Divorţ fericit! (13)*

   Capitolul 8

Nu bătuse încă miezul nopţii când se porni să ningă. Vadim rămase să privească pe fereastră din camera sa, de la înălţimea etajului trei, cum peste parcarea luminată şi peste capotele maşinilor abandonate acolo se aşterne încetul cu încetul un acoperământ alb. Totuşi acoperământul nu era chiar alb: din nori, din întunericul nopţii, din muntele sumbru care se înălţa ca un perete în spatele hotelului se cernea odată cu ninsoarea o lumină roşiatică, fără umbre, parcă din altă lume. Totul se vedea ca printr-o uriaşă lupă, până la cele mai mici amănunte; deşi sub acel acoperământ de zăpadă maşinile din parcare se deosebeau tot mai puţin una de alta, inclusiv Ferrari-ul roşu al lui Bruno, din care rămânea la vedere tot mai puţin roşu. Curios, Vadim îşi încordă auzul să perceapă vreun sunet venind prin pereţi din camerele alăturate, de la „colegii” săi de sejur, pe care îi urmărise producându-se pe estradă în seara care tocmai se încheiase, sau comentând în particular la mesele din jurul său. Nu auzea nici ţipenie, de parcă invitaţii hotelului, cu toţii morţi de oboseală, s-ar fi culcat fără a zăbovi nicio clipă şi s-ar fi cufundat instantaneu într-un somn adânc. Elvira îl anunţase că se va întoarce mai târziu fiindcă îşi descoperise o prietenă în grupul de invitaţi şi ţinea neapărat s-o viziteze la ea în cameră. Fireşte, Vadim nu-i ceruse amănunte. Se aştepta ca şi în noaptea asta să vadă o ambulanţă sosind la hotel. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, era gata să dea fuga jos în hol şi să vadă cu ochii lui despre ce era vorba — cum sanitarii sosiţi, sau doctori, ce-or fi fost, existau în realitate şi aveau ceva de făcut în hotel, nu erau o fantasmă, cum încercase recepţionerul să-i sugereze. Cât stătu însă la fereastră, parcarea hotelului şi peronul de la intrare rămaseră pustii în lumina roşiatică a zăpezii proaspăt căzute. La un moment dat vârfurile brazilor se înclinară, şuieratul lor se auzi chiar şi prin fereastra închisă, semn că se înteţea vântul. Îşi aminti de Saviana şi se întrebă ce ar mai putea să-i povestească din tot ce i se întâmplase. Probabil că nu mare lucru. Îl interesa tot mai mult sejurul sub deviza „Divorţ fericit!” — cu siguranţă avea să rămână până la capăt, indiferent ce planuri avea Elvira cu el. Jos în salon „colegii” se ambalaseră, discuţii avuseseră loc nu doar pe estradă ci şi la mese, nu între patru ci între opt ochi. Fără voia sa îi ajunseseră la ureche vorbele unui tip de la o masă apropiată: Dacă seara în pat, alături de soţie, mă gândeam neîncetat şi evocam iarăşi şi iarăşi scene de sex pe care le trăisem cu o iubită din tinereţe sau cu alta, nu înseamnă oare că îmi înşelam soţia? Pot să neg asta? Nu pot! Vorba aceea: nu cu fapta, ci cu gândul am păcătuit!... Cei de la masa tipului făcuseră haz, chiar dacă nu mai erau tocmai tineri, dar ceva se înfiripa mai degrabă grav, dacă nu chiar de rău augur, şi prindea contur în sânul acelei mici comunităţi de patru persoane şi tindea să contamineze şi mesele din jur. Nu, Vadim nu avea să-i povestească nimic Savianei. Absolut nimic. Fiindcă ceea ce se petrecea era tot mai puţin credibil. Noaptea de adio petrecută cu Dana, soţia lui, de care încă nu divorţase oficial, era ultima întâmplare din viaţa sa recentă, care mai putea fi povestită cu şanse de a trece drept reală.
   Vadim se gândi că altceva nu mai avea de făcut decât să se bage şi el în pat. Era însă puţin probabil să poată adormi repede. Poate că totuşi Elvira nu avea să întârzie prea mult. În aşteptarea ei, deschise minibarul frigorific, cercetă în lumina albă din interior sticlele miniaturale cu băuturi şi îşi alese un flacon de coniac Remy Martin. Da, se respectau, aşa cum se lăudase Gemi: aveau de toate... Nu putea să fumeze însă în cameră fiindcă Elvira ar fi simţit la întoarcere fumul de ţigară şi l-ar fi dojenit. Aşa că îşi turnă într-un pahar, îşi aprinse o ţigară şi, cu paharul în mână, ieşi pe coridor, oprindu-se la scrumiera cu picior înalt din apropierea uşii. Trecuseră minutele şi acum era deja fără doar şi poate: sâmbătă.
   Tele-Omega, îşi spuse în gând — şi când îşi ridică privirea, Frumuşica stătea în picioare şi fuma la cealaltă scrumieră cu picior, la o oarecare distanţă, pe coridorul discret luminat şi tăcut. Îşi ţinea braţele încrucişate la piept sau mai degrabă se îmbrăţişa şi ţigara îi fumega între degete.
   — S-au retras cu toţii în camere şi dorm liniştiţi, îi spuse când fu lângă el. E plăcut.
   — De unde ştii că dorm liniştiţi? o întrebă.
   Pentru ea nu părea să fie ceva foarte important. Ridică din umeri nepăsătoare şi spuse:
   — Nu vrei să intrăm la tine?
   — N-aş vrea să simtă Elvira c-am fumat înăuntru, se scuză Vadim. Nu poate să sufere mirosul de ţigară.
   — Atunci, mergem pe balcon.
   — Pe balcon? se arătă el surprins. Păi camera n-are balcon.
   — Ba da, are. Hai să-ţi arăt.
   Traversară camera spre fereastră, unde Frumuşica deschise o uşă laterală mascată de o draperie şi se pomeniră afară, în frigul plăcut şi înviorător al nopţii.
   — Poate fi frumos şi în luna martie la munte, spuse Frumuşica. Şi, cu buza de jos scoasă în afară, suflă fumul în sus, ca şi cum ar fi fost în interior, în timp ce cu o mână îşi îmbrăţişa braţul celălalt, în care fumega ţigara. — Viscoleşte, dar nu-i frig... Mai sunt ferestre luminate, observă ea. Nu toată lumea s-a culcat.
   — Într-adevăr, nu s-au culcat toţi. Deşi nimeni n-are televizor în cameră. Şi nici semnal pentru mobil, din câte ştiu. Nici măcar pentru Tele-Omega, glumi Vadim. Dar îmi închipui că tu nu te pricepi la semnale. Doar ai pozat pentru ei, nu?
   — E un fel de bruiaj, spuse ea. Cum îţi închipui că nicio reţea n-are semnal pe un versant atât de expus!
   — Deci, după părerea ta suntem minţiţi, conchise el. Cu ce scop?
   — N-are importanţă, atâta vreme cât lumea se simte bine.
   — Chiar se simte oare? Mie mi s-a părut că unii au fost iritaţi.
   — Tu ai fost iritat?
   — Eu? Nu, eu n-am fost iritat. Deloc. Şi luă o gură de coniac Remy Martin. — Să-ţi aduc şi ţie? o întrebă.
   — Nu, mulţumesc, eu nu beau niciodată.
   — Niciodată în timpul serviciului! completă el în glumă, Şi râse cu voioşie.
   — Deci nu te-a iritat nimic? îl iscodi ea. Nici noua ta companie? Când a oprit maşina în dreptul panoului, cred că aveai totuşi alte aşteptări.
   — Nu, în momentul ăla chiar n-aveam nicio aşteptare. Doar mă uitam la panou. Şi făceam tot felul de... presupuneri.
   — Niciun nou angajament! insinuă ea.
   Dar Vadim consideră că ea spusese esenţialul, şi confirmă în deplină linişte sufletească:
   — Da, niciun nou angajament.
   Din punctul de vedere al administraţiei hotelului trebuie că era încă vineri: noaptea de vineri spre sâmbătă.

   Liftul îi lăsă pe foştii soţi Văduva departe de uşa camerei lor de la etajul patru. Avură de străbătut coridorul lung şi tăcut, călcând pe mocheta albastră, care înăbuşea zgomotul paşilor. Alte două foste sau actuale perechi îi însoţiră o bucată de drum pe coridor, păşind la ceva distanţă în faţa lor, până când se opriră fiecare la uşa camerei lor şi dispărură înăuntru. Ar fi fost plăcut să tot mergi astfel pe mocheta moale, dacă n-ar fi fost impresia foarte recentă şi foarte neplăcută lăsată de estradă şi de întreaga ambianţă din restaurant. Înainte ca Andrei să descuie uşa, Carmen se întoarse spre el şi cu o expresie de nesfârşit regret, îi spuse:
   — Îmi pare rău, Andi. Îmi pare tare rău de tot ce s-a întâmplat.
   Andrei descuie uşa şi o lăsă să treacă înaintea lui.
   — De ce anume îţi pare rău? Că m-ai adus la hotelul ăsta, sau că m-ai obligat să mă urc pe estradă? Sau de povestea cu prietenul tău din tinereţe?
   Carmen rămase la marginea holişorului de la intrare, observând cu o strângere de inimă expresia de încrâncenare şi de refuz al lumii de pe faţa lui. Nu îi era străină acea expresie. Deşi ultimii doisprezece ani el şi-i petrecuse în altă casă, în altă ţară, în alt timp, nu i se şterseseră din amintire stările de muţenie încruntată ale fostului ei soţ. Dimpotrivă, parcă noul capăt de viaţă se reînnoda în chip miraculos cu cel vechi, ştergând cei doisprezece ani de absenţă. Spuse, încercând o vagă ironie:
   — Trebuie să te împac din nou, Andi?
   — Nu-i nevoie, răspunse el, la fel de sumbru. Plec.
   Spunând asta, se aplecă să deschidă fermoarul de la vechea lui sacoşă de voiaj cu buzunar pentru racheta de tenis. Dar timpul nu mai era acelaşi. Carmen nu mai avea puterea să insiste. Rosti cu greu:
   — Cum vrei tu, Andi. Nu pot să te opresc.
   El intră în baie după micile sale obiecte personale de pe policioara de sub oglindă. Fusese o după-amiază obositoare şi o seară încă şi mai obositoare şi regretul pentru cele întâmplate se amesteca cu oboseala, iar rezultatul era o ceaţă sufletească plictisitoare, cât să ajungă pentru un întreg sejur la hotel.
   — Şi cu ce ai să pleci? îl întrebă.
   Andrei ieşise din baie şi se aplecase din nou peste sacoşa lui ponosită.
   — Cu taxiul. La fel cum am venit.
   Mai era ceva de spus? Ceva de întrebat? Ceva de răspuns? Coridorul aştepta încă şi mai pustiu decât la venire. Aştepta sosirea dimineţii, când luminile aveau să rămână aprinse. Rămâneau tot timpul aprinse. Apoi avea să vină o nouă înserare — pentru alţi oameni: pentru cei rămaşi... Pe fereastra de la capătul coridorului se vedea că începuse să ningă. Poate chiar să viscolească. Ce taxi avea să vină pe o asemenea vreme?... Cineva dintre cei care comentaseră pe la mese în cursul după-amiezii se dăduse mare. Andrei nu îşi amintea chipul celui care vorbise. Spusese: Câteodată ni se pare că cineva drag din tinereţe nu ne iese din suflet. De pildă eu am visat-o o dată pe fosta mea soţie. Mergem undeva şi ea era în spatele meu. O simţeam, îi simţeam prezenţa şi plângeam. Plângeam după vremurile când încă se mai putea face ceva pentru a ne salva... Uneori vorbim de adevăratele noastre sentimente. Adevărate? Ce înseamnă că sunt adevărate? Dacă mă întreabă cineva, spun că o urăsc. Dar altcineva spune: O urăşti? Ţi se pare! În realitate, tânjeşti după ea. Ai tânjit toată viaţa fără s-o ştii... Cum ştim care sunt adevăratele sentimente? Unde se ascund ele? În ce loc? De unde ştim că acelea sunt adevărate şi nu ceea ce simţim zilnic?... Prostii!... Gata, liftul suna din clopoţel şi oprea în holul hotelului, acel hotel cu nume caraghios, Ţărmul Armoniei. Unde putea să existe un ţărm al armoniei?
   Andrei i se adresă recepţionerului:
   — Te rog să-mi chem un taxi.
   Recepţionerul nu se arătă foarte surprins. Mai degrabă indiferent.
   — Plecaţi, domnule Văduva?
   — Văd că îmi ştii numele.
   — V-am urmărit astă-seară pe estradă, domnule Văduva. După părerea mea, dacă îmi permiteţi, aveaţi toată îndreptăţirea din lume să fiţi supărat pe fosta dumneavoastră soţie.
   — Zău? Ai fost în salon?
   — Nu, domnule Văduva, v-am urmărit pe monitor, în sala de monitorizare.
   Domnul Văduva fu izbit de această mărturisire şi i se păru că îndărătul politeţii mieroase a recepţionerului se ascunde ceva neaşteptat de brutal.
   — Deci suntem supravegheaţi în orice moment! trase el concluzia.
   — E în folosul dumneavoastră, domnule. Toate marile hoteluri care se respectă au supraveghere centrală.
   — Aveţi şi sus în camere aparate de supraveghere? Aveţi şi în baie? Pe unde mai aveţi?... Deodată îşi aminti cum înainte de a ieşi din cameră, Carmen îl întrebase cu o voce obosită şi poate duioasă: Nu-mi spui nici la revedere, Andi? El făcuse un efort şi îi spusese: La revedere, Carmen... Era intolerabil. Nu mai avu răbdare să asculte explicaţiile recepţionerului despre supraveghere, şi adăugă precipitat: — Aşadar, cu taxiul cum rămâne? Îl chemi, sau nu? Parcă am reţinut că aveţi telefon aici la recepţie.
   — Mă tem, domnule Văduva, că nu vă pot satisface doleanţa?
   — Vrei să spui că nu funcţionează telefonul? Sau ce?
   — Ba telefonul funcţionează, domnule, dar nu a fost prevăzută o asemenea clauză.
   — Clauză! ţipă domnul Văduva. Ce clauză? Unde nu a fost prevăzută clauza? Ce, am încheiat vreun contract? Andrei ţipase aproape isteric, trebuia să recunoască în sinea sa, iar acum furia îi umplea tot pieptul, împiedicându-l să respire. — Îţi dai seama ce spui! Asta se cheamă sechestrare de persoană!... Observă în ochii recepţionerului celui fără nume o siguranţă de sine complet deplasată, iar undeva mai în adânc o luminiţă ironică. — Şi ce-o să-mi faceţi dacă ies pe uşă şi plec pur şi simplu? O să mă împiedicaţi? Aveţi gorile aici la hotel?
   — O să vă fie frig afară, domnule Văduva. Vă văd cam subţirel îmbrăcat. Pe lângă asta, e foarte departe de orice localitate. Şi chiar dacă ar fi aproape, să zicem, la ora asta nu circulă niciun autobuz.
   — Dar la poliţie pot să sun? Am voie să sun la poliţie?
   Furia îl înăbuşea. Calm, recepţionerul scoase de sub tejghea un telefon clasic, cu fir, şi i-l puse în faţă.
   — Vă rog, domnule Văduva. Aveţi toată libertatea să sunaţi unde doriţi dumneavoastră.
   Andrei îi aruncă tânărului impertinent o privire întunecată şi smulse receptorul din furcă pentru a-l duce la ureche. Da, avea ton. Surprinzător, dar avea. Formă unu-unu-doi şi aşteptă.
   — Nu mai aveţi de stat decât o zi şi jumătate, domnule Văduva, vorbi recepţionerul. Era în continuare politicos. Asta însemna că îi era teamă de poliţie. Totdeauna hotelierii evită să aibă de a face cu poliţia. Dar unu-unu-doi nu răspundea. Îl fixă indignat pe tânărul recepţioner.
   — Ce, ţi-e milă de mine?
   — Nu mi-aş putea permite să-mi fie milă de dumneavoastră. Şi nici n-aş avea de ce. Ştiu că Doamna Zenobia s-a străduit din răsputeri să organizeze cât mai bine întâlnirea. Poate că n-a putut să prevadă totul până la cele mai mici detalii. Sunt sigur că mizează pe înţelegerea distinşilor invitaţi ai domniei sale.
   În receptor se auzea în continuare apelul îndepărtat, parcă dintr-altă lume.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru