În clipa când se afla în faţa ei şi Elvira** îi accepta invitaţia, domnul Colobreja era conştient că deja pierduse o bună parte din simpatia publicului, câştigată cu trudă pe estradă. Putea să-l numească public, nu-i aşa? O surprinse pe Elvira — care se aştepta la cu totul altceva — când, pe ringul de dans, începu prin a-i vorbi de scările de incendiu ale hotelului. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
— Azi-noapte n-am dormit prea bine. Printre altele m-am uitat pe fereastră afară şi am văzut că hotelul n-are scări de incendiu.
— Şi de ce credeţi, îi replică Elvira, că asta e o chestiune care mă priveşte pe mine?
— Am vrut doar să deschid discuţia, glumi el, galant. De fapt mă gândeam că scările de incendiu ajută la tot felul de escapade, inclusiv dintr-o cameră într-alta, care altfel n-ar fi posibile. Ca toate lucrurile pe lumea asta, fiecare lucru bun are şi un revers pervers!
— Aveţi o imaginaţie bogată, îi făcu Elvira un compliment ironic. Văd că vă pricepeţi şi să versificaţi. Eu tocmai mă pregăteam să vă dau o explicaţie de ce cred eu că nu există la acest hotel scări exterioare de incendiu. Pentru că iernile pe aici presupun că sunt aspre şi practic toată iarna asemenea scări, care, din câte ştiu, sunt făcute din fier, ar fi acoperite cu chiciură. Şi deci ar fi un real pericol pentru cei ce s-ar încumeta să le folosească. Inclusiv pentru escapade, domnule Colobreja.
Dansară câteva măsuri fără să-şi mai vorbească, şi domnul Colobreja savură sonorităţile nostalgice ale saxofonului. Asta i se vedea pe faţă.
— Mă gândesc cu groază la ce prostie era să fac, spuse el când consideră că tăcuse destul.
— Ce prostie, domnule Colobreja?
— Era cât pe-aci să refuz invitaţia. Mă refer la invitaţia de a veni aici la Ţărmul Armoniei.
Un moment, răsucindu-se în timpul dansului, Elvira îl zări pe Vadim. Aşezat în continuare la masă, o privea cu o fixitate mohorâtă.
— De ce s-o refuzaţi, domnule Colobreja? se întoarse ea din nou spre partenerul de dans, acordându-i atenţia cuvenită.
— Păi nu ştiam cine e individa aia, nu auzisem de ea. Doamna Zenobia, cică. Habar n-aveam de ea şi invitaţia ei, felul cum era formulată, nu-mi inspira deloc încredere.
— Nu v-aţi gândit de la început că poate fi o... escapadă pentru dumneavoastră?
Domnul Colobreja izbucni în râs. De la distanţă Vadim observă că era un pic mai scund decât Elvira, cu un deget sau două. Şi îl dispreţui din toată inima, ca de altfel şi mai înainte, în timp ce se dăduse în spectacol pe estradă.
— Tocmai de aceea ziceam că era cât pe ce să fac o prostie. Dacă nu dădeam curs invitaţiei, nu aveam plăcerea să vă cunosc pe dumneavoastră.
Pe jumătate atentă la spusele lui, Elvira se uită din nou la masa lor şi de astă dată îl văzu pe Vadim singur şi posomorât. Domnul Marinescu şi cu doamna Mircioiu dispăruseră; probabil se aflau şi ei undeva pe ringul de dans.
— Vă aprindeţi uşor, domnule Colobreja, îi reproşă ea cu o voce incoloră.
— Aveţi dreptate, doamnă Pascu.
— Văd că ştiţi şi cum mă cheamă.
— V-am remarcat încă de pe holul recepţiei, când v-aţi dus să vorbiţi cu recepţionerul, ieri după-amiază. Ziceam că aveţi dreptate: chestiile astea din trecut n-ar trebui să ne afecteze prea tare.
— Nu vă pare rău că aţi lăsat-o pe Mihaela singură la masă? Sau şi ea e deja trecut?
— Ce-aş putea să vă răspund? Din păcate, doamnă dragă, la vârsta mea nu te mai desparţi chiar aşa uşor de trecut. Dar nu v-am întrebat cum se face că şi dumneavoastră vă aflaţi aici. Aţi primit invitaţie? Sau partenerul dumneavoastră a primit.
— Nu, eu am primit invitaţia.
— Deci aveţi şi dumneavoastră un divorţ pe conştiinţă.
— Nu unul, ci două. Dar dumneavoastră, domnule Colobreja, se pare că aveţi patru divorţuri pe conştiinţă.
— E un fel de a spune, dragă doamnă. Eu nu am niciun divorţ pe conştiinţă. Şi ştiţi de ce? Pentru că niciodată n-am fost însurat cu patalama la mână. Dacă aţi fost atentă — şi nu mă îndoiesc că aţi fost — am spus acolo pe estradă că nu pun mare preţ pe acele certificate. Care certifică, ce? Dacă e să promiţi ceva, o faci în faţa lui Dumnezeu.
— Dumneavoastră aţi promis de fiecare dată în faţa lui Dumnezeu?
— Hm. Sesizez ironia dumneavoastră, doamnă Pascu. Dar, ştiţi, în faţa lui Dumnezeu promiţi numai ceea ce consideri că e foarte important.
— Sunteţi credincios, domnule Colobreja?
— Da, doamnă Pascu. Nu mă sfiesc să recunosc că sunt credincios. Profund credincios.
— Constat că asta vă dă un sentiment de putere.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Decideţi de unul singur ceea ce e foarte important şi ce nu e.
— Dar cum aţi vrea? Să decidă alţii pentru mine?
— Părinţii dumneavoastră au fost divorţaţi?
— Părinţii mei? exclamă surprins domnul Colobreja. Dacă au fost divorţaţi? Doamne fereşte! Pe părinţii mei, cât au trăit nu că nu i-am auzit niciodată certându-se între ei, dar nici măcar adresându-şi vreun reproş. Domnul Colobreja râse hâtru: Asta vă ajută să vă susţineţi argumentaţia, presupun! Nu ştiu cum se face că, într-adevăr, fiind invitaţi la un sejur sub deviza „Divorţ fericit!”, nu facem decât să vorbim de divorţ. În afară de divorţ, mai există şi dragoste, dragă doamnă Pascu!
— E tematica întâlnirii, domnule Colobreja. Trebuie să ne conformăm. De altfel, dincolo de orice obligaţie, mi se pare şi interesant.
— Zău? Interesant? Ei bine, o să aveţi ocazia să vă expuneţi filozofia pe estrada lui Gemi! glumi el.
— Îmi pare rău, domnule Colobreja, n-am să vă fac plăcerea asta?
— Deci dacă vă invită Gemi, îl refuzaţi?
— Da.
— De ce? Aveţi emoţii să apăreţi în faţa publicului? Sau aveţi ceva de ascuns?
— Un cadavru, domnule Colobreja, asta am de ascuns, rosti ea cu o limpezime rece.
Domnul Colobreja se holbă la ea consternat şi încetă să-şi mişte picioarele. Faţa începu să i se zbârcească în încercarea de a o da pe zâmbet. Nu reuşi şi se întoarse fără voia sa la consternare.
— Vânătăile de sub ochelari? încercă el, nesigur, să ghicească.
— Am fost în legitimă apărare, îl anunţă ea. Aşa că nu vă faceţi griji. Poliţia n-o să vină să mă ia. Iar dacă dumneavoastră sunteţi sau nu în pericol, încă nu-mi dau seama.
Deja nu mai dansau. Masa lor era acum goală: Vadim dispăruse şi el.
— Apreciez gestul tău de a fi venit cu mine, îi spuse Carmen lui Andrei cu blândeţe obosită în glas. Dansau împreună pe ringul de dans. Şi fiindcă el nu-i răspunse, continuă: Azi-noapte ai fost la fel de tăcut. Să nu crezi că am avut sau că am vreo aşteptare. Ca să fiu sinceră, atunci când te-am invitat, în tren, nu credeam că ai să accepţi. Drăguţ din partea că ai venit totuşi. Andrei continua să tacă. — Nu te simţi obligat să stai tot timpul cu mine. Invită şi pe altcineva la dans dacă îţi face plăcere.
— Nu mai vorbi prostii, Carmen, ripostă el ursuz. Bineînţeles că pot să invit pe oricine vreau. Nu trebuie să-ţi cer ţie voie. Dar la vârsta mea nu strică puţină decenţă.
— Să înţeleg că la vârsta de cinzeci şi opt de ani n-a fost nevoie de prea multă decenţă.
— E nevoie de decenţă la orice vârstă.
— Te înţeleg, Andrei. Am fost furioasă la început, dar într-un an, doi, trei, mi-a trecut. Acum înţeleg că pentru tine a fost o şansă pe care n-aveai voie s-o ratezi. Aşa e?
Carmen se uită în jur, la mesele cu veioze, văzu chelnerii aplecaţi pe lângă puţinele persoane rămase la mese, se uită la feţele celor din jurul ei, de pe ringul de dans, dintre care pe multe începea să le cunoască şi îşi spuse că poate făcuse o alegere bună acceptând invitaţia la Ţărmul Armoniei. Urma încă o zi plină, sâmbătă, şi ziua despărţirii, duminică, probabil după-amiază. Cine ştie câte se mai puteau întâmpla.
— Şi când te-ai întors în ţară, Andi?
— Acum doi ani.
Carmen se simţea bună şi iertătoare şi totodată invadată de o curiozitate calmă şi inofensivă. Niciodată nu mai trăise aşa ceva. Era parcă un fel de magie.
— Deci ai stat zece ani cu ea.
— Nouă. Un an am mai zăbovit prin Louvain după ce ne-am despărţit.
— Noi doi am fost împreună douăzeci şi nouă de ani. Cam mult, nu?... Laurenţiu te-a vizitat acolo. Am înţeles că o singură dată. Iar Mircea niciodată. Nu ştiu, poate s-a ferit să-mi spună mie.
— Uneori copiii sunt mai moralişti decât părinţii.
— Nu ne înţeleg, nu-i aşa? Nu înţeleg nevoia noastră de schimbare.
— Da, Carmen, ai tot dreptul să fii ironică.
Ea râse moale.
— Spune-mi, Andi, tot tu ai fost acela care a părăsit-o? Sau ea te-a părăsit pe tine?
— Văd că judeci în termeni de orgolii. Are vreo importanţă cine pe cine a părăsit? Parcă orgoliul era atributul bărbaţilor. Cel puţin aşa se pretinde.
— Da, aşa e, orgoliul e atributul bărbaţilor... Spune-mi, Andi, ai avut în vedere stabilitatea?
— Te referi la perioada cât noi doi am fost împreună?
— Ar fi culmea să mă întorc cu gândul la ce a fost între noi doi. Ştiu foarte bine cum erai tu pe vremea aia.
— Chiar ştii? Fiindcă eu nu sunt sigur că ştiu cum am fost.
— Da, ai dreptate. Nu prea ştiu cum erai în realitate. Dacă ştiam, n-aş fi fost luată prin surprindere când ai venit să-mi spui că gata, ne despărţim.
— Crede-mă, Carmen, că şi pentru mine a fost o surpriză.
— Sper că n-ai să-mi spui că regreţi.
Andrei avu o ezitare de câteva momente înainte de a-i răspunde:
— Nu... Nu regret. Nu vreau să fiu fariseu.
— Mă întrebam dacă ai avut în vedere stabilitatea cât ai fost cu... cea nouă.
— Îi eviţi numele, nu? Ai o repulsie să i-l pronunţi.
— Nu, nu i-l evit. Şi n-am nicio repulsie...
— Nu, Carmen, nu m-am gândit la stabilitate. Nu în mod special. Cred că a fost aşa cum ai spus tu: era ultima mea şansă. Doar că aş mai adăuga: şansă să mai simt încă o dată în viaţă fiorul iubirii. Dacă nu îţi par cuvinte prea mari.
— În gura ta, sunt într-adevăr cuvinte... neobişnuite. Dar, ce să spun, tu ştii mai bine. Şi acum crezi la fel?
— Un eşec nu invalidează pasul care a dus la el. Nu neapărat.
— Bravo, Andi! Bine spus! Asta înseamnă să fii optimist!
— Ai de gând s-o ţii tot în ironii?
— Bine, Andi. Vrei să ne întoarcem la masă şi să dăm comanda pentru seara asta?
El nu-i răspunse; îi ocoli privirea întrebătoare aţintită spre el. Carmen zâmbi. Nu simţi nevoia să-şi ascundă mica satisfacţie:
— Să înţeleg că îţi face totuşi plăcere să stăm un pic de vorbă?
El continua să tacă în timp ce dansa ca un mecanism în ralanti, deşi Carmen îşi amintea că pe vremuri fusese un bun dansator. Şi cam asta era tot ce îşi amintea din trecutul lui — al lor. Îl simţea incapabil să refacă punţi, şi măcar dacă ar fi trebuit doar să le refacă; dar nu, punţile nu mai puteau fi refăcute pentru că nu mai existau; doar să reia totul de la zero. Dar ea? Carmen se întrebă dacă ea ar fi fost capabilă să reia totul de la început. Incapacitatea pe care o găsea în interiorul ei îi crea o stare a amară nostalgie. Îl întrebă pe Andrei ce ar face dacă ar fi pus în situaţia de a se confesa pe estrada lui Gemi.
— Poate că aş putea lega câteva cuvinte, dacă n-aş avea încotro. Doar generalităţi. În niciun caz n-aş putea intra în detalii, aşa cum am văzut că a făcut cuplul ăla... am uitat cum ziceau că-i cheamă...
— Marinescu, parcă. Şi doamna Mircioiu, îl ajută Carmen.
— În niciun caz n-aş intra în amănunte.
Carmen mai încercă un pas în adâncimea tabloului decolorat al trecutului lor, şi noi imagini îi veniră în minte. Andrei fusese sobru toată viaţa, la fel cum era şi acum. Dar sub scoarţa lui sobră se ascundea un împătimit al femeilor. La început nu făcuse legătura. Şi-l aminti pe Andrei în ziua aceea, cu ani în urmă, în tinereţea lor, când şedeau cu toţii la masă, ei doi şi oaspeţii lor, şi la un moment dat, nitam–nisam, Andrei îşi lăsase capul în poala Suzanei, de faţă cu Gelu, soţul ei. Care nu avusese nicio reacţie. Gestul se dorise a fi unul inocent şi chiar aşa îl şi luase Carmen la acel moment. Totuşi, mânată de curiozitate, urmărise cu coada ochiului expresia feţei Suzanei; nici măcar nu-l tachinase, ceea ce pe bună dreptate putuse părea suspect; i se năzărise că întrezăreşte pe faţa ei tentaţia cu greu înfrânată de a-şi lăsa mâna pe obrazul lui Andrei şi a-l mângâia. Cu siguranţă că asta ar fi făcut dacă ar fi fost numai între ei doi; cu toate că nu observase înainte de acel gest niciun semn de apropiere sau de familiaritate între cei doi. Da, asta era cu Andrei: nu ştia să reziste tentaţiilor. De bună seamă că asta se întâmplase şi cu Sanda; altfel nu se putea explica modul abrupt — şi brutal — în care îi adusese la cunoştinţă, cu doisprezece ani în urmă, hotărârea lui de a cere divorţul.
Nimeni nu părea să fi observat ce se întâmplase în acea noapte. Pe nimeni dintre invitaţi nu auzise aducând în discuţie oprirea ambulanţei la intrarea în hotel; nici Gemi, pe estradă, nu suflase o vorbă despre incident. În loc să se obişnuiască treptat cu gândul că nu fusese decât un fapt banal şi că la oricare hotel din lume se putea întâmpla ca unui client sau poate cuiva din personalul hotelului să i se facă rău şi să fie nevoie să fie chemată salvarea, pe Vadim sosirea ambulanţei în toiul nopţii îl rodea tot mai tare. La un moment dat se ridică de la masă — că tot era el singur — şi se duse glonţ la biroul recepţiei, unde îi făcu semn recepţionerului să se apropie.
— Spune-mi, te rog, am avut vreo urgenţă azi-noapte? îl întrebă.
Recepţionerul îşi îngustă ochii.
— Ce fel de urgenţă, domnule?
— Păi, medicală, care alta! I s-a făcut cuiva rău şi a avut nevoie de îngrijiri medicale?
— Nu, domnule, eu unul n-am cunoştinţă de un asemenea incident neplăcut. Dar de ce credeţi că s-a întâmplat azi-noapte aşa ceva la noi în hotel?
— Pentru că la ora trei şi jumătate am văzut pe fereastră cum o ambulanţă a oprit la intrarea în hotel. Iar din ambulanţă au coborât doi indivizi în halate albe, un bărbat şi o femeie.
Recepţionerul îşi luă o figură de-a dreptul speriată.
— N-nu, domnule. Vă repet, nu am cunoştinţă de aşa ceva. Categoric, nu!
— Poate ştie vreunul din colegii dumitale.
— Nu, domnule. Sigur nu ştie niciunul din colegi. Dacă ştia, mi-ar fi spus şi mie negreşit, fiindcă eu sunt cel care eventual trebuie să dea explicaţii clienţilor, cum sunteţi dumneavoastră, domnule. Şi cele două persoane pe care spuneţi că le-aţi văzut coborând din ambulanţă, acel domn şi acea doamnă în halate albe, au intrat în hotel? Poate n-au intrat. Poate că au avut treabă doar în parcarea hotelului. Sau poate că cineva din parcare i-a chemat.
— Cum să-i cheme, dacă ziceţi că în zonă nu avem semnal?
— Aveţi dreptate, domnule, recunoscu spăsit recepţionerul. Nu aveau cum să-i cheme. Cine ştie, poate că n-au avut treabă cu nimeni de la hotel. N-am idee, domnule.
— Ciudat. Sper că nu mă suspectezi că am avut o vedenie. Sau că am visat.
— Departe de mine gândul să vă suspectez de aşa ceva, domnule. Dar mă gândesc că poate... I-aţi văzut cu ochii dumneavoastră intrând în hotel?
— Fără doar şi poate.
— Din camera dumneavoastră?
— Absolut!
— Vă rog să aveţi amabilitatea să-mi spuneţi ce cameră ocupaţi, domnule.
— Da’ dracu’ mai ştie! Ce crezi că m-am uitat? M-am lăsat călăuzit de doamna Pascu, asta e, amice, dacă chiar vrei să-ţi spun tot!
Recepţionerul îl privi cu atenţie.
— Aaam înţelees, tărăgănă el cuvintele, în stilul profesioniştilor care au frecvent de-a face cu clienţii şi sunt educaţi să nu le pună nervii la încercare. În cazul ăsta, dumneavoastră staţi în camera 333. Păi dacă-i aşa, vă spun că n-aveaţi cum să le vedeţi pe acele persoane de care spuneţi intrând în hotel, pentru că din camera dumneavoastră... Daţi-mi voie să vă explic, preîntâmpină recepţionerul, cu calm, izbucnirea de mânie a lui Vadim... Pentru că din camera dumneavoastră nu se vede intrarea principală a hotelului.
— Ei, cum dracu’ nu se vede! lăsă Vadim frâu liber enervării. I-am văzut cu ochii mei! Nu încerca să mă prosteşti!
— Să vă spun ce-aţi văzut, domnule, îi explică politicos recepţionerul. Le-aţi văzut pe cele două persoane coborând din acel vehicul, mă rog, ambulanţă, şi îndreptându-se către intrare. Dar nu le-aţi văzut intrând, pentru că din camera dumneavoastră, vă repet, nu se vede propriu-zis uşa de intrare. Probabil că se vede corpul de clădire unde este intrarea, dar nu şi uşa.
— Adică cei doi să fi mers până în apropierea uşii şi apoi s-o fi cotit într-o parte.
— Exact, domnule. Orice este posibil. Daţi-mi voie să vă sugerez ceva. Întrebaţi-o pe doamna Pascu.
— Pe naiba! Doamna Pascu dormea dusă.
— Dormea, domnule?
Lui Vadim i se păru că întrezăreşte în ochii tânărului recepţioner o licărire de ironie.
— Nu-mi rămâne decât să vă urez să vă simţiţi bine în continuare la noi. Şi nu vă faceţi griji. Nimeni dintre onorabilii invitaţi ai doamnei Zenobia nu va avea de suferit. Divorţ fericit, domnule! Vă mai pot fi de folos cu ceva?
Întorcându-se de la dans, Bruno se aşeză la masă în mare vervă odată cu Otilia, fără nicio intenţie să-şi ascundă dispoziţia neaşteptat de bună; cu atât mai mult cu cât prezenţa lui la Ţărmul Armoniei se datora întâmplării pure.
— Fato, văd că ne potrivim la dans la fel de bine ca şi la... ştii tu! Întinse mâna după mapa cu meniul. — Ei, ia să vedem, ce mâncăm? Sper să n-o sărăcim pe doamna Zenobia dacă alegem ceva super! Apropo, primul lucru pe care am s-o întreb când o să apară aici în restaurant o să fie: Ia spuneţi, stimată doamnă, aveţi mulţi bani? Cam câţi bani aveţi, dacă nu-i un secret!
— Indiferent câţi bani are, fu de părere Otilia, cred că-i o doamnă generoasă.
— Da? Aşa crezi tu? Mă rog, s-ar putea să ai dreptate. Întrebarea mea e: cum se face că aruncă cu banii în dreapta şi-n stânga? Ce urmăreşte de fapt?
Îşi ridică privirea şi îi zări pe comesenii lor Andrei şi Carmen Văduva pe ringul de dans.
— Nu prea pare în formă astăzi amicul nostru. Se vede de la o poştă că n-a mai făcut sex de ceva vreme.
— Zău? strigă ea înveselită. E chiar aşa de vizibil?
— Pentru un expert! se împăună el glumind îngroşat.
— Dar ea? se interesă Otilia.
— Ea?... Cum o cheamă? Carmen, parcă aşa zicea... Nu prea ştiu ce să spun, fato. Sunt femei care se pricep să se ascundă destul de bine. Din fericire, tu nu faci parte din categoria asta. Dacă mă uit la tine, pot să ghicesc dintr-un foc că n-au trecut nici douăsprezece ore de când ai făcut sex!
— Hai, nu te mai da mare! îl temperă ea, îmbujorându-se toată.
— Ia uite la ea! insistă Bruno entuziasmat. Străluceşte toată! N-a mai rămas nici urmă de crisparea de ieri, când te-am cunoscut.
— Crispată, eu? Sunt sigură că ţi s-a părut. Poate doar prudentă, cum sunt de obicei.
— Şi la ce ţi-a folosit prudenţa? atacă el, jubilând.
Brusc, trecu la ipostaza sa modestă.
— Mă uit la amicii ăştia ai noştri. Dacă voi femeile ştiţi să vă ascundeţi, la bărbaţi în schimb sare în ochi. În lipsa sexului, unii devin flecari, aruncă în joc puhoaie de cuvinte, doar-doar n-o aduce nimeni vorba de sex. Un fel de megalomanie a cuvintelor, asta se întâmplă. Şi totul ca să ascundă faptul că nu li s-a mai sculat de mult. Dar eu îi citesc dintr-o ochire. Alţii devin duşmani ai sexului. Se-ntâmplă şi aşa. Duşmani înverşunaţi. Mormăie şi bombăne, moralişti nevoie mare. Şi pe ăştia îi miros la fel de uşor.
— Mai bine vezi ce faci cu meniul ăla! îl apostrofă Otilia. Hotărăşte-te.
— Bărbaţii nu ştiu să se ascundă, repetă Bruno.
— Asta-i adevărat, confirmă Otilia.
Carmen şi Andrei tocmai se întorceau la masă venind de pe ringul de dans.
**Am schimbat numele personajului Amalia în Elvira.
miercuri, 23 august 2017
Divorţ fericit! (11)*
miercuri, 16 august 2017
Divorţ fericit! (10)*
Gemi se urcă într-un avânt pe estradă. Mulţi îl considerau încă tânăr. Şi chiar era: depinde doar de tine să te păstrezi tânăr la patruzeci şi cinci de ani. Se prezenta în faţa lor la fel de entuziasm ca şi la prima întâlnire. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
— Aşa-i că v-aţi păstrat locurile de aseară? îi întreabă pe toţi din salon. Ştiu din experienţă că aşa se întâmplă de cele mai multe ori. Oamenii se ataşează foarte repede unul de altul. Şi poate că nu-i vorba numaidecât de sentimente aici. Dar se obişnuiesc unul cu altul, asta-i sigur. La fel şi în căsnicie, nu credeţi? Este ceva rău în asta? Dacă mă întrebaţi, v-o spun cu toată sinceritatea: habar n-am! Să mă bateţi, şi nu am habar. Urmează să mă conving în următoarea mea căsnicie!
Lumea din salon îi aprecia verva şi râdea.
— Doamnelor şi domnilor, iată-ne deci în a doua seară! Mai avem seara de sâmbătă... cine mai apucă! glumi el, stârnind un nou cor de râsete. — Rezistaţi, nu? Sunteţi hotărâţi să rezistaţi? Mai mult decât în căsniciile pe care le-aţi ratat?
La una din mese, o doamnă încă tânără se aplecă spre însoţitorul ei cu destui ani mai în vârstă şi i se adresă în şoaptă, cu o figură gravă care contrasta izbitor cu veselia generală: — Mie nu mi se pare că-i motiv glumă!... Însoţitorul mai în vârstă, care, încercând să-i fie pe plac, se vedea clar că se desprinde cu greu de atmosfera salonului, îi adresă un îndemn discret la răbdare răspunzându-i tot în şoaptă: — Hai să nu ne grăbim, iubito, stai să vedem... În treacăt fie zis, comesenii celor doi şi mai ales ea — o vârstnică — urmări cu interes nedisimulat acel schimb de replici şi, ca orice persoană clevetitoare, se aplecă la urechea consortului ei, căruia îi transmise remarca sa răutăcioasă: — Ce să facă bietul om dacă şi-a luat una aşa de tinerică! Dacă nu zice ca ea, îi dă papucii pe loc!
— Ştiu că vă dezamăgesc, spuse moderatorul, dar Doamna Zenobia nu poate să vină nici astăzi. Un cor de murmure dezamăgite se ridică de la toate mesele. Gemi făcu un gest de regret şi zâmbi cu înţelegere. — E prinsă şi astăzi cu nişte treburi urgente, îmi pare rău. Dar vă promit! Vă promit că în cel mai rău caz în cursul zilei de duminică, până la plecare, va fi în mijlocul dumneavoastră şi ne vom bucura cu toţii de prezenţa domniei-sale.
Chelnerii încă nu începuseră să ia comenzile. Unul dintre invitaţi, un tip destul de tânăr, cu alură de angajat la o multinaţională, se ridică la o masă cu intenţia să se adreseze moderatorului. Gemi îl observă numaidecât şi se opri din discurs.
— Doriţi să urcaţi pe estradă?
Tânărul negă cu vehemenţă.
— Voiam să ştiu doar de ce n-am găsit televizor în cameră. Nici televizor, nici radio. E o întâmplare, sau...?
Voci de la alte mese — multe voci — i se alăturară plângându-se de acelaşi lucru: n-aveau televizor în cameră. Unde s-a mai pomenit hotel de cinci stele fără televizor în cameră!
— M-aţi întrebat dacă e o întâmplare că n-aveţi televizor în cameră. Cum vă numiţi, stimate domn? Vă întreb de nume doar aşa, fiindcă e o bună ocazie să ne cunoaştem, nu din alt motiv.
— Da, mă rog... răspunse tânărul, poate că e într-adevăr o ocazie. Numele meu este Ştreza. Cristian Ştreza.
— Mă bucur să vă pot răspunde, domnule Ştreza. Răspunsul este: nu, nu-i o întâmplare. După cum aţi fost anunţaţi, aici la Ţărmul Armoniei nu puteţi folosi nici telefoanele mobile. Doamna Zenobia s-a gândit că lumea noastră a celor de faţă e mult mai interesantă decât lumea largă unde ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Aşa că vă roagă — prin mine! — să fiţi de acord să lăsăm la o parte orice contact cu lumea noastră cea banală, de toate zilele, şi, timp de patru zile — doar patru! — să trăim într-o lume mai bună şi mai dreaptă.
— Adică cum, mai dreaptă? îl întrebă în şoaptă, contrariată, tânăra invitată pe mult mai vârstnicul ei însoţitor, care negreşit i-ar fi putut fi tată, apropiindu-se cu gura de urechea acestuia. Bărbatul ridică din umeri îngăduitor şi neputincios în acelaşi timp şi îi răspunse cu voce coborâtă dar fără să se ferească prea mult de comesenii săi: — Nu ştiu, iubito, o să vedem.
Hotărârea luată de doamna Zenobia, de care luară cunoştinţă din gura moderatorului, privitor la absenţa televizoarelor din camere, stârni murmure în sală; chestiunea e că nu toate murmurele erau de dezaprobare — unii, nu puţini, chiar se săturaseră de lumea convenţională în care îşi duseseră traiul practic toată viaţa; ceea ce lui Gemi nu-i scăpă.
— Nu duceţi dorul televiziunilor, dragii mei. Acolo vi se prezintă o lume fabricată. Sau prefabricată, dacă vreţi. Nimic nu mai este autentic în lumea pe care o prezintă televiziunile. Totul este subordonat sexului şi banilor. A! să nu uit: şi rating-ului! Mai ales rating-ului! Daţi-mi voie să nu vă dau amănunte din experienţa mea personală cu televiziunile. Doar atât vă spun: de câte ori am ajuns în studioul unei televiziuni, am fost întrebat ce părere am despre modă, despre timpul liber, despre distracţii, despre... îngăduiţi-mi să folosesc un cuvânt neacademic — despre gagici! Scuze! Scuze!... Nimeni nu s-a arătat interesat de părerea mea despre relaţiile din sânul cuplurilor. În care, în treacăt fie zis, sunt specializat! Sau despre compromisurile pe care le cere un mariaj care ţinteşte departe, despre solidaritatea dintre oameni... Le-aş fi răspuns aşa, dacă m-ar fi întrebat: ce solidaritate? Unde aţi mai pomenit voi în ultimele, să zicem cinci decenii, de solidaritate? Unde aţi mai auzit de... A! vă rog să nu-mi spuneţi că am devenit patetic! De obicei nu mă ţine mult! Şi încă ceva, doamnelor şi domnilor: să nu cumva să-i spuneţi Doamnei Zenobia că am dat distracţia pe vorbe mari! Vorbele mari nu intră în termenii contractului pe care îl am cu agenţia de turism AT şi cu doamna Zenobia personal!
— Îmi daţi voie să vă contrazic?
Toate privirile se îndreptară spre tipul în vârstă, cel cu pete de bătrâneţe pe tâmplă. Câţiva, printre care şi domnul Văduva, recunoscură în el pe domnul care îşi completa conştiincios formularul de cazare în holul recepţiei, în după-amiaza sosirii, scriind de zor, cu o expresie de concentrare pe faţă. Alţii îl remarcaseră aşezat la o masă foarte apropiată de estradă, în compania unei june cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai tânără, spilcuit, la gât cu o lavalieră albastră cu buline albe. O figură plină de farmec, cu ochii un pic oblici, în care licăreau luminiţele seducţiilor trecute şi poate şi a celei prezente. Sau a celor prezente.
Gemi îl întâmpină plin de entuziasm şi făcu un gest larg cu braţul, invitându-l pe estradă.
— Vă rog să mă contraziceţi, domnule! Vă rog. Abia aştept!
Bătrânul spilcuit păşi pe estradă şi urcă cele două trepte cu o degajare maximă, de parcă asta ar fi făcut toată viaţa: ar fi urcat pe tot felul de estrade, în faţa publicului.
— Vreau să-ţi povestesc o întâmplare, domnule. O întâmplare din copilăria mea, acum... hăt, acum mulţi ani.
— Nu vreţi să ne spuneţi mai întâi numele dumneavoastră, domnule? îl întrerupse moderatorul.
— Eram sigur că îl ştii! replică cel abia urcat pe estradă.
— Domnule, suntem un hotel pierdut în creierul munţilor. Eu personal da, vă cunosc. Dar pe de altă parte mă tem că notorietatea dumneavoastră încă n-a ajuns până la toţi invitaţii noştri! îl ironiză Gemi.
— Eram sigur că aveţi listele până la cele mai mici detalii. Listele cu toţi participanţii, nu?
— Exageraţi, domnule. Evident că Doamna Zenobia are listele. Altfel, n-ar fi ştiut unde să trimită invitaţiile. Logic, nu? Dar, dacă aţi fost atent aseară, v-am spus că eu nu sunt decât un colaborator ocazional al hotelului şi al agenţiei de turism AT. Ne spuneţi, vă rog, numele dumneavoastră?
— Sigur, de ce nu. N-am nimic de ascuns.
— Tocmai!
— Numele meu este Maxim Colobreja.
— Foarte bine, domnule Colobreja, vă ascultăm.
— Mi-am amintit de o întâmplare din copilărie. De fapt, nu una, ci mai multe. Ştiţi, eu, la vârsta mea, am apucat vremurile când lumea se ducea la cinematograf. Filmele veneau în nişte casete, uite-aşa de mari, de tinichea. Iar înăuntru, filmul era pe o peliculă de celuloid. Hm! Pe tinerii din ziua de azi ar putea să-i umfle şi râsul!... Domnul Colobreja îşi roti privirea în jur... Noroc că în sala asta nu prea sunt tineri! Ei bine, vă daţi seama, pelicula, fiind de celuloid, putea foarte uşor să se deterioreze. Nu vă mai spun de câte ori s-a întâmplat să ia şi foc! Personal, cunosc cel puţin trei cazuri care s-au transformat în adevărate tragedii. Operatorul a sărit din cabina lui, care de obicei se afla la etaj, şi a murit. Sau un caz când sala întreagă a fost cuprinsă de flăcări...
— Domnule Colobreja, sper că nu vreţi să ne stricaţi seara descriindu-ne grozăviile la care aţi asistat cu nu ştiu câţi ani în urmă!
— Nu, nici vorbă. Mă refeream la fragilitatea peliculei. Bineînţeles că la incendiu nu se ajungea decât în cazuri rarisime. De cele mai multe ori nu surveneau decât mici incidente. În toiul filmului se întâmpla ca personajele să amuţească! Toată lumea le vedea pe ecran mişcându-şi buzele, gesticulând, dar nu se mai auzea nimica. Toată sala începea să tropăie, să huiduiască, să strige: „Sonoru’! Sonoru’!” Se crea un adevărat vacarm, care nu înceta decât în clipa când defecţiunea era remediată. Sau se întâmpla să se rupă filmul. Ruperea era ea însăşi un spectacol. Cel puţin pentru mine. Acele litere şi acele cifre fără nicio noimă care se succedau cu viteză ameţitoare pe ecran înainte ca ecranul să rămână gol. Da, un adevărat spectacol! Doar că lumea de obicei nu gusta asta. Şi, cum v-am spus, tropăia şi striga de mama focului! Vreau să spun lumea reacţiona, chiar cu vehemenţă, era solidară. Adică nimeni nu sărea în apărarea vinovaţilor şi a indolenţilor. Toată lumea dorea ca totul să meargă ca pe roate. Nu cred că avem motive să blamăm acea lume şi să ne iluzionăm că suntem noi în stare să construim una mai bună aici, la Ţărmul Armoniei.
— Vorbeaţi de o lume solidară? Poate. O lume solidară pentru o cauză minoră, domnule Colobreja, nu credeţi?
— Solidaritatea-i solidaritate. Nu ştiu dacă solidaritatea e mai puţin meritorie dacă se manifestă pentru o cauză aşa-zis minoră.
— Divorţul cum e, domnule Colobreja? O cauză minoră sau una majoră?
— Gemi dragă... îmi dai voie să-ţi spun aşa, având în vedere că sunt mult mai în vârstă decât tine?
— Cum să nu, domnule Colobreja. Ia spuneţi, câţi ani aveţi?
— N-am niciun motiv să ţin secret. Am şaptezeci şi doi, dragă Gemi.
— Mulţi înainte! Deci cum rămâne cu divorţul?
— Păi, dragă Gemi, n-am prea înţeles întrebarea? Cum adică dacă e o chestiune minoră sau majoră? Întâi şi-ntâi, divorţul e o chestiune personală. Nu văd ce amestec are solidaritatea!
— Doamna Zenobia v-ar contrazice, sunt sigur. Din câte o cunosc, Doamna Zenobia ar fi de cu totul altă părere.
— Treaba ei!
În salon se crease un fel de încordare — o animozitate mocnită între grupul care în intimitatea lui îl susţinea pe domnul Colobreja, şi grupul care nu era de acord cu modul lui de abordare şi cu tonul său vehement.
— Sunteţi cam revoluţionar, domnule Colobreja, observă fără patimă moderatorul. Aţi fi dispus, vă rog frumos, să ne spuneţi, aşa, ca să audă toată lumea, de ce vă aflaţi aici?
— Pentru că m-a invitat patroana ta! ripostă prompt invitatul de pe estradă. Şi râse gros. De ce altceva?
— Apropo! făcu Gemi o digresiune, abandonându-l pentru moment pe domnul Colobreja şi adresându-se mulţimii invitaţilor. Astăzi Doamna Zenobia vă invită la dans! Dintr-o clipă într-alta trebuie să sosească muzicanţii!
Se ridică un Oo! prelung de încântare de la toate mesele şi domnul Colobreja fu uitat pentru câteva momente. Dar numai pentru câteva.
— Aşadar, domnule Colobreja, se întoarse Gemi din nou către el, ce ziceţi, ne împărtăşiţi câteva dintre metodele dumneavoastră de seducţie? Aveţi, ca să zic aşa, o vastă experienţă, nu? Poate ne împărtăşeşte partenera dumneavoastră ultima metodă pe care aţi folosit-o.
Toate privirile se îndreptară către masa de la care se ridicase domnul Colobreja — sau, hai să nu zicem toate, pentru că unele dintre cele mai îndepărtate nu reperaseră exact masa cu pricina şi deci bâjbâiră în căutarea „partenerei” vizate.
— Sau poate nu e doar parteneră, domnule Colobreja? Poate vă e chiar soţie?
— Personal, nu am niciun motiv să fac distincţie. Nu mi se pare că un petic de hârtie face diferenţa. Important e ca cei doi parteneri să se iubească.
— Dumneavoastră la a câta iubire sunteţi, domnule Colobreja?
Salonul participa trup şi suflet la acest dialog şi murmurele se ridicau în valuri de toate nuanţele, când aprobative, când de dezamăgire, când pline de entuziasm.
— Eşti cam obrăznicuţ, Gemi. Dar, în sfârşit, trec peste asta. La a câta iubire, ai întrebat? Dumnezeu le mai ştie numărul!
— Partenera dumneavoastră ar putea să ne spună ceva în privinţa asta?
Cei ce cunoşteau locul de unde se ridicase invitatul pentru a se urca pe estradă o văzură pe însoţitoarea acestuia, la masă, alături de cei doi foşti sportivi între două vârste, o văzură timorată de a fi devenit centrul atenţiei şi arătând prin gesturi disperate împotrivirea de a participa la showul lui Gemi.
— Las-o în pace pe iubita mea, Gemi dragă. Ea nu-i făcută să se dea în spectacol.
— Dar măcar ne puteţi spune numele ei?
— Mă rog, dacă ţii cu tot dinadinsul. Deşi nu văd cui i-ar fi de folos aici în salon. O cheamă Mihaela.
— Mihaela, aha! Dar nu Colobreja, desigur.
— Nu, nu Colobreja. Mihaela doar aspiră la acest nume!
Moderatorul râse dezarmat.
— Sunteţi un om celebru, domnule Colobreja.
— Ei, pe dracu’! De unde ai mai scos-o şi pe-asta?
— Aţi dat câteva interviuri prin ziare. Mă înşel eu?
— Am dat, da, am dat câteva interviuri. Eu n-am ţinut cu tot dinadinsul, dar aproape că m-au obligat!
— Şi despre ce aţi vorbit în interviuri?
— Ei, aşa... diverse. Despre viaţă. Şi din viaţă. Despre ceea ce ni se dă cu generozitate şi noi ne căcăm pe ea, Gemi dragă!
— Am citit că aţi declarat acolo că aţi avut patru neveste.
— Ei... mă rog... e un fel de a spune. Ţi-am spus că nu dau doi bani pe certificate.
— „Arta părăsirii”! Asta vă spune ceva?
— Da, parcă mi-amintesc că aşa au intitulat unul din interviuri. Jurnalişti căcăcioşi! Trebuia să-i dau în judecată. Dar nu m-am îndurat. Şi ştii de ce, Gemi dragă? Fiindcă am suflet bun!
— Îmi daţi voie să citez ceva?... Moderatorul scoase din buzunar un petic de hârtie şi citi: „Cu femeia nu trebuie să fii brutal niciodată...” Într-adevăr, domnule Colobreja, sunteţi un suflet numai bun de pus pe rană!... — Nu-i aşa! strecură bătrânul cu lavalieră, satisfăcut... — Citez în continuare, continuă moderatorul: „Dacă te desparţi de o femeie, eu n-o să zic ca-n Vechiul Testament, «Dă-i carte la mână». Eu spun doar: N-o face să sufere. Nu-i spui niciodată femeii de care te desparţi: Gata, nu vreau să mai aud de tine! Nu. Trebuie s-o faci să înţeleagă ea singură că a sosit ora despărţirii. Iar dacă înţelege mai greu, îi dai o mână de ajutor.” „Cum?” întreabă ziaristul. Iar dumneavoastră ce îi răspundeţi? Citez din nou: „Începi să te porţi cu ea rece, tot mai rece, tot mai distant. Nu se poate ca până la urmă să nu înţeleagă.” Ziaristul vă întreagă: „Şi dacă totuşi nu înţelege?” La care dumneavoastră îi răspundeţi: „Ei, atunci e nevoie de acţiuni mai energice!”... A fost nevoie în viaţa dumneavoastră, domnule Colobreja, de multe astfel de acţiuni energice?
— Femeile sunt mai puţin orgolioase decât bărbaţii, dragă Gemi, răspunse domnul Colobreja. În privinţa asta înţeleg mai uşor. Dar nu sunt nici femeile lipsite de orgoliu. Mi s-a întâmplat o dată ca una din ele, după ce am trecut la acţiuni mai... energice, cum spuneam, să-mi zică de la obraz: Şi cu orgoliul meu cum rămâne?
Deja de o bucată de timp chelnerii începuseră să ia comenzile la mese. De bună seamă, Gemi ştia când să se oprească. Îi mai spuse invitatului său, glumind în continuare:
— Bine, domnule Colobreja, vă rog să faceţi un raport complet despre „arta despărţirii” şi să-l lăsaţi la recepţie! Am să-l transmit doamnei Zenobia! Vă las să... dar iată-i şi pe muzicanţi!... Vă las deci s-o invitaţi la un tangou pe partenera dumneavoastră. Şi vă rog să nu fiţi încă rece cu ea! Îmi promiteţi?
Se întoarse către mulţimea de invitaţi şi spuse:
— Doamnelor şi domnilor, mai avem multe de pus la cale. Am să revin după ce veţi fi deja obosiţi de dans. Dar nu obosiţi şi de discuţiile noastre. Vă urez deci: Divorţ fericit!
Domnul Colobreja coborî de pe estradă foarte bine dispus. Nici nu mai trecu pe la masa lui, unde Mihaela îl aştepta emoţionată, ci se duse ţintit la o altă masă, unde, nici una, nici două, fără să o întrebe cine îi era partenerul, o invită la dans pe Amalia.
sâmbătă, 12 august 2017
Divorţ fericit! (9)* **
Dintr-o clipă într-alta, Elvira urma să iasă din baie. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, tocmai încheiat
Iată ce surprize oferea viaţa! Toată seara lui Sorin i se perindaseră prin minte, obsesiv, momentele când Elvira îl invitase în maşina ei. De acolo pornise totul. Putea foarte bine să nu fi oprit. Şi totuşi oprise şi îl invitase în maşină. Trebuie că îl observase încă de departe, stând la marginea şoselei, în faţa acelui panou publicitar. Ceea ce înseamnă că îl văzuse din spate. Cum de hotărâse că era cineva care merită încredere? În pustietatea aceea din pădure, avea toate şansele să dea peste un bărbat suspect, peste un răufăcător, peste un aventurier. Nu degeaba îi venise să o întrebe atunci, odată urcat în maşină, glumind, dacă are referinţe bune despre el. Şi totuşi Elvira oprise. Ca să întredeschidă uşa din dreapta, aşa cum o găsise el când se întorsese spre maşină, fusese nevoie de un efort din partea ei: trebuise să se întindă mult peste scaunul din dreapta şi să ajungă la clanţa uşii. Toate gesturile ei ce urmaseră şi întreaga ei atitudine de mai târziu fuseseră atât de calme şi de rezervate, încât pur şi simplu lucrurile nu se potriveau. Oricum ar fi luat-o, gestul ei de a-l lua în maşină apărea ca o extravaganţă în comportamentul ei. Ca o stridenţă. Ca ceva iraţional.
Înainte de cină ei doi fuseseră împreună, timp de câteva ore, în camera lor cu două paturi. Nu numai că nu se întâmplase nimic, dar Elvirei nici nu-i trecuse prin cap să se dezbrace în faţa lui. Îşi luase tot felul de precauţii, se ascunsese după draperie sau îi ceruse să se întoarcă cu spatele. Încă de pe atunci începuseră nepotrivirile şi incertitudinile. Totuşi Sorin nu dorise să-şi trădeze impulsurile, nerăbdarea. Îşi luase rolul bărbatului raţional, stăpân pe simţurile sale, care ştie să aştepte până la momentul potrivit.
Venit complet nepregătit pentru cine festive şi în general pentru un sejur cu pretenţii, Sorin fusese surprins să găsească în dulap nu unul ci două costume, care i se potriviseră perfect. Încercase să obţină de la Elvira o explicaţie: „Cum se face că au nimerit-o atât de bine cu măsura?” Elvira nu avea de unde să ştie, dar nu îl lăsase fără un răspuns: „Îmi închipui că de obicei nu se preocupă de aşa ceva, dar de astă dată a fost o ocazie specială. Probabil că s-au pregătit cu mai multe măsuri posibile, pentru tot felul de clienţi, şi că şi-au ajustat oferta cu puţin timp înainte.” Sorin renunţase să întrebe care, mai exact, să fi fost momentul acela când obţinuseră date exacte despre un anumit client, în speţă despre el, pentru a-şi ajusta oferta? Dar în definitiv de ce să-i ceară explicaţii Elvirei? De unde era ea să ştie? Doar pentru că presupunea el că e o femeie înstărită, fără doar şi poate cu experienţă, probabil mondenă şi umblată prin lume?
Duşul încă se auzea susurând în baie. Sorin aştepta.
Dar şi când avea să iasă! Ce minunăţie, să poţi vedea dincolo de masca de pudoare şi de fard a unei femei! Să o vezi cum lasă să cadă scutul ei de protecţie, carcasa ei de precauţii şi de rezistenţă. Încă din cadrul uşii, Elvira avea să se arate în adevărata ei lumină. Zâmbitoare, caldă, deschisă. Şi în minutele următoare avea să se dedea, împreună cu el, fanteziilor ei de femeie cu experienţă. Avea să-şi folosească atu-urile maturităţii şi ale firii ei independente pentru a ajunge la ceea ce ea singură lăsase să se înţeleagă că îi lipsise în relaţiile cu bărbaţii; de ar fi fost să judece numai după cele două divorţuri de care amintise.
Aşteptând-o să iasă de la baie, Sorin trebuia totuşi să recunoască: nu toate detaliile erau clare. După şirul tuturor acelor întâmplări, incertitudinea persista. Faptul că duşul ei se prelungea nu era de bun augur. Putea fi un semn că nu tremură de nerăbdare să se arunce în braţele lui... Ei, dar, totuşi, matură fiind, poate că avea, deja de multă vreme, deprinderile ei, strategiile ei. Plăcerea îndelung amânată... vechea poveste. Sunt atâtea detalii în felul de a fi al oamenilor, atâtea necunoscute... Oamenii sunt atât de diferiţi! Asta, dacă era să te arăţi înţelegător, să te convingi pe tine însuţi că răbdarea scoate la iveală comori ascunse.
Lumea sa de până acum câteva ore i se părea lui Sorin mai departe ca oricând. Şi cu fiecare minut ce trecea, tot mai departe. Îşi petrecuse noaptea cu Dana, şi, aşa cum deja îi trecuse prin minte, se putea considera acum un om divorţat. Ce urma? Dacă seara de astăzi fusese atât de interesantă, nu putea să aştepte decât cu nerăbdare serile de vineri şi de sâmbătă. O lume întreagă i se deschidea în faţă. Deja despărţirea de duminică, după sfârşitul sejurului, i se părea atât de îndepărtată în viitor, că pur şi simplu îi venea greu s-o conceapă. Era la fel ca în copilărie, când, la începutul marilor plăceri şi libertăţi ale vacanţei de vară, cenuşiul incert al începutul de an şcolar următor îl vedea atât de departe încât aproape că nu merita să-şi facă griji.
Dacă era să reînnoade dialogul său telefonic imaginar cu Liana, venea un răstimp în istorisirea sa peste care nu avea altă soluţie decât să sară: întregul sejur la hotelul Ţărmul Armoniei. Nu avea cum să i-l relateze, necum să intre în detalii. Până una, alta, aici la Ţărmul Armoniei nici nu se putea folosi de telefonul mobil. Chestiune de semnal? Unii dintre invitaţi chiar se bucuraseră: cu atât mai bine, spuneau! Să dăm uitării complicaţiile inutile ale lumii obişnuite.
Elvira tot nu ieşea de la baie. În ciuda extravaganţelor ei, a celor deja observate şi a altora doar presimţite deocamdată, nu prea părea ea să fie femeia care să admită în viaţa ei neprevăzutul. Ei, nu-i nimic: dacă Sorin intra în calculele ei, tot era bine. Până la urmă tot avea să iasă din baie, nu? Sorin văzu în închipuire, cu acuitate, trupul ei gol. Oricât de bine clădit şi de puternic i-l bănuise, tot trebuie că avea vulnerabilităţile sale. Ca la orice femeie. Era şatenă, un şaten deschis, spre blond. Şi el îşi închipui splendoarea părului ei pubian, încă şi mai deschis la culoare. Peste care mai apoi, lungiţi în pat unul lângă celălalt, avea să-şi treacă încet degetele, bucurându-se de moliciunea lui mătăsoasă, la un pas de poarta extazului.
Uşa se deschise.
Elvira ieşi din baie în halat, cu părul spălat, înfăşurat într-un prosop, pe care şi-l susţinea cu mâna.
— Credeam că te găsesc dormind, îi spuse pe un ton neutru, în timp ce se îndrepta nu spre patul ei ci spre întrerupătorul de lângă uşă.
Sorin îi văzu cearcănele vineţii de sub ochi, care parcă aveau tendinţa să treacă în gălbui. Elvira nici că se sinchisea de ele.
Apoi nu i le mai văzu, căci Elvira stinse lumina.
De ce o stinsese? Nu era nimeni să o vadă pe fereastră, deci nu exista decât un singur răspuns: de el se ferea. Nimic nu se schimbase faţă de orele de dinainte de cină.
În lumina slabă ce venea din curtea interioară a hotelului, o văzu scoţându-şi halatul şi strecurându-se în aşternut. Goală.
Dumnezeule, suntem în plin absurd! îşi zise.
— Asta ce mai e? îi aruncă el, cu glasul plin de revoltă mocnită. Un fel de punere la încercare?
Elvira nu-i răspunse imediat. Lungită în patul ei, rupse tăcerea după secunde bune.
— Crezi că ai vreun drept asupra mea?
Îi vorbea cu calm, fără intenţie de dispută.
Un drept asupra ei? Dumnezeule! Cine, pe lumea asta, împarte aşteptările şi drepturile? Cine stabileşte avansurile, reacţiile şi termenii? Nu există reguli, convenţii, aceleaşi pentru toată lumea? Ea abia se băgase în pat, şi Sorin simţea deja că fierbe pe dinăuntru.
— Când îi propui cuiva un parteneriat, nu înseamnă că îi recunoşti şi unele drepturi?
— Te referi la beneficii. Când stabileşti un parteneriat, trebuie ca ambele părţi să se bucure şi de anumite beneficii, nu? Asta vrei să spui.
Era ironică, dar în continuare calmă.
— Poţi să alegi ce cuvinte vrei, oricât de ironice, replică Sorin. Să-ţi aduc aminte ce mi-ai propus în maşină încă de la început?
— Ce ţi-am propus?
— Mi-ai spus: Am nevoie de ajutorul tău, asta mi-ai spus.
— Înseamnă că ţi-am cerut ceva. Nu ţi-am propus.
— Ba da, mai târziu mi-ai şi propus. Vino cu mine la Ţărmul Armoniei, mi-ai propus. Vino la un sejur de patru zile. Asta nu înseamnă o propunere?
— Şi ai ajuns la Ţărmul Armoniei. Vrei să spui că îţi pare rău? A fost o dezamăgire pentru tine? Deocamdată ai petrecut o seară care sper că ţi-a plăcut. Îţi doreai şi alte „beneficii”? Adu-ţi aminte că te-am avertizat de la început. Ţi-am spus, Ia şi citeşte invitaţia. Ai citit-o şi ai fost de acord cu termenii. Nu te-a forţat nimeni.
— Nu te mai preface că nu înţelegi. Invitaţia se referea la cupluri. Nu? Ce înseamnă un cuplu? În orice limbă din lume înseamnă acelaşi lucru!
— Adică ce? Sex?
Îl adusese într-o fundătură. Sorin îşi înăbuşi cuvintele strivitoare care îi stăteau pe limbă.
În patul ei, Elvira se întoarse pe o rână, spre el, şi se rezemă într-un cot.
— Ai răbdare, Sorin. Te rog să ai răbdare. Toate la timpul cuvenit.
Sorin tăcu, singur în pat cu furtuna lui surdă din suflet.
O tăcere sumbră se lăsă în cameră.
— Ce căutai singur pe şosea? veni dinspre ea o întrebare cu iz nevinovat.
Nevinovat doar în aparenţă. Căci în realitate întrebarea era provocatoare. Nu neapărat fiindcă i-ar fi fost greu să-i răspundă, ci fiindcă văzu în ea intenţia ei de a deturna cursul evenimentelor de la logica sa firească.
— De ce nu m-ai întrebat atunci, când m-am urcat în maşina ta? îi replică înciudat.
— Am vrut să te întreb, dar m-am gândit că nu-i treaba mea.
— Şi de-atuncea s-a schimbat ceva?
— Nu s-a schimbat? îi replică ea, moale.
— Nu văd ce, spuse el cu duritate în glas. Poate în rău!
— În rău? Aşa crezi?
— Nu văd decât un joc pe care îl joci, şi nu mi-e clar unde vrei s-ajungi. Sau ce vrei să demonstrezi.
— Nu-i niciun joc. E normalitate.
— Normalitate? izbucni el. Stăm în aceeaşi cameră, goi în aşternut, fiecare în patul lui, şi asta ţi se pare ţie normal?
— De când stăm, Sorin?
— De când stăm!? repetă el iritat.
— Cât a trecut de când ne-am întâlnit?
— Nu ştiu. Cât?
— Nici douăsprezece ore.
Se gândi la ceea ce îi mai trecuse prin minte şi altă dată, că veşnicul îndemn al femeii adresat bărbatului de a nu se grăbi era unul ipocrit. Căci în realitate femeia era de obicei cea doritoare ca evenimentele să se desfăşoare mai repede; doar că avea priceperea să-i insufle partenerului ideea că graba era a lui, pentru ca în final să aibă satisfacţia de a părea că ea este cea sedusă, că cedează insistenţelor.
— Îmi spui ce căutai pe şosea? murmură ea, răbdătoare.
— Am fost la un hotel din apropiere şi n-am mai putut porni maşina.
Era o satisfacţie meschină, aceea de a minţi, dar i se păru în acel moment o dreaptă compensaţie pentru umilinţele la care Elvira îl supunea.
— Ce hotel? întrebă ea.
— Are vreo importanţă numele?
— O simplă curiozitate.
— Hotelul Montis.
— Ai fost singur la hotel?
— Nu, îi răspunse după o ezitare.
— Îmi spui cu cine ai fost?
— Nu vrei s-o lăsăm pe mâine? Ne suim pe estradă şi spunem tot... Ea îi răspunse printr-o tăcere calmă. Pentru Sorin tăcerea deveni însă apăsătoare... — Bine, cedă el. Am vrut să ne mai vedem o dată înainte de a ne despărţi definitiv. De fapt, ea a vrut.
— Cine? Soţia ta?
— Da.
— Nu sunteţi divorţaţi?
— Ba da, dar... Ei bine, nu... nu suntem divorţaţi... Elvira, nu ţi se pare că mă supui unui interogatoriu?
Umilinţe peste umilinţe — făcea faţă cu greu furiei ce îi mocnea în suflet.
— Deci mai înainte, când eram în maşină, m-ai minţit, trase ea concluzia.
— E aşa de grav? protestă el. E o simplă chestie de interpretare. Atâţia alţii trăiesc împreună şi se consideră căsătoriţi, doar că fără acte în regulă. Ei bine, eu sunt divorţat fără acte în regulă. E chiar aşa de scandalos? De mulţi ani nu mai trăim împreună. Vreau să zic, nu ca soţ şi soţie. Şi de fapt, deloc.
— Şi totuşi ţi-ai petrecut o noapte cu ea, parcă aşa m-ai lăsat să înţeleg.
— Da, pentru că a vrut ea. A insistat.
— Adică te-a implorat... Iar tu, generosul, ai acceptat! Câtă mărinimie!
Se lăsă din nou tăcerea. O tăcere la fel de încărcată ca şi mai înainte.
— O mai iubeşti? veni întrebarea ei din întuneric.
— Dacă o iubesc?...
— Da, asta te-am întrebat.
— Întrebarea n-are niciun rost, declară el cu răceală.
Şi din nou tăcere.
— Măcar te-ai dus la ea cu flori?
— Cu flori? De ce? Aşa, în compensaţie? Pentru că n-o mai iubesc? Sunt sigur că nici ea nu mă mai iubeşte. Nu urmăreşte decât să mă tracaseze. M-a ameninţat că n-o să fie de acord cu divorţul.
— Să te tracaseze?
— I s-a părut ei că ar fi o despărţire romantică.
— Şi ţie, nu?... Mă-ntrebam şi eu. Ţi s-ar fi părut deplasat să-i duci un buchet de flori?
— Ea n-a trebuit să contribuie cu nimic în toată povestea asta, explică Sorin. Am suportat eu toate cheltuielile. Plus că i-am lăsat ei maşina.
— O, până şi maşina! Deci e clar că nu se mai punea problema să-i duci flori.
Era ironică, dar pe de altă parte continua să fie calmă.
Pe el, în schimb, revolta pusese stăpânire pe termen lung.
— Dar tu ce ascunzi, Elvira? Îmi spui? Cine te-a pocnit peste faţă? Pot să ştiu cine te-a pocnit? Pot să ştiu cine a fumat ţigară de la ţigară în maşina ta? Că văd că tu nu eşti fumătoare! Dar scrumiera am văzut că era plină ochi! Ce s-a întâmplat cu viaţa ta? Îmi spui?
Ea se încăpăţâna să tacă.
— Şi cum se face că ai primit invitaţia?
— Pentru că eu chiar sunt divorţată. După cum cred că ţi-am spus. Chiar de două ori divorţată.
— Ca să vezi! izbucni el. Divorţul îţi dă drepturi!
— Nu-mi dă niciun drept! replică ea şi pentru prima oară ridică tonul. Dreptul îl aveam la început! Când am sperat să trăiesc în bună înţelegere cu... el. Şi în sinceritate! Şi în onestitate! Divorţul nu face altceva decât să ateste că unul din cei doi a fost un nemernic!
— Sau ambii!
— Sau ambii, da. Dar de obicei e unul singur. Celălalt e victima!
Elvira se întoarse pe spate, cu mâinile sub cap şi plapuma trasă până sub bărbie, privind în tavan. Redeveni calmă.
— Şi cum a fost întâlnirea, Sorin? Întâlnirea cu fosta, vreau să spun. Pot fi simţurile controlate?
Sorin se întoarse şi el pe spate.
— La ce simţuri te referi? întrebă doar pentru a evita un răspuns, deşi înţelesese foarte bine ce avea ea în vedere.
— Mă întreb dacă un bărbat şi o femeie pot să stea de vorbă ca doi oameni, nu neapărat ca mascul şi femelă.
— Ca noi doi acuma. Asta experimentezi tu?
— Experimentez?... În sfârşit, poţi s-o iei şi aşa, dacă ţii neapărat.
Nu mai era revoltă ci mai mult curiozitate când o întrebă:
— Ce te face să crezi că n-am să mă ridic din pat şi n-am să vin peste tine?
— Mă gândeam că n-ai să te pripeşti, să strici totul.
— Niciodată nu ştii cât strici şi cât câştigi.
— Îmi închipui că întâlnirea cu soţia ta... Apropo, cum o cheamă?
— Dana.
— Îmi închipui că întâlnirea ta cu ea a avut o miză, nu? Că tot ziceai tu că te-a implorat. De ce ai acceptat?
— Uite, Elvira, îţi promit că mâine ne suim pe estradă şi spun tot!
— Te las să spui tot ce vrei, dragă Sorin, îi răspunse Elvira, cu o voce incoloră. Singur.
— Aşadar tu nu eşti dispusă să vii cu mine.
— Nu, nu sunt dispusă.
Sorin rămase tăcut, sub plapumă, preţ de câteva minute, simţind cum sufletul i s-a golit până nu a mai rămas nimic care să-l ţină în apropierea ei. Se ridică din pat, intră în baie, îşi luă halatul din cuier şi ieşi pe coridor să fumeze o ţigară.
„Dintre toate femeile, pe cea necunoscută”, îi veni un gând. Admise el însuşi că era un gând neterminat şi straniu. Două uşi mai încolo, pe coridor, lângă o altă scrumieră cu picior, altcineva ieşise de asemenea să fumeze o ţigară. Era o femeie tânără, pe care Sorin parcă o mai văzuse pe undeva. Îşi aminti de Frumuşica de pe panoul publicitar de la marginea şoselei. Dacă nu fusese un desen — şi nu fusese — atunci trebuie că era o fotografie. Şi dacă era o fotografie, înseamnă că acea femeie exista în realitate.
Tele–Omega, rosti în gând, simţind cum golul din suflet începe să se umple; să se umple cu tihnă, cu acea tihnă de care aproape că uitase de vreo câteva zile încoace.
— E bine că avem telefonie mobilă, spuse Frumuşica, ne putem găsi unul pe altul, oriunde ne-am afla.
Se afla lângă el şi îi vorbea cu voce coborâtă şi prietenoasă, domoală.
— Ne-au spus că aici la hotel n-avem semnal, ţinu să-i spună Sorin.
— Nu ştiu, încă n-am verificat.
Toţi în jur dormeau şi ea vorbea în şoaptă, astfel că atunci când fură înăuntru, în cameră, Sorin nu avu motive să ducă degetul la gură.
Elvira dormea.
— E bine când oamenii nu sunt singuri, spuse Frumuşica. Continua să vorbească în şoaptă şi se simţea că se bucură pentru el. — De la mine din cameră se vede parcarea, spuse ea. De la tine ce se vede?
— Tot parcarea, îi răspunse el.
Vorbea şi el în şoaptă şi se simţea bucuros de compania ei.
— Asta e bine, fu de părere fata. Cumva se înţelegea de la sine de ce e bine, astfel că Sorin n-o întrebă nimic.
Se auzi de la distanţă, surd, zgomotul a două portiere de maşină, trântite una după alta.
Ei amândoi erau lângă fereastră şi puteau vedea jos parcarea plină de maşini. Apucară să vadă cum doi indivizi, un bărbat şi o femeie, amândoi în halate albe, coborâţi dintr-o ambulanţă, tocmai dispăreau dincoace de marginea acoperişului, spre intrarea în hotel. Femeia ducea în mână... ce să fi fost oare? O trusă medicală? Nu, mai degrabă un fel de lădiţă pătrăţoasă. Totul dură nu mai mult de patru sau cinci secunde. Sorin se uită la ceas. Ora era aproape trei şi jumătate.
Nemişcată în patul ei, întoarsă cu spatele la fereastră, cu părul înfăşurat în prosop, Elvira dormea.
**Revizuit, 22 sept. 2018