În ajun*

Încă de când puseseră piciorul în noua lor casă de vacanţă, inaugurată cu doar câteva zile înainte, Mami era entuziasmată de ea.
   — Niciodată nu mi-aş fi imaginat că într-o bună zi o să se-ntâmple aievea! spuse ea cu ochii strălucind.
   Focul ardea în cămin. Întunericul stătea afară, dincolo de ferestre, printre copaci şi dincolo de ei, cuminte şi nu tocmai.
   Tati îşi ridică ochii din ziar.
   — Ce anume? întrebă el.
   — Niciodată nu mi-am imaginat că o să fim singuri, în noaptea de Ajun, în căsuţa noastră, că focul o să ardă în cămin, că...
   — Zglobiu, strecură Tati, sec, cu ochii în ziar.
   — Poftim? zise Mami.
   — Focul, explică Tati. Zglobiu. Parcă aşa se spune, nu? Totdeauna focul din cămin trebuie să fie zglobiu.
   Dar nimic n-o abătea pe Mami de la fericirea ei. Îşi împreună palmele în dreptul pieptului şi îşi înălţă ochii spre bradul împodobit. Îndărătul lui se vedea scara de lemn, lustruită şi încă aproape necălcată, care ducea la mansardă. Vremea reveriei era foarte aproape. La un pas distanţă.
   Luca şedea pe jos, aplecat peste o altă căsuţă, de cuburi, aflată în stadiu de construire. Pe un cub se vedea chipul strălucitor al Albei ca Zăpada, cu ochii ei albaştri. Într-un fel semăna cu Mami. Pe un alt cub era faţa unuia dintre pitici, şi el cu ochi albaştri.
   — Mami, pe unde vine Moş Crăciun la miezul nopţii? întrebă Luca. Nu pe horn?
   — Ba da, iubitule, răspunse Mami. Pe horn, desigur.
   — Dar dacă la noi arde focul în cămin, spuse el, cum o să mai intre?
   Mami şi Tati schimbară între ei o privire. Inventiv, după un moment de gândire, Tati răspunse în locul lui Mami:
   — Unii se folosesc de scara de frânghie.
   Luca se încruntă.
   — Cum adică unii?
   Aici interveni din nou Mami cu o explicaţie:
   — Tati vrea să spună că în unele case i se pun la dispoziţie scări de frânghie.
   — Şi dacă noi n-avem scară de frânghie, ce se-ntâmplă? Nu mai vine?
   — Ei, se descurcă el într-un fel, îl asigură Tati.
   Luca îşi aţinti privirea spre Mami. Voia şi din partea ei o garanţie. Mami încuviinţă.
   — De fapt Moş Crăciun are puteri magice.
   — Adică n-are nevoie de nimic ca să intre? întrebă Luca.
   — Intră oricum, nu-ţi face griji, spuse Tati. Şi se adânci la loc în lectura ziarului.
   Pentru el rămăseseră prea puţine îndoieli.
   Luca deja auzise vorbindu-se de atâtea ori despre noaptea de Crăciun că o vedea şi-n vis. Un vis care se tot repeta de câteva nopţi încoace.
   ...Se făcea să se află singur la marginea unei păduri, noaptea. În acea noapte. Dar lui nu-i era frică. Pădurea semăna cu cea din apropiere de noua lor casă de vacanţă. Era atât de frumos! Totul în jur era alb de zăpadă şi licărea într-o lumină argintie, misterioasă, care parcă venea de la lună, sau poate de la stele. Pădurea, dantelăria crengilor albe, prin care se întrezărea nimic altceva decât adâncul întunecat şi umed al pădurii, prin care parcă vântul nu mai bătuse de-un secol, totul răspândea linişte şi farmec. Printre copaci se vedea un pârâu, iar spre malurile sale apa curgea susurând molcom sub o pojghiţă subţire de gheaţă. Luca stătea pe un podeţ arcuit, cu zăpadă pufoasă pe parapet, o zăpadă neatinsă de mână de om. Iar pârâul care venea din adâncul pădurii curgea pe sub podeţ. Zăpadă era şi pe podeţ, iar pe zăpadă se puteau desluşi urme de paşi — paşi mici —, peste care se aşezaseră cei mai proaspeţi fulgi de zăpadă — doar câţiva, astfel că urmele rămâneau încă vizibile. Nu se vedea, dar dacă era să-i dai crezare poveştii citite de Mami, trebuie să fi fost prin apropiere o moară de apă părăsită. Sau poate doar o colibă, părăsită şi ea. Nu era nimeni în jur, nimeni să calce pe gheaţa de pe malurile pârâului, nimic nu trosnea, nimic nu umplea adâncul întunecat al pădurii, decât liniştea neclintită. Şi la un moment dat crenguţe prindeau totuşi să trosnească sub un pas rar şi cătinel; sau poate că trosnea însăşi gheaţa; şi Moş Crăciun se ivea apropiindu-se de-a lungul pârâului, pe malul acestuia, şi Luca îl cunoştea după barba albă şi după desaga grea de daruri de pe spinarea sa. Îl aştepta pe podeţul arcuit şi se întreba pe unde avea să urce Moşul ca să ajungă sus lângă el, să-şi dea jos desaga din spinare şi să se aplece să scotocească în ea. Şi fiindcă nu cunoştea răspunsul la acea întrebare, se trezea de fiecare dată, şi vedea că afară e încă noapte şi că are tot timpul să adoarmă la loc şi să se lase încă o dată în voia aceluiaşi vis.
   Toby stătea jos pe covoraş, la piciorul măsuţei cu picioare înalte pe care era aşezat micul acvariu în formă de bol şi se uita fix în sus. Acvariul îl atrăgea teribil.
   — Oare Toby s-a obişnuit cu noua lui casă? se întrebă Mami.
   — Cred că ştie că nu-i decât pentru câteva zile, răspunse Tati.
   — Dar noi mai venim, nu-i aşa? întrebă Luca puţin alarmat.
   — De fiecare dată când avem câteva zile libere, îl linişti Tati.
   Mami nu părea să aibă vreo îndoială în privinţa asta. Continua să-l urmărească pe Toby şi să se amuze.
   — Deocamdată avem aici un interes arzător! glumi ea. Pisoiul era prea captivat de acvariu ca să-i dea vreo atenţie. Mami izbucni în râs.
   Pisoiul şedea pe covor, încordat, cu ochii nedezlipiţi de micul acvariu de pe măsuţă. În acvariu înota peştişorul lor cel roşu. Habar n-avea Toby că trezise interesul a trei fiinţe omeneşti.
   Tati se amuză de propriul său gând:
   — Cred că acuma îşi spune cam aşa: Dacă îţi doreşti ceva cu ardoare, e imposibil să nu se-ntâmple.
   Lui Luca îi stătu pe limbă să întrebe: Ce să se întâmple? Dar se gândi că Tati avusese în vedere unele instincte tenebroase ale lui Toby în legătură cu peştişorul cel roşu, de care era mai bine să nu afle.
   — N-o să îndrăznească, spuse Mami. De fapt, ca să fiu sinceră, aş prefera să mi se frece de picior.
   Se arăta sigură că instinctele pisoiului ei puteau fi ţinute sub control. Şi totuşi lui Luca i se păru că desluşeşte în adâncul ochilor ei o luminiţă de îndoială. Doar una.
   Alte luminiţe, colorate, se învârteau în jurul bradului, ţopăind sprinţar de pe o creangă pe alta şi schimbându-şi neîncetat culorile, în timp ce locul gol de la piciorul lui, bucata aceea de parchet lucios cu care încă nu se obişnuiseră, abia îşi putea ascunde nerăbdarea să primească darurile.
   — Bing–beng-bang! sună soneria de la intrare şi toţi trei făcură ochi mari unul către altul.
   — A şi venit? se sperie Luca.
   — Nu, spuse Tati, Moş Crăciun nu sună niciodată la uşă.
   — Mă duc să văd cine e, spuse Mami şi se ridică să plece spre uşă.
   — Nu, lasă, mă duc eu, spuse Tati şi, sprinten, i-o luă înainte.
   Dispăru în holişor.
   Luca şi Mami se uitară unul la altul în tăcere. Mami îi zâmbi a încurajare.
   O voce străină se auzi din holişor. Tati spuse şi el ceva. Vocea care se auzea nu era aspră. A lui Tati nici atât. În sinea lui, Luca răsuflă uşurat. Tati ieşi din holişor — Mami şi Luca observară că îl însoţea un domn înalt şi solid, cu o faţă câte se poate de serioasă, ceea ce pe Luca avu darul să-l neliniştească un pic.
   — Săru’ mâna, doamnă spuse străinul. Bună seara, Luca.
   Străinul purta uniformă. Era poliţist. Tati explică:
   — Se pare că s-a pierdut un băiat prin apropiere.
   Luca îşi lipi faţa de braţul lui Mami ridicându-şi ochii spre ea:
   — Mami, de unde ştie domnu’ poliţist că mă cheamă Luca?
   De astă dată Mami nu-l auzi, şi nici Tati. Ambii căpătaseră un aer îngrijorat. Tati explică în continuare:
   — Domnul poliţist întreabă dacă nu l-a văzut cineva dintre noi. I-am spus că nu, bineînţeles.
   — Îmi pare rău, doamnă, că trebuie să vă deranjez chiar în noaptea de Ajun, dar ce pot să fac dacă tocmai în noaptea de Ajun s-a pierdut.
   — Vă putem ajuta cu ceva? întrebă Mami.
   Poliţistul se gândi un pic.
   — Cunoaşteţi împrejurimea? întrebă el.
   Mami ridică din umeri cu părere de rău.
   — Nu prea, se scuză ea.
   — Nu cunoaştem împrejurimea deloc, întări Tati. Ne-am mutat aici abia de câteva zile. E casa noastră de vacanţă.
   — Mutat, e doar un fel de a zice, completă Mami în chip de scuză şi totodată de explicaţie.
   — Dar o să mai venim, interveni Luca vorbind cu multă însufleţire. De fiecare dată când o să avem câteva zile libere.
   — Aşa?
   Poliţistul dădu din cap. Se vedea că împrejurarea de faţă îl împiedica să ia parte la bucuria familiei proaspăt mutate în casa de vacanţă. Se răsuci spre uşă, pe picior de plecare. Mai zăbovi însă două secunde.
   — Vlad îl cheamă pe băiat. Ştiu că e puţin probabil să mai ieşiţi în seara asta... Mă rog, e deja aproape noapte. Dar dacă aflaţi ceva, vă rog să mă sunaţi. Încă o dată îmi cer scuze.
   Şi spunând asta, îi dădu lui Tati o carte de vizită.
   Poliţistul ajunsese la uşa care dădea în holişor. Tati urma să-l însoţească până la ieşire.
   — Vă doresc sărbători fericite, le spuse celor doi rămaşi în casă.
   — Mulţumim, răspunse Mami. La fel şi dumneavoastră, domnule poliţist. Şi să-l găsiţi pe Vlad cât mai repede.
   Luca simţi că nu mai poate tăinui un gând.
   — E un podeţ afară, spuse el pripit.
   Poliţistul se opri în pragul uşii de la holişor şi se întoarse spre Luca:
   — Un podeţ?
   Mami fu încă şi mai surprinsă.
   — De unde ştii tu că-i un podeţ afară, iubitule?
   Luca nu le putea povesti totul de-a fir a păr, nici lui Mami, nici domnului poliţist. Tot ce le putea spune era:
   — Ştiu.
   Luca simţea că oricine era îndreptăţit să se îndoiască.
   — Ai fi dispus să-mi arăţi unde-i podeţul, Luca? întrebă poliţistul.
   Mami sări ca arsă:
   — Domnule poliţist! Vă rog foarte mult. Nu pot să-l las pe Luca să iasă în întunericul de-afară.
   — Vă înţeleg îngrijorarea, doamnă.
   — Foarte bine, atunci găsiţi pe altcineva. Luca nu iese din casă!
   — Nici dacă vă garantez că în câteva minute vi-l aduc înapoi teafăr şi nevătămat?
   — Cum puteţi să-mi garantaţi, domnule poliţist?
   — Atunci când mă chemaţi să vă apăr împotriva răufăcătorilor, aveţi încredere în mine, nu-i aşa?
   Mami dădu semne de ezitare. Uneori era foarte înţelegătoare.
   — E departe podeţul, iubitule? se întoarse ea spre Luca.
   — E aproape, răspunse Luca. Acolo unde începe pădurea.
   Acum Mami era pe punctul să cedeze.
   — Aţi avea ceva împotrivă ca soţul meu să vină cu dumneavoastră?
   — Absolut nimic, răspunse poliţistul.

   Erau toţi trei afară în noaptea rece şi poliţistul avea la el o lanternă. Una foarte puternică.
   — Se pare că aveţi ultima casă dinspre pădure, i se adresă poliţistul lui Tati. Nu v-a fost frică să cumpăraţi tocmai aici?
   Tati îi răspunse domnului poliţist ceva greu de înţeles, ceva între îngrijorare şi glumă, ceea ce la Tati era obişnuit.
   În lumina lanternei se vedeau căzând fulgi rari de zăpadă.
   Luca recunoscu dantelăria albă a crengilor, dincolo de care lumina lanternei îşi cam pierdea puterea. Adâncul pădurii mustea de întuneric şi de umezeală proaspătă.
   — Da, dom’le, zise poliţistul cu surprindere în glas, într-adevăr, un podeţ! Cum de nu l-am remarcat până acuma? Că doar am mai trecut pe-aicea de nenumărate ori. Acum vreo doi ani s-a mai pierdut un copil. Ia staţi!
   Le făcu semn să se oprească şi rămase şi el încremenit, cu urechea la pândă.
   — Ce, aţi auzit un zgomot? întrebă Tati în şoaptă. Asculta şi el liniştea pădurii.
   — Aşa mi s-a părut. Sunt nişte locuri tare păcătoase.
   — Ziceaţi că s-a mai pierdut un copil acum doi ani?
   — Întocmai.
   — Şi tot în Ajun de Crăciun?
   — Cam pe vremea asta, da, răspunse poliţistul.
   Ajunseseră pe podeţ. Se auzea pârâul clipocind, iar spre mal apa întunecată curgea pe sub o pojghiţă subţire de gheaţă. Era un fel de vale, ca de jucărie, care aducea dinspre pădure suflul umed şi blând al miezului de iarnă.
   Poliţistul se lăsă pe vine şi cercetă cu atenţie în lumina lanternei zăpada uşor vălurită de pe podeţ. Nu se vedeau urme de paşi, dar poliţistul, lăsându-se în genunchi, se apropie cu faţa la o palmă distanţă de zăpadă şi suflă precaut pe o mică suprafaţă în jur. Fulgii proaspăt căzuţi zburară sub suflul său lăsând să iasă la iveală în zăpada mai veche urma unui pas.
   — Un picior mic, anunţă poliţistul. Picior de copil! El trebuie să fie!
   — Vlad? întrebă Tati.
   — Pe podeţ s-au păstrat, spuse poliţistul în loc de răspuns, dar mai încolo, unde pământul e moale dedesubt, nu pot să garantez. Mă refer la urme. Aşa că mergem la noroc.
   — Apropo, întrebă Tati, câţi ani are Vlad?
   — Cinci ani, la fel ca şi Luca. Sau poate a împlinit şase, nu ştiu exact.
   Tati rămase cu gândul dus departe şi posomorât.
   — Trebuie să fie groaznic să ţi se rătăcească copilul, spuse el mai mult pentru sine.
   — Credeţi în Dumnezeu? îl descusu poliţistul. Tati nu răspunse, dar poliţistul se simţi dator să tragă o concluzie: — Dacă credeţi, atunci e bine. Înseamnă că dumneavoastră n-o să pierdeţi niciodată niciun copil, iar noi o să-l găsim pe Vlad.
   Luca se uită în jur şi, cu tot întunericul care îi înconjura, i se păru că de dincolo de fiecare trunchi, de dincolo de fiecare tufiş albit de zăpadă, un duh bun îl lua în primire şi îi călăuzea fiecare pas. Mami, rămasă pentru moment singură acasă, n-avea niciun motiv de îngrijorare.
   Pârâul probabil că făcea un cot pe undeva, căci îl regăsiră după ce străbătură o bucată de drum, spre dreapta, mergând pe urmele lui Vlad. Sau pe care poliţistul le presupunea a fi ale lui Vlad, băiatul rătăcit. Sau poate că ei trei urmaseră o cale şerpuită şi se întâlniseră din nou cu pârâul.
   Aşa se iveau toate, rând pe rând, pe neaşteptate.
   — Vlad! strigă o voce. Vlaaad!
   Luca se întrebă de ce vocea domnului poliţist se auzea nu de lângă el ci de la depărtare.
   Dar poliţistul nu mai era lângă el.
   Nici Tati nu mai era lângă el.
   Clipocitul pârâului se înteţise şi se amesteca acum cu sunetul unei ape în cădere, undeva foarte aproape.
   — Gllopf! făcea apa căzătoare. Gllopf! Gllopf!
   Cădea de pe o roată şi roata se mişca vărsându-şi rând pe rând în josul râului cupele încărcate în susul râului, dintr-un scoc.
   Deci asta era: totuşi moara de apă.
   Mai era încă puţin. Lumina lăptoasă nu era a zorilor ci a miezului nopţii.
   Pe jos era ud şi uşa scârţâi când Luca o deschise. Nu simţi nevoia să-i explice nimeni de ce se întâmpla aşa şi nu altfel.
   Vlad şedea pe o bancă veche, chiar înaintea uşii, de parcă aştepta de multă vreme să vină cineva după el. Deasupra capului, în tavanul de scândură pe jumătate putrezită, stătea deschis un chepeng, iar prin deschizătură atârnau fuioare de fân cosit astă-vară, spre toamnă.
   — Vlad? întrebă Luca, fiind cumva sigur că nu se putea înşela.
   Băiatul nu-i dădu niciun răspuns. Se ridică în chip firesc şi păşi spre el, oprindu-se la depărtare de-un braţ. Ridică braţul şi îl atinse pe Luca, de parcă ar fi vrut să se asigure că totul e aievea. Luca îşi aminti că uneori şi el simţea nevoia să se convingă că în jurul său tot ce vedea era aievea. Dar asta nu i se întâmpla decât rar. De cele mai multe ori ştia.
   — Stăm aici împreună?
   — Pe bancă? întrebă Luca.
   — Vrei?
   Focul în cămin se stinsese şi acum Moş Crăciun nu mai avea nevoie de scara de frânghie ca să poată intre pe horn. De fapt nu mai avea nevoie nici de scara de frânghie, dar nici de horn.
   Uşa se deschise încet, fără să scârţâie, şi bătrânul se ivi în prag, gârbovit şi cu desaga grea în spinare.
   Undeva nu foarte aproape, dincolo de marginea pădurii, o pendulă începea să bată de miezul nopţii. Moşul se apleca uşor şi cu o mişcare de răsucire firească îşi dădea jos desaga.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca