O ghirlandă de iederă împodobea cadrul placat cu lemn lustruit al nişei unde era instalat biroul recepţiei. S-ar fi putut crede că întinseseră doar un curpen sau două de iederă cu prilejul sejurului organizat de patroană, dar cine se uita cu mai multă atenţie putea observa că vrejurile pornesc din două ghivece mari aşezate pe pardoseală de o parte şi de alta a nişei. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
Se completau de zor formulare de cazare în holul recepţiei hotelului Ţărmul Armoniei, în acel intrând conceput cu inspiraţie, care lăsa în holul principal accesul liber la biroul recepţiei. De acolo se întoarse Carmen la măsuţa rotundă unde şedea Andrei:
— Mă întreabă dacă să ne dea o singură cameră dublă sau două single, Andi. Ce-i răspund?
Andrei îşi lăsase la piciorul fotoliului sacoşa de voiaj cu compartiment special pentru racheta de tenis, care din punctul lui de vedere iată că ajunsese la cu totul altă destinaţie decât cea către care pornise cu câteva ore înainte, din gara Bucureşti-Nord. În aşteptarea răspunsului, Carmen se uita la faţa lui încă posacă şi îi trecu prin minte că în ciuda hotărârii lui intempestive de a o părăsi acum doisprezece ani, nu avea de fapt nici acum simţul aventurii. Sau că şi-l pierduse după eşecul poveştii lui cu Samanta... mă rog, cu Sanda. Era pentru ea un motiv de oarecare dezamăgire, chiar dacă el acceptase până la urmă să o însoţească la Ţărmul Armoniei. Totuşi, Andrei nu putea să facă notă discordantă faţă de cei din jurul său, care completau într-o frenezie formularele. Aşa că îi răspunse:
— Păi... n-o fi foc dacă stăm în aceeaşi cameră.
Faţa lui Carmen se însenină şi el o văzu răsucindu-se pe călcâie într-un fel neaşteptat de tineresc şi pornind-o în pas vioi înapoi către biroul recepţiei. Îl văzu de asemenea pe recepţionerul cu care ea începuse discuţia dând aprobativ din cap şi adăugând ceva cu pixul în formularul pe care ea i-l înmânase cu puţin timp în urmă. După care, când îşi ridică din nou privirea spre ea, faţa recepţionerului era luminată de un zâmbet amical.
— Văd aici că însoţitorul dumneavoastră are acelaşi nume ca şi dumneavoastră. N-aş vrea să vă supăraţi pe mine, doamnă Văduva, dar vă întreb totuşi: n-aţi fost niciodată divorţaţi, sau v-aţi recăsătorit?
Carmen râse îngăduitor.
— Suntem divorţaţi, răspunse ea. Pur şi simplu am vrut să evit complicaţiile pe care le presupune schimbarea de nume, ştiţi cum e. Aşa că am păstrat numele soţului.
— Foarte bine. M-aş fi mirat ca doamna Herescu să fi făcut o eroare. Aş vrea totodată să ştiţi că domnia-sa, deşi nu v-a cunoscut personal — încă —, apreciază în mod special firea dumneavoastră înţelegătoare şi conciliantă. Vă doresc să vă simţiţi bine la noi. Şi sper că vezi găsi interesantă desfăşurarea pe care în continuare doamna Herescu o are în vedere.
Urma să ia de pe panoul din spatele său cheia de la camera dublă care îi fusese rezervată şi să i-o înmâneze invitatei. Dar în clipa aceea Andrei nu se mai uita la biroul recepţiei. Dacă ar fi fost în vis, ar fi avut în faţa ochilor doar o ilustrare vizuală, neclară, a ideii de mulţime, cu chipuri anonime, dintre care unele n-ar fi fost exclus să se dovedească până la urmă a fi cunoştinţe de-ale sale, aşa cum i se întâmplase şi cu alte ocazii, mai ales în Belgia, unde el îşi petrecuse câţiva ani. Dar nu era vis, aşa că toate acele figuri din jurul său erau cât se poate de reale. Îi aminteau, poate, de un grup de turişti care se dăduseră jos din autocar la sfârşit de etapă; şi nici ca număr nu erau cu mult mai mulţi decât turiştii dintr-un autocar. Dar dacă ar fi fost să facă parte dintr-un grup de turişti, apoi în acest moment s-ar fi putut spune că se aflau la început de circuit turistic, căci nu se prea cunoşteau între ei. Un domn în vârstă, stătea aşezat în fotoliu, la o masă rotundă, joasă, şi completa formularul, cu o expresie de încordare plină de interes. Andrei observă vreo două pete de bătrâneţe, maronii, pe tâmpla sa şi se întrebă, mai degrabă amuzat decât deprimat, care dintre ei doi era mai în vârstă. Oare şi pe el îl apucase nebunia înnoirii la bătrâneţe, sau divorţase cu cine ştie câţi ani în urmă?
De biroul recepţiei, lângă fosta sa nevastă, care nu se ştie de ce mai zăbovea acolo, Andrei văzu apropiindu-se o doamnă elegantă, într-un mantou alb-murdar, care îi ajungea până la jumătatea gambei. Purta ochelari de soare şi se distingea mai ales prin aerul ei distant. Nu o stânjenea pe Carmen în discuţia acesteia cu recepţionerul, fiindcă în spatele biroului se aflau nu mai puţin de trei recepţioneri, care se străduiau să răspundă la toate întrebările invitaţilor.
Doamna în mantou alb-murdar voia să afle dacă rubrica „Motivul divorţului” mai trebuie completată în cazul când divorţul a fost cerut de cealaltă parte. Recepţionerul căruia ea i se adresase, cel din mijloc, cercetă cu atenţie formularul, observă numele invitatei şi îi răspunse politicos:
— Iertaţi-mă, doamnă Pascu, doamna Herescu este de părere că e o iluzie să considerăm că dacă cineva nu solicită divorţul, acela nu are nicio vină. Sunt destui, poate chiar majoritatea — nu zic că e cazul dumneavoastră —, care nu au nicio reţinere în a-şi înşela partenerul sau a-l face să sufere, dar nu sunt ei cei care cer divorţul. De ce? Din simplă comoditate, doamnă Pascu. Ăsta ar fi unul din motive. Mai sunt şi altele, dar n-aş vrea să vă reţin cu părerile mele, care oricum nu contează. Aşa că răspunsul este: da, şi în acest caz este necesar să completaţi rubrica.
Dezamăgită, Stela se uită la recepţioner prin ochelarii fumurii.
— Dar decizia instanţei nu e relevantă? insistă ea. Dacă decizia este exclusiv împotriva celuilalt, nu rezultă că eu n-am avut nicio vină?
— Sfatul meu, doamnă, dacă îmi permiteţi, este că şi în acest caz e bine să faceţi o mică — să-i zic expunere? Punctul dumneavoastră de vedere. Nu strică. Doamna Herescu ar aprecia gestul.
— Bine, cedă ea în silă, atunci nu-mi rămâne decât să născocesc o vină şi pentru mine.
— Nu v-aş sfătui, doamnă Pascu, să improvizaţi. Îmi permit să vă reamintesc că doamna Herescu are situaţia exactă a tuturor celor pe care i-a invitat. Dar, indiferent de ceea ce are domnia sa notat la catastif, propria dumneavoastră interpretare expusă la rubrica „Motivul divorţului” ar putea să o găsească interesantă. Ştiţi cum se spune: adevărul e cea mai bună minciună! Glumesc, desigur!
— Cum rămâne cu partenerul meu? Cel actual, vreau să spun. Trebuie să trec şi motivul divorţului său?
— Ce pot să vă spun? În primul rând, nu-i obligatoriu ca dumnealui să fie divorţat! Dar dacă este, mă tem că trebuie să scrieţi şi despre dânsul. Cu atât mai mult în situaţia în care partenerul nu a fost anunţat din timp şi deci nu se află pe lista doamnei Herescu.
— Constat că aici la dumneavoastră divorţul e o adevărată obsesie!
— Aş putea să mă răspund, doamnă, că da, într-adevăr, e bine să nu uitaţi că sejurul dumneavoastră aici la noi are loc sub sloganul „Divorţ fericit!” Mai mult decât asta însă, sper că veţi avea ocazia să vă convingeţi în zilele care urmează că e vorba de ceva mai serios decât o simplă obsesie. Şi mai ales să vă convingeţi că vederile doamnei Varvara Herescu sunt cel puţin interesante!
Mai exista şi un al treilea recepţioner, la capătul din stânga al biroului, care deocamdată stătea de vorbă cu un poliţist. Nimănui din hol nu i se păruse neobişnuit ca un poliţist să se intereseze de treburile unui hotel situat departe de lumea civilizată, cu atât mai mult cu cât conversaţia dintre cei doi părea cât se poate de cordială, ca între două vechi cunoştinţe. Poliţistul se lăsase cu toată greutatea cu coatele pe birou şi îşi petrecuse un picior peste celălalt la nivelul gleznei, ca un băieţandru lipsit de griji.
Stând şi privind tot ce se întâmpla în acel hol, lui Vadim nu i se părea că asistă la un ritual, dar nici departe nu era. Oare ce îi făcuse pe toţi acei oameni să accepte invitaţia? Dar ce îl făcuse pe el însuşi să o accepte? Îşi aminti de panoul publicitar de la marginea şoselei, în pădure, şi încă o dată îşi zise, la fel ca şi altă dată, că reclamele sunt de multe ori înşelătoare. Acolo începuse totul. Sună-mă şi te vei convinge! Stela oprise maşina şi îl invitase să urce, un gest greu de înţeles retrospectiv. Şi acum iat-o acolo, la biroul recepţiei, stând de vorbă cu recepţionerul, în timp ce în stânga ei, la distanţă de doar trei palme, un poliţist în uniformă se întreţinea cordial cu cel de-al treilea recepţioner. Îşi aminti de întâlnirea cu patrula de poliţie de pe şosea, înainte să ajungă aici la hotel. Pentru Stela păruse a fi o întâlnire neplăcută, pe care şi-ar fi dorit mult să o evite. Acum poliţistul care stătea lângă ea, poate acelaşi din patrulă, poate altul, era total absorbit de discuţia cu hotelierul şi nu îi dădea Stelei nici o atenţie. Nu la fel de indiferentă era însă Stela, pe care Vadim o văzu aruncând scurte priviri, discrete şi temătoare, spre poliţist.
Ca să fie sincer cu el însuşi, pe Vadim îl lăsa rece orice dezbatere pe tema divorţului. Aştepta cu interes prima cină în restaurantul hotelului, cina de întâmpinare, cum s-ar zice. Dar principala atracţie a serii pentru el era întoarcerea în cameră, târziu după cină, împreună cu Stela, această femeie capabilă de acte de curaj şi de sfidare a destinului.
Poate că şi alţi invitaţi din holul hotelului îl văzuseră pe poliţist şi nu se ştie dacă dăduseră prezenţei acestuia vreo semnificaţie aparte. Cu siguranţă însă că domnul prezentabil care tocmai îşi făcuse apariţia, nu-l remarcase. Să tot fi avut vreo patruzeci şi cinci de ani, era înalt şi slab, puţin adus de spate. Putea fi actor, judecând după dezinvoltura cu care se mişca printre mese, cu aerul că nu îi mai rămăsese nimic altceva de făcut. Jovial, zăbovea câteva secunde pe la câte o masă unde se completau formulare de cazare. Se apleca pe la unul şi pe la altul mimând indiscreţia; sau poate, chiar fiind indiscret, citea câte ceva din ceea ce invitaţii apucaseră deja să scrie în formulare. Ici ridica o sprânceană a mirare, dincolo zâmbea amuzat, încuviinţa dând din cap, sau, dimpotrivă, dacă era întâmpinat cu reticenţă, îşi declina c-un gest retractil, ca un veritabil mim, orice intenţie de a se amesteca în treburile altora. În general, invitaţii nu-l luau în seamă. Totuşi unul dintre invitaţi şi-a ridicat brusc faţa spre el, având aerul că ar fi vrut să profite de interesul pe care „actorul” îl manifesta pentru formularele celorlalţi.
— Presupun că vă interesează îndeosebi rubrica „Motivul divorţului”, i se adresă.
— Presupui bine, dragule!
Cel aşezat se arătă mai degrabă amuzat decât surprins de accentul de familiaritate din cuvântul celuilalt. Drept care găsi de cuviinţă să se adreseze celor din jur, care pentru o clipă îşi întrerupseră scrisul şi îşi ridicară capetele:
— Să nu credeţi că ne cunoaştem! Familiaritatea cu care mi se adresează stimatul meu coleg se explică prin faptul că împărtăşim acelaşi destin: am trăit cu toţii experienţa divorţului! Nu-i aşa... dragule?
— Confirm sută la sută!
— Şi, mă rog, dacă tot te interesează, care motiv al divorţului, după părerea dumitale, ar trebui să-l trecem în formular? Pe cel din sentinţă, sau motivul real?
La care „actorul” răspunse în tonul său teatral:
— Păi dacă există deosebiri între motivul din sentinţă şi cel real, înseamnă că judecătorii nu şi-au prea făcut datoria! N-ar trebui să existe aşa ceva!
— Parcă dumneata nu ştii! i se replică. Nu judecătorii sunt totdeauna de blamat. Uneori părţile cad de acord asupra unui motiv de divorţ inventat. Repet: inventat. Aşa, ca toată lumea să fie pe cât posibil mulţumită. Dar de cele mai multe ori, cum bine ştim cu toţii, avocaţii sunt tartorii! Ei trag sforile, ei pun totul la cale!
Şi, odată subiectul deschis, se găseau destui prin jur amatori de comentarii.
— De exemplu, divorţ pe motiv de părăsire de domiciliu. E un motiv la ordinea zilei, nu? Sunt pline sentinţele de divorţ de „părăsire de domiciliu”. Dar cine stă să cerceteze cine şi de ce a plecat de-acasă? Şi dacă a plecat! E uşor să spui Gata, am plecat, nu mă mai interesează nimica! Întrebarea e: ai plecat de-acasă fiindcă îţi sfârâiau călcâiele după una tinerică? Sau fiindcă nu mai puteai suporta cicăleala de-acasă?
— Mergeţi pe varianta întâi, domnule, şi aveţi şanse nouăzeci şi nouă la sută s-o nimeriţi! interveni o doamnă puţin trecută de prima tinereţe, dându-şi silinţa să nu pară din cale-afară de părtinitoare. Era însă vizibil că îi vedea greu să-şi ascundă pasiunea. — Păi cui îi place să-şi ia lumea în cap? Bărbaţilor, fără doar şi poate! Şi să ne-nţelegem, nu fără ţintă precisă!
Altcineva de prin preajmă, un bărbat încă tânăr, o contrazise, spunând că el personal cunoaşte cel puţin două cazuri în care femeia a fost cea care şi-a părăsit soţul. Şi fără niciun motiv!
— Chiar fără niciun motiv? îl apostrofă doamna un pic trecută de prima tinereţe. Mira-m-aş!
— Se pare că nu fără îndreptăţire ni se cere să declarăm motivul real al divorţului, observă cineva. Fiindcă dacă e să ne luăm numai după una din părţi, bărbaţii sunt întotdeauna capul răutăţilor!
— Să mi se spună mie dacă e cineva sincer când declară motivul real! Totdeauna vezi lucrurile din perspectivă proprie.
— Păi nu asta spuneam şi eu!
— Sper să nu înceapă să facă anchete, ăştia de la Ţărmul Armoniei, spuse un alt domn de lângă cel în vârstă, care în tot acest timp continuase să scrie fără să-şi ridice ochii din formular.
— Doamna Varvara! accentuă cineva care şedea la o masă de lângă perete.
— Da! Doamna Varvara! Aş fi curios dacă ştie cineva cine-i doamna asta Varvara.
— Cert este că doamna Varvara a aruncat un pumn de invitaţii şi văd că toată lumea s-a repezit să le prindă din zbor! Aş fi curios să aflu dacă măcar o singură persoană a refuzat invitaţia. În rest, a pocnit din degete, şi iată-ne cu toţii aici!
— E totuşi o chestie nostimă! râse „actorul” cel deşirat. Trebuie să recunoaştem. Pe lângă că ni se oferă un sejur gratuit la un hotel de cinci stele — şi, s-o spunem pe-a dreaptă, nu în fiecare zi se-ntâmplă aşa ceva — avem o ocazie unică: să stăm liniştiţi pe toată durata sejurului, fără nicio grijă că ne pune coarne consoarta! Deoarece fiind fostă, ne doare-n cot dacă îi face ochi dulci altuia!
— N-aş băga mână în foc că ne doare în cot pe toţi, din principiu, i se replică. De multe ori ne despărţim de nevastă fiindcă nu mai suportăm convieţuirea cu ea, dar nu ne pică deloc bine când aflăm că şi-a găsit un alt bărbat.
— Gelozie retroactivă! rezumă cineva cu satisfacţie. Da, se-ntâmplă şi asta! Şi nici măcar nu sunt cazuri rare.
— Orgoliul masculin! triumfă doamna trecută de prima tinereţe.
La biroul recepţiei nu mai rămăseseră decât doi recepţioneri. Dispăruse şi poliţistul prieten al hotelului. Pentru moment, cei doi recepţioneri nu mai aveau de dat explicaţii şi urmăreau cu interes flecăreala clienţilor din hol, afişând un zâmbet înţelegător.
În hol, agitaţia frivolă ce domnise până atunci era pe cale să se domolească. Pesemne că întrebările incitante din formular îi aduseseră într-o asemenea stare. Cum să răspunzi, rămânând perfect calm şi stăpân pe sine, la întrebări precum aceea privind motivul divorţului?
Şi mai exista o întrebare în formular, ultima, la care cei mai mulţi considerau că e cât se poate de simplu de răspuns: „Personal, pe cine consideraţi vinovat de destrămarea căsniciei dumneavoastră — pe dumneavoastră înşivă, sau pe fostul consort/ fosta consoartă?”
Să fi fost oare, într-adevăr, atât de simplu de răspuns la o asemenea întrebare?
miercuri, 31 mai 2017
Divorţ fericit! (5)*
miercuri, 24 mai 2017
Divorţ fericit! (4)*
Dragă Doamnă/ Domnule *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
Agenţia de turism AT are plăcerea să vă invite să petreceţi împreună cu fostul Dvs. consort / fosta Dvs. consoartă un sejur complet gratuit de patru zile începând cu data de joi 10 martie la Hotelul Ţărmul Armoniei. (Găsiţi poziţionarea hotelului pe harta ataşată.) La recepţie, dacă veţi avea bunăvoinţa să daţi curs invitaţiei noastre, veţi găsi cheile de la camera dublă ce v-a fost rezervată, precum şi un pliant cu programul pe care vi-l propunem pentru a vă petrece în chip cât mai plăcut cele patru zile.
Dacă relaţiile Dvs. cu fostul consort / fosta consoartă sunt de aşa natură încât consideraţi inacceptabilă convieţuirea pe durata sejurului, nu ezitaţi să ne contactaţi la numărul de telefon din josul paginii, sub semnătură. Vă vom oferi în acest caz cazare separată în două camere single alăturate. Dacă vă veţi afla în situaţia ca fostul consort / fosta consoartă să refuze categoric să dea curs invitaţiei noastre (şi a Dvs.), nu vă impacientaţi: vă vom fi o gazdă la fel de primitoare dacă veţi veni împreună cu actualul consort (sau prieten) / actuala consoartă (sau prietenă). În sfârşit, nu excludem nici situaţia în care nici acesta / aceasta nu doreşte să vă însoţească, caz în care ne va face aceeaşi plăcere să vă găzduim singur(ă) pe durata celor patru zile.
Primind acest bilet-invitaţie, dragă Doamnă / Domnule, aveţi toată îndreptăţirea din lume să vă întrebaţi de ce v-am invitat tocmai pe Dvs. Ei bine, ne face plăcere să vă informăm că agenţia noastră de turism — care şi-a înfiinţat un departament–fundaţie — îşi propune să încurajeze nu numai turismul propriu-zis ci şi buna înţelegere între oameni. Avem informaţii că în trecutul Dvs. a survenit la un moment dat o situaţie de ruptură. Departe de noi intenţia de a scotoci în acel trecut. Nu susţinem că orice divorţ este / era evitabil. Vrem doar să dovedim că orice divorţ poate fi abordat nu doar cu încrâncenare ci şi cu o anumită, benefică detaşare, relaxat. Cu atât mai mult divorţurile din trecut, căci pasiunile care le-au generat au beneficiat de timp îndeajuns pentru a se atenua sau chiar a dispărea. Nu ne propunem nici să ne amestecăm în trecutul Dvs. Cuplurile destrămate au de ales între a rămâne cantonate în relaţia lor de ură mocnită, sau de a acosta la Ţărmul Armoniei (de cinci stele!) şi a vă bucura de serviciile noastre alături de alte cupluri care au trecut la rândul lor, cândva, prin experienţe asemănătoare.
Nu ne propunem să vă reconciliem. Ştim că aşa ceva este de cele mai multe ori imposibil. Mai mult decât atât, nici nu credem că ar fi de dorit. Am fi însă fericiţi dacă aţi fi de acord ca experienţa Dvs. să fie cunoscută în linii mari şi să servească de model pentru ca alte cupluri, îndeosebi tinere, să poată evita ura. Nu vă cerem să luaţi în serios ceea ce urmează, dar haideţi să ne referim la intervalul celor patru zile petrecute la noi, aşa, într-o simbolistică optimistă, Divorţ fericit! Ce ziceţi?
Suntem convinşi că nu veţi regreta decizia de a accepta invitaţia noastră. Vă aşteptăm în cursul după-amiezii de joi.
Cu deosebită consideraţie,
Varvara Herescu
Tel. [...]
marți, 23 mai 2017
Divorţ fericit! (3)* **
Tocmai se aprinseseră luminile în parcarea neaşteptat de plină a hotelului construit în stil modernist, interbelic. „Ţărmul Armoniei”. Hm, ce nume! Nimeni nu i-l recomandase, nimeni nu ştia de existenţa lui. Pur şi simplu Bruno cotise, la inspiraţie, intrând de pe şoseaua naţională pe un drum lateral care urca muntele, despărţit de pădure prin rămăşiţele ruginite ale unui gard de sârmă ghimpată. Opri în faţa platoului de la piciorul faţadei şi îşi plimbă privirea peste mulţimea de maşini parcate ca să-şi facă o idee dacă merită să facă o încercare aici. Hotelul se înălţa maiestuos, cu multe ferestre luminate sărbătoreşte, având drept fundal pădurea de conifere, sumbră şi tăcută, acum că înserarea lua în stăpânire muntele. Iar muntele, ca întotdeauna, se grăbea să îşi regăsească în înserare vigoarea umedă şi distantă. Refugiat în înălţimi, soarele aurea dâra de nor a unui avion de pasageri, care se întindea lent brăzdând cerul în linie dreaptă.
De pe terasa deschisă se vedea înăuntru, prin panourile de sticlă, splendoarea de festival de film a holului recepţiei, luminile vii şi mulţimea de oameni aşezaţi la măsuţele rotunde din holul adiacent, scriind de zor, concentraţi, fără să vadă pe nimeni în jur. Era ca şi cum un grup ar fi sosit cu câteva minute înainte, dar Bruno nu văzuse niciun autocar în parcarea hotelului. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
— Îmi pare rău, domnule, nu mai avem nici o cameră liberă, îl anunţă unul din recepţionerii spilcuiţi când Bruno se interesă la biroul recepţiei.
— Nici măcar la mansardă? glumi Bruno.
Recepţionerul zâmbi politicos.
— Nu cred că v-aţi mulţumi c-un loc la mansardă, domnule. Dacă mă uit la dumneavoastră, n-aş zice că sunteţi genul de om care se mulţumeşte cu puţin.
Bruno arătă spre holul adiacent.
— Vrei să spui că toţi tipii ăia de-acolo şi-au reţinut camerele dinainte?
Recepţionerul continuă pe acelaşi ton politicos:
— Toţi acei domni şi doamne au fost invitaţi, domnule.
— Nu mai spune! Adică vrei să spui că ăsta nu-i un hotel pentru toată lumea? Numai pentru invitaţi? Păi atunci de ce-i spune hotel? De ce nu-i spune club? Clubul „Ţărmul Armoniei”!
— V-aş întreba ceva, domnule. Şi vă rog să nu vă supăraţi pe mine. Când aţi cotit de pe şoseaua naţională venind încoace, n-aţi observat că aţi intrat pe un drum privat?
— Zău? Te pomeneşti că am violat o proprietate privată! Păi n-am văzut nicăieri pe drumul de care vorbeşti vreo plăcuţă cu Intrarea oprită!
— Să nu mă înţelegeţi greşit, domnule. De obicei hotelul e deschis pentru oricine. Dar acum avem organizat un eveniment.
— Puteaţi să mă invitaţi şi pe mine, zău aşa!
— Credeţi-mă, domnule, nu sunt autorizat să dau detalii despre eveniment. Dar dacă vreţi totuşi să vă spun părerea mea, probabil că n-aţi întrunit condiţiile pentru a fi invitat.
— Zău! râse Bruno. Te pomeneşti că am greşit că n-am venit cu carnetul de membru al fundaţiei caritabile din care fac parte! Ba chiar de preşedinte, ce să mai vorbim!
— Mă tem că nu era de-ajuns.
— Nu mai spune!... Bruno se înveselise de-a binelea. — Dar ce isprăvi trebuia să fac? Să înfiinţez o cantină pentru oamenii străzii? Sau să-l spintec pe Zmeul Zmeilor?
— Nu era nevoie să vă osteniţi atâta, domnule. Era de-ajuns să divorţaţi. Dar probabil că n-aţi făcut-o.
— Să divorţez! Bruno fu cât pe-aci să explodeze. Se abţinu însă, căci unul din clienţi se oprise în stânga sa, aproape să-l atingă cu umărul, şi îl întrebă pe recepţioner dacă formularul de cazare era bine completat... — Mm, ia să vedem, făcu recepţionerul cu ochii pe formular... Numele... Da. Adresa... Mmm... Aşa... Se pare că... da, e corect. Dar... motivul divorţului, domnule, mă tem că nu reiese foarte clar... Doamna Herescu, după cum probabil ştiţi, are toate datele, dar vrea să se convingă că invitaţii domniei sale sunt sinceri, e foarte important... Bruno stătea trăgând cu coada ochiului la formular, mai degrabă indiferent, şi urmărea degetul recepţionerului, care parcurgea rubricile cu atenţie... — Aşa că, domnule, poate mai adăugaţi un motiv sau două... Nu prea convins, invitatul se desprinse de biroul de recepţie şi se întoarse în mijlocul tovarăşilor săi, cei mai mulţi aşezaţi la mesele rotunde, de unde venea, plăcută şi odihnitoare, rumoarea vocilor. Recepţionerul se întoarse înapoi către Bruno cu aerul său binevoitor-politicos, arătând că întreruperile fac parte din viaţa sa.
— Deci ce spuneaţi domnule? Îmi cer scuze.
— Cum dracu’ să divorţez! începu Bruno...
— Dacă nici nu sunteţi însurat! îl completă recepţionerul păstrând tonul fals contrariat al prezumtivului său client.
— Da’ de unde! îl contrazise Bruno plin de entuziasm. Sunt al naibii de însurat şi, mai mult decât atât, nici prin cap nu-mi trece să divorţez! Păi unde mai găsesc eu o nevastă atât de înţelegătoare ca Marieta mea! Ar fi o prostie!... Râse hâtru, provocându-l pe recepţioner să i se alăture într-un râs complice, ca între bărbaţi... — Apropo, doamna Herescu cine e?
— Doamna Herescu, răspunse recepţionerul cu un aer solemn — doamna Varvara Herescu este proprietara hotelului şi bineînţeles organizatoarea întâlnirii. Are câţiva consilieri, cu care se întâlneşte din când în când, de obicei în salon, dar de data asta, ştim cu toţii, iniţiativa a fost a domniei sale în totalitate. Vreau să spun, fără niciun sfat din partea consilierilor sau a altcuiva. Fiindcă bănuiesc că are motive temeinice... Recepţionerul se uită la Bruno ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară: — Aţi venit fără bagaje?
— Păi, la ce bun să mă trambalez cu lucrurile dacă tot zici că n-aveţi camere libere?
— Nu se ştie niciodată, domnule. Poate până una-alta vizitaţi restaurantul nostru, aici alături. S-ar putea să nu vă pară rău.
Bruno îl privi cu o neîncredere plină de voioşie:
— Vă lăudaţi cu un meniu aşa de formidabil?
— Meniul, domnule, e cu adevărat excepţional. Dar eu zic să nu neglijaţi niciun aspect.
Mă rog, rămânea de văzut ce înţelegea recepţionerul prin „niciun aspect”.
Salonul, neaşteptat de vast, era aproape gol, doar vreo trei sau patru mese ocupate. Nimeni nu veni să-l întâmpine, dar asta lui Bruno nu i se păru neobişnuit fiindcă toată lumea care avea în îngrijire salonul părea să fie foarte ocupată. Zorul şi nerăbdarea şi zumzetul pătrundeau din exteriorul salonului prin uşile deschise şi de bună seamă aveau legătură cu evenimentul de care îi vorbise recepţionerul. Cei câţiva clienţi aşezaţi la mese nu păreau însă contaminaţi de nerăbdare ci îşi vedeau în tihnă de ceea ce comandaseră. Bruno înaintă pe culoarul din mijloc păşind pe fâşia de mochetă grena. Era şi o estradă în salon, într-o parte, iar pe estradă se odihneau pe jos sau rezemate de scaune câteva instrumente muzicale. De bună seamă, nu lipsea nici pianul. Eveniment, îşi aminti Bruno. Eveniment cu oameni divorţaţi! Cu siguranţă că acea doamnă, Herescu sau cum naiba îi spunea, îşi propusese să vină în întâmpinarea oamenilor însinguraţi şi dezamăgiţi de căsnicie, şi să-i apropie unii de alţii. Hm... Trecu pe lângă o masă unde o tânără şedea singură, bea dintr-o ceşcuţă de cafea şi fuma. Dincolo de masa ei însă, Bruno fu întâmpinat de un deşert fără urmă de viaţă şi fără nicio perspectivă — aşa i se păru partea aceea a salonului —, astfel că nu avu de ales: făcând uz de toată puterea sa de convingere şi de sinceritate, se întoarse şi i se adresă femeii singure:
— Îmi dau seama că sunt foarte multe locuri libere, dar îndrăznesc să vă întreb dacă mi-aţi îngădui totuşi să stau la aceeaşi masă cu dumneavoastră.
Văzu pleoapele femeii lăsându-se în jos în timp ce faţa i se lungi, distantă, şi avu un moment când i se păru că se lasă dus de vechea lui meteahnă de a nu-şi struni nerăbdarea, greşind de atâtea ori în viaţă. Dar aceleaşi pleoape care se lăsaseră în jos făcură mişcarea inversă, înălţându-se şi lăsând să iasă la iveală o pereche de ochi căprui, mari şi limpezi, care îl aţinteau cu oarece interes. Femeia avu pe scaunul ei un început de mişcare de retragere, ca şi cum ar fi acceptat în acest fel să-i facă loc la masă, deşi alte trei scaune erau libere în faţa ei şi către culoar.
— Nu mă deranjează, spuse ea cu voce domoală.
Bruno mulţumi şi alese scaunul dinspre culoar. Nu se grăbi să intre în vorbă cu ea. Se lăsă pe spătar, într-o poziţie degajată şi se uită spre fundul salonului, după chelner. Nu se vedea nimeni. Undeva, către ferestrele deja întunecate, se auzeau voci şi clinchete, dar clienţii rămâneau în cea mai mare parte ascunşi îndărătul spătarelor înalte.
— Ziceau că n-au nicio cameră liberă, se întoarse Bruno spre doamna de pe partea cealaltă a mesei.
— Posibil, răspunse aceasta, fără cine ştie ce entuziasm.
— Am înţeles că dacă eram divorţat, aveam mai multe şanse! Aşa mi-au spus.
Bruno pufni în râs şi o privi întrebător pe tovarăşa sa de masă.
— Într-adevăr, zise ea, e o întâlnire a oamenilor divorţaţi. Dar nu ştiam că am ocupat tot hotelul.
— Aşa se pare... Femeia trase din ţigară şi, scoţându-şi buza de jos în afară, suflă fumul drept spre tavan. — Am înţeles că vor avea loc nişte discuţii în grup, chiar aici în salon. Nu sunt sigură.
— Aşa, ca un fel de terapie în grup?
— Mă rog, bănuiesc că se poate spune şi aşa. Oricum, dacă-i adevărat, cred că, într-adevăr, n-ar fi prea plăcut să ne chibiţeze de pe margine nişte tipi neimplicaţi.
— Adică nedivorţaţi.
— Da.
— Cu alte cuvinte, dumneavoastră acceptaţi că cei divorţaţi pot fi consideraţi nişte oameni bolnavi?
— A, nu! Asta, în niciun caz!
— Dar sunteţi de acord să vă dezvăluiţi în public toate secretele? Cum v-aţi certat, cum aţi ajuns la divorţ şi toate celelalte?
— Sunteţi răutăcios. În niciun caz nu-i vorba de toate secretele. Dar cred că unele lucruri pot fi...
— Filozofia divorţului! o întrerupse Bruno, ironic.
Un chelner veni, îi puse în faţă o mapă cu meniul şi îl întrebă dacă doreşte să bea ceva înainte.
— O bere grimbergen, ceru el. Şi se întoarse din nou către femeia care fuma. — Da, sunt convins că există o filozofie a divorţului. Şi nu neapărat a divorţului ci mai degrabă a convieţuirii. A convieţuirii ratate!
— Pot exista poveşti interesante, sunt convinsă.
— A dumneavoastră cum e? Interesantă? o provocă el.
— Dar a dumneavoastră? îi întoarse ea întrebarea.
Un mic grup care se ridicase de la o masă din zona opusă ferestrelor trecea acum prin dreptul lor, venind din spatele femeii cu care el stătea la masă, sporovăind în voie, în timp ce se îndreptau spre ieşirea din restaurant. Păreau cu toţii destinşi şi nu se grăbeau. Afişau de pe acum, probabil fără voia lor, aerul sărbătoresc cu care aveau să se întoarcă în salon peste puţine ore, după ce, în camerele lor reţinute, aveau să-şi schimbe îmbrăcămintea. Erau două perechi, una mai în vârstă şi alta mult mai tânără. Faptul că femeia mai tânără, trecând pe lângă el, îl fixă timp de câteva secunde cu o curiozitate nestăpânită, nu-i scăpă lui Bruno. Nu observă însă că privirea sa pofticioasă îndreptată asupra acesteia era expusă direct vederii interlocutoarei sale.
Veni şi chelnerul şi îi aduse berea cerută.
— Nu-i rău! chicoti Bruno.
— Ce nu-i rău?
— Nu mă refer la bere! Mă refer la divorţ. Judecând după tipii care tocmai au trecut pe lângă noi, îmi vine să spun că unora le prieşte. Aţi văzut ce bine se simt? Mai să-mi pară rău că n-am găsit şi eu un loc în hotelul ăsta!
— Ţineţi cu tot dinadinsul să vă cazaţi aici?
— Păi! Ţărmul Armoniei! Cui nu-i place să acosteze la Ţărmul Armoniei! Credeţi că se mai poate negocia? Ştiţi ceva ce nu ştiu eu?
— Aţi putea să negociaţi cu mine, veni răspunsul neaşteptat al femeii.
Bruno tresări şi o privi cu atenţie. Femeia era mult prea serioasă pentru o asemenea ofertă. Uluitor! E timidă, îşi spuse. E al naibii de timidă. Trebuie că tocmai a făcut gestul sfidător al vieţii ei. Deşi... nu se ştie niciodată.
— Ca să negociez cu dumneavoastră, spuse el neascunzându-şi satisfacţia că, iată, se ivise aproape fără niciun efort prilejul pasului hotărâtor de a se apropia de ea, trebuie mai întâi să ştiţi cu cine aveţi de a face. Şi îmi cer scuze că n-am făcut-o de la început. Bruno Roşca e numele meu.
Otilia Răducanu o chema pe ea.
— Despre divorţ... despre divorţul meu, continuă ea să vorbească, sunt sigură că o să mai avem ocazia să discutăm. Ceea ce probabil nu ştiţi — şi n-aveţi de unde să ştiţi — este că am venit aici singură. Fostul meu soţ... de fapt niciunul din cei doi foşti soţi ai mei n-a binevoit să mă însoţească... Bruno îşi scoase în afară buza de jos şi clătină din cap a mirare şi în acelaşi timp a admiraţie: atât de tânără, şi deja doi foşti soţi!... — Dar, deşi pot să vin şi singură diseară în salon, am înţeles că organizatorii preferă cuplurile. Orice fel de cupluri. Foşti consorţi, sau, mă rog, actuali prieteni. Am să trec pe la recepţie să le cer un alt formular de cazare.
— Nu-i nevoie să-mi explici de două ori, Otilia, o asigură Bruno cu tot entuziasmul de care era capabil. Am înţeles. Îţi dau toate datele despre mine, tot ce vrei să ştii.
Ea zâmbi având aerul că i s-a luat o piatră de pe inimă.
— Se-nţelege că cel mai convenabil pentru mine... ca şi pentru organizatori de altfel, ar fi să fii divorţat.
— Da, dar nu sunt. Îmi pare rău, Otilia. Condiţia asta nu pot s-o satisfac.
— Eşti însurat? încercă ea o variantă pe care o simţi dinainte cam acră.
— Nu! negă el cu o dezinvoltură explozivă. Sunt holtei! Tânăr şi ferice! Mă rog, nu chiar aşa de tânăr! Am patruzeci şi doi de ani. Dar pentru deplina ta liniştire sunt dispus să mă dau drept orice vrei! La ce cameră te găsesc?
— Nu urcăm imediat? întrebă ea dezamăgită; apucase să se ridice pe jumătate de pe scaun.
— Trebuie să-mi iau lucrurile din maşină. Şi apoi, Otilia dragă, trebuie să comand ceva de mâncare. Sunt lihnit de foame!
— Atunci, pe curând. Mă găseşti la camera 221. Şi nu-ţi face griji pentru consumaţia mea. Noi, cei de pe listă, avem totul gratuit.
Îşi luă poşeta şi se îndepărtă pe fâşia de mochetă grena, îndreptându-se spre ieşirea din restaurant.
Bruno se răsuci pe scaun în urma ei scoţând un picior pe culoar şi, văzându-i picioarele drepte şi perfect modelate, fluieră admirativ. Chelnerul tocmai se apropia de masa lui să-i ia comanda şi, până să ajungă, Bruno dădu peste cap cu sete berea grimbergen ce-i mai rămăsese în pahar.
**Publicat şi în revista Convorbiri literare, 2, 2019
duminică, 14 mai 2017
Divorţ fericit! (2)*
Oare poate fi recunoscută, aşa, doar cât treci pe lângă ea, o persoană care ţi-a fost familiară cu mulţi ani în urmă şi alături de care ţi-ai petrecut mulţi ani? Oare o poţi recunoaşte dintr-o simplă privire fugitivă în timp ce te întorci de la toaletă, mergând pe culoar către locul tău, venind dinspre locomotivă? În timp ce persoana cu pricina moţăie, semn că a fost insensibilă la peisajul minunat care s-a derulat în mare viteză prin dreptul ferestrei? Carmen se gândi şi la asta. Pe vremuri vagoanele erau altfel, îşi aminti ea. Un vagon deschis, ca cel de acum, fără compartimente, lumea îl considera de rang inferior. Nu întâlneai la clasa întâi aşa ceva pe atunci, iar la clasa a doua se întâmpla rareori. Se purtau vagoanele compartimentate. Astăzi nimeni nu mai tânjeşte după compartimente: dacă vrei să te simţi singur şi confortabil, dacă vrei să te ascunzi de lume, ascunde-te chiar în mijlocul ei şi bucură-te că nu te cunoaşte nimeni... *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, la care am început să lucrez
„Doamne, era Andrei!” îşi spuse Carmen ajungând la locul ei, două şiruri în urma locului unde şedea — dormita — el. Purtaseră acelaşi nume aproape o viaţă întreagă. De fapt îl purtau şi acum fiindcă ea nu considerase că merită efortul să-şi reia după divorţ numele de domnişoară. I se păru un contrast izbitor între somnolenţa lui de acum şi stilul său de viaţă de care îşi amintea, activ, energic, chiar încăpăţânat, nu rareori dur şi agresiv. De aici din spate locul acela părea neocupat, nu i se vedea nici măcar capul, care îi alunecase în partea cealaltă, spre fereastră.
Stătu să se gândească un pic. Ea nu se lăsase cuprinsă de somnolenţă în ultimii ani şi era păcat să rămână cu impresia că asta se întâmplase cu el, oricât rău îi făcuse atunci. Nu aveai ce aştepta de la echinocţiul de primăvară care avea să vină peste două săptămâni.
Primăvara, la modă erau asteniile.
Se ridică de la locul ei şi se duse să se aşeze în faţa lui, pe unul din cele două locuri goale opuse locului ocupat de Andrei. Se lăsă pe spate rezemându-se de spetează. Capul lui se înclinase în somn până ce tâmpla i se lipise de geam, iar pielea frunţii făcuse o cută la contactul cu sticla, ca şi cum ar fi fost în exces. Ce altceva era în exces în toată fiinţa lui prezentă, necunoscută ei? Întâlnindu-l singur în tren, lipsit de vlagă şi buhăit, Carmen ghici că excesele lui din ultimele lor zile petrecute împreună se risipiseră pe nimic. Se întrebă dacă să evoce în minte primii lor ani, sau ultimele luni, ultimele săptămâni, ultimele zile. Unii spun — şi probabil nu greşesc — că o privire a cuiva fixată asupra ta, atunci când nu ştii că eşti fixat, sfârşeşte prin a se face simţită într-un fel sau altul. Andrei întredeschise ochii şi, văzând în faţa sa, destul de aproape, chipul lui Carmen, clipi nedumerit, apoi un pic contrariat, ba chiar cu oarece luciri de spaimă în ochi, şi făcu raţionamentul — corect, după părerea celor mai mulţi — că dacă cineva se uită stăruitor la tine, trebuie neapărat să fie o persoană cunoscută. De nu cumva e vorba de o confuzie. Nu, de data asta nu era nicio confuzie. Carmen se amuză citindu-i în ochi rând pe rând etapele trezirii la realitate, de la vag până la deplin, de la privirea confuză de la început, când abia deschisese ochii, la focalizarea concentrată cu care o aţintea drept în ochi acum.
Carmen îi zâmbi şi, de la distanţa nu prea mare la care se aflau unul de celălalt, îi spuse:
— Bună, Andi. Nu mai avem mult.
— Nu mai avem mult până la ce? întrebă el ursuz, cu un efort chinuitor să înţeleagă.
Ursuz, ca în pasele lui proaste de pe vremuri. Ea continua să-l privească cumva de departe, zâmbind.
— Nu mă aşteptam să te mai întâlnesc vreodată. Nu urma să pleci? Parcă aşa îmi amintesc. Unde urma să pleci? În Belgia, nu? Sau unde?
— Am fost, mârâi el cu o figură sumbră.
Îşi întoarse privirea spre fereastră, unde peisajul zburător de afară nu-i spunea nimic.
— Nu mai eşti cu fosta ta colegă de serviciu? Samanta, sau cum o chema?
Bărbatul râse cu amărăciune.
— Nu te dezminţi... O chema Sanda. Nu Samanta.
— Cum adică nu mă dezmint? tresări Carmen.
— Răutăcioasă. Aşa cum deveniseşi în ultima vreme.
— Zău? Am fost răutăcioasă?
Lângă Andrei, pe locul de alături stătea o sacoşă de voiaj destul de ponosită, albastră, cu un compartiment oval pentru racheta de tenis. Cum să fi fost altfel decât gol compartimentul acela oval?
— A ta e sacoşa de lângă tine?
— Da. De ce întrebi? Fiindcă n-am urcat-o pe portbagaj? N-am urcat-o fiindcă e destul de grea şi pe mine mă dor şalele.
— Te dor şalele... Carmen îşi încrucişă braţele la piept. — Deci cum e cu Sanda ta? Nu mai sunteţi împreună?
— Nu. Ne-am despărţit.
Carmen fu cuprinsă de un acces de râs nervos. Se linişti şi îi puse altă întrebare decât cea care îi venise prima pe buze:
— Şi ea a rămas acolo?
— Chiar te interesează ce s-a-ntâmplat cu Sanda?
— Da, de ce nu!... Carmen făcu eforturi să nu se aprindă. — Când un bărbat părăseşte o femeie, toate femeile suferă.
— Şi cu bărbaţii nu se întâmplă la fel?
— Nu. Toată lumea e de acord că pentru un bărbat căsnicia e un lucru secundar. Chiar dacă tu, parcă văd, ai să strigi: „Clişee!”
— Ascultă, Carmen, oamenii după ce trăiesc mulţi ani împreună, încep să nu mai fie capabili să abordeze probleme esenţiale. Totul devine rutină. O ştii şi tu foarte bine.
— Îţi aminteşti tu că aşa a fost cu noi?
— Bineînţeles. N-am nicio îndoială.
Bărbatul continua să-i evite privirea. Şi poate de aceea Carmen părea să-şi găsească satisfacţia fixându-l cu atât mai insistent.
— De-aia m-ai părăsit, Andrei? Fiindcă nu mai puteai aborda probleme esenţiale cu mine? Şi cam ce probleme esenţiale ai avut tu în vedere? Poţi să-mi dai un exemplu?
El arăta obosit şi descurajat.
— Sunt multe de spus, Carmen. Nu cred că se mai poate clarifica ceva. Şi nici nu cred că mai are vreun rost... Trecură printr-un tunel atât de scurt, că nici nu fu necesar să aprindă luminile. — Dar dacă ţii neapărat, reluă Andrei după ce tunelul rămase în urmă, te invit la vagonul-restaurant să stăm de vorbă la o bere.
— Mulţumesc, răspunse ea, nu mai e timp. În cel mult un sfert de oră trebuie să cobor... Cineva tocmai apăsase butonul de la uşă şi uşa culisă chiar lângă umărul lui Carmen, scoţând la iveală scurtul coridor de trecere spre vagonul alăturat. Uşa culisă automat înapoi, lăsând în urmă o vibraţie de aşteptare. — Poate se mai iveşte vreo ocazie. Problemele esenţiale nu trebuie abandonate, glumi ea.
— Mă-ndoiesc, spuse bărbatul. Şi îşi trase sacoşa de voiaj mai aproape, ca şi cum ar fi fost vorba de o fiinţă pe care şi-ar fi dorit-o mai aproape.
— Eu credeam că m-ai părăsit pentru că o femeie mult mai tânără e o atracţie irezistibilă, nu pentru că în familie nu poţi aborda probleme esenţiale. Asta pot s-o înţeleg chiar şi eu.
— Te rog, Carmen, nu începe iarăşi!
— Puteai să fii măcar generos cât de cât, Andi dragă! Unii bărbaţi aşa fac. Sunt egoişti până-n vârful unghiilor când e vorba de dreptul lor să-şi facă de cap, şi compensează cu tot felul de donaţii în obiecte. Tu nici măcar nu m-ai lăsat în apartament. Ţi-ai dorit jumătatea! Şi drept urmare m-ai obligat să-mi caut altă casă!
— Am mai discutat asta, Carmen.
— Şi nu mi-a fost uşor! N-am avut pe nimeni să m-ajute, Andrei.
— Ştiu şi asta. Ce-ai vrea să spun, Carmen? Sunt ani de-atunci! Te-ai simţi mai uşurată dacă ţi-aş spune că-mi pare rău?
— Îţi pare rău, Andi? Pentru ce anume îţi pare rău? Că m-ai părăsit? Sau că nu mi-ai lăsat mie apartamentul?
— Ţi-am spus care-i părerea mea, Carmen. E prea târziu să mai clarificăm lucrurile. Prea târziu.
Uşa automată scoase din nou pufnetul ei pneumatic şi se deschise. O pereche intră în vagon discutând cu aprindere reţinută.
— Bine, Andi, spuse Carmen cu resemnare, coborând vocea. Totul e calculat la tine, m-am convins de asta. Chiar şi în gesturile tale necugetate ai fost totdeauna calculat.
— Nu ştiu ce înseamnă să fii calculat, Carmen. Presupun că e vorba de un calcul al şanselor. Or, în asta n-am excelat niciodată, te asigur.
— Ai tras lozul necâştigător. O dată cu mine şi a doua oară cu Samanta.
— Sanda!
— Ţi-aduci aminte când am fost la tombolă, la Şcoala de Muzică? Apropo de loz necâştigător... Dar atunci ai câştigat, ţi-aduci aminte? O trusă pentru ascuţit lamele de ras. Îmi închipui că astăzi voi bărbaţii de mult nu mai folosiţi lame de ras. Şi nici eu n-am fost în pierdere. Am câştigat o eşarfă albastră de mătase, pe care apoi mi-a suflat-o vântul de la gât când traversam Lacul Herăstrău cu vaporaşul. Sunt sigură că tu ai uitat. Mi-a părut tare rău de eşarfa aia albastră. Mă rog, poate că nu era mătase naturală, dar era foarte plăcută la atingere... Poate că viaţa e făcută din mici bucurii, nu crezi, Andi? Sau tu ai ţintit totdeauna, cum spuneai, problemele esenţiale. Chiar aş fi curioasă să aflu ce înţelegi tu prin probleme esenţiale. Copiii nu sunt o problemă esenţială? Or, din câte mi-aduc aminte, tu n-ai vrut copii... Ştii, Andrei, ceea ce m-a contrariat totdeauna la tine şi m-a descumpănit în acelaşi timp a fost amestecul acela incredibil de calcul şi dor de aventură... Nu vrei să vii cu mine?
Andrei privise încăpăţânat pe fereastră, undeva în colţul apropiat, cât Carmen vorbise, iar acum îşi întoarse spre ea privirea contrariată:
— Să vin cu tine? Unde?
— Oricum, remarcă ea afişând un zâmbet detaşat, n-ai sărit să strigi „Nu vin!”. Ca pe vremuri. Înseamnă că ceva s-a schimbat totuşi în felul tău de a fi. Mi-aduc aminte de câte ori erai bosumflat pe vremuri şi trebuia de fiecare dată să dau dovadă de calm şi să mă străduiesc să te împac. Şi mai ales mi-aduc aminte cât de încruntat erai când ai venit la mine să mă anunţi că mă părăseşti şi că pleci cu colega ta Sanda. Ştiu, nu puteai să vii cu zâmbetul pe buze. Nu era stilul tău. De altfel, nu e stilul bărbaţilor, în general. Voi bărbaţii sunteţi deseori bosumflaţi şi noi femeile trebuie să avem mereu grijă să vă împăcăm... Ai o privire! Hei, Andi, ce-i cu tine? Te îngrijorează ceva?
El o aţinti cu o privire neaşteptat de serioasă.
— Unde vrei să vin cu tine, Carmen?
— Te pomeneşti că te interesează! exclamă ea. Am reuşit să trezesc în tine spiritul de aventură? Uite, am primit o invitaţie pentru un sejur de patru zile, începând de astăzi după-amiază până duminică seară, la hotelul Ţărmul Armoniei, într-o companie selectă de oameni divorţaţi! Ce zici de asta? Tot voiai tu să mă inviţi la o bere în vagonul restaurant. Eu te invit la mult mai multe beri, sau cu ce ne-or mai servi acolo, habar n-am. Totul gratuit! Scrie în invitaţie: Veniţi împreună cu fostul, sau fosta. Ce zici, Andi, nu vrei să-ncercăm? Din păcate nu mai e timp. Dacă vrei să vezi invitaţia, te invit s-o citeşti jos în gară, după ce coborâm. Ne aşezăm pe o bancă, îţi dau invitaţia s-o citeşti şi te lămureşti despre ce-i vorba. Dacă ţi se pare că nu-i de tine, te urci în trenul următor şi îţi vezi de drum, ca şi cum nici nu ne-am fi întâlnit. Ce zici?
— Ţărmul Armoniei? râse el sceptic.
Oamenii din vagon, pregătiţi de coborâre, umpleau culoarul şi alături de ei uşa automată pufnea pneumatic la fiecare apăsare pe buton. Trenul începuse deja să frâneze la intrarea în gară.