Cronici literare: totu-i relativ!

(Despre „Imperiul pisicilor”, de Alex Tocilescu, Polirom, 2017)

Nu fac decât să citez...

„Cele 32 de proze adunate de Alex Tocilescu în acest volum se mişcă suplu (altfel spus, cu talent) între trei teme mari şi generoase. (...) Alex Tocilescu face literatură din ceea ce unii mai puţin hărăziţi ar fi făcut doar scheci, doar gesticulaţie şi bufonerie. Însă, prin felul în care ştie să pună accentele, atât de natural şi, de aceea, atât de profund uman (cu tot absurdul anecdoticului propriu-zis), Alex Tocilescu ni se prezintă ca un prozator de citit cu voce tare. Un prozator de recitit/recitat.” [Mircea Pricăjan, Familia, 11-12, 2017, pp. 17–18]

„Povestirile se vor o notație a absurdului cotidian, dar, și de această dată, construcția epică este ratată, căci schița realului se dovedește artificială. (...) Pornograficul abundă în povestiri, dar nu actualizează o estetică a eroticului, narațiunea este una lipsită de orice adâncime, tot ce se poate afirma despre aceste fragmente ar fi: «porno, și ce-i cu asta?». (...) Superficialitatea temelor este dublată de neglijența construcției dialogurilor și a stilului. Narațiunea apare ca un mecanism defect încă de la început, un aparat care se învârte în gol și nu poate susține construcția acțiunii. (...) [U]mor de internet la mâna a doua și pornografie. În rest, nimic. Păcat de pisici.” [Mihai Duma, Vatra, 1–2, 2018, pp. 40–41]]

Ce ţi-e şi cu critica asta literară românească!