Cronici literare: totu-i relativ!

(Despre „Imperiul pisicilor”, de Alex Tocilescu, Polirom, 2017)

Nu fac decât să citez...

„Cele 32 de proze adunate de Alex Tocilescu în acest volum se mişcă suplu (altfel spus, cu talent) între trei teme mari şi generoase. (...) Alex Tocilescu face literatură din ceea ce unii mai puţin hărăziţi ar fi făcut doar scheci, doar gesticulaţie şi bufonerie. Însă, prin felul în care ştie să pună accentele, atât de natural şi, de aceea, atât de profund uman (cu tot absurdul anecdoticului propriu-zis), Alex Tocilescu ni se prezintă ca un prozator de citit cu voce tare. Un prozator de recitit/recitat.” [Mircea Pricăjan, Familia, 11-12, 2017, pp. 17–18]

„Povestirile se vor o notație a absurdului cotidian, dar, și de această dată, construcția epică este ratată, căci schița realului se dovedește artificială. (...) Pornograficul abundă în povestiri, dar nu actualizează o estetică a eroticului, narațiunea este una lipsită de orice adâncime, tot ce se poate afirma despre aceste fragmente ar fi: «porno, și ce-i cu asta?». (...) Superficialitatea temelor este dublată de neglijența construcției dialogurilor și a stilului. Narațiunea apare ca un mecanism defect încă de la început, un aparat care se învârte în gol și nu poate susține construcția acțiunii. (...) [U]mor de internet la mâna a doua și pornografie. În rest, nimic. Păcat de pisici.” [Mihai Duma, Vatra, 1–2, 2018, pp. 40–41]]

Ce ţi-e şi cu critica asta literară românească!

Umbrelarul* **

Un străin îmbrăcat cu haine destul de ponosite se opri la poartă. Era destul de în vârstă, arăta aproape ca un cerşetor şi avea o taşcă petrecută cu cureaua pe după ceafă. Taşca nu arăta totuşi rău. Luca se juca şi el pe-acolo.
   — Ştii cumva ce zi e azi? îl întrebă străinul.
   Luca se întrebă ce rost avea întrebarea. Adică cum, ce zi e azi? Ploioasă nu e. Că e însorită vede el şi singur. Atunci de ce mai întreabă?
   — Mă tem că-i sâmbătă, îşi răspunse singur străinul. Şi dădu uşor din cap ca şi cum a fi sâmbătă n-ar fi fost o situaţie tocmai fericită, dar cu care trebuia să se împace: — Sâmbăta se-ntâmplă tot felul de năzdrăvănii.
   Luca fusese învăţat să nu contrazică oamenii dacă nu avea un motiv întemeiat... Sâmbăta se întâmplă tot felul de năzdrăvănii? Te pomeneşti!
   — Ceva umbrele vechi n-aveţi prin casă? îl iscodi străinul.

— Umbrele vechi?
   Luca fu cât pe-aci să-i răspundă străinului că, de vreme ce nu plouă, nici de umbrelă n-are nevoie. Îşi aduse însă aminte că îl auzise pe Tati spunând deunăzi: Prevederea e un lucru cât se poate de lăudabil. Aşa că mai bine să tacă: poate că mâine avea totuşi să plouă, cine ştie.
   Neprimind răspuns, străinul stărui:
   — Umbrele, ziceam. Ce, nu ştii ce-s alea?
   Se auzi vocea lui Mami venind de departe, din casă:
   — Luca, cu cine vorbeşti tu acolo?
   — Cu un domn, îi răspunse Luca. Întreabă dacă n-avem umbrele vechi.
   — N-avem! veni de departe răspunsul lui Mami. Spune-i să plece.
   Străinul auzi ce spusese Mami.
   — Mă mir că n-aveţi, i se adresă el în continuare lui Luca. O umbrelă veche prinde bine oricând. Ştii ce se strică cel mai des la o umbrelă?
   — Nu, răspunse Luca.
   — Şpiţurile. Asta se strică cel mai des. Din păcate. Şpiţurile de la spiţe. Pe vremea când eram şi eu oleacă mai tânăr şi la casa mea, ştii ce făceam?
   Umbrelarul aştepta un răspuns.
   — Nu ştii?
   — Nu, răspunse Luca.
   — Când se rupea câte un şpiţ, luam unul de la o umbrelă mai veche, scoasă din uz, cum s-ar zice. Ştii, se scot destul de uşor, c-un cleşte. Îl lipeam la umbrela cealaltă c-un clei special şi o scoteam ca nouă. Pricepi?
   Luca dădu din cap, nu foarte sigur că merita să-ţi pierzi vremea cu ceva ce se cheamă şpiţuri.
   — Apoi coseam pânza. Fiindcă, ştii, şpiţurile au, aşa, nişte găurele. Făcute anume. Adică să prinzi pânza cu aţă. Apoi n-avea decât să-nceapă să plouă. Nu mă mai durea capul. Deschideam umbrela şi... Deodată străinul se posomorî. — Ei, asta se întâmpla, cum ziceam, când eram la casa mea. Alte vremuri...
   Văzând că discuţia nu mai conteneşte, Mami se ivi jos în uşă. Nu părea să fie într-una din zilele ei cele mai bune. Luca deschisese poarta şi vorbea cu străinul, care stătea afară în stradă.
   — Domnule, vă rog foarte mult, dacă n-aveţi nicio trea...
   — Iertăciune, domniţă, o întrerupse străinul, binevoitor. Tocmai îl întrebam pe Luca dacă n-aveţi niscaiva umbrele vechi prin casă.
   Luca îşi înălţă iute faţa spre Mami şi râse–se-ncruntă–râse–se-ncruntă–râse. Şi iar se-ncruntă:
   — Mami, de unde ştie domnu’ că mă cheamă Luca?
   — După cum vezi, te cam ştie lumea, iubitule.
   — Ziceam de umbrele vechi, coniţă. Ştiţi, eu folosesc şpiţurile de la alea vechi...
   — Iar eu tocmai vă spuneam, domnule, îl întrerupse Mami, că dacă n-aveţi nicio treabă, e mai bine să vă vedeţi de drum. Hai, Luca!
   Luca, nu prea convins, traversă curticica înapoi după Mami şi amândoi începuseră deja să urce scara spre casă, când străinul, rămas jos în stradă, se hotărî să-şi joace ultima şansă. Aşa că strigă în urma lui Mami:
   — Sunt umbrelar, domniţă. Aşa să ştiţi! Nu cerşetor... Cu spatele spre străin, neoprindu-se din urcat, Mami îi reaminti umbrelarului, printr-un nou gest de refuz, că n-o interesau nici umbrelele, nici şpiţurile vechi. — Poate vă interesează niscaiva uleiuri esenţiale, mai încercă străinul.
   Mami se opri brusc şi, acolo unde ajunsese, adică pe la jumătatea scării, se întoarse spre străin. Acesta se afla destul de departe, încât nu era prea sigur că putuse să observe cum i se aprinseseră ochii:
   — Cum aţi spus?
   Umbrelarul rămase la rândul său perplex: să fi nimerit chiar aşa, din prima, pasiunea lui Mami?
   — Niscai... va uleiuri... esenţiale, bâigui el, nesigur. Mă-ntrebam dacă nu... v-ar interesa... niscaiva uleiuri esenţiale.
   — Presate la rece? întrebă Mami c-un tremur de emoţie în glas.
   — Cum altfel! Brusc, umbrelarul îşi recăpătase îndrăzneala: — Păi cum, domniţă, noi umblăm cu marfă de mâna a doua?

   Umbrelarul scosese din taşcă toate flacoanele pe care le avea şi le înşirase pe măsuţa rotundă de la intrarea în camera de zi. Amândoi, el şi cu Mami, şedeau la măsuţă şi discutau cu aprindere despre uleiuri esenţiale, când se ivi, venind dinspre terasă, Tati. Care nici el nu era într-una din zilele sale cele mai bune... Nu că ar fi fost cazul ca Mami, de când cu uleiurile, să mai fie într-o zi nu tocmai bună. Dar el, deşi recunoştea virtuţile uleiurilor esenţiale, din păcate nu era foarte ahtiat de acestea.
   — Mă bucur, îi spuse umbrelarului, că nevastă-mea are un partener de discuţie priceput.
   — Păi cum! răspunse umbrelarul, căruia îi revenise toată îndrăzneala şi avea chef de vorbă. Zău aşa, domnule, îmi dau toată silinţa. Tot ce-mi pare rău e că nu vă pot fi de folos cu umbrelele stricate. Mi-ar fi făcut plăcere să vă înlocuiesc niscaiva şpiţuri.
   — Şpiţuri? se încruntă Tati.
   — Da, ştiţi, vârfurile acelea de la spiţe, din capăt, cum s-ar zice. De cele mai multe ori le fac dintr-un material destul de... hai să nu vorbesc cu păcat! Destul de sfărâmicios, cum s-ar zice. Motiv pentru care, fie vorba-ntre noi, nu prea durează.
   — Ei, poate cu altă ocazie, spuse Tati evitând să-i facă umbrelarului o promisiune fermă.
   — Sigur că da, cu altă ocazie, acceptă umbrelarul. Se ridicase de la masă în semn de respect. — Aveţi o casă faină, domnule.
   — Şi noi ne bucurăm de ea, răspunse Tati, căruia îi revenea văzând cu ochii buna dispoziţie. Cu atât mai mult cu cât ne-am mutat abia acum câteva zile. Nici n-am apucat încă să ne acomodăm cu toate cotloanele ei.
   — Nici măcar Luca? se miră sincer umbrelarul. Zic aşa, fiindcă... ştiţi cât îs copiii de curioşi şi de dornici să afle locurile cele mai ascunse, ca să zic aşa. D-aia mă miram că Luca n-a descoperit încă nicio umbrelă stricată.
   — Dar aveţi o adevărată obsesie, domnule! observă Tati cu un început de iritare.
   — Ştiţi, începu umbrelarul să explice, l-am cunoscut pe fostul proprietar al casei, ăla de v-a vândut-o dumneavoastră. Îmi închipui că l-aţi întâlnit la notar, nu?
   — Nu, domnule, spuse Tati. Nu l-am întâlnit. Fostul proprietar pe care dumneavoastră ziceţi că-l cunoaşteţi a trimis pe altcineva în locul său. Cu procură, desigur.
   — Mă scuzaţi, domnule, dar, ştiţi, eu n-am atâta ştiinţă de carte. Eu mă descurc cu ale mele... cu şpiţurile. Da’ procură... Mă tem că nu ştiu ce-i aia.
   — Aşa, un fel de împuternicire, zise Tati. În sfârşit, n-are importanţă.
   — Ştiţi care-i culmea? reluă umbrelarul. Că, la fel ca şi mine, a fost şi el umbrelar.
   — Nu mai spuneţi! se miră Tati. Însemnă că se câştigă bine din... şpiţuri.
   — Se câştiga. Pe vremuri. Ba chiar, din câte mi-aduc eu aminte, ajunsese să aibă o colecţie-ntreagă de umbrele de plajă. Pe care le închiria. Cum altfel!
   — Ca să vezi câţi umbrelari sunt pe lume şi eu habar n-aveam!
   — De la fereastra aia îmi închipui că se vede marea, spuse umbrelarul schimbând vorba.
   — Poate vreţi să aruncaţi o privire, îl invită Mami.
   — Cu plăcere, spuse bucuros umbrelarul. Şi în secunda următoare o şi pornise spre fereastră. — Dar aicea aveţi o terasă pe cinste! exclamă umbrelarul. Mare cât toată casa mea. Aia pe care, hm, o aveam pe vremuri... Şi ce văd pe terasă!
   — Vedeţi o umbrelă de plajă, confirmă Tati. Să ştiţi însă că n-am de gând s-o închiriez.
   — Foarte bine faceţi. Dacă v-ajungeţi cu banii, ce rost are s-o închiriaţi?
   — Şi vă asigur că n-are niciun... şpiţ rupt.
   — Nu mă-ndoiesc, domnule. Se vede cât de colo că-i o umbrelă nouă şi cât se poate de solidă. Am putea ieşi un pic pe terasă?
   — Cum să nu, domnule! se grăbi Mami să încuviinţeze. Cu cea mai mare plăcere. Vă rog să poftiţi.
   Luca deschise uşa şi el cel dintâi ieşi pe terasă ţopăind vesel, urmat de umbrelar, după care ieşiră pe terasă Mami şi Tati.
   Umbrelarul, trecând pe sub umbrela instalată pe terasă, se opri la parapet, privi în depărtare şi, închizând ochii de plăcere, trase adânc aer în piept.
   — Marea! Faină ca-ntotdeauna! Şi ce aer curat! Umbrelarul îşi întoarse pentru o clipă faţa spre Mami şi spre Tati ca şi cum le-ar fi fost recunoscător pentru frumuseţea mării. După care privi din nou în zare. — Şi ce vânt plăcut bate dinspre mare! Niţel cam tare totuşi.
   — Aveţi spirit de observaţie! strecură Tati o mică ironie la adresa umbrelarului, atrăgându-şi o privire de reproş mut din partea lui Mami.
   Marea scânteia în soarele amiezii, sub cerul cristalin. Pescăruşi se roteau peste apa albastră, în tăcere, în timp ce alţii, mai în apropiere, ţipau ascuţit şi zburau dispărând peste casă, către uscat, ajutaţi de vânt. Un vapor se vedea ancorat în depărtare, iar aici jos...
   — Ce înălţime! observă umbrelarul aplecându-se temător să privească în jos peste parapet. Te ia cu ameţeală, zău aşa!
   — Casa e construită pe faleză, explică Tati.
   — Mie-mi spuneţi? Mi-amintesc de la prietenul meu umbre... vreau să zic ălălalt umbrelar. Într-adevăr, o terasă pe cinste! întinsă cum n-am mai văzut!
   — Cât casa dumneavoastră, observă Tati. Aia de pe vremuri.
   — Aşa e, domnule, încuviinţă umbrelarul, melancolic... Iar uşa asta unde o fi dând? întrebă el. Ca să vezi! O uşă care dă în terasă! Tu ştii, Luca, ce-i cu uşa asta?
   Luca înălţă din umeri, ruşinat că nu-i poate da umbrelarului lămurirea pe care acesta o aştepta.
   — Luca nu ştie, confirmă Tati. Şi, ceea ce este şi mai amuzant, adăugă el, e că nici eu nu ştiu. Închipuiţi-vă că în ziua când am vizitat casa asta, înainte de a o cumpăra, n-am observat această uşă. Pur şi simplu n-am observat-o. Ce să-i faci, n-am spiritul dumneavoastră de observaţie!
   — Soţul meu e niţel ironic astăzi, încercă Mami să se scuze în faţa umbrelarului.
   — Dar cheia? întrebă acesta.
   — Vreţi să spuneţi cheia de la această uşă? vru Tati să se asigure că a înţeles bine. Spre ruşinea mea, n-am nicio idee unde ar putea fi cheia. N-am văzut-o niciodată.
   — Deci n-aţi văzut-o niciodată, rezumă umbrelarul.
   — Niciodată, acceptă Tati depărtându-şi braţele a resemnare.
   — Cred că ştiu eu unde-i cheia.
   — Zău? Unde?
   — La Luca!
   Luca făcu ochii mari.
   — Ba nu-i la mine! protestă el.
   — Nu? Ia să vedem. Umbrelarul întinse mâna spre Luca şi făcu câteva pase magice în jurul urechii lui, ba chiar i-o şi atinse la un moment dat, trăgându-l de lob în jos, şi în clipa următoare extrase de acolo ceva, un obiect mic, pe care îl prezentă tuturor ca pe un trofeu. Era o cheie.
   — O! exclamă Mami, împreunându-şi palmele în dreptul pieptului. Să nu-mi spuneţi că asta-i cheia cu pricina!
   — Păi cum! Asta e, fără doar şi poate!
   — N-am luat-o eu! se dezvinovăţi Luca.
   — Bineînţeles că nu, iubitule, îl linişti Mami. Domnul umbrelar se ţine de năzdrăvănii.

   — Umbrele! exclamă Tati când lumina pătrunse în camera secretă prin uşa deschisă şi putură să vadă ce era înăuntru.
   — Nădăjduiesc că nu vă aşteptaţi să găsiţi locomotive! îşi permise umbrelarul să-şi ia revanşa la ironiile de mai înainte ale lui Tati la adresa sa. Ceea ce îl făcu pe Luca să râdă cu poftă şi să nu se mai oprească din a repeta cuvântul, în timp ce ţopăia vesel: — Locomotive! Locomotive! Locomotive!...
   — Mai bine ţi-ai alege o umbrelă, fu de părere Mami, care abia îşi putea ascunde propria ei uimire.
   Ochii lui Luca căzură pe o umbrelă colorată în toate culorile curcubeului, pe care o înhăţă fără ezitare şi ieşi cu ea pe terasă.
   — Dacă tot le închiria, spuse Tati, trebuia să aibă de toate felurile, pentru toate gusturile, nu?
   — Păi cum! îi dădu dreptate, prompt, umbrelarul.
   Aşa că în mai puţin de un minut se aflau toţi patru afară pe terasă, fiecare cu câte o umbrelă mare, de plajă.
   — Ai grijă, Luca, spuse Tati. Ţine-o bine! Văd că astăzi briza se cam întrece cu gluma.
   — Mă tem, domnule, că-i mai mult decât o briză, fu de părere umbrelarul.
   — Mai mult? se arătă Tati surprins. Adică ce vreţi să spuneţi?
   — Ia uitaţi-vă în zare! spuse umbrelarul.
   Luca se uita şi el, la îndemnul umbrelarului. Spume apăruseră peste crestele valurilor, şfichiuite de vânt. Linioare albe de spume se vedeau până hăt în larg, în timp de în zare, acolo unde albastrul verzui al mării se topea în albastrul ultramarin al adâncurilor, se ivise un lanţ alb de nori, întins cât toată zarea.
   — Vuh-hvu-huh-hu! făcea nervos vântul, smucind marginea liberă a pânzelor.
   — Furtună? întrebă Mami neliniştită.
   — O furtună prietenoasă, domniţă! spuse umbrelarul zâmbind liniştitor.
   Fiecare dintre ei ţinea strâns în mână tija unei umbrele deschise. Vântul sufla cu putere, urcând de la piciorul falezei, trecea peste terasă şi peste întreaga casă, cu pescăruşi cu tot, căci pescăruşii nu i se mai puteau împotrivi.
   — Vezi, s-o ţii bine, Luca! îl îndemnă Tati. Să nu ţi-o smulgă vântul!
   — Luca, nu te mai agăţa de umbrelă! strigă Mami speriată, văzând cum o umflă vântul, ca pe o pânză de corabie. Mai bine las-o să zboare!
   Umbrelarul, care urmărea cu atenţie picioarele lui Luca, i le văzu desprinzându-se de pardoseala terasei şi crezu că-i vorba de un mic salt, aşa, ca într-o joacă. Dar în două secunde picioarele lui Luca se înălţară deasupra acoperişului casei.
   El însuşi se simţi uşor ca un fulg sub pânza umflată de vânt a umbrelei.
   Şi Mami se simţi uşoară.
   Şi Tati se simţi uşor.
   Totul era uşor.
   Vântul domina lumea.
   Vuh-hvu-huh-hu!
   — Luca! strigă Mami înspăimântată.
   Pescăruşii îşi aplecară capetele în jos, uimiţi să vadă zburând alături de ei patru uriaşe meduze de pânză, colorate, dintre care una ameţitor de colorată — cea a lui Luca.
   — Domnule umbrelar! strigă Mami. Şi vocea ei se auzi întreruptă de răbufnirile vântului. Am uitat să vă plătesc uleiurile esenţiale!
   Pe umbrelar vântul îl purta în altă direcţie.
   — Lăsaţi, coniţă! Poate c-am să mai trec pe la dumneavoastră într-o bună zi! răspunse umbrelarul încercând la rândul lui să-şi facă vocea auzită peste şuieratul capricios al vântului. Ai grijă, Luca! mai apucă el să strige înainte ca vântul să-l devieze spre sud, peste portul cel vechi, peste cazinou. Îndepărtându-se, trebuia să se ţină strâns, cu ambele mâini, de tija umbrelei, aşa că nu le putu face semn cu mâna.
   Luca privi în jos, stăpânit de curiozitate.
   — Asta-i strada cu flaşnetarul! strigă el bucuros.
   Se vedea strada care cobora în port, plină de oameni. Dar rândunelele erau prea mici pentru a putea fi văzute de la acea înălţime. Flaşnetarul învârtea manivela flaşnetei, dar abia frânturi de melodie se făceau auzite până sus la ei, rupte de rafalele de vânt.
   Pe o stradă laterală, ce se întindea în lungul falezei, o maşină opri la un semafor. Pe bancheta din spate, doi copii, un băiat şi o fată, se aplecară spre una din ferestre, privind uluiţi în sus, spre cer.
   — Sunt trei umbrele care zboară! strigă băiatul.
   — Ce tot spui tu acolo! îl luă în zeflemea bărbatul de la volan, tatăl copiilor. Se aplecase şi el într-o parte şi se uita spre cer prin parbriz, pe lângă oglinda retrovizoare din plafon. — Cum vă-nchipuiţi voi că poate cineva să zboare cu umbrela? Umbrelele sunt făcute să te apere de ploaie. Şi de soare. Eu văd trei baloane! Nimic neobişnuit. E sezonul când îi apucă pe toţi nebunia cu baloanele!
   — Ba nu, tati! îşi susţinu fata fratele. Sunt umbrele! Trei!
   — Ba eu o văd şi pe-a patra! spuse mama copiilor, uitându-se în altă direcţie, pe fereastra din dreptul ei.
   Bărbatul îi aruncă o privire plină de reproş: care vasăzică şi tu?
   — Unde? Unde? întrebară copiii, fremătând de curiozitate.
   — Nu cred că se mai vede, le răspunse mama. S-a îndepărtat mult spre sud. Acum cred că a ajuns deja cam deasupra cazinoului.
   Maşina coti pe o altă stradă, mai îngustă, cu clădiri înalte, de unde nu se mai văzu nimic. Doar spre mare, unde norii se apropiaseră şi parcă nu mai erau aşa de albi.
   Se înnora oare?

   Erau străzi care, văzute de sus, păreau de nerecunoscut. Vântul sufla aici lin, fără smucituri. Şi totuşi le şuiera în urechi.
   Venind nu se ştie de unde, se iviseră şi alte umbrele.
   Treninguri pedalau de zor, călare pe biciclete, şi nu se auzea niciun zgomot, doar sfârâitul lanţurilor şi fâşâitul pinioanelor. Pedalau ţinându-se cu mănuşa de sport a unei mâneci de tijele umbrelelor, care îi apărau de soare şi se lăsau umflate de vânt. Bluze de trening stăteau cu mânecile aplecate spre ghidoane, şi capete de minge de baschet şi de fotbal şi de handbal, fiecare cu mărimea sa, se întorceau în urmă să se asigure că plutonul bicicliştilor nu se răzleţise. Iar după ei veneau trotinetele, câte un crac al pantalonului de trening făcându-şi vânt prin aer, fără pic de zgomot, iar bluza de trening ţinând cu o mânecă ghidonul şi cu cealaltă ţinându-se, cu strânsoarea mănuşii de sport, de tija umbrelei mari de plajă.
   — Mami, ia uite cu cine ne întâlnim! strigă Luca cu încântare.
   Pedalau cu toţii în aceeaşi direcţie şi nu era niciun semafor aici în înălţime, să le taie din avânt cu culoarea sa roşie. Se îndreptau oare spre casa lui Luca? Sau se întorceau la magazin, după ce hotărâseră că copiii nu puteau fi lipsiţi de plăcerea de a cumpăra biciclete şi trotinete, poate la primăvară, când părinţii lor aveau să se mai chivernisească cu banii, după cheltuielile mai mari de pe durata iernii. Dar aveau aerul că altă plăcere mai mare nu exista pe lume, decât să pedalezi prin aer şi să te ţii cu o mânecă de tija umbrelei.
   Rândunele treceau în zbor şi Tati îi strigă lui Luca:
   — Vezi, vânează gâze pentru puii lor rămaşi în cuib.
   — Atât de sus? se mira Luca.
   Dar venea şi flaşnetarul. Şi el se ţinea cu o mână de tija umbrelei de plajă, iar cu cealaltă învârtea manivela flaşnetei, iar papagalului, care stătea zgribulit pe stinghiuţa de deasupra casetei cu planete, îi fluturau penele în bătaia vântului. Părea că păzeşte planetele. De cine, nu se ştia. Dar le păzea fără prea mult spor, căci iată, o rândunică trecu razant pe lângă casetă, ba chiar atingând caseta şi zburvăşindu-i flaşnetarului papagalul, astfel că bileţelele se împrăştiară toate în aer, care încotro, şi prinseră să cadă spre pământ legănându-se ca nişte de bărcuţe — zeci de bărcuţe, sau poate sute, să încapă, după ce aveau să ajungă pe străzile oraşului, în mâna puştilor care urmau să-şi afle din ele ursita.
   O umbrelă super-uriaşă se învârtea ca un carusel şi la capetele frânghiilor colorate copii şedeau în scăunele asigurate cu lanţ şi se învârteau de zor, cu fragmente de panglică agăţate, fluturându-le peste piept, în bătaia vântului. Scăunelele, cu copii cu tot, treceau, aici, nu peste capetele unei mulţimi de spectatori, ci peste case şi peste străzi, şi peste labirinturi străvezii, unde ai fi zis că nimeni nu s-ar mai putea rătăci, şi totuşi, dacă te afundai pe un culoar al aerului, oricât ar fi fost el de străveziu, nu erai nici aici sigur pe unde vei ieşi.
   Doamna de la poştă se ţinea şi ea cu mâinile de tija unei umbrele de plajă şi îi spunea lui Luca:
   — De-acum te cunosc, Luca. Te cunoaşte o lume întreagă. Aşa că la livrarea următorului colet, n-am să-ţi mai cer codul numeric personal. Mai ales că, din câte am înţeles, Mami garantează pentru tine.
   — Aşa e, răspunse Mami. Garantez!
   Iar Tati zise şi el:
   — Şi eu garantez! Categoric!
   Dedesubtul lor, după ce trecuseră peste toate străzile oraşului şi ajunseseră la margine, ba chiar trecuseră dincolo de ea, se ivea jos, pe fâneaţă, printre vaci ce păşteau în linişte, modulul albastru de locuit pe care Luca îl primise prin poştă. De fapt, nu, modul de locuit nu era cuvântul potrivit. Era căsuţa lor albastră, la ceva distanţă de liziera pădurii. Şi pe toţi prietenii lor aveau să-i primească acolo în vizită, de îndată ce aveau să coboare pe pământ, în zilele următoare. Şi poate şi în săptămânile următoare.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca
^**Publicat și în Discobolul, nr. 262-263-264, oct.-dec. 2019