Laurian și Laura (8)

Altă casă

Laurian se așteptase la orice. Fiorul dinainte, pricinuit de vederea casei de la distanță, mai bine zis a împrejurimii atât de familiare și de dragi lui, ținea de trecut și de alte așteptări. Ce vedea acum în fața casei era deja un timp nou și necunoscut, care începea cu stângul. O stivă de lădițe de ambalaj vechi și cenușii, pe jumătate dezmembrate, se ridica de o parte a intrării principale până mai sus de un stat de om, semn clar că ceva se întâmplase cu casa. Altă destinație? Dar ce destinație? Un îngrijitor în vârstă, la vreo șaizeci de ani, îmbrăcat într-o salopetă peticită, își făcea de lucru cu o greblă pe pământul uscat ca un deșert, de pe care dispăruse orice urmă de iarbă. Pentru un moment îngrijitorul își ridică spre Laurian ochii indiferenți, doar atât cât să-și dea seama că nu merită niciun interes. Laurian se întoarse spre ușa închisă. În dreapta tocului, acolo unde cândva fusese plăcuța cu butonul soneriei, erau acum mai multe plăcuțe, vreo patru sau cinci, cu fire electrice improvizate, care plecau de la fiecare plăcuță nouă și se întindeau dezordonat pe perete dispărând îndărătul tocului. Sirena unei ambulanțe crescu vertiginos venind din josul străzii, deveni asurzitoare preț de o două sau trei secunde, cât trecu prin dreptul casei, și descrescu pierzându-se în susul străzii. Cineva trecu foarte aproape prin dreptul său venind dinspre stradă, fără să-i dea nicio atenție: era o femeie, pe care o văzu din spate după ce trecu de el scoțându-și legătura de chei în timp ce se apropia de ușă. Abia când ajunse la ușă, înainte de a băga cheia în broască, femeia aruncă o primă privire cercetătoare, de o secundă, îndărăt spre Laurian, urmată instantaneu de o a doua, îmbufnată, o idee mai lungă, semn că îl recunoscuse. Pentru Laurian nu fu niciun dubiu: era doamna Cora, fosta sa vecină. Doamna Cora dispăru înăuntru trântind ușa în urma ei. Avea toate drepturile unei chiriașe la stat și desfidea pe oricine i le-ar fi pus la îndoială. Trântise ușa atât de tare, că ușița de la cutia de scrisori se deschisese și un plic alb căzuse de acolo la piciorul zidului. Alb și nu tocmai. Era un plic vechi, foarte vechi, care zăcuse cine știe cât în cutie, astfel că hârtia se vălurise de la ploi și se îngălbenise pe la margini, ba chiar se și rupsese în câteva locuri. Îi scria mama.

Dragul nostru,
Am trecut pe la tine și am văzut că încă nu te-ai întors acasă. Sinceră să fiu, nici nu mă așteptam după tot ce am auzit că ți s-a întâmplat. Îmi imaginez ziua când ai să te întorci și mi se strânge inima. Nu mă îndoiesc că ai aflat, chiar și acolo departe unde ți-ai petrecut ultimii ani: au rechiziționat tot — case și terenuri și magazine, tot. Primii care au căzut victime au fost cei care se zice ar fi avut probleme cu legea, dar nici ceilalți n-au scăpat. Așa că tu ai fost printre primii, dragul meu, după cum lesne poți bănui. Nici noi n-am scăpat, chiar dacă, aparent, n-am avut probleme cu legea. Mă doare sufletul să ți-o spun, dar mă tem că n-are rost să ne mai cauți. Cel puțin o vreme. Iar tatăl tău se simte slăbit și fără poftă de viață. Nu știu, zău, ce să spun. Sunt îngrijorată.
   Cred că nici pe Laura n-are rost s-o cauți. Ea are problemele ei, cu totul altele, are lumea ei. Poate ai să afli. Și ca să fiu sinceră până la capăt, cred că nici nu era femeia potrivită pentru tine. Chiar dacă vremurile sunt cum sunt, chiar dacă ai trecut prin ce ai trecut, cred că putem spune, cu optimism, că ai tot viitorul în față. Sfatul meu este să nu consideri că, vorba proverbului, zarurile au fost aruncate. Cine știe ce se mai poate întâmpla. Viața poate lua întorsături nebănuite. Uite, ți-am dat din optimismul meu, încât mă tem că mie nu mi-a mai rămas mare lucru. Plâng pentru tine. Și pentru mine. Și pentru noi toți.
   Mi te închipui sosind de pe drum frânt de oboseală, înfometat, descurajat. Și, după toate, să mai și găsești casa rechiziționată pentru un război care nici nu se știe dacă va mai începe vreodată. După cel care s-a terminat cum s-a terminat cu câțiva ani, nu prea mulți, în urmă. Sau poate a început deja unul nou și n-am băgat noi de seamă. Să n-ai unde să te odihnești, să n-ai unde să tragi, e îngrozitor, știu, dragule.
   Ultimul meu sfat e să-ți înfrângi orgoliul. Vremea orgoliilor a trecut de mult. Ia-ți bocceluța, dacă ai una, și, pornind de la tine de-acasă... Hm! de acasă, ce cuvânt dureros!... Ia-o încetișor pe străzi. S-o ivi și pentru tine o rază de speranță, o milă de om care s-o îndura de tinerețea ta urgisită.
   Te sărută cu drag și tristețe,
   Mama ta însingurată, alături de Tata și de frații tăi Amelia și Flaviu, însingurați și ei, cu toții fără voie.

O voce emoționată de femeie, ca un hohot de râs înăbușit, se auzi din spate, de la mică distanță:
   — Mă scuzați, domnule Laurian, că mi-am permis să trag cu ochiul peste umărul dumneavoastră! Ei, nu sunt eu așa de înaltă, dar m-am înălțat un pic pe vârfuri! Era doamna Ina, cealaltă vecină, cu care nu se mai văzuse din noaptea spargerii locuinței. — Eram curioasă să aflu de mama dumneavoastră. Și de dumneavoastră, bineînțeles! În primul rând de dumneavoastră. Ați venit deci, până la urmă! Nu credeam că am s-apuc să vă mai văd vreodată după zvonurile îngrozitoare care au circulat pe la noi. Vai, ați slăbit, domnule Laurian și, cum să zic ca să nu vă jignesc, v-ați maturizat!
   — Adică am îmbătrânit, rezumă Laurian, moale.
   — N-am vrut să spun asta, nu, nici vorbă! Știți m-am gândit de multe ori la corabia dumneavoastră, cea din sticlă! Mi-a rămas gândul la ea. Să nu râdeți de mine! Era frumos la dumneavoastră în casă, deși eu n-am apucat să văd casa decât după ce a fost golită de hoți. Dar mi-amintesc parchetul, câte era de curat și lucios. Și de galben! Apropo, la câteva zile după spargere au sunat de la poliție să spună că l-au prins pe făptaș.
   — Pe cine a sunat poliția, pe dumneavoastră?
   — Vai, sunteți rău, domnule Laurian, dacă vă închipuiți că eu am avut vreun amestec în toată povestea aia. A sunat-o pe mama dumneavoastră.
   — Și mama a trecut pe-aici să vă spună?
   — M-au sunat și pe mine, domnule Laurian, de ce să nu recunosc. În calitate de vecină, nu de altceva. Să nu vă închipuiți că în altă calitate! Și atunci, ce faceți, vă duceți să vă recuperați lucrurile de la poliție?
   — Ca să le pun unde, doamnă Ina?
   — Așa e, aveți dreptate. N-aveți unde să le mai puneți. Și nici nu sunt convinsă că poliția le-a ținut atâta vreme. Unde să le țină poliția? Să aibă oare poliția spații unde să depoziteze lucrurile recuperate de la răufăcători?
   — Da, probabil că n-are asemenea depozite.
   — Cred, mai degrabă, că le-a împărțit la cine are nevoie, domnule Laurian. Sunt atâția oameni nevoiași pe lume! La ce bun să țină nefolosite niște lucruri de care s-ar bucura multă lume. Mi-amintesc că și dumneavoastră, în seara aia, chiar m-am mirat, cum de nu erați necăjit că ați rămas cu casa goală? Dar, nu, dumneavoastră ați intrat senin în casă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimica. Mă uitam la dumneavoastră și nu-mi venea să cred. Ba chiar v-ați bucurat că hoții v-au lăsat telefonul și picupul! Cred că în sufletul dumneavoastră simțeați oricum că ceva nu-i în regulă, că unii au prea mult și alții n-au nimica. Cred că de-asta erați așa de împăcat cu soarta. Alții hotărâseră ceea ce dumneavoastră nu îndrăzneați să faceți dar v-ați fi dorit. Unde o să dormiți la noapte? Aveți unde să dormiți? Îmi pare rău, domnule Laurian, dar n-am cum să v-ajut. În casa asta atât de mare, eu n-am căpătat decât o cameră. Una mică. O cămăruță. Vă simțiți rău, domnule Laurian? Doamna Ina părea speriată. — Poate lăsați un pic geamantanul ăla din mână.
   — E ușor, spuse Laurian în chip de scuză. N-am mai nimic în el.
   Brusc, doamna Ina îl întrebă mijindu-și ochii în sus către el:
   — E-adevărat, domnule Laurian, că ați încercat să fugiți peste graniță? Și că v-au prins acolo? Așa a ajuns pe la noi zvonul.
   Obosit, copleșit de oboseală, Laurian îi întoarse spatele și o porni încet către stradă. Abia își târa picioarele. Doamna Ina rămase fără răspuns, dezamăgită.
   — E foarte rău ce-ați făcut, domnule Laurian, îi strigă ea din urmă, cu reproș neascuns. Dacă toți ar face ca dumneavoastră, cine ar mai pune umărul să împingem țara înainte?
   Laurian ajunsese deja departe pe stradă, cu valijoara lui jerpelită, și doamna Ina tot se mai auzea strigându-i din urmă, destul de cătrănită:
   — E foarte rău ce-ați făcut, domnule Laurian. Foarte rău.
   Stătea acolo, în dreptul intrării, perseverentă, și nu-l slăbea din privirea încruntată, plină de reproș.

Laurian și Laura (7)

Dinspre gară, ziua: într-altă zi

Taximetriști de ocazie, care de care mai glumeț și mai insistent, îi asaltau pe peron pe călătorii abia coborâți din tren, îmbiindu-i cu mărcile lor renumite de mașini din alte timpuri: — Un taxi, vericule? Am un Ford a-ntâia, o să-ți placă! Arcurile-s ca noi!... — Un taxi, nenicule? Ce-ai zice de-un Oldsmobile negru strălucitor, să-ți răsucești mustața-n capota lui?... Scaune moi!... Buick!... Opel!... Ca pe vremuri!... Se duceau, harnici, plini de energie, de la un călător la altul, să-i convingă, mai să-i ia de rever. Pe Laurian însă îl ocoleau cu toții, nici nu-l băgau în seamă. Obosit după o călătorie de o noapte întreagă, în care abia dacă reușise să ațipească, Laurian nu se miră: ducea în mână o valijoară de carton presat, jerpelită, cu colțarele lipsă, nu cu mult mai mare — ba poate chiar mai mică — decât servieta pe care o tot cărase după el vreme de ani de zile, după ce se golise de bani. Iar costumul era și el același, doar că îl dăduse la curățat de nenumărate ori, până când se rosese pe la manșete și pe la mai toate cusăturile, iar îl ultimele luni nu-l mai dăduse deloc. Îl mirosiseră taximetriștii: de unde să aibă unul ca ăsta bani de taxi?
   Înconjurat de oameni îngândurați, posaci, mergea odată cu ei ca în mijlocul unei turme. La un moment dat cineva din mulțime scoase un strigăt de alarmă: Controlul! Instantaneu, taximetriștii de ocazie se făcură nevăzuți, fugiră ca potârnichile, îi înghiți pământul. Călătorii, încruntați, își văzură de drum, răsfirându-se la ieșirea de pe peron, spre porțile gării, unii scuturându-și, meticuloși, de pe mânecă, o scamă.
   La un moment dat, în jurul lui Laurian se făcu gol. Aici se despărțise de Laura — o despărțire care își amintea că îi lăsase atunci un gust amar, dar pe care acum, după atâția ani, o retrăi, timp de câteva clipe, cu emoție. Iată, același loc larg, atunci, în acea noapte, pustiu, astăzi, pe zi, ceva mai animat; aceleași magazine, tot cu storurile coborâte, doar că între timp afișele lipite pe storuri se schimbaseră: din afișe de avertizare deveniseră afișe de îndemn. Cum se schimbă timpurile! Controlul care băgase spaima în taximetriști câteva minute mai devreme, ajunsese și pe-aici. Erau echipe de câte doi-trei controlori care scotoceau, scrutau împrejurimea, nu le scăpa nimic. O astfel de echipă se apropie de un văcsuitor de ghete care ședea ciucit la piciorul zidului lustruind de zor pantoful unui client.
   — Ce ești tu aicea! strigară la el. Slugă?!
   — Nu, domnule, îngăimă văcsuitorul.
   — „Nu, domnule”? Clientul o și tulise. Văcsuitorul nici nu apucase să-i scoată cartoanele cu care îi ferea ciorapii de crema de ghete. — Cine era individul, stăpânul tău?
   — Nu, domnule.
   — „Nu, domnule”? Altceva mai știi? N-ai niciun serviciu?
   — Ăsta-i serviciul meu.
   — Ăsta-i serviciul tău?
   O lovitură de picior îi izbi cu furie lădița cu ustensile, care zbură cât colo, dându-se de câteva ori peste cap și zdrăngănind pe gresia holului. Un sertăraș ieși contrariat de la locul lui și se răzleți de lădiță.
   — Să-și facă singur pantofii! Azi nu mai suntem slugile nimănui! Controlorul îl aținti c-un deget amenințător. — Ai înțeles?
   — Da, domnule.
   Laurian se oprise și urmărea scena. Deodată controlorul se întoarse spre el, furios:
   — Ce te zgâiești? Nici tu n-ai nicio treabă? Vezi-ți de drum! Valea!
   Controlorii n-aveau timp de pierdut, deja căutau din ochi alte slugi.
   Laurian trecu de poarta principală și ieși în soarele de afară. Nu se vedea niciunul din taxiurile cu care erau îmbiați călătorii coborâți din tren — Buick, Oldsmobile, Ford, nimic. Aici afară întreg peronul de sub coloane era ocupat de tărăboanțe cu hulubele lăsate în pământ, în totală dezordine. Cărăușii ședeau pe platforme, posaci, întinși pe-o rână, cu cotul sprijinit de platforma înclinată, c-un picior îndoit sub ei și celălalt atârnând leneș în afară, peste hulubă, pândindu-i pe eventualii clienți c-un ochi plictisit, pe jumătate închis de somn. Ca să care, ce? De bună seamă, bagaje mari și multe la număr, valize și saci cu de toate. Laurian, cu valijoara lui minusculă, bineînțeles că nu putea fi luat drept client.
   Nimeni nu se uită în urma lui când traversă piața spre impunătoarea fațadă a Ministerului de Interne. Dar până unde să meargă?
   — Mai încolo! Mai încolo! Țineți departe! gesticulau agenții de poliție agitându-și încruntați bastoanele de cauciuc pentru a ține mulțimea de trecători cât mai departe de intrarea în minister.
   Pe trotuar, după ce traversă piața nesfârșit de largă, Laurian se trezi acostat de un individ. Îl privi cu vădită neplăcere: era un bărbat încă tânăr, cu fața nerasă de multe zile, care îl ochise încă de departe, înainte ca Laurian să pună piciorul pe bordură.
   — Nu vă supărați, vreau să vă întreb ceva.
   Sacoul îi era lucios de jeg, mai ales la coate și la guler, iar unul din buzunarele laterale îi stătea căscat din cauza unei sticle cu dop, care părea goală, deși, cine știe — nu se vedea până la fund.
   Laurian se opri pentru o clipă la o oarecare distanță. Individul îl aborda cu prudență — o pereche de ochi ezitanți îl cercetau, oscilând între teamă și îndrăzneală. Părea să fie cam de-o vârstă cu el.
   — Mă întrebam dacă nu v-aș putea invita la o terasă, domnule, să stăm un pic de vorbă. Dar dacă mă uit în jur, nu mai văd nicio terasă deschisă.
   Într-adevăr, în afară de câteva magazine mărunte, totul în jur părea închis. Activitatea străzii se rezuma la forfotă și la câteva patrule. Uitându-se la tânărul vagabond, i se năzări că ar putea fi același tânăr insolent, între timp căzut în mizerie, care îi abordase pe Laura și pe el, pe când luau masa la un restaurant, cu ani în urmă, cel cu călătoria spre Est. Dar nu, nu era același. Îi răspunse cu o glumă:
   — Păi atunci să găsim un gard să-l rezemăm amândoi.
   Individul nu se arătă amuzat:
   — Sunteți ironic, domnule.
   Pe Laurian îl încercă, parcă, un mic regret:
   — Lăsând gluma la o parte, despre ce vrei să stăm de vorbă?
   — Ei, spuse tânărul, erau câteva lucruri, vroiam să vă-ntreb...
   — Ascultă! îl întrerupse Laurian. Pari un tip cu experiență și rezonabil. Dacă te-ai uitat bine la mine, ai putut să-ți dai seama, cred, că de la mine nu-ți pică niciun ban.
   Vru să scape de el. O luă din loc și iuți pasul, dar individul se ținu scai el.
   — Da, spuse el din mers, am ceva experiență, nu pot să neg. Veniți de departe, nu?
   — Cu asta ai nimerit-o. Vin de foarte departe, în tren n-am dormit toată noaptea și abia aștept s-ajung acasă. Așa că te rog să mă lași în pace.
   — Sunteți un om norocos, domnule. Eu nu aștept s-ajung acasă. Bănuiți de ce, nu? Fiindcă nu mai am casă. Dumneavoastră poate credeți că m-au dat ăștia afară din casă, dar să știți că n-a fost așa.
   — Nu?
   Evită să-l întrebe Dar cum a fost? doar ca să nu pară interesat de subiect și să-i dea celuilalt prilejul să se agațe de ceva. Dar tânărul jerpelit îi mirosise interesul: — A fost cineva din familie care avea niște vederi, așa, mai de... mă-nțelegeți... Ce s-o mai lungim, a fost chiar taică-meu, care vroia egalitate pentru toată lumea. S-a dus la ăștia de-au venit la putere și le-a spus: Uite, eu am casă mare, prea mare pentru mine și familia mea. Dacă vreți, mai aduceți vreo doi-trei să stea acolo, într-o aripă a casei. Atâta le-a trebuit! Au venit, au pus mâna pe casă și nouă nu ne-au lăsat decât o cămăruță. După care ne-au luat-o și p-aia. Ne-am trezit afară în stradă!
   Laurian apucase să ia un avans de vreo doi pași.
   — Omule, crede-mă că n-am timp de povești.
   — Nu-s povești, domnule, îmi pare rău.
   Tânărul cerșetor devenea tot mai descurajat. Rămânea în urmă.
   — Măcar dați-mi un ban, ce dracu’, domnule! Dacă aveați un pic de răbdare, vă spuneam de taică-meu, nu vă interesează? Nu vă interesează c-a murit acum un an? De inimă rea, domnule!
   Laurian, în ciuda oboselii și a nesomnului, se îndepărta cu pas grăbit de-a lungul trotuarului murdar. I-ar fi spus celuilalt: De ce crezi tu că trebuie să bat atâta cale pe jos? Nu te-ai întrebat? De plăcere? Nu. Fiindcă nu mai am bani nici de tramvai, omule. N-am chef să te-ascult, crede-mă, pentru că nu știu nici pe mine ce m-așteptă acasă. Ai mei nu mi-au mai răspuns la scrisori de trei ani... Nici Laura nu mi-a mai răspuns. Tot de trei ani. Nu știu ce s-o fi întâmplat în ăștia trei ani, dar văd că aici în oraș nici molozul de la casele dărâmate de bombe nu s-au învrednicit să-l strângă peste tot.
   Laurian coborî de pe trotuar în fața unei îngrădituri improvizate din căpriori șubrezi de scânduri, pe care erau așezate alte scânduri la fel de vechi și de șubrede. Pe una din ele stătea scris cu var: OCOLIRE. Dincolo de îngrăditură molozul de la casa dărâmată se revărsase peste trotuar și din el crescuseră buruieni înalte și pomișori sălbăticiți. Evită în ultimul moment o tărăboanță care venea spre el împinsă de un zdrahon furios, care avea crima în privire.
   Într-o intersecție, două tramvaie care veneau dinspre două străzi în unghi drept se opriseră la distanță de un deget înainte să se ciocnească. Cei doi vatmani se dăduseră jos și se stropșeau unul altul înjurându-se cu ură... Apoi venea, în continuarea drumului, Crematoriul: împrejurimea devenise între timp rampă de gunoi... Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel: o mică mulțime cenușie și pleoștită adăsta în fața porților închise, cu capul între umeri.
   Și alte locuri devenite între timp necunoscute... Și alte locuri pe care le recunoscu fără nicio dificultate...
   Și în sfârșit, dincolo de umbra pâlcului de platani, se ivea în soare casa lui, pe care Laurian o întâmpină cu un fior de emoție în stomac.

Laurian și Laura (6)*

Gara, noaptea

Oamenii umblau îmbrăcați încă destul de subțire, ca de început de toamnă, dar unele trenuri care veniseră din nord aduseseră deja cu ele mohoreala cenușie a gerurilor îndepărtate. Țurțuri de gheață atârnau sub treptele de la uși și sub grilajele de protecție dintre vagoane, învăluiți în norii de aburi care ieșeau dezlânat de sub ușile lăsate deschise și se destrămau în luminile chioare ale peroanelor. Încă un pic și aveau să se ivească zorile. Unele din acele trenuri se pare că ajunseseră încă de cu seară dar nici acuma nu fuseseră evacuate spre depou sau spre Triaj. Și, culmea, țurțurii nu se topiseră decât foarte puțin. Pe alte linii fuseseră trase, nimeni nu știa de ce, garnituri de cisterne de păcură, pe care scursori negre năclăiseră, uscându-se, guri de încărcare și robinete și tot.
   Trenul lui Laurian încă nu fusese tras la peron. Toate chioșcurile de ziare și de gustări erau închise. Nu începuse încă nici măcar aprovizionarea de dimineață. Întreaga gară, cu toate sălile și coridoarele ei ramificate, era pustie. În această pustietate, Laurian tresări deslușind în depărtare o siluetă feminină cunoscută, care se apropia dinspre intrarea cu coloane. În prima clipă i se păru că e maică-sa. Să se fi răzgândit oare, după ce îl lăsase baltă în fața casei jefuite, grăbită să se întoarcă acasă? Să se fi simțit rușinată de dezertarea de la îndatorirea ei de mamă de a-și susține moral fiul ajuns într-o situație dificilă?

Dar nu era maică-sa. Era Laura. Încă din depărtare, înainte ca trăsăturile feței ei să devină distincte, îi recunoscu silueta, mersul grațios. Venind spre el, deși fără doar și poate îl recunoscuse și ea, nu se grăbea. Când fură față în față, ea stătu nemișcată înaintea lui, cu capul ușor înclinat, ațintindu-l cu o privire în care conviețuiau în bună armonie mirarea vagă, plăcerea revederii și reproșul:
   — Cum de ești calm, Laurian? Mai poți să fii calm după tot ce s-a-ntâmplat?
   Erau mai puțin întrebări, cât mai degrabă constatări de-ale ei, fugitive. Pentru Laurian nu era clar de ce dintre toate, calmul lui era pentru ea o surpriză, când pentru el, calmul nici nu era starea sa de spirit dominantă. Laura își coborî privirea spre servieta pe care el o ținea în mână.
   — Așa de puține lucruri ți-ai luat?
   — Nu sunt lucruri, sunt bani.
   — Bani? repetă ea surprinsă. Umbli cu o servietă plină cu bani în pustietatea asta? Nu ți-e frică de răufăcători?
   Laurian privi distrat în jur. Magazinele gării aveau, toate, storurile coborâte, definitiv coborâte, iar parte din ele erau lipite cu afișe de avertizare, învechite și mâzgălite. Drept în față, la o oarecare distanță, la capetele de peron, pufăiau rar locomotivele și, ceva mai încolo, fâsâia leneș aburul sub vagoane.
   — M-am interesat mai devreme, vorbi el, sala de așteptare a fost vandalizată.
   — De ce crezi că mă interesează sala de așteptare?
   — Știu că n-ai venit s-aștepți niciun tren, acceptă Laurian. Mă gândeam la un loc unde să putem sta nițel de vorbă. Toate sunt închise pe-aici. Restaurantele, bufetele... Poate facem câțiva pași, dacă vrei.
   — Nu încetez să mă minunez, Laurian, spuse ea în timp ce pășeau alături, în pas de plimbare, îndreptându-se spre peroane. Nu simt nicio emoție în glasul tău. Nu ești emoționat chiar deloc?
   — De ce-aș fi? Fiindcă plec într-o călătorie cu destinație incertă?
   — Și asta. Dar și fiindcă ai rămas fără casă.
   — N-am rămas fără casă. Am rămas doar cu o casă goală. Proprietar sunt în continuare. Mâine sau într-una din zilele următoare, cu prima ocazie, o să le telegrafiez alor mei să se ducă la secția de poliție și să semneze în locul meu procesul-verbal de constatare. Sper să accepte. Iar în rest, cred că nu-i nevoie să-i învăț eu ce trebuie să facă.
   — Îmi pare rău să-ți spun, iubitule. Am vorbit cu tata despre chestia asta. Mă tem că poliția o să ajungă la niște concluzii care n-or să-ți facă deloc plăcere.
   — Taică-tău are informații în sensul ăsta? Sau e o simplă presupunere?
   — Tata face analize. Bazate pe date și pe similitudini.
   — Înțeleg... Nu insist.
   Un răpăit sacadat începea să se audă și creștea, venind dinspre una din intrările laterale ale gării. În foarte scurt timp deveni cât se poate de clar că era o coloană de soldați care mărșăluia apropiindu-se. Bocancii cu ținte răsunau cadențat pe pardoseala de gresie a holului central. Iată-i, se și vedeau în lumina chioară a sălii înalte, sub ochiurile murdare de geam, peste care noaptea încă mai băltea, stătută.
   — Știu că tu contai pe mine, iubitule... Un colțișor de părere de rău fumega în ochii ei. — Dar nu mă simt capabilă de o aventură cu tine. Nici cu tine, nici cu altcineva. Pur și simplu nu-s făcută pentru aventură.
   — Nimeni nu-i făcut pentru aventură, acceptă el moale.
   — Ba da, îl contrazise ea cu un început de însuflețire. Unii sunt. Știu sigur că unii nu pot să trăiască fără aventură. Nu e și cazul meu. Din păcate.
   — Sau din fericire, încercă el, de dragul amuzamentului, o variantă.
   Coloana de soldați ajunsese foarte aproape, soldații din capătul coloanei se vedeau mărșăluind viguros, aproape ca la paradă, dând din brațul liber, cel cu care nu-și țineau pușca pe umăr. Păreau să facă față cu brio încărcăturii purtate în spate — raniță, pătură făcută colac peste umăr, în diagonală, cartușieră, lopata de tranșee și gamela bălăngănindu-li-se sub centură.
   — Se întorc de pe front, sau se duc pe front? întrebă Laurian — sau, mai degrabă, glumi.
   — Doamne, Laurian, îl certă Laura cu blândețe, pe ce lume trăiești? N-ai auzit ce ne-au spus la restaurant, nu mai departe de acum câteva ore? Că băieții noștri s-au întors victorioși?
   — Victoriile se întâmplă totdeauna în altă parte, spuse el cu gândul dus.
   Coloana se oprise în dreptul unui peron. Răsunară comenzile ofițerului comandant. În șir câte doi, la dreapta spre peron, pas alergăă-TOR!
   — Se îmbarcă, observă Laurian în timp ce soldații tropăiau precipitat dând colțul, în coloană, spre peron. În același tren cu al meu. Sper să mai rămână un loc și pentru mine.
   — Ai o pază bună pentru servieta ta plină cu bani! glumi Laura.
   — Chiar așa! râse el înveselit.
   Doar pentru moment înveselit. Se opriseră. Intenția ei de a nu-l urma în călătorie fusese exprimată clar. Ce altceva putea să mai urmeze, decât despărțirea?
   Un animăluț cu coadă stufoasă se ivi după ce ultimul soldat dispăru în pas alergător spre vagoane. O vulpiță roșie. O văzură prefirându-se pe la marginea peronului, pe lângă stâlpii metalici care susțineau acoperișul, apoi pe lângă chioșcurile închise de ziare și de băuturi răcoritoare, către holul central. Dacă nu părea speriată, de fapt nici nu avea de cine să fie, căci tot locul era din nou pustiu. Alerga repejor, fără nicio ezitare, părând că știe foarte bine care îi e drumul.
   Dincolo de peroane și dincolo de gară, mult dincolo de oraș, în depărtare, se ivise geana proaspătă a zorilor. Laurian nu-și putu desprinde ochii de ea.
   — O iluzie? se întrebă el cu voce aproape șoptită.
   — Poftim? tresări ea. Ce-ai spus?
   El o privi lung, cu despărțirea în suflet.
   — Rămâi cu bine, Laura.
   Se întoarse și o porni fără grabă pe urma soldaților, către mijlocul peronului.

***

^*Publicat și în Convorbiri literare nr. 1, 2021

Laurian și Laura (5)

Banca, noaptea

Acum, că era deja oarecum departe de locuința sa, începea să simtă pierderea suferită. Un gol nostalgic în stomac îl făcea să retrăiască într-o lumină nouă clipele de tihnă din ultimii doi ani, după ce se desprinsese de familie: citind întins pe canapea, sau cu mâinile sub cap, pe aceeași canapea, ascultând muzică de la picup, uneori cu lumina stinsă, de cele mai multe ori Rapsodia în albastru a lui Gershwin. Cineva, în ultimele zile, îi aruncase o vorbă: „Ai să te dezmeticești într-o bună zi.” Dar în ciuda nostalgiei, dezmeticirea părea încă departe. Și ce însemna, în definitiv, să te dezmeticești? Să nu te mai bucuri de viață? Maică-sa, care se gândea deseori la el și se temea pentru el, îi făcuse o sugestie: „Ți-ar prinde bine să ții un jurnal, puiule!” Îi respecta maică-si bunele intenții, dar pentru el era ultima prioritate să țină un jurnal. La ce bun? Zilele zboară oricum, la fel și lunile, la fel și anii. Parcă o auzea pe maică-sa reproșându-i: „Nu-i un mod de a gândi propriu tinerilor, puiule. Ai grijă.”
   În definitiv, de ce nu și-ar relua în stăpânire casa după ce poliția avea să-și încheie investigațiile? Un pic de răbdare. Casa era goală? Putea oricând să-și cumpere mobilă în locul celei furate. Mai greu cu cărțile, care se adună în ani. Chiar dacă acum, în vremurile tulburi care se anunțau, dacă nu chiar se și instalaseră, procurarea unei mobile noi și de bună calitate s-ar fi putut dovedi mai anevoioasă decât în urmă cu câțiva ani. Ceva însă se schimbase. Nu era dor de ducă. Pur și simplu ideea de drum, de plecare, luau, pe nesimțite, în el, locul ideii de așteptare. Așteptarea își pierdea mare parte din raționalitate.
   Ajunsese pe o stradă, pustie la fel ca toate celelalte, unde caldarâmul era sfârtecat de șenilele tancurilor care trecuseră cu abia câteva ore înainte. Încă mai stăruia în aerul noptatic mirosul de motorină arsă? Pe geamurile caselor și pe vitrinele magazinelor săriseră stropi mari de noroi, care deja se uscase. Tancurile făcuseră una cu pământul o pubelă de tinichea, iar în colțul străzii, culcaseră la pământ și turtiseră în chip grotesc un stâlp de lumină. Ce naiba? Se distraseră tanchiștii abătându-se din drum?
   Slavă Domnului că banca era teafără și întreagă. Maică-sa ar fi zis: „Cum îți închipui tu, iubitule, că cineva te-ar putea servi în toiul nopții? Cui ai tu de gând să-i spui că ai o nevoie stringentă de bani?” Laurian se căută prin buzunare și scoase o fisă de telefon. O lăsă să cadă în aparat, formă numărul și așteptă o mulțime. Vartic îi răspunse în cele din urmă cu o voce somnoroasă:
   — Laurian, dragule, ai înnebunit? Tu știi cât e ora?
   Vocea bancherului era somnoroasă dar nu acră. Cum ar fi putut fi?
   — Cât vrei să retragi? Tot? Lichidezi contul? Ca să știu măcar de ce mă pui pe drumuri dimineață la ora trei fără un sfert. Bine, hai, așteaptă-mă acolo, ajung într-o jumătate de oră.
   La baza vitrinei dinspre stradă erau pictate cu alb câteva dungi orizontale. Pentru ce? Dumnezeu știe. Lumina de pază din interiorul băncii trecea prin vitrină și proiecta pe trotuar umbrele acelor dungi. Laurian păși în lungul umbrelor în sus și în jos de câteva ori, până când mașina bancherului opri la bordură, în dreptul Băncii.
   Laurian îi ieși în întâmpinare:
   — Iartă-mă, Vartic, dar zău că nu mai aveam un ban și îmi trebuie neapărat pentru călătorie.
   Bancherul dădu din cap cu îndoială binevoitoare și, în timp ce își scotea din buzunar legătura de chei, se îndreptă spre ușa de intrare.
   — Bine, dragule, hai să vedem cum ne putem ajuta prietenii la vreme de restriște.
   Descuie, pătrunse în holul băncii și răsuci comutatorul electric. Ghișeele goale, de jur împrejur, străluciră surprinse și clipiră des în lumina aprinsă brusc, în toiul nopții. Vru să-l întrebe pe Vartic: De ce restriște? Se răzgândi, dar până la urmă nu se putut abține și tot îl întrebă:
   — De ce restriște?
   — Oho! Și încă cum! În fundul sălii, în fața seifului blindat, Vartic învârtea de zor discul cu cifrul. — Ce, n-ai aflat încă? Pe ce lume trăiești, dragule? Ușa seifului se deschise. — Ia să vedem. Cât ziceai că mai ai în cont?
   — Șaptezeci și cinci de mii, dacă mi-aduc bine aminte. Sau ceva cam pe-acolo.
   — Șaptezeci și cinci de mii or să facă mâine șaptezeci și cinci de bani.
   — Mâine? tresări Laurian, sceptic.
   — Ei! E-un fel de a spune. Poate nu mâine, nici săptămâna viitoare. Dar putem să contăm pe sfârșitul anului, cel mai târziu pe luna ianuarie.
   — Când, ce? întrebă Laurian.
   — Când vine inflația! Inflația galopantă, dragule.
   Între timp, bancherul descuiase un fișet metalic, scosese un biblioraft și îl răsfoia așezat la biroul său care ocupa o poziție centrală.
   — Ce vedem aici? Șaptezeci și cinci de mii, patru sute doisprezece lei și treizeci și șase de bani, ai ținut minte bine. Bravo. Așadar, lichidăm, da? Și tot el își răspunse: — Bine faci! Cu inflația care o să vină, cum spuneam, un depozit la bancă e la fel de nesigur ca și un teanc de bani ținut la ciorap. Și unul, și altul se devalorizează de nici n-apuci să te dezmeticești și ai rămas c-un purcoi de hârtii dar fără bani! Uite, ia aici formularul, așează-te acolo la masă și completează. Sfatul meu e să cheltuiești banii cât mai repede. Ideal ar fi să cumperi aur. Valoarea aurului crește. Dar presupun că nu prea ai persoane de contact. Unde călătorești? Spre Vest, nu?
   Laurian încuviință, aproape indiferent.
   — Vezi că granițele s-au închis. Laurian dădu din cap. — Ai la tine o geantă să pui banii?
   — N-am.
   — Bine, îți dau eu una. Cadoul de adio.
   Laurian îl privi cu reproș.
   — Pentru Dumnezeu, Vartic! Nu te poți abține? Chiar le vezi pe toate în negru? Cadoul de adio?
   — Ți-aș zice: Mai vorbim noi. Dar nici asta nu pot să-ți garantez. Nu știu dacă ne mai vedem, dragule. Dacă vrei optimiști, du-te în tabăra învingătorilor.
   — Unde-i aia?
   — Lasă, nu contează. Cum ai de gând să ajungi la gară? Chemi un taxi? Nu-i sigur. Hai că te duc eu. Ai completat? Ia să văd.
   Vartic își aruncă ochii pe formularul completat, dădu aprobator din cap, îl perforă cu perforatorul și îl puse în biblioraft.
   — E-n regulă. Gata, încuiem.
   Vârî fișicurile de bancnote într-o geantă pe care o scosese, aplecându-se, din compartimentul din dreapta-jos al impozantului său birou. Geanta i-o dădu lui Laurian c-un gest simplu.
   O porniră hurducându-se pe strada desfundată de șenilele tancurilor. Vartic își revărsa cu prisosință autoritatea bancară peste tot în jur, inclusiv de la volanul propriului său automobil Buick, dar Laurian tot îl întrebă:
   — Nu vii și tu, Vartic?
   Bancherul tresări surprins, făcând ochii mari spre prietenul său cu ocupații neclare:
   — Unde să viu? Cu tine, spre Vest? Nu, dragule. Nu vreau să te descurajez, dar nu cred să reușesc să trec de graniță. Vorbesc de mine. Cât despre tine, îți urez succes.
   Strada, în fața lor, era barată cu un șir de căpriori, dincolo de care soldații campaseră, făcuseră un foc de tabără și păreau că se distrează de minune în noapte. Fumul se ridica drept în sus, peste acoperișurile caselor cu etaj.
   Mașina oprise în fața barajului neștiind încotro s-o ia. Vartic se uita drept înainte, la soldații care se veseleau.
   — Bivuacuri, bivuacuri, intonă el, fără nicio vibrație de emoție în glas, începutul unei melodii numai de el știute.
   — Ai noștri? întrebă Laurian.
   — Ai noștri, pe dracu! veni răspunsul sumbru al bancherului.
   — Tabăra învingătorilor? insistă Laurian.
   Vartic îi răspunse printr-o tăcere mohorâtă.
   Buick-ul cel negru o viră pe o altă stradă care, Laurian n-avea nicio îndoială, avea să-i scoată, după un ocol oarecare, tot la gară.

Laurian și Laura (4)

Locuința spartă

Laura își ceruse scuze că nu poate să-l însoțească acasă la el: nu suporta să vadă încăperi devastate și oameni în suferință. Iar el își ceruse la rândul său scuze că nu poate s-o însoțească până acasă la ea dat fiind că era zor să ajungă în prezența poliției la locuința sa spartă.
   Când ajunse acasă, singur, poliția era deja acolo și făcea investigații. Îi zări încă de departe, de pe stradă. Erau de bună seamă experții în criminalistică, intrând și ieșind pe ușa larg deschisă a intrării principale, îngenunchind la tocul ușii ca să ia probe, probabil amprente. Din interiorul casei venea lumină pe uși și pe ferestre, iar trotuarul, în dreptul intrării, era de asemenea puternic luminat. Din acea lumină vie, galbenă, atât doar cât îi fugiră ochii într-o parte și într-alta, se desprinse o formă pe care o recunoscu imediat: era maică-sa. Silueta ei distinsă, de familie bună, cu borul larg al pălăriei îndoit în față, peste frunte, silueta de care era ea însăși mândră și nu mai puțin întreaga familie. Îl recunoscuse la rândul ei și venea spre el, înveșmântată în îngrijorarea nopții începutului de toamnă. Deși nu era vremea învinovățirilor.
   — Doamne, mamă, cum ai ajuns aici atât de repede?
   — M-am grăbit să vin să-i scuz pe ceilalți, dragule, îi explică ea. Să-i scuz față de tine! Deja ajunsese lângă el și îl luase cu un braț pe după talie, privindu-l de jos în sus c-un aer vinovat. El încă nu se dezmeticise când ea, ghicindu-i nedumerirea, îi explică: — Taică-tău n-a putut să vină. După cum știi, tremură de frica poliției. Amelia e și ea o fricoasă, iar Flaviu, ce să mai spun. Când îl apucă furiile, sparge tot ce întâlnește în cale, nu s-a schimbat deloc. Numai că, din păcate, dacă ar fi aici, n-ar prea mai găsi ce să spargă. Am înțeles că ți-au luat tot, iubitule. Chiar și corabia din sticlă! Vreau să spun, cu sticlă cu tot, bineînțeles. Doamne, și ce-mi plăcea corabia aia! Cum au putut să pună înăuntru bețișor cu bețișor și să încropească ditamai corabia, până la cel mai mic amănunt?
   — Hai să dăm o raită prin casă, o îndemnă Laurian.
   Dar maică-sa se încordă toată.
   — Nu pot, iubitule, se dezvinovăți ea înălțându-și spre el ochii rugători. Îmi face rău! Nu pot să văd așa ceva. Am venit doar să văd dacă ești bine. Adică, bine! se corectă ea. Sigur, e doar un fel de a spune. Cum poți să fii bine când ți-a fost casa jefuită? Dar trebuie să fug repede să-i dau raportul lui Tedi. Vrea să știe ce și cum, cu de-amănuntul, știi cum e el. Ai grijă de tine, puiule, vezi ce faci cu poliția. Dacă nu te descurci, vino să dormi la noi, bine?
   Și plecă.
   Când Laurian dădu să intre în casă, un tip îmbrăcat la patru ace îi ieși în întâmpinare, cumva prevenitor, ca și cum și-ar fi asumat, el, rolul de ocrotitor. Deși Laurian nu avea nevoie de nicio ocrotire venind din partea autorităților.
   Îl urmă pe polițist, trecând pragul casei, nu înainte de a arunca o privire în urmă. Apucă s-o vadă pe maică-sa cum se îndepărtează în întuneric, cu capul plecat.
   Polițistul, care știa una și bună, îl întrebă, așa, în mod oficial, dacă el e proprietarul casei și ceru să vadă buletinul.
   — Sper că nu l-ați uitat înăuntru! se încruntă el. După care se grăbi să adauge, îndulcind tonul: — Ați avut ghinion, domnule. Puține locuințe sunt sparte la asemenea ore, înainte de miezul nopții. Iar pe de altă parte răufăcătorii obișnuiesc să se asigure că proprietarul e plecat în concediu sau, mă rog, undeva, pe o durată mai lungă. Dumneavoastră mi se pare că n-ați lipsit decât câteva ore, nu? Dar, ce să zic, ați avut noroc totuși, fiindcă dacă erați acasă, se putea întâmpla orice. Îl privi în adâncul ochilor, cercetător, gesticulând discret: — Ați avut recent vreo discuție cu vreo persoană cunoscută sau necunoscută? I-ați vorbit cuiva despre valorile pe care le dețineați în locuință?
   Valori în locuință? Ce valori? Poate plăcile de patefon. Nu, tot ce era de valoare, rămăsese în casa părinților. Când, ținând cu tot dinadinsul să ducă un trai independent, se mutase la casa lui, adică aici, nu luase mai nimic din casa părintească. Doar mobila strict necesară. Iar parte din ea și-o cumpărase el însuși, c-un mic ajutor bănesc din partea familiei.
   Polițistul cel spilcuit continuă să-l descoasă:
   — Sunteți sigur, domnule, că la plecare ați încuiat ușa? De ce vă întreb? Fiindcă dacă, întâmplător, ați uitat s-o încuiați, nu putem menționa în procesul-verbal că s-a pătruns prin efracție. Știți, pătrunderea unei persoane neautorizate într-un spațiu neprotejat are altă încadrare juridică, nu vreau să intru acum în amănunte, mă-nțelegeți.
   — Da, răspunse Laurian, sunt sigur că n-am uitat să încui ușa. Pot să intru puțin, să văd cum arată? îi ceru el permisiunea polițistului-șef.
   — Bine, o să vă las să vă aruncați o privire, acceptă acesta, deși oamenii mei încă n-au terminat investigațiile. Apoi o să vă rog să-mi dați o declarație. Cred că cel mai bine ar fi să veniți cu noi la secție, ca s-avem măcar o masă pe care să puteți scrie. Nu știu dacă ați aflat — probabil că n-aveați de unde — vi s-a furat mobilierul. Altă ciudățenie! Cum de-au știut răufăcătorii că lipsiți mai mult timp de-acasă? Vă dați seama, a trebuit să vină c-un furgon! Nu s-au ferit de vecini, nu s-au ferit de nimica! Sigur n-ați vorbit cu nimeni despre intenția dumneavoastră de a ieși în oraș? Aveți unde să stați peste noapte?
   În primul moment, înainte de a-și aminti de invitația maică-si, se gândi la Laura.
   — Nu de alta, explică polițistul, dar aici nu puteți rămâne, chiar dacă, să zicem, ați fi dispus să dormiți pe dușumeaua goală. Ceea ce nu vă sfătuiesc. Știți, locuința trebuie sigilată, cel puțin pentru o perioadă.
   Pe stradă trecea o gașcă de derbedei, vreo șase sau șapte la număr, cel mai probabil beți, și, dând din mâini, scălâmbăindu-se în toate felurile, cântau răcnind în noapte, în zeflemea, cât îi ținea gura: Trăiască Regele, în piață și obor!... Poliția, care era de față, pe marginea trotuarului, venită să investigheze împrejurările în care fusese spartă locuința lui Laurian, nu intervenea, îi lăsa să-și facă de cap.
   Intrând în locuința sa se simți încă de la primul pas ca și cum ar fi pătruns într-o locuință străină. Pereții goi, parchetul — o suprafață de parchet pe care nu o bănuise atât de întinsă, totul într-o lumină galbenă cu care nu era familiarizat. Telefonul, care stătuse pe măsuța lui rotundă, nu dispăruse, doar ajunsese jos pe parchet, iar firul care venea de la priza din perete părea acum mult mai lung. Multă lume umbla prin locuința sa precum în sălile unui muzeu deschis publicului după ora închiderii, ca în noaptea muzeelor deschise. Priveau în dreapta și în stânga, admirau pereții goi.
   Polițistul îi observă nedumerirea de pe față și se aplecă discret la urechea lui cu o explicație:
   — Când am sosit noi aici, erau deja prezenți. Am presupus că sunt prieteni sau cunoștințe. I-am lăsat, considerând că nu fac niciun rău. Dar dacă doriți, îi poftim imediat afară.
   Dar Laurian nu ținu ca străinii din casa sa să fie dați afară. Pe cei mai mulți nu-i cunoștea. Pe alții își amintea vag că îi întâlnise în ultimii ani pe stradă, când pleca de acasă sau când se întorcea, și că îi saluta, așa, din obișnuință. Ba chiar, pe două dintre doamne, între două vârste, ajunsese să le cunoască după nume. Una era doamna Ina, proprietara unei căsuțe învecinate, iar cealaltă doamna Cora, vecină și ea, la depărtare de două sau trei case.
   Doamna Ina se apropie de el având aerul că ei doi erau doi buni prieteni de-o veșnicie, care se reîntâlneau după o lungă despărțire. Ba chiar se lăsă un pic pe spate și își depărtă brațele, ca și cum s-ar fi pregătit să-l strângă în brațe. Nu era însă decât un gest de surpriză.
   — Mă uit la dumneavoastră, domnule Laurian, spuse ea, și, nu știu, mi se pare mie, sau chiar nu sunteți afectat? Oricine în locul dumneavoastră ar fi. O! parcă îl și văd pe soțul meu cum s-ar da de ceasul morții! Să i se-ntâmple lui una ca asta? Dumnezeule! Dar dumneavoastră primiți totul... cum să spun? Cu detașare. Greșesc? Cu seninătate, domnule Laurian, așa mi se pare. Credeți în Dumnezeu, domnule Laurian? Dar ce întreb eu dacă credeți în Dumnezeu! Sunt atâția care cred, sau așa pretind, și nu le umblă gândul decât la răzbunare, la violuri, la prădăciuni, la toate ticăloșiile din lume! Dar dumneavoastră pesemne că aveți o altfel de structură sufletească. Aici, dacă îmi amintesc eu bine, nu era o sticlă conținând în interiorul ei o corabie cu pânze?
   — Ba da, cred că era într-adevăr așa ceva, recunoscu Laurian.
   Ea îi aruncă o privire dezaprobatoare:
   — Credeți? Nu sunteți sigur?
   — Ei da, știți cum se-ntâmplă. Lucrurile mărunte care te înconjoară intră în rutină, nu le mai dai atenție. Și până la urmă le uiți.
   — Lucruri mărunte, domnule Laurian? Era o adevărată bijuterie artistică! De multe ori m-am întrebat cum e posibil să construiești o asemenea operă de artă. Să fi suflat meșterul sticla peste corabia dinainte făcută? Sau cum? Corabia e din lemn, nu? Și n-ar fi ars-o cu aerul fierbinte cu care lucrează ei? Asta m-am tot întrebat, până când într-o zi am văzut într-un film cum se face în realitate. Închipuiți-vă, domnule Laurian — nu știu dacă ați văzut și dumneavoastră filmul. Închipuiți-vă că artistul o asambla în interiorul sticlei! L-am văzut că umbla cu o pensetă, așa, foarte lungă și foarte specială. Dacă nu cumva lucra cu mai multe pensete. Lua piesele corabiei bucățică cu bucățică și probabil că piesele aveau clei la capete, fiindcă acolo înăuntru rămâneau fixate exact unde le așeza.
   Doamna își aminti apoi de cele două casete de sticlă, cu ramă, semănând cu niște tablouri, care înfățișau doi războinici din Kenia, în costumele lor tradiționale, sprijinind în pământ niște sulițe lungi. Încă puțin, și tot ce se aflase în locuința sa, avea să-și afle corespondentul în memoria vecinilor și a unor străini de pe stradă.
   Un domn necunoscut veni țintit spre Laurian invitându-l stăruitor să se apropie amândoi de fereastră — aproape că îl împinse de spate.
   — Dacă sunteți atent, spuse el arătând ceva în întunericul de afară, încă se mai vede troița. E cea din curtea școlii — nu se vede că-i o curte acolo fiindcă deja au dărâmat gardul. Probabil că dumneavoastră nici n-ați observat, că știu că ați fost foarte ocupat în ultima vreme. Dar puteți să mă credeți pe cuvânt. Nu vă mint. Acolo e troița, nepoții mei s-au jucat prin jurul ei, în curtea școlii, și e de lemn. Stejar, care n-a putrezit în ploi. Dar cât credeți că mai poate să reziste în vicisitudinea anotimpurilor?
   Doamna Cora trecu și ea pe lângă Laurian continuând să admire pereții goi.
   — Dar ce hoți, cum să vă spun, însetați de cultură, domnule Laurian, nu vi se pare? V-au furat până și biblioteca! Se vede treaba că ați lipsit foarte mult timp de-acasă. Ați fost plecat din oraș?
   — Nu, doamnă, n-am lipsit decât câteva ore.
   — A! dar ce-am observat, domnule Laurian? Am văzut pe-acolo pe undeva picupul dumneavoastră. Aveați un picup, nu? Ca să vezi! Închipuiți-vă că și pe-ăsta vi l-au lăsat! Generozitate sadea, nu alta!
   Laurian se uită prin ușa deschisă dintre cele două camere și văzu într-adevăr, undeva într-o parte, picupul lăsat direct pe parchet, în apropiere de peretele gol. Când se apropie, constată că îi lăsaseră până și câteva discuri. Nu pe toate, cea mai mare parte din ele dispăruseră. Dar printre cele rămase remarcă Concertul numărul unu pentru pian și orchestră, de Ceaikovski, și Rapsodia în albastru, de George Gershwin. Discurile erau rezemate de perete, în neorânduială.
   Doamnei Ina însă îi rămăsese inima la corabia din sticlă. Veni din nou aproape și se insinuă între Laurian și doamna Cora.
   — Apropo de corabie, domnule Laurian. Probabil că dumneavoastră sunteți un împătimit al călătoriilor. Ați lucrat la o agenție de voiaj? Sau mai degrabă ați fost patronul unei agenții de voiaj?
   — Nu, n-am fost, îi răspunse Laurian fără niciun entuziasm, privind în altă parte.
   — Așa e, acceptă femeia. Sunteți foarte tânăr, probabil că încă n-ați apucat să faceți mare lucru în viață. În afară de studii, bineînțeles.
   — Așa e, spuse Laurian îndreptându-se spre locul unde telefonul fusese lăsat direct pe parchet.
   Femeia se ținu după el.
   — Aveți bani de drum, domnule Laurian? nu-l slăbi ea.
   Laurian vru s-o întrebe „Ce drum?”, dar se gândi că poate până la urmă vecina are dreptate, marile decizii se iau de la o clipa la alta și izvodesc din locuri și din minți nebănuite.
   — V-aș putea împrumuta eu, insistă doamna Ina. Cu o dobândă convenabilă. Mai mult decât convenabilă! Laurian deja se așezase pe pardoseală și luase în brațe telefonul. — Știți, băncile sunt foarte stricte în privința asta, cu mine vă puteți înțelege.
   — Nu, n-am nevoie de bani, o refuză Laurian pe un ton rece. Îi veni greu să-i spună mulțumesc. Se concentră asupra telefonului și formă numărul Laurei.
   Doamna Ina încă mai spunea ceva, continuându-și oferta, în timp ce la telefon îi răspundea o voce feminină, care nu era a Laurei. Cerând să vorbească cu Laura, vocea îi răspunse pe un ton la fel de rece ca și acela cu care Laurian însuși tocmai respinsese oferta vecinei care dorea să-i împrumute bani:
   — Laura s-a întors foarte obosită din oraș. Nu știu dacă cu dumneavoastră a fost în oraș, nu știu pe unde ați dus-o, domnule, ce-ați făcut și ce-ați discutat, dar bine nu i-a făcut. Fata mea a venit acasă foarte deprimată și cu o mare durere de cap. Așa că s-a dus imediat să se bage în pat. Îmi pare rău, domnule. Noapte bună.
   Doamna Ina dispăruse de lângă el. Îl văzu pe polițistul-șef plasându-se într-un loc vizibil din mijlocul camerei și bătând din palme, autoritar, pentru a atrage atenția:
   — Gata, vă rugăm să părăsiți locuința! Se sigilează!
   Lumea se îndrepta spre ieșire.
   Înainte să iasă și el, polițistul-șef îi aruncă în trecere:
   — S-a făcut foarte târziu, domnule Laurian, declarația o lăsăm pe mâine-dimineață. De acord?
   Când fu deja afară în stradă și zângăneau zăvoarele închizând totul, iar locuința se cufunda în beznă, își dădu seama că înainte de plecare cineva pusese discul cu Simfonia în albastru. Se înfiripa din întunericul fostei sale case, intrată acum cine știe pentru cât timp în custodia poliției, crescendoul strălucitor-glisat, atât de promițător în taine și în energii debordante al simfoniei lui Gershwin.