Tocmai se aprinseseră luminile în parcarea neaşteptat de plină a hotelului construit în stil modernist, interbelic. „Ţărmul Armoniei”. Hm, ce nume! Nimeni nu i-l recomandase, nimeni nu ştia de existenţa lui. Pur şi simplu Bruno cotise, la inspiraţie, intrând de pe şoseaua naţională pe un drum lateral care urca muntele, despărţit de pădure prin rămăşiţele ruginite ale unui gard de sârmă ghimpată. Opri în faţa platoului de la piciorul faţadei şi îşi plimbă privirea peste mulţimea de maşini parcate ca să-şi facă o idee dacă merită să facă o încercare aici. Hotelul se înălţa maiestuos, cu multe ferestre luminate sărbătoreşte, având drept fundal pădurea de conifere, sumbră şi tăcută, acum că înserarea lua în stăpânire muntele. Iar muntele, ca întotdeauna, se grăbea să îşi regăsească în înserare vigoarea umedă şi distantă. Refugiat în înălţimi, soarele aurea dâra de nor a unui avion de pasageri, care se întindea lent brăzdând cerul în linie dreaptă.
De pe terasa deschisă se vedea înăuntru, prin panourile de sticlă, splendoarea de festival de film a holului recepţiei, luminile vii şi mulţimea de oameni aşezaţi la măsuţele rotunde din holul adiacent, scriind de zor, concentraţi, fără să vadă pe nimeni în jur. Era ca şi cum un grup ar fi sosit cu câteva minute înainte, dar Bruno nu văzuse niciun autocar în parcarea hotelului. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
— Îmi pare rău, domnule, nu mai avem nici o cameră liberă, îl anunţă unul din recepţionerii spilcuiţi când Bruno se interesă la biroul recepţiei.
— Nici măcar la mansardă? glumi Bruno.
Recepţionerul zâmbi politicos.
— Nu cred că v-aţi mulţumi c-un loc la mansardă, domnule. Dacă mă uit la dumneavoastră, n-aş zice că sunteţi genul de om care se mulţumeşte cu puţin.
Bruno arătă spre holul adiacent.
— Vrei să spui că toţi tipii ăia de-acolo şi-au reţinut camerele dinainte?
Recepţionerul continuă pe acelaşi ton politicos:
— Toţi acei domni şi doamne au fost invitaţi, domnule.
— Nu mai spune! Adică vrei să spui că ăsta nu-i un hotel pentru toată lumea? Numai pentru invitaţi? Păi atunci de ce-i spune hotel? De ce nu-i spune club? Clubul „Ţărmul Armoniei”!
— V-aş întreba ceva, domnule. Şi vă rog să nu vă supăraţi pe mine. Când aţi cotit de pe şoseaua naţională venind încoace, n-aţi observat că aţi intrat pe un drum privat?
— Zău? Te pomeneşti că am violat o proprietate privată! Păi n-am văzut nicăieri pe drumul de care vorbeşti vreo plăcuţă cu Intrarea oprită!
— Să nu mă înţelegeţi greşit, domnule. De obicei hotelul e deschis pentru oricine. Dar acum avem organizat un eveniment.
— Puteaţi să mă invitaţi şi pe mine, zău aşa!
— Credeţi-mă, domnule, nu sunt autorizat să dau detalii despre eveniment. Dar dacă vreţi totuşi să vă spun părerea mea, probabil că n-aţi întrunit condiţiile pentru a fi invitat.
— Zău! râse Bruno. Te pomeneşti că am greşit că n-am venit cu carnetul de membru al fundaţiei caritabile din care fac parte! Ba chiar de preşedinte, ce să mai vorbim!
— Mă tem că nu era de-ajuns.
— Nu mai spune!... Bruno se înveselise de-a binelea. — Dar ce isprăvi trebuia să fac? Să înfiinţez o cantină pentru oamenii străzii? Sau să-l spintec pe Zmeul Zmeilor?
— Nu era nevoie să vă osteniţi atâta, domnule. Era de-ajuns să divorţaţi. Dar probabil că n-aţi făcut-o.
— Să divorţez! Bruno fu cât pe-aci să explodeze. Se abţinu însă, căci unul din clienţi se oprise în stânga sa, aproape să-l atingă cu umărul, şi îl întrebă pe recepţioner dacă formularul de cazare era bine completat... — Mm, ia să vedem, făcu recepţionerul cu ochii pe formular... Numele... Da. Adresa... Mmm... Aşa... Se pare că... da, e corect. Dar... motivul divorţului, domnule, mă tem că nu reiese foarte clar... Doamna Herescu, după cum probabil ştiţi, are toate datele, dar vrea să se convingă că invitaţii domniei sale sunt sinceri, e foarte important... Bruno stătea trăgând cu coada ochiului la formular, mai degrabă indiferent, şi urmărea degetul recepţionerului, care parcurgea rubricile cu atenţie... — Aşa că, domnule, poate mai adăugaţi un motiv sau două... Nu prea convins, invitatul se desprinse de biroul de recepţie şi se întoarse în mijlocul tovarăşilor săi, cei mai mulţi aşezaţi la mesele rotunde, de unde venea, plăcută şi odihnitoare, rumoarea vocilor. Recepţionerul se întoarse înapoi către Bruno cu aerul său binevoitor-politicos, arătând că întreruperile fac parte din viaţa sa.
— Deci ce spuneaţi domnule? Îmi cer scuze.
— Cum dracu’ să divorţez! începu Bruno...
— Dacă nici nu sunteţi însurat! îl completă recepţionerul păstrând tonul fals contrariat al prezumtivului său client.
— Da’ de unde! îl contrazise Bruno plin de entuziasm. Sunt al naibii de însurat şi, mai mult decât atât, nici prin cap nu-mi trece să divorţez! Păi unde mai găsesc eu o nevastă atât de înţelegătoare ca Marieta mea! Ar fi o prostie!... Râse hâtru, provocându-l pe recepţioner să i se alăture într-un râs complice, ca între bărbaţi... — Apropo, doamna Herescu cine e?
— Doamna Herescu, răspunse recepţionerul cu un aer solemn — doamna Varvara Herescu este proprietara hotelului şi bineînţeles organizatoarea întâlnirii. Are câţiva consilieri, cu care se întâlneşte din când în când, de obicei în salon, dar de data asta, ştim cu toţii, iniţiativa a fost a domniei sale în totalitate. Vreau să spun, fără niciun sfat din partea consilierilor sau a altcuiva. Fiindcă bănuiesc că are motive temeinice... Recepţionerul se uită la Bruno ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară: — Aţi venit fără bagaje?
— Păi, la ce bun să mă trambalez cu lucrurile dacă tot zici că n-aveţi camere libere?
— Nu se ştie niciodată, domnule. Poate până una-alta vizitaţi restaurantul nostru, aici alături. S-ar putea să nu vă pară rău.
Bruno îl privi cu o neîncredere plină de voioşie:
— Vă lăudaţi cu un meniu aşa de formidabil?
— Meniul, domnule, e cu adevărat excepţional. Dar eu zic să nu neglijaţi niciun aspect.
Mă rog, rămânea de văzut ce înţelegea recepţionerul prin „niciun aspect”.
Salonul, neaşteptat de vast, era aproape gol, doar vreo trei sau patru mese ocupate. Nimeni nu veni să-l întâmpine, dar asta lui Bruno nu i se păru neobişnuit fiindcă toată lumea care avea în îngrijire salonul părea să fie foarte ocupată. Zorul şi nerăbdarea şi zumzetul pătrundeau din exteriorul salonului prin uşile deschise şi de bună seamă aveau legătură cu evenimentul de care îi vorbise recepţionerul. Cei câţiva clienţi aşezaţi la mese nu păreau însă contaminaţi de nerăbdare ci îşi vedeau în tihnă de ceea ce comandaseră. Bruno înaintă pe culoarul din mijloc păşind pe fâşia de mochetă grena. Era şi o estradă în salon, într-o parte, iar pe estradă se odihneau pe jos sau rezemate de scaune câteva instrumente muzicale. De bună seamă, nu lipsea nici pianul. Eveniment, îşi aminti Bruno. Eveniment cu oameni divorţaţi! Cu siguranţă că acea doamnă, Herescu sau cum naiba îi spunea, îşi propusese să vină în întâmpinarea oamenilor însinguraţi şi dezamăgiţi de căsnicie, şi să-i apropie unii de alţii. Hm... Trecu pe lângă o masă unde o tânără şedea singură, bea dintr-o ceşcuţă de cafea şi fuma. Dincolo de masa ei însă, Bruno fu întâmpinat de un deşert fără urmă de viaţă şi fără nicio perspectivă — aşa i se păru partea aceea a salonului —, astfel că nu avu de ales: făcând uz de toată puterea sa de convingere şi de sinceritate, se întoarse şi i se adresă femeii singure:
— Îmi dau seama că sunt foarte multe locuri libere, dar îndrăznesc să vă întreb dacă mi-aţi îngădui totuşi să stau la aceeaşi masă cu dumneavoastră.
Văzu pleoapele femeii lăsându-se în jos în timp ce faţa i se lungi, distantă, şi avu un moment când i se păru că se lasă dus de vechea lui meteahnă de a nu-şi struni nerăbdarea, greşind de atâtea ori în viaţă. Dar aceleaşi pleoape care se lăsaseră în jos făcură mişcarea inversă, înălţându-se şi lăsând să iasă la iveală o pereche de ochi căprui, mari şi limpezi, care îl aţinteau cu oarece interes. Femeia avu pe scaunul ei un început de mişcare de retragere, ca şi cum ar fi acceptat în acest fel să-i facă loc la masă, deşi alte trei scaune erau libere în faţa ei şi către culoar.
— Nu mă deranjează, spuse ea cu voce domoală.
Bruno mulţumi şi alese scaunul dinspre culoar. Nu se grăbi să intre în vorbă cu ea. Se lăsă pe spătar, într-o poziţie degajată şi se uită spre fundul salonului, după chelner. Nu se vedea nimeni. Undeva, către ferestrele deja întunecate, se auzeau voci şi clinchete, dar clienţii rămâneau în cea mai mare parte ascunşi îndărătul spătarelor înalte.
— Ziceau că n-au nicio cameră liberă, se întoarse Bruno spre doamna de pe partea cealaltă a mesei.
— Posibil, răspunse aceasta, fără cine ştie ce entuziasm.
— Am înţeles că dacă eram divorţat, aveam mai multe şanse! Aşa mi-au spus.
Bruno pufni în râs şi o privi întrebător pe tovarăşa sa de masă.
— Într-adevăr, zise ea, e o întâlnire a oamenilor divorţaţi. Dar nu ştiam că am ocupat tot hotelul.
— Aşa se pare... Femeia trase din ţigară şi, scoţându-şi buza de jos în afară, suflă fumul drept spre tavan. — Am înţeles că vor avea loc nişte discuţii în grup, chiar aici în salon. Nu sunt sigură.
— Aşa, ca un fel de terapie în grup?
— Mă rog, bănuiesc că se poate spune şi aşa. Oricum, dacă-i adevărat, cred că, într-adevăr, n-ar fi prea plăcut să ne chibiţeze de pe margine nişte tipi neimplicaţi.
— Adică nedivorţaţi.
— Da.
— Cu alte cuvinte, dumneavoastră acceptaţi că cei divorţaţi pot fi consideraţi nişte oameni bolnavi?
— A, nu! Asta, în niciun caz!
— Dar sunteţi de acord să vă dezvăluiţi în public toate secretele? Cum v-aţi certat, cum aţi ajuns la divorţ şi toate celelalte?
— Sunteţi răutăcios. În niciun caz nu-i vorba de toate secretele. Dar cred că unele lucruri pot fi...
— Filozofia divorţului! o întrerupse Bruno, ironic.
Un chelner veni, îi puse în faţă o mapă cu meniul şi îl întrebă dacă doreşte să bea ceva înainte.
— O bere grimbergen, ceru el. Şi se întoarse din nou către femeia care fuma. — Da, sunt convins că există o filozofie a divorţului. Şi nu neapărat a divorţului ci mai degrabă a convieţuirii. A convieţuirii ratate!
— Pot exista poveşti interesante, sunt convinsă.
— A dumneavoastră cum e? Interesantă? o provocă el.
— Dar a dumneavoastră? îi întoarse ea întrebarea.
Un mic grup care se ridicase de la o masă din zona opusă ferestrelor trecea acum prin dreptul lor, venind din spatele femeii cu care el stătea la masă, sporovăind în voie, în timp ce se îndreptau spre ieşirea din restaurant. Păreau cu toţii destinşi şi nu se grăbeau. Afişau de pe acum, probabil fără voia lor, aerul sărbătoresc cu care aveau să se întoarcă în salon peste puţine ore, după ce, în camerele lor reţinute, aveau să-şi schimbe îmbrăcămintea. Erau două perechi, una mai în vârstă şi alta mult mai tânără. Faptul că femeia mai tânără, trecând pe lângă el, îl fixă timp de câteva secunde cu o curiozitate nestăpânită, nu-i scăpă lui Bruno. Nu observă însă că privirea sa pofticioasă îndreptată asupra acesteia era expusă direct vederii interlocutoarei sale.
Veni şi chelnerul şi îi aduse berea cerută.
— Nu-i rău! chicoti Bruno.
— Ce nu-i rău?
— Nu mă refer la bere! Mă refer la divorţ. Judecând după tipii care tocmai au trecut pe lângă noi, îmi vine să spun că unora le prieşte. Aţi văzut ce bine se simt? Mai să-mi pară rău că n-am găsit şi eu un loc în hotelul ăsta!
— Ţineţi cu tot dinadinsul să vă cazaţi aici?
— Păi! Ţărmul Armoniei! Cui nu-i place să acosteze la Ţărmul Armoniei! Credeţi că se mai poate negocia? Ştiţi ceva ce nu ştiu eu?
— Aţi putea să negociaţi cu mine, veni răspunsul neaşteptat al femeii.
Bruno tresări şi o privi cu atenţie. Femeia era mult prea serioasă pentru o asemenea ofertă. Uluitor! E timidă, îşi spuse. E al naibii de timidă. Trebuie că tocmai a făcut gestul sfidător al vieţii ei. Deşi... nu se ştie niciodată.
— Ca să negociez cu dumneavoastră, spuse el neascunzându-şi satisfacţia că, iată, se ivise aproape fără niciun efort prilejul pasului hotărâtor de a se apropia de ea, trebuie mai întâi să ştiţi cu cine aveţi de a face. Şi îmi cer scuze că n-am făcut-o de la început. Bruno Roşca e numele meu.
Otilia Răducanu o chema pe ea.
— Despre divorţ... despre divorţul meu, continuă ea să vorbească, sunt sigură că o să mai avem ocazia să discutăm. Ceea ce probabil nu ştiţi — şi n-aveţi de unde să ştiţi — este că am venit aici singură. Fostul meu soţ... de fapt niciunul din cei doi foşti soţi ai mei n-a binevoit să mă însoţească... Bruno îşi scoase în afară buza de jos şi clătină din cap a mirare şi în acelaşi timp a admiraţie: atât de tânără, şi deja doi foşti soţi!... — Dar, deşi pot să vin şi singură diseară în salon, am înţeles că organizatorii preferă cuplurile. Orice fel de cupluri. Foşti consorţi, sau, mă rog, actuali prieteni. Am să trec pe la recepţie să le cer un alt formular de cazare.
— Nu-i nevoie să-mi explici de două ori, Otilia, o asigură Bruno cu tot entuziasmul de care era capabil. Am înţeles. Îţi dau toate datele despre mine, tot ce vrei să ştii.
Ea zâmbi având aerul că i s-a luat o piatră de pe inimă.
— Se-nţelege că cel mai convenabil pentru mine... ca şi pentru organizatori de altfel, ar fi să fii divorţat.
— Da, dar nu sunt. Îmi pare rău, Otilia. Condiţia asta nu pot s-o satisfac.
— Eşti însurat? încercă ea o variantă pe care o simţi dinainte cam acră.
— Nu! negă el cu o dezinvoltură explozivă. Sunt holtei! Tânăr şi ferice! Mă rog, nu chiar aşa de tânăr! Am patruzeci şi doi de ani. Dar pentru deplina ta liniştire sunt dispus să mă dau drept orice vrei! La ce cameră te găsesc?
— Nu urcăm imediat? întrebă ea dezamăgită; apucase să se ridice pe jumătate de pe scaun.
— Trebuie să-mi iau lucrurile din maşină. Şi apoi, Otilia dragă, trebuie să comand ceva de mâncare. Sunt lihnit de foame!
— Atunci, pe curând. Mă găseşti la camera 221. Şi nu-ţi face griji pentru consumaţia mea. Noi, cei de pe listă, avem totul gratuit.
Îşi luă poşeta şi se îndepărtă pe fâşia de mochetă grena, îndreptându-se spre ieşirea din restaurant.
Bruno se răsuci pe scaun în urma ei scoţând un picior pe culoar şi, văzându-i picioarele drepte şi perfect modelate, fluieră admirativ. Chelnerul tocmai se apropia de masa lui să-i ia comanda şi, până să ajungă, Bruno dădu peste cap cu sete berea grimbergen ce-i mai rămăsese în pahar.
**Publicat şi în revista Convorbiri literare, 2, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu