sâmbătă, 12 august 2017

Divorţ fericit! (9)*

   Capitolul 6

Cunoştinţele vechi se diluaseră deja într-un ocean de cunoştinţe noi, cărora Vadim, surprinzător, le făcea faţă fără niciun efort. Îşi amintea că îşi dorise dintotdeauna să se poată integra într-o comunitate de oameni cu asemenea uşurinţă. Oameni de care era interesat şi care se interesau de el în egală măsură. Ţărmul Armoniei îi oferea această ocazie. Ţărmul Armoniei? Nu numai. Toată lumea aici prezentă părea că aşteptase de mult şi că găsise, că avusese priceperea să găsească, cu ajutorul lui Gemi, cheia apropierii. Dezinvoltura — de mult se gândise la asta — nu vine niciodată dacă o cauţi cu tot dinadinsul. Vine de la sine, cu puţin noroc. E nevoie doar de un declic la momentul oportun. Ce îi unea pe toţi oamenii din salon, de care se despărţise acum câteva minute? Divorţul, aşa cum remarcase Gemi? Da, într-un fel Gemi avea dreptate: divorţul era trăsătura lor comună. Dar starea de divorţat era doar premisa. Îi unea disponibilitatea pentru nou, faptul că nu aveau nimic de pierdut întâlnindu-se cu toţii, şi cel mai probabil, nici de câştigat. De fapt, era setea de nou. Setea pură. Vadim îşi scoase sacoul şi îl aşeză la loc pe umeraş, unde îl şi găsise. La fel şi pantalonii. Ţărmul Armoniei se gândise la toate. Dar cum de nimeriseră până şi măsura? Din nou îi trecu prin minte ideea că fuseseră supuşi unui soi de spionaj, el şi toţi ceilalţi. Cu camere ascunse, cu microfoane ascunse? Începând din ce zi? Cu câte zile înainte, când el nici nu visase că avea să nimerească aici. Unii dintre invitaţi veniseră desigur pregătiţi — cei ce primiseră invitaţia cu ceva timp în urmă. Dar trebuie să fi fost destui alţii care fuseseră deturnaţi, ca şi el — deturnaţi de la treburile şi de la intenţiile lor şi care, la fel ca şi el, acceptaseră să sară cu capul înainte în braţele aventurii. Costumele pe care le purtau unii bărbaţi, nu că ar fi fost lălâi sau nepotrivite, dar ceva parcă îi spunea lui Vadim că nu ei în persoană şi le aleseseră de la magazin. Şi apoi mulţi — prea mulţi — purtau papioane. Ceea ce era neobişnuit la o comunitate despre care nu aveai motive să crezi că aparţine clasei avute. Nu, se divorţa în toate clasele sociale, iar acea doamnă, Zenobia**, de ce să fi invitat cu precădere oameni înstăriţi? Dimpotrivă, un sejur complet gratuit la un hotel de cinci stele era o tentaţie mai curând pentru cei ce nu şi l-ar fi permis pe cont propriu. Deşi, mai ştii! Se răspândise zvonul că printre invitaţi s-ar fi nimerit şi un tip care venise cu un Ferrari. Mă rog, fel de fel de oameni.
   Se auzea duşul în camera de baie. Vadim aştepta. Lumea lui de până acum câteva ore i se părea mai departe decât oricând. Şi cu fiecare oră ce trecea, tot mai departe. Îşi petrecuse noaptea cu Dana, nevastă-sa, şi, contrar oricăror aşteptări, se bucurase de ea. Nu ca odinioară desigur, dar, oricum, pe-aproape. Noaptea de despărţire, asta fusese. Aşa cum îi trecuse prin minte ceva mai devreme, se putea considera divorţat. Ce urma? Dacă seara de astăzi fusese atât de interesantă, nu putea să aştepte decât cu nerăbdare serile de vineri şi de sâmbătă. O lume întreagă i se deschidea în faţă. Deja despărţirea de duminică i se părea atât de îndepărtată încât îl ducea, într-un fel, cu gândul la anii de şcoală, când, la începutul vacanţei mari, sfârşitul acesteia i se părea că se pierde undeva în moleşeala arămie a sfârşitului de august. Saviana? Până una, alta, aici la Ţărmul Armoniei nu se putea folosi de telefonul mobil. Chestiune de semnal? Unii dintre invitaţi chiar se bucuraseră: cu atât mai bine! spuneau — tot mă săturasem eu să fiu sunat pentru toate rahaturile!... Trecuseră mai bine de doi ai de când era împreună cu Saviana. În ultima vreme se înmulţiseră aluziile ei la căsătorie; bineînţeles, trecând prin oficializarea despărţirii de Dana. Doamna Zenobia probabil că avusese în vedere şi complicaţiile pe care le presupunea un divorţ şi de aceea dorea să le ofere invitaţilor ei o compensaţie. Asta era presupunerea cea mai optimistă. Iar cea mai pesimistă?...
   Amalia tot nu ieşea de la baie. În ciuda extravaganţelor ei — a celor deja observate de el şi a altora încă neieşite la iveală —, nu prea părea să admită în viaţa ei neprevăzutul. Faptul că nu se grăbea să iasă nu era tocmai de bun augur pentru el. Dar nimic nu-l împiedica pe Vadim să dea frâu liber închipuirii. Până la urmă tot avea să iasă de la baie, în halatul cel alb pus la dispoziţie de hotel. Spiritul noilor cunoştinţe, care îi influenţa pe toţi, împreună cu semeţia proprie caracterului ei de femeie matură, pe care deja îl dovedise, aveau s-o împingă să-l descheie fără sfială în faţa lui şi să-l lase să cadă pe marginea patului. Amalia era de felul ei şatenă, un şaten deschis, spre blond, şi el îşi închipui părul ei pubian încă şi mai deschis la culoare, peste care mai apoi, lungiţi în pat unul lângă celălalt, avea să-şi treacă încet degetele, bucurându-se de moliciunea lui mătăsoasă. Dar înainte de asta îşi închipui lipite unul de altul cele două paturi înguste, pe role — după cum observase nu fără surprindere —, care acum se aflau la distanţă unul de celălalt, despărţite fiind de o măsuţă de toaletă. Se amuză la gândul că, iată, la hotelul Ţărmul Armoniei, dispuneau de un mobilier adaptabil la starea civilă a clienţilor: paturile se puteau alătura sau depărta cu maximă uşurinţă, după preferinţa clienţilor, sugerând prin această capacitate a lor diversitatea — şi variabilitatea — relaţiilor dintre oameni. Îşi aminti de un film pe care îl văzuse cu ani în urmă, despre o familie pe cale de a se destrăma. Brutalitatea rupturii era sugerată de un gest dramatic al capului familiei — şi desigur capul răutăţilor! — care la un moment dat, furios, tăia în două cu fierăstrăul, pe lung, patul unde cele două gemene ale cuplului asistau îngrozite şi neputincioase la despărţirea lor; căci una, potrivit hotărârii instanţei, urma să stea împreună cu mama, iar cealaltă împreună cu tatăl. Faptul că întreaga întâmplare nu era în realitate decât visul uneia dintre gemene nu micşora cu nimic dramatismul gestului aproape dement al bărbatului. Aici la Ţărmul Armoniei asemenea gesturi nu şi-ar fi găsit locul fiindcă iată, paturile fiind pe role, puteau fi oricând depărtate unul de altul fără a face din asta o tragedie... Vadim se întrebă dacă Amalia avea copii. N-o întrebase. Dar dacă ar fi întrebat-o, oare ce i-ar fi răspuns? În definitiv, dacă la începuturile tinereţii ei se arătase grăbită, ar fi putut avea un fiu cu doar zece ani mai tânăr decât el. Era însă un subiect pe care Vadim nu ar prea fi ars de nerăbdare să-l abordeze. Maturitatea ei dacă, după toate, ar mai fi avut şi copii, ar fi putut fi copleşitoare... Vadim anticipa o întrebare venită de la Amalia la ieşirea de la baie: N-ai alăturat încă cele două paturi?
   Nu se întâmplă aşa. Ieşind, Amalia i se adresă din mers:
   — Credeam că te găsesc dormind... după o zi atât de grea.
   Avea părul ud şi faţa şi ea un pic udă sau în orice caz nu complet uscată, iar cearcănele — abia acum observa — aveau tendinţa să treacă în gălbui; cine ştie cum aveau să evolueze în zilele următoare; şi cine ştie dacă era treaba lui să afle. Îi fu ciudă de propria sa atitudine defensivă, de gândurile sale defensive, care mai aveau un pas, un singur pas până să se înglodească într-o mocirlă paralizantă a spiritului.
   — Te rog să stingi lumina, îi ceru ea.
   Nu era nimeni care să o vadă pe fereastră în timp ce se băga în aşternut. Deci cerinţa îl avea în vedere doar pe el.
   Vadim se trezi lângă draperia de la fereastră. Intra lumina din curtea interioară a hotelului, care de la o oarecare distanţă din interiorul camerei putea fi confundată cu lumina lunii. Se vedea pavilionul mai scund al recepţiei, în mijloc, şi parcarea, ocupată toată de maşini. Patul lui... hm! al lui... era cel mai apropiat de fereastră, pe când al ei era cel mai depărtat. În lumina ce venea de afară, o văzu pe Amalia, silueta ei, lăsând halatul să cadă pe spătarul unui scaun, exact ca în închipuirea sa. Şi exact ca în închipuirea sa apucă să vadă — să desluşească în lumina slabă ce venea de afară — smocul de păr pubian din josul pântecului, înainte ca ea să se bage sub plapumă. Sub plapumă, goală! Dumnezeule, suntem în plin absurd! îşi zise. Se dezbrăcă şi el şi constată că nu avea cu ce să se schimbe fiindcă hotelul se îngrijise să-i pună la dispoziţie un costum, ba chiar şi un halat de baie, nu şi o pijama, aşa că se vârî, la fel ca şi ea, gol în aşternut.
   — Asta ce mai e? aruncă spre ea fără a-şi da silinţa să-şi ascundă reproşul, un fel de punere la încercare?
   În patul ei, Amalia se întoarse pe o rână, spre el, şi se rezemă într-un cot. Ignora provocarea. Părea chiar veselă. Sau dacă nu, măcar relaxată.
   — Ce căutai singur pe şosea? îl întrebă.
   Întrebarea în sine îi păru lui Vadim o provocare. Nu pentru că i-ar fi fost greu să-i răspundă, ci fiindcă vedea în acea întrebare intenţia de a deturna cursul firesc al lucrurilor.
   — De ce nu m-ai întrebat atunci, când m-ai luat în maşină? îi replică.
   — Am vrut să te întreb, mărturisi ea, dar m-am gândit că poate ţii să-ţi păstrezi secretele.
   — Şi acuma de ce crezi că n-aş mai ţine?
   — Ştiu şi eu... Poate că între timp am făcut împreună paşi spre cunoaştere.
   Vadim înţelese foarte bine ce voia ea să spună, dar nu dori să-i dea satisfacţie acceptând aşa de uşor.
   — Cunoaşterea cui? spuse pe un ton sumbru. Şi în acelaşi timp îi trecu prin minte că poziţia de adversitate pe care o adopta nu era cea mai bună alegere.
   — Mă gândeam că poate acum ne cunoaştem un pic mai bine unul pe altul.
   — Zău, aşa te gândeai? Că am făcut paşi? Poate că am făcut, dar nu destui! observă el, maliţios.
   Amalia părea să aibă răspuns pentru orice. Nu-i trebuia prea mult timp pentru a-i răspunde.
   — Ai răbdare, Vadim. Nu te grăbi. Până la urmă totul va ieşi aşa cum trebuie.
   Aşa cum trebuie? Hm!...
   Se gândi la ceea ce îi mai trecuse prin minte şi cu altă ocazie, că veşnicul îndemn al femeii adresat bărbatului de a nu se grăbi era unul ipocrit. Căci în realitate femeia era de obicei cea grăbită, dar că avea priceperea să-i insufle partenerului graba pentru a avea în final satisfacţia de a părea că cedează unor insistenţe.
   — Îmi spui ce căutai pe şosea? murmură ea, răbdătoare.
   — Eram la un hotel din apropiere şi n-am mai putut porni maşina.
   Era o satisfacţie meschină, aceea de a minţi, dar i se păru în acel moment o dreaptă compensaţie pentru umilinţele la care era supus.
   — Erai singur la hotel?
   — Nu, îi răspunse după o ezitare.
   — Îmi spui cu cine erai?
   — Nu vrei s-o lăsăm pe mâine? Ne suim pe estradă şi spunem tot... Ea îi răspunse prin tăcere. Tăcerea deveni apăsătoare... — Bine, cedă el. Am vrut să ne mai vedem o dată înainte de a ne despărţi definitiv. De fapt, ea a vrut.
   — Cine? Soţia ta?
   — Da.
   — Nu eraţi deja divorţaţi?
   — Ba da, dar... Ei bine, nu eram... nu suntem divorţaţi...
   Umilinţe peste umilinţe — asta simţea.
   — Amalia, nu ţi se pare că mă supui unui interogatoriu?
   — Deci mai înainte, când eram în maşină, m-ai minţit, trase ea concluzia.
   — E aşa de grav? se revoltă el. Atâţia alţii trăiesc împreună şi se consideră căsătoriţi, doar că fără acte în regulă. Ei bine, eu sunt divorţat fără acte în regulă. E chiar aşa de scandalos? De mulţi ani nu mai trăim împreună. Vreau să zic, nu ca soţ şi soţie.
   — Şi totuşi ţi-ai petrecut o noapte cu ea. Parcă aşa am înţeles.
   — Da, pentru că a vrut ea. A insistat.
   — Adică te-a implorat... Iar tu, generosul, ai acceptat! Câtă generozitate!
   Brusc, Vadim simţi că nu mai îndură umilinţele. Era prea mult. Se revoltă.
   — Dar tu ce ascunzi, Amalia? Îmi spui? Cine te-a pocnit peste faţă? Pot să ştiu cine te-a pocnit? Pot să ştiu cine a fumat ţigară de la ţigară în maşina ta? Că văd că tu nu eşti fumătoare! Dar scrumiera am văzut că era plină ochi! Ce s-a întâmplat cu viaţa ta? Cum şi de ce ai primit invitaţia aici la hotel?
   — Pentru că eu chiar sunt divorţată. După cum cred că ţi-am spus, chiar de două ori divorţată.
   — Ca să vezi! izbucni el. Divorţul îţi dă drepturi!
   — Nu-mi dă niciun drept! replică ea cu o violenţă neaşteptată. Dreptul îl aveam la început! Când am sperat să trăiesc în bună înţelegere cu partenerul, şi în sinceritate! Şi în onestitate! Divorţul nu face altceva decât să ateste că unul din cei doi a fost un ticălos!
   — Sau ambii.
   — Sau ambii, da. Dar de obicei e unul singur. Unul singur e victima!
   — Iar celălalt, călăul! replică Vadim, ironic.
   Amalia se întoarse pe spate, cu mâinile sub cap şi plapuma trasă până sub bărbie, privind în tavan. Redeveni calmă.
   — Şi cum a fost întâlnirea, Vadim? Pot fi simţurile controlate?
   Vadim se întoarse şi el pe spate.
   — La ce simţuri te referi? Nu înţeleg.
   — Mă întreb dacă un bărbat şi o femeie pot să stea de vorbă ca doi oameni, nu neapărat ca un mascul şi o femelă.
   — Asta experimentezi tu acum?
   — Experimentez?... Da, poţi s-o iei şi aşa.
   — Ce te face să crezi că n-am să mă ridic din pat şi am să vin peste tine?
   — Mă gândesc că n-ai să te pripeşti, să strici totul.
   — Niciodată nu ştii cât strici şi cât câştigi.
   — Îmi închipui că întâlnirea cu soţia ta... Apropo, cum o cheamă?
   — Dana.
   — Îmi închipui că întâlnirea ta cu ea a avut o miză, nu? Că tot ziceai tu că te-a implorat. De ce ai acceptat?
   — Uite, Amalia, îţi promit că mâine ne suim pe estradă şi spun tot!
   — Te las să spui tot ce vrei, dragă Vadim, îi răspunse Amalia. Singur.
   — Aşadar tu nu eşti dispusă să mă însoţeşti?
   — Nu, nu sunt dispusă.
   Vadim rămase tăcut, sub plapumă, preţ de câteva minute. Apoi se duse în baie, unde aprinse lumina. Îşi luă halatul din cuier şi îl îmbrăcă. Al lui era albastru închis. Lăsând întredeschisă uşa de la baie, trecu prin cameră şi o anunţă pe Amalia că iese pe coridor să fumeze o ţigară.
   Când se înapoie, ea era întoarsă cu spatele la fereastră şi dormea. Lumina din baie era stinsă. Se întinse pe pat fără să-şi dea jos halatul şi rămase nemişcat să privească lumina ce venea de la felinarele de afară şi trecea prin perdea aşternând pete de lumină gălbuie pe tavan.
   „Dintre toate femeile, pe cea necunoscută”, îi veni un gând. Recunoscu el însuşi că era un gând neterminat şi straniu. De pe coridor cădea pe tavanul holişorului de la intrare o pată de lumină albăstruie. Asta însemna că întorcându-se de la fumat, lăsase fără să vrea uşa întredeschisă. Nu puteau să rămână cu uşa întredeschisă peste noapte, aşa că Vadim se ridică s-o închidă. Deja uitase că mai devreme cu doar câteva minute, când îşi fumase ţigara pe coridor, câteva uşi mai încolo, la o altă scrumieră cu picior, o altă persoană ieşise de asemenea să fumeze. O femeie tânără. Îşi aminti că stând în faţa panoului publicitar de la marginea şoselei, se gândise: Frumuşica asta nu-i un desen ci o fotografie, asta înseamnă că există în realitate. Avea un singur mijloc de a verifica dacă era ea — să rostească numele companiei de telecomunicaţii: Tele–Omega.
   — Să ştii că nu sunt angajată a companiei, îi spuse fata. Doar am pozat pentru ei. Vorbea în şoaptă, ceea ce lui Vadim îi convenea de minune. Când Frumuşica intră în camera lor strecurându-se pe uşa întredeschisă, Vadim duse degetul la gură şi i-o arătă pe Amalia care dormea. — A, deci nu eşti singur! constată Frumuşica fără să se mire prea tare. Continua să vorbească în şoaptă şi nu era deloc afectată că Vadim nu era singur în cameră. — De la mine din cameră se vede parcarea, îi spuse lui Vadim. De la tine ce se vede? — Tot parcarea, îi răspunse Vadim în şoaptă. — Asta e bine, fu de părere fata. Cumva se înţelegea de la sine de ce e bine, astfel că Vadim n-o întrebă nimic.
    Se auzi la distanţă, înfundat, un zgomot de portiere de maşină închise. Nici el nu ştiu de ce i se păru atât de important. Ajuns la fereastră, apucă să vadă cum doi indivizi, un bărbat şi o femeie, amândoi în halate albe, coborâţi dintr-o ambulanţă, tocmai dispăreau dincoace de marginea acoperişului, spre intrarea în hotel. Femeia ducea în mână... ce să fi fost oare? o trusă medicală? Nu, mai degrabă un fel de lădiţă pătrăţoasă. Totul dură nu mai mult de două sau trei secunde. Se uită la ceas. Ora era aproape trei şi jumătate. Nemişcată în patul ei, Amalia continua să doarmă.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
**Am schimbat numele personajului Varvara în Zenobia.

Niciun comentariu: