeles bine? Pedepse drastice şi binemeritate pentru infideli! Recunosc însă că, indiferent de farsa finală, pentru tine ambianţa e totul. Spectacolul. Cine te-ar putea condamna pentru asta? Ştiu cât eşti de fascinat de ambianţă, chiar şi atunci când e una modestă, cum este cea din localul unde obişnuiam să bem o cafea, pe bulevardul Magheru. Cu atât mai mult într-un hotel de lux, ca cel imaginat de tine, cu un grup mare de invitaţi, pentru care gazda nu precupeţeşte nici o cheltuială pentru a le face strălucitoare ultimele zile, înainte de a le da lovitura de graţie! Aşa că pentru intenţia asta a ta, Bleer, te fericesc! Ceea ce mă miră însă este cum de n-ai putut să accepţi ideea că timpul unor asemenea puneri în scenă a trecut...”
   „Sau n-a venit încă!”
   „Nu, a trecut, Bleer. Astăzi nimeni nu mai face glume. Nicio religie nu admite hazul. Acum e vremea vocilor groase şi răstite. Dacă într-un cuplu cineva a călcat strâmb, nu e o chestiune privată. Se implică tot colectivul, la iniţiativa partidului. Da, Bleer, credeam că ştii. Şi sunt convinsă că ştii, dar îţi place să te prefaci că n-ai fost atent la ce s-a întâmplat în lume. Asta, chiar dacă ai dat dovadă de curaj şi i-ai înfruntat pe mai-marii zilei. Ai rămas un visător, Bleer!”
   Bleer are deja ceva experienţă — chiar şi fără nicio carte publicată — şi ştie că un fapt literar nu-i nevoie să fie prezentat în formă completă, cap, corp, coadă şi concluzii.
   Poţi să te rezumi la fragmente.
   Fragmentele sunt sugestive.
   Fragmentele sunt deseori mai sugestive decât întregul.
   Cititorul îşi va da seama fără doar şi poate că viaţa are un alt fel de continuitate; şi reflexia ei literară la fel. O continuitate ţesută din fragmente. Şi disperările, şi speranţele pot fi reconstituite, de fapt redate, cu mai multă acuitate pornind de la fragmente.
   Şi poate că perioada nefastă a trecut. Putem spera asta?

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu