Acum, că era deja oarecum departe de locuința sa, începea să simtă pierderea suferită. Un gol nostalgic în stomac îl făcea să retrăiască într-o lumină nouă clipele de tihnă din ultimii doi ani, după ce se desprinsese de familie: citind întins pe canapea, sau cu mâinile sub cap, pe aceeași canapea, ascultând muzică de la picup, uneori cu lumina stinsă, de cele mai multe ori Rapsodia în albastru a lui Gershwin. Cineva, în ultimele zile, îi aruncase o vorbă: „Ai să te dezmeticești într-o bună zi.” Dar în ciuda nostalgiei, dezmeticirea părea încă departe. Și ce însemna, în definitiv, să te dezmeticești? Să nu te mai bucuri de viață? Maică-sa, care se gândea deseori la el și se temea pentru el, îi făcuse o sugestie: „Ți-ar prinde bine să ții un jurnal, puiule!” Îi respecta maică-si bunele intenții, dar pentru el era ultima prioritate să țină un jurnal. La ce bun? Zilele zboară oricum, la fel și lunile, la fel și anii. Parcă o auzea pe maică-sa reproșându-i: „Nu-i un mod de a gândi propriu tinerilor, puiule. Ai grijă.”
În definitiv, de ce nu și-ar relua în stăpânire casa după ce poliția avea să-și încheie investigațiile? Un pic de răbdare. Casa era goală? Putea oricând să-și cumpere mobilă în locul celei furate. Mai greu cu cărțile, care se adună în ani. Chiar dacă acum, în vremurile tulburi care se anunțau, dacă nu chiar se și instalaseră, procurarea unei mobile noi și de bună calitate s-ar fi putut dovedi mai anevoioasă decât în urmă cu câțiva ani. Ceva însă se schimbase. Nu era dor de ducă. Pur și simplu ideea de drum, de plecare, luau, pe nesimțite, în el, locul ideii de așteptare. Așteptarea își pierdea mare parte din raționalitate.
Ajunsese pe o stradă, pustie la fel ca toate celelalte, unde caldarâmul era sfârtecat de șenilele tancurilor care trecuseră cu abia câteva ore înainte. Încă mai stăruia în aerul noptatic mirosul de motorină arsă? Pe geamurile caselor și pe vitrinele magazinelor săriseră stropi mari de noroi, care deja se uscase. Tancurile făcuseră una cu pământul o pubelă de tinichea, iar în colțul străzii, culcaseră la pământ și turtiseră în chip grotesc un stâlp de lumină. Ce naiba? Se distraseră tanchiștii abătându-se din drum?
Slavă Domnului că banca era teafără și întreagă. Maică-sa ar fi zis: „Cum îți închipui tu, iubitule, că cineva te-ar putea servi în toiul nopții? Cui ai tu de gând să-i spui că ai o nevoie stringentă de bani?” Laurian se căută prin buzunare și scoase o fisă de telefon. O lăsă să cadă în aparat, formă numărul și așteptă o mulțime. Vartic îi răspunse în cele din urmă cu o voce somnoroasă:
— Laurian, dragule, ai înnebunit? Tu știi cât e ora?
Vocea bancherului era somnoroasă dar nu acră. Cum ar fi putut fi?
— Cât vrei să retragi? Tot? Lichidezi contul? Ca să știu măcar de ce mă pui pe drumuri dimineață la ora trei fără un sfert. Bine, hai, așteaptă-mă acolo, ajung într-o jumătate de oră.
La baza vitrinei dinspre stradă erau pictate cu alb câteva dungi orizontale. Pentru ce? Dumnezeu știe. Lumina de pază din interiorul băncii trecea prin vitrină și proiecta pe trotuar umbrele acelor dungi. Laurian păși în lungul umbrelor în sus și în jos de câteva ori, până când mașina bancherului opri la bordură, în dreptul Băncii.
Laurian îi ieși în întâmpinare:
— Iartă-mă, Vartic, dar zău că nu mai aveam un ban și îmi trebuie neapărat pentru călătorie.
Bancherul dădu din cap cu îndoială binevoitoare și, în timp ce își scotea din buzunar legătura de chei, se îndreptă spre ușa de intrare.
— Bine, dragule, hai să vedem cum ne putem ajuta prietenii la vreme de restriște.
Descuie, pătrunse în holul băncii și răsuci comutatorul electric. Ghișeele goale, de jur împrejur, străluciră surprinse și clipiră des în lumina aprinsă brusc, în toiul nopții. Vru să-l întrebe pe Vartic: De ce restriște? Se răzgândi, dar până la urmă nu se putut abține și tot îl întrebă:
— De ce restriște?
— Oho! Și încă cum! În fundul sălii, în fața seifului blindat, Vartic învârtea de zor discul cu cifrul. — Ce, n-ai aflat încă? Pe ce lume trăiești, dragule? Ușa seifului se deschise. — Ia să vedem. Cât ziceai că mai ai în cont?
— Șaptezeci și cinci de mii, dacă mi-aduc bine aminte. Sau ceva cam pe-acolo.
— Șaptezeci și cinci de mii or să facă mâine șaptezeci și cinci de bani.
— Mâine? tresări Laurian, sceptic.
— Ei! E-un fel de a spune. Poate nu mâine, nici săptămâna viitoare. Dar putem să contăm pe sfârșitul anului, cel mai târziu pe luna ianuarie.
— Când, ce? întrebă Laurian.
— Când vine inflația! Inflația galopantă, dragule.
Între timp, bancherul descuiase un fișet metalic, scosese un biblioraft și îl răsfoia așezat la biroul său care ocupa o poziție centrală.
— Ce vedem aici? Șaptezeci și cinci de mii, patru sute doisprezece lei și treizeci și șase de bani, ai ținut minte bine. Bravo. Așadar, lichidăm, da? Și tot el își răspunse: — Bine faci! Cu inflația care o să vină, cum spuneam, un depozit la bancă e la fel de nesigur ca și un teanc de bani ținut la ciorap. Și unul, și altul se devalorizează de nici n-apuci să te dezmeticești și ai rămas c-un purcoi de hârtii dar fără bani! Uite, ia aici formularul, așează-te acolo la masă și completează. Sfatul meu e să cheltuiești banii cât mai repede. Ideal ar fi să cumperi aur. Valoarea aurului crește. Dar presupun că nu prea ai persoane de contact. Unde călătorești? Spre Vest, nu?
Laurian încuviință, aproape indiferent.
— Vezi că granițele s-au închis. Laurian dădu din cap. — Ai la tine o geantă să pui banii?
— N-am.
— Bine, îți dau eu una. Cadoul de adio.
Laurian îl privi cu reproș.
— Pentru Dumnezeu, Vartic! Nu te poți abține? Chiar le vezi pe toate în negru? Cadoul de adio?
— Ți-aș zice: Mai vorbim noi. Dar nici asta nu pot să-ți garantez. Nu știu dacă ne mai vedem, dragule. Dacă vrei optimiști, du-te în tabăra învingătorilor.
— Unde-i aia?
— Lasă, nu contează. Cum ai de gând să ajungi la gară? Chemi un taxi? Nu-i sigur. Hai că te duc eu. Ai completat? Ia să văd.
Vartic își aruncă ochii pe formularul completat, dădu aprobator din cap, îl perforă cu perforatorul și îl puse în biblioraft.
— E-n regulă. Gata, încuiem.
Vârî fișicurile de bancnote într-o geantă pe care o scosese, aplecându-se, din compartimentul din dreapta-jos al impozantului său birou. Geanta i-o dădu lui Laurian c-un gest simplu.
O porniră hurducându-se pe strada desfundată de șenilele tancurilor. Vartic își revărsa cu prisosință autoritatea bancară peste tot în jur, inclusiv de la volanul propriului său automobil Buick, dar Laurian tot îl întrebă:
— Nu vii și tu, Vartic?
Bancherul tresări surprins, făcând ochii mari spre prietenul său cu ocupații neclare:
— Unde să viu? Cu tine, spre Vest? Nu, dragule. Nu vreau să te descurajez, dar nu cred să reușesc să trec de graniță. Vorbesc de mine. Cât despre tine, îți urez succes.
Strada, în fața lor, era barată cu un șir de căpriori, dincolo de care soldații campaseră, făcuseră un foc de tabără și păreau că se distrează de minune în noapte. Fumul se ridica drept în sus, peste acoperișurile caselor cu etaj.
Mașina oprise în fața barajului neștiind încotro s-o ia. Vartic se uita drept înainte, la soldații care se veseleau.
— Bivuacuri, bivuacuri, intonă el, fără nicio vibrație de emoție în glas, începutul unei melodii numai de el știute.
— Ai noștri? întrebă Laurian.
— Ai noștri, pe dracu! veni răspunsul sumbru al bancherului.
— Tabăra învingătorilor? insistă Laurian.
Vartic îi răspunse printr-o tăcere mohorâtă.
Buick-ul cel negru o viră pe o altă stradă care, Laurian n-avea nicio îndoială, avea să-i scoată, după un ocol oarecare, tot la gară.
luni, 3 august 2020
Laurian și Laura (5)
Banca, noaptea
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu