Super-romanul de super-post-ficțiune „Quichotte” al lui Salman Rushdie

Cine nu caută pe undeva un rezumat detaliat n-are nicio șansă să înțeleagă ceva din romanul lui Rushdie. Un astfel de rezumat detaliat poate fi găsit, din fericire, în SuperSummary. Fie-mi permis un lung citat, aproape cuvânt cu cuvânt:

Ismail Smile, născut în Bombay, lucrează ca vânzător ambulant pentru Smile Pharmaceuticals, o companie deținută de vărul său, Dr. R. K. Smile. Ismail are aproape șaptezeci de ani, este necăsătorit și fără copii. După ce a suferit un atac cerebral, Ismail face o pasiune pentru Salma R, o fostă actriță de la Bollywood, acum gazda unui talk show tv.

Inspirat de emisiunea The Dating Time, de la ABC, din anii ’60, Ismail începe să-i trimită scrisori Salmei, semnate „Quichotte”, iar după un timp — cum zice SuperSummary —, face un pas mai departe în fantezia sa, hotărând că are mandatul divin să se redenumească Quichotte.
O pornește prin Arizona cu Chevroletul său (sau poate un Volkswagen Polo!) și la un moment dat zărește o stea căzătoare, drept care își pune o dorință: să aibă un fiu. Pe scaunul pasagerului apare un tânăr, vizibil doar în alb-negru, ca într-o imagine veche de televizor. Considerându-l dar ceresc, Quichotte îl numește „Sancho”.
În acest moment ni se dezvăluie că tot ce am aflat până acum este de fapt o poveste concepută de romancierul indiano-american Sam DuChamp. Avem deci un roman în roman. După ce a scris o serie de thrillere de spionaj cu succes modest, DuChamp a decis să scrie un roman „radical diferit de oricare altul încercat vreodată”. Quichotte este rezultatul.
Perspectiva romanului se schimbă din nou: de data asta se concentrează pe Salma R, pe post de Dulcineea din Toboso. Aflăm istoria ei: fiica unei celebre vedete de la Bollywood, Salma a venit în America la douăzeci de ani pentru a participa la o emisiune TV populară. Acum ea este producător, precum și gazda unui spectacol de succes.
Apoi, o întâlnim pe sora lui DuChamp, numită de narator „Sora” (el fiind „Fratele”). Ea locuiește în Anglia, unde este deputată, fiind prima femeie ne-albă aleasă în Parlament. În cele din urmă, ne este prezentat Dr. R. K. Smile. În calitate de fondator al Smile Pharmaceuticals, se bucură de o bogăție enormă, dar afacerea sa a fost construită pe o serie de practici dubioase din punct de vedere etic, prin care a contribuit la epidemia de dependență de opioide în America.
Romanul se întoarce la Quichotte și la Sancho. Aflăm că Sancho are o dorință proprie: să dobândească un corp fizic și să trăiască o viață normală. Dintr-o dată, această dorință este împlinită. Sancho vrea să-l părăsească pe Quichotte, dar constată că nu poate: o forță spirituală îl leagă de Quichotte. Sancho își dobândește propriul asistent spiritual, un greier vorbitor pe nume Jiminy. Quichotte permite „semnelor spirituale” să-l conducă la Salma.
Călătorind de autostrăzile interstatale, Quichotte și Sancho se confruntă cu abuzuri rasiste și oameni dependenți de opioide. În Kansas, Sancho se îndrăgostește și jură că se va întoarce la iubita lui când căutarea lui Quichotte se va termina.
Povestea Salmei continuă. A fost abuzată sexual de bunicul ei în copilărie; poate ca urmare, suferă de tulburare bipolară și este dependentă de opioide. La sosirea la New York, Quichotte anunță că trebuie să se împace cu sora sa înstrăinată, pe care o numește „Trambulina Umană”. În același timp DuChamp decide să se împace cu familia sa. Află că fiul său a fost arestat pentru hacking și îl vizitează la închisoare. Acolo descoperă că fiul său a fost recrutat de CIA în circumstanțe care se potrivesc cu intriga unuia dintre propriile sale romane de spionaj. Călătorește la Londra pentru a relua legătura cu sora lui, doar pentru a afla că ea este pe moarte, de cancer. În timpul vizitei lui DuChamp, ea ia în mod deliberat o supradoză de opioide pentru a evita o moarte în chinuri.
DuChamp se întoarce în State. După ce s-a împăcat cu sora lui, Quichotte elaborează un plan pentru a o întâlni pe Salma exploatând accesul acestuia la opioidele de care are nevoie pentru a-și menține dependența. Sancho decide că este timpul să se reîntâlnească cu femeia pe care o iubește, dar de îndată ce ajunge în Kansas, legătura lui spirituală cu Quichotte se rupe și Sancho dispare.
Quichotte o întâlnește pe Salma, dar schimbările climatice catastrofale aduc rapid sfârșitul civilizației. Quichotte și Salma călătoresc în California, sperând să se folosească de prototipul unei mașini-portal pentru a scăpa într-o altă dimensiune. Reușesc să călătorească pe un Pământ paralel, dar constată că nu pot respira în atmosfera acestuia și mor.

Planurile narațiunilor alternează, dar noi n-o simțim decât pentru că ne-o spune autorul. Nu că glissando-urile n-ar ține de meșteșugul scriitoricesc, dar atmosfera rămâne aceeași (suntem aici? suntem dincolo? — nu știm), încărcată de detalii nesemnificative (inclusiv numărul de locuitori al fiecărei localități de care se amintește), vorba Johannei Thomson-Corr din The Guardian: „Când dă mai încet zgomotul de fond, [Salman Rushdie] e capabil de o proză frumoasă și lucidă. Dacă ar fi să i se și dezactiveze Google pe computer.”
„Pur și simplu suntem blocați — completează Leo Robson în New Statesman (citat de Wikipedia) — cu un autor înclinat spre lipsă de tact și de gust, ca și lipsă de respect față de timpul cititorului și față de puterea sa de concentrare.”
Rețin totuși, în încheiere, un pasaj memorabil din finalul romanului (p. 455), legat de dispariția lumii (ideea mea obsedantă):

„Ce dispare când dispare totul — nu doar totul, ci și amintirea acelui tot. Nu numai că totul nu își amintește de sine, nu își mai amintește cum era când încă era totul, înainte de a deveni nimic, dar nici nu mai există nimeni altcineva care să-și amintească, așa că totul nu numai că încetează să existe, ci devine ceva ce n-a existat niciodată. Este ca și când tot ce a fost n-a fost, în plus, n-a mai rămas nimeni care să spună povestea, nici marea poveste a totului în totalitatea lui și nici măcar ultima poveste tristă a felului în care totul a devenit nimic, deoarece nu mai există niciun povestitor, nicio mână care să scrie, niciun ochi care să citească, astfel încât cartea despre felul în care totul a devenit nimic nu poate fi scrisă...”

Trad. Dana Crăciun, ed. Polirom, 2021

Carton

O căsuță de carton
Și o moară de vânt
   De carton colorat
Dop de plută în chip de rotor
Pale alungite lipite de sârme
Suflarea mea de copil
În locul vântului
Pentru o rotire de-o secundă
   Sau două — sau trei
Pridvor în relief, verandă
Și hrube și comori ascunse
La rădăcinile mestecenilor
   Din curtea cu iarbă colorată
   Cu verde
Ferestre decupate cu foarfeca
   Spații abstracte
Binevenite toate din viitor —
Și-o strângere de inimă.

Cu un an înainte: „Anii”, de Annie Ernaux* — premiul Nobel pentru literatură pe 2022

Titlul însuși, „Anii”, te duce cu gândul la nostalgia (autoarei sau eventual a cititorului) trecerii prin viață și din viață. Autoarea însăși recunoaște, la sfârșit, care i-a fost intenția: „să dea formă viitoarei ei absențe prin scris, să construiască această carte.” Și ultima frază a romanului: „Să salveze ceva din timpul în care nu vom mai fi niciodată.”

Cât de bine reușește să salveze laureata Nobel? Greu de spus.

O sinteză sugestivă a recenziilor „Anilor” franțuzoaicei Annie Ernaux ne este oferită de London Review Bookshop. Părerile sunt în cea mai mare parte de la bună în sus: „Una din cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată”, zice Deborah Levy. „«Anii» este o revoluție, nu numai în arta autobiografiei, ci și în arta însăși. Cartea lui Annie Ernaux îmbină amintiri, vise, fapte și meditații într-o evocare unică a vremurilor în care am trăit și trăim”, zice John Banville. „Tehnica nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum. Ea aruncă lumină asupra unui om prin cultura care s-a revărsat prin el; este vorba de timp și de a fi situat într-un anumit loc din istorie și de modul în care timpul și locul creează un om. Este incredibil”, zice Sheila Heti. Ș.a.m.d.

La fel de entuziasmată este Azarin Sadegh: „Lectura «Anilor» seamănă cu descoperirea unei cutii de comori. (...) Este genul de carte pe care o închizi [o lași închisă pe piept; pentru câteva momente! — ghicesc eu] după ce citești câteva pagini, purtat de gustul dulce-amărui pe care ți-l lasă în minte. (...) Ernaux își transformă viața în istorie și amintirile în memoria colectivă a unei generații.” Foarte frumos spus. Doar că aceeași Sadegh, în Los Angeles Review of Books, își cam schimbă părerea: „Citirea «Anilor» îl face pe cititor să se gândească la sensul literaturii. Este lucrarea lui Ernaux propriu-zis «literatură», sau un studiu de sociologie? Când o carte de memorii nu redă emoțiile autorului și când este scrisă fără intenția de a-și emoționa cititorul, cum s-o numim operă de artă? Ce este Arta?” Și încă: „«Anii» nu este o lectură ușoară, neavând intrigă, punct culminant, morală sau umor.”

În rest, ce-ar fi de spus?... Instantanee istorice — o listă de evenimente, nume, mode, politicieni și vedete, maniere, curente, tendințe, totul expus cu o detașare aproape academică, sau mai degrabă jurnalistică, uneori ușor „personalizată”. De la repere complet impersonale, „obiective” cum s-ar zice, la memorii colective — „noi”, „ei”, „ele” (traduse astfel în absența impersonalului tipic franțuzesc ”on”), ajungem spre final la câteva rudimente de narațiune, dar tot la persoana a treia, toate acoperind intervalul 1940 (anul nașterii autoarei)–2006. Joncțiunea dintre istoria „mare” și istoria personală mă tem că eșuează. Până la urmă, e un roman, sau un eseu sociologic, cum se întreba cineva? „Eu” lipsește, de bună seamă în mod programatic. Cât despre absența, cvasitotală, a figurilor de stil, remarc că dacă la Nobelul din acest an, Jon Fosse, „Numele celălalt”, pare firească, în cazul lui Annie Ernaux mi se pare mai degrabă frustrantă.

Ce e mult strică, dar, se vede treaba, că și ce e prea puțin.

* Ed. Pandora, 2023, trad. Mădălina Ghiu

Misterele norvegiene: Jon Fosse, „Numele celălalt”* — ultimul Nobel

„(...) și îmi iau paltonul negru și lung peste braț și îmi agăț geanta maro de piele pe umăr și deschid ușa și sting lumina și închid ușa la loc în urma mea încuind-o și îmi pun cheia în buzunarul jachetei de catifea și mă îndrept spre lift și îmi fac semnul crucii în timp ce cobor cu liftul, de fiecare dimineață îmi fac semnul crucii, ori fac doar semnul crucii ori îl fac și spun Pater Noster și îmi fac semnul crucii și după rugăciune, îmi zic și liftul se oprește cu o smucitură ușoară și eu ies și intru în sala de mese (...)”

Cam ăsta e stilul ultra-simplist/simplificat al romanului „Numele celălalt”, cu subtitlul „Septologie I–II”, al recent premiatului Nobel, norvegianul Jon Fosse.

Surprinde? Da și nu. Fără semne de punctuație, exceptând virgula și semnul întrebării — s-a mai scris așa prin anii ’60, poate și ’70 — de cele mai multe ori fără temei (doar o modă), alteori, rar, cu oarece beneficii. Lipsește chiar și punctul final (dar lipsește și începutul, deoarece romanul începe cu un „Și”), cu semnificația, presupusă, a acțiunii deschise. Dar absența celorlalte puncte din text? Deschidere la tot pasul? De ce nu? Deschidere, continuitate, transfer, întrepătrundere, alternanță, transă. La ultima însușire se ajunge mai greu; proza fără punctuație din secolul trecut în general a ratat-o (dacă a vizat-o vreodată). Lui Fosse îi reușește. Putem să-i adăugăm în galantar fără multă reținere ambiguitate, stranietate (ingredientul esențial al oricărui prozator), confuzie (în principiu benefică), pluri-semnificație... Ceea ce ar fi și n-ar prea fi de lăudat; căci prea multe „pluri”-uri riscă la un moment dat să devină suspecte.

Asle, eroul principal, este un pictor norvegian de o vârstă incertă dar care emană un început de senectute, prin cumpătare, înțelepciune și viziune. Într-o zi — în ziua romanului! — Asle pornește într-o călătorie dintr-un impuls nebulos — e parcă un făcut! —, cu mașina, din satul său de baștină, Dylgja, spre Bjørkvin, unde își și expune tablourile, la galeria Beyer. Trebuie spus că Asle obișnuiește să-și privească tablourile în întuneric și încearcă să redea în ele „întunericul care emană lumină” (materie întunecată?), tot așa cum Dumnezeu stă — Este! — în întuneric și emană lumină.

Văduv de câțiva ani, Asle are un vecin și prieten pescar, Åsleik, dar și un alt prieten (prieten oare?) cu același nume, Asle, un tiz. În călătoria sa spre Bjørkvin, pictorul Asle, trece cu mașina prin dreptul locuinței celuilalt Asle, pe care îl „vede” stând în pat și tremurând din toate membrele, fiind alcoolic. Gândul lui „glisează” somnambulic către propria-i poveste, amintindu-și de cele două soții pe care le-a avut, Liv și Siv (de prima a divorțat, a doua l-a părăsit „pur și simplu”), de Băiețel și de Fiică și Fiu, copiii lui, cu care nu se mai întâlnește de mult, iar „gândul că va ieși pe mare și va dispărea în mare, în nimicul valurilor”, după ce va scăpa de tremurat (cu câteva guri de tărie), îl obsedează. Dar noi știm (sau urmează să știm peste nu știu câte pagini) că actualul Asle a fost alcoolic cu ani în urmă, și depresiv (sau poate vizionar).

Aici confuzia e clară, îmi vine să zic. Fosse nu se obosește să explice. (Dar ce prozator care se respectă o face?) Știe foarte bine ce îi servește și ce nu.

Asle are o viziune recurentă: „un bărbat șaten, cu părul până la umeri, și o femeie cu părul negru”, care „îi ies în cale” cam peste tot, există doar unul pentru celălalt și pe martorul involuntar Asle îl ignoră pur și simplu. Cei doi n-au nume, nu sunt decât „el” și „ea”, dar la un moment dat se (re)întrupează în Asle și Sora, cea care „a dispărut” de mică, Alida. Dar tot Sora este și sora lui Åsleik, prietenul său, cea căreia Åsleik îi trimite în fiecare an, de Advent, tablouri primite în dar de la Asle.

Iar punctul culminant al narațiunii pare a fi momentul când Asle îl găsește întâmplător pe tizul său zăcând inconștient în zăpadă, îl duce la Spital (via o cârciumă), în timp ce el însuși se cazează la un hotel și, încercând să adoarmă, gândul i se întoarce obsesiv la celălalt Asle, închipuindu-și cum acestuia îi e rău, tot mai rău, din ce în ce mai rău. Și tot plângându-se că nu poate dormi, noi ghicim că de fapt momentele de veghe alternează cu cele de vis într-o înlănțuire tulbure. Fosse trece fără ezitare într-un registru grav, fraza devine sacadată, gâfâitoare, dispar chiar și virgulele și noi știm că Asle, cel de la hotel, pictorul, are vise chinuitoare și așteptări sumbre. La un moment dat virgulele reapar în text, semn că tensiunea tinde să descrească. Neliniștea transmisă cititorului persistă însă și abia atunci când romanul se apropie de final — nu înainte însă de a iradia noi neliniști legate de o escapadă periculoasă a lui Asle copil, însoțit de Sora „dispărută de când era fetiță”, Alida — realizăm că atenția nu se va mai întoarce niciodată la celălalt Asle, internat la spital, și că el încetează să mai fie distinct de Asle eroul, cei doi contopindu-se în fluxul ireversibil al timpului.

Se instalează în prim-plan problemele fundamentale, cele ale existenței, ale universului, ale credinței — cine ar fi crezut la început, când totul părea simplu, inclusiv scriitura?... Totul? Nu chiar. Dacă scriitura rămâne într-adevăr simplă, iar autorul păstrează consecvent distanța de orice cochetărie stilistică, substanța textului se dezvăluie — pentru cine are abilitatea să-și îngusteze ochii și să încerce să vadă în 3D — a fi la fel de complicată precum viața însăși.

Dacă până la „Numele celălalt” mi-am tot zis, citind noutățile zilei (mă rog, ale anului) că în ultimele decenii romanul nu s-a schimbat semnificativ și că mare lucru nu s-a inventat, iată că Jon Fosse pare a deschide o nouă cale.

* Editura Pandora, 2022, trad. din norvegiană de Ovio Olaru

Vechi manechine. Alte manechine*

Alte manechine aveau articulații nu numai la mijlocul antebrațului ci și la mijlocul gambei. Dar articulații să fi fost oare? Puteai să te întrebi de ce era nevoie de articulații la mijlocul antebrațului sau la mijlocul gambei. Tijele din interiorul membrelor puteau sugera ideea de interșanjabil. Adică cum? Dacă terminația mâinii, adică încheietura, palma și degetele și anume felul în care acestea erau îndoite nu dădeau manechinului expresia dorită, le puteai înlocui cu membre și încheieturi și degete luate de la alte manechine? Chiar dacă asta fusese cândva intenția, înlocuirea fusese desigur dată uitării. Fiindcă prea erau multe manechine cărora le lipsea ba câte un braț, ba câte un picior. Iar o parte din ele ajunseseră chiar și în magazine.
   Le vedeai acolo, prin te miri ce cotloane, și nu se putea să nu-ți stârnească revolta.

— Lucian! spunea profesoara de română, stând în picioare îndărătul catedrei, după ce pusese de o parte peste teancul alăturat ultima lucrare comentată. Avea înaintea ei, pe catedră, două teancuri, unul în dreapta, peste care tot pusese, pe măsură ce le comenta, lucrările de compunere pe teme liber alese, și altul în stânga, care se tot subțiase până ce nu mai rămăseseră decât câteva. — Lucian, trebuie să recunosc că ești surpriza zilei! Prin ochelari, ochii ei îl aținteau cu o licărire jucăușă, dar era greu de spus cât din licărirea aceea jucăușă era încântare și cât reproș. Ochii ei le conțineau pe amândouă. — Fii bun și spune tare, cu gura ta, să audă toată clasa, ce subiect ți-ai ales.
   În timp ce ținea în mână o lucrare, de bună seamă a lui, Lucian se ridica ezitant și recunoștea cu nesiguranță în voce:
   — Despre manechine.
   Câteva chicoteli răzlețe se făceau auzite în clasă. Cu siguranță era mult mai puțin decât corul dezaprobator la care se așteptase, poate, doamna de română.
   — Ce fel de manechine? insistă ea și continuă să-l fixeze pe Lucian cu un interes ambiguu. Licărirea de reproș din ochii ei câștiga teren în dauna celei de încântare.
   De fapt era greu de înțeles sensul întrebării. Ce fel de manechine?... Îmbrăcate sau goale? Frumoase sau urâte? Masculine sau feminine? Trebuia să-i ghicești gândul, dar... Lucian își aminti de manechinele abandonate în poziții grotești prin cotloanele depozitelor, goale. Dar doamna de română cu siguranță nu le văzuse și deci sensul întrebării nu putea fi decât unul singur. Așa că Lucian răspunse în chip logic:
   — Despre cele din vitrine.
   — Lucian, schimbă tonul doamna de română, e adevărat că v-am lăsat să vă alegeți liber subiectul compunerii. Crede-mă că în ziua de azi asta se cheamă o favoare. Dar nu cred că trebuie să abuzezi de libertate. Cu atât mai mult cu cât e atât de rară. Eu de pildă pot să presupun că ți-ai ales subiectul manechine numai cu scopul de a mă persifla.
   În clasă nu se făcu auzită nicio șoaptă, de parcă toți cunoșteau sensul verbului „a persifla”.
   — Ca să-mi demonstrezi că greșesc, continuă doamna de română, spune-mi, te rog, există vreun motiv anume care te-a făcut să scrii despre manechine?
   — O dată, demult — spuse Lucian într-un acces de sinceritate și pentru că i se păru că situația i-o cere — m-am speriat de un manechin și n-am vrut să intru cu mama într-un magazin.
   De data asta cuvintele lui stârniră în clasă un val de rumoare.
   Prin ochelari, interesul din ochii profesoarei deveni vizibil și licărirea de simpatie o domină pe cea de reproș.
   — Chiar așa? Te-ai speriat în așa hal de un simplu manechin încât ai refuzat să intri? Poate cu altă ocazie ai să ne explici ce anume te-a speriat la manechinul acela de care spui. Într-o altă lucrare, dacă am să vă mai cer una cu subiect liber ales... Totuși, Lucian, în lucrarea ta nu lași în niciun chip să se înțeleagă că ți-e teamă... sau, mă rog, că ți-a fost teamă de manechine. Dimpotrivă, se desprinde din cele scrise de tine un fel de revoltă împotriva manechinelor. Sau hai să-i zicem mai curând dezaprobare. De ce, Lucian? Ce te face să fii pornit împotriva lor?
   — Pentru că sunt urâte.
   — Mai urâte decât cele de care îți amintești din primii ani ai copilăriei?
   În acest moment Bobe Prostu’ se repezi cu gura și, prefăcându-se interesat de manechine, își confirmă avid reputația de măscărici al clasei întrebând cu vervă de mahalagiu:
   — E adevărat, doamnă, că pe vremuri manechinele purtau chiloți și sutien? Pară cu îndemânare și se feri de ghionții și de scatoalcele venite dinspre cei ce stăteau în băncile din jurul său și reuși să strecoare cu aceeași obrăznicie: — Adică vreau să spun că afară de chiloți și sutien n-aveau nimic pe ele?
   Lucian avu ocazia să aprecieze calmul profesoarei de română care, ignorând olimpian vacarmul stârnit în clasă și ignorându-l pe Bobe Prostu’ însuși, i se adresă în continuare lui Lucian și îl întrebă:
   — De ce găsești că sunt urâte manechinele din vitrine, dragă Lucian?
   Dar era atât de evident că manechinele ciunge și oloage puteau descuraja cumpărătorii! E drept, clientul, făcând abstracție de hidoșenia manechinului, își făcea, poate, o idee, chiar și cu asemenea manechine, de cum putea să-i vină îmbrăcămintea pe care și-ar fi dorit să o cumpere. Și totuși. Când vezi asemenea orori nu poți să nu te cutremuri. Poate că adulții s-au obișnuit cu multe, mai ales după ororile din ultimii ani. Dar copiii? Nimeni nu trebuia oare să se gândească la ei? Sau poate se răspândise părerea că dacă copiii au fost până acum cruțați într-o oarecare măsură, să zicem, de orori, ar fi acum o bună ocazie să se obișnuiască cu ele? Dacă nu altfel, măcar în vitrinele magazinelor? Fiindcă așa e viața, plină de orori?
   Răspunsul era, desigur:
   — Nu, nicidecum. Pentru copii ororile nu trebuie să devină în niciun caz parte din viața cotidiană. Pentru nimeni nu trebuie să devină. Cu asta suntem cu toții de acord. Cred că în această privință istoria ne-a servit destule lecții dureroase. Dar poate vă amintiți, deși cu siguranță erați mici pe vremea aceea, că de multe ori manechinele feminine erau îmbrăcate doar în chiloți și sutien. Să avem totuși un dram de decență! Totuși chiloții sunt chiloți și nu-i expui în public. Nici măcar pe un manechin. Nu numai că-i o chestie intimă, dar la ce bun să încurajezi estetica lenjeriei intime? Pentru seducție? Un manechin prea seducător, cum erau pe vremuri, ar putea să încurajeze frivolitatea, nu? Asta le trebuie lor? Copiii noștri nu trebuie să trăiască în frivolitate. Și nici cei mari, la urma urmei. Îmbrăcămintea e menită să ascundă goliciunea și să permită minții să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important și constructiv în viață.
   Nu sunt toți de părerea dumneavoastră, doamnă. Iată, eu am văzut în vitrina unei croitorii din apropiere un cartonaș pe care stătea scris cam așa, dacă îmi amintesc bine: E adevărat că haina face pe om. Și totuși omul face haina! Ca să vă spun drept, m-a amuzat într-un fel. Chiar și în aceste vremuri tulburi iată că există croitori cu simțul umorului, care se gândesc cum să-și atragă clienții. Și cu ce pot să-i atragă dacă nu promițându-le veșminte elegante? Făcute cu mâna lor. Croitorii doresc să le ofere clienților mai mult decât haine de gata.
   — Nu văd de ce ar trebui să fim împotriva hainelor de gata. A cumpăra haine de gata înseamnă a economisi timp. Să ne gândim numai de câte ori e nevoit cetățeanul să se ducă la croitor pentru probe. Ca să nu mai vorbim de prețuri. Și apoi, de ce să considerăm că vremurile sunt tulburi? Le judecăm oare după manechine? La drept vorbind, manechinele nici n-au dispărut, decât doar că nu mai sunt dezmățate ca altădată.
   Dezmățate, a! nu, în niciun caz. Iată, copiii-manechine erau îmbrăcați din cap până-n picioare, și chiar și băieței în uniforme școlare, cu pantaloni lungi și hăinuțe încheiate la toți nasturii, din stofă bleumarin, probabil aspră la atingere, cu ochi albaștri, pictați, zâmbeau fără strălucire, cu buze decolorate. De sub cozorocul șepcilor școlare se ițeau bretoane negre-negre, linse și țepoase. Toată vitrina cu manechine era o combinație de materiale simple — bleumarin, alb, pepit. Mult prea puțin colorate. O gamă îngustă.
   În vitrină, în spatele lui Lucian, siluetele altor privitori se reflectau împreună cu strada ca fundal translucid-întunecat și chiar mobil pe ici, pe colo. Simțurile captează enorm de multe lucruri din ceea ce ne înconjoară. Din ce în ce mai multe. Într-adevăr, uneori e de-ajuns ca un singur curios să se oprească la o vitrină, chiar dacă dincolo de sticlă nu-i mare lucru de văzut, că numaidecât i se alătură alți câțiva curioși, care nici măcar nu sunt siguri de ce s-au oprit acolo.
   Și cât de puțin îți trebuie ca să-ți dai seama că cineva, o femeie, merită atenție — doar un simplu contur și chiar mai puțin decât un contur întreg: doar o linie ovală a obrazului, conturul unei bucle, a cărei culoare nici n-o poți desluși reflectată în sticla vitrinei, care este o oglindă imperfectă. Și chiar de-ar fi o oglindă perfectă, tot te poți înșela. De pildă, privite din spate, unele femei au siluete adolescentine, chiar și la patruzeci și mai bine de ani. Nu și prospețimea pielii, desigur. Așa că răsucirea uneia din acele femei cu fața poate fi o dezamăgire. Alteori însă nu-i așa. Nici vorbă de dezamăgire.
   Lucian se întoarse și observă o femeie tânără și înaltă aproape cât el îndepărtându-se agale în lungul trotuarului, fără să-i dea nicio atenție, după ce o zărise, era sigur, privind timp de câteva secunde, dindărătul său, vitrina. Avea o siluetă fără cusur. O fustă de doc oliv-cenușiu, chiar dacă făcea câteva cute, datorită rigidității materialului sau poate datorită unei croieli imperfecte, peste rotunjimile feselor și ale șoldurilor — Dumnezeule, ce fel de goliciune ascundea? Lucian o urmări o bucată de drum. Gambe perfecte, o piele mată, de o netezime desăvârșită. De multe ori ochiul se pricepe să pipăie la fel de bine ca și degetele. Gambele se mișcă suple și pline de forță, pășesc fără o destinație precisă de-a lungul trotuarului, sub dominația șoldurilor cu mișcări legănate și degajate, dar chiar și-așa, chiar și cei câțiva pași pe care îi fac gambele pe drumul scurt dintre două vitrine, par disputați între o voință relaxată și atracția moderată a vitrinelor. N-avem o destinație precisă, spun gambele, dar facem ce vrem noi... Palma poate să lunece în sus mângâind forma de fus a gambei, dar nu în grabă ci savurând abia perceptibila umiditate a pielii, până la tendonul proeminent din interiorul genunchiului, care se vede și se simte plin de vigoare feminină, punte între gambă și coapsă. De unde vine acea ușoară umiditate? La rădăcina părului de la ceafă, se simte și acolo, mai palpabilă decât oriunde, sub căldura părului răsfirat pe pernă, și la tâmple, unde firele de păr chiar s-au umezit la rădăcină, mai deschise la culoare, acum că respirația întețită se domolește lăsând în loc o sublimă epuizare. Capul ei se răsucește vlăguit, atât cât are loc, pe pernă spre el până când pometul obrazului i se reazemă ușor de latura capului său căzut din și în paradis, vlăguit și el, peste umărul ei, ba chiar dincolo de el.
   — De ce e plăcerea atât de mare, Lucian?... Sau totul nu-i decât o aiureală?
   Vocea ei avea detașarea și moliciunea transei.
   Se minuna și ea de propria ei plăcere și recunoștea implicit, cu onestitate, că n-are prea multă experiență. Pielea fină și ușor jilavă la rădăcina părului ei de la ceafă se zvânta încetul cu încetul. Se zvânta de fiecare dată după ce trupurile lor de desprindeau unul dintr-altul și mâna fiecăruia dintre ei cădea întinsă și vlăguită cu încheietura peste marginea patului.
   Dar de ce trebuia să ai experiență? Pentru ce? Încotro să alergi ca ieșit din minți o viață întreagă și să vezi cum alții fac o tragedie din faptul că nu li se deschid destule porți ici și colo, să fie primiți cu fastul care consideră ei că li se cuvine? Sau că ei înșiși nu știu să fie destul de stăruitori să bată cât trebuie și unde trebuie? Bărbați nătângi. Multe alte porți, c-un pic de noroc, se puteau deschide... Să te prăbușești la porțile cetății — învins, cică?... Ante portas...
   Păcatele de care am scăpat sunt cele pe care trebuia să le săvârșim dar nu le-am săvârșit. O bluză pusă peste piept n-are nici o legătură cu formele torsului, nu știi decât cu aproximație cât de tare se întinde peste sâni și deci cât e de provocatoare, și de fapt nu știi nici cum funcționează codul culorii. Dar a ține în dreptul pieptului o bluză atârnând și, în dreptul corpului întreg, o rochie devine pe nesimțite un gest de feminitate prin el însuși, nu fiindcă ar fi neapărat relevant în privința potrivirii obiectului de cumpărat. Simplu obiect vestimentar, menit să dureze un an... sau zece... Sau să rămână să zacă pentru totdeauna în șifonier dacă vremea lui a trecut fără să fi venit vreodată.

* Publicat și în Familia, 10, 2023

Cetățenia română*

Foștii proprietari, dacă mai erau în viață, poate că ar fi trebuit să fie mândri că fosta lor proprietate avea de câțiva ani buni o atât de nobilă destinație administrativă, aceea de a găzdui Secția de cetățenie a Ministerului de Externe. Cel mai probabil însă, erau orbiți de ură și deci incapabili să aprecieze în ce transformaseră autoritățile casa lor. Asta, presupunând că nu fuseseră băgați la pușcărie sau că nu crăpaseră între timp.

Cei dinăuntru însă, funcționarii, șeful secției și personalul auxiliar, inclusiv femeia de serviciu, aș fi putut jura că nu erau la curent cu sentimentele foștilor proprietari sau, în cazul că erau, că nu le păsa de ele. Nu din lipsă de compasiune ci fiindcă fiecare avea alte treburi. Astfel că nimeni nu aducea vorba de vechiul statut al clădirii sau de persoanele care locuiseră aici, în inima Bucureștiului, cu ceva timp în urmă. Cui ar fi folosit? Iar asta avea și urmări vizibile: nimeni nu se preocupase de starea clădirii, care probabil că nu fusese niciodată renovată de la expropriere. Inclusiv încăperea în care așteptam, care părea să se fi cronicizat în aparența ei jalnică de hol de trecere aflat în incinta unei instituții publice cu buget modest, căci cetățenia oricum nu era prioritară. „Resemnare” stătea scris pe frontispiciul virtual în legătură cu ceea ce vedeam în jur. „Delăsare”? Un petiționar însă, nu-i așa? niciodată nu se resemnează, teoretic vorbind, să accepte ceea ce vede în jur. Nici nu se lasă pradă delăsării. Nici chiar atunci când intră în depresie, să zicem. Își urmărește țelul până la capăt.
   Soba de teracotă părea să fi devenit de la expropriere încoace un simplu decor: cine să mai facă focul într-un hol unde nu există nicio masă, aproape niciun scaun și deci în el nu lucrează niciun funcționar.
   Am descoperit pe perete un tablou, o reproducere după o pictură de gen din Epoca de Aur a olandezilor, de pe vremea când părea că olandezilor le este totuna dacă se scufundă în depravare sau se mențin la un nivel rezonabil de bună-cuviință.
   «Hei, ia ascultă, cu tine vorbesc!»
   Am tresărit. M-am uitat la petrecăreața din centrul tabloului. Autorul nu putea fi altul decât Jan Steen, era clar...
   «Hei, cu tine vorbesc!»
   Petrecăreața lui Steen încerca să se adune, smulgându-se din letargia ei alcoolică, punea jos la picioare ulciorul îmbrăcat în rafie și cu arătătorul făcut cârlig mișcător mă chema.
   «E o mare harababură ce se vede în jurul meu. Domnul Steen știe foarte bine ce prezintă. Doamna din spatele meu doarme...»
   Dar înainte de orice harababură nu puteam să nu observ detaliile pe care le vedeam în tablou. Și erau multe. O sumedenie. Bunăoară că lichidul care se scurgea din butoi pe dușumea nu era vin, fiind de culoare gălbuie, în timp ce vinul, judecând după cel din paharul pe care petrecăreața îl ținea în mână, era roșu. Un roșu cam dubios, fie vorba între noi. De nu cumva îl decolorase timpul.
   «Dacă doamna din spatele meu doarme, înseamnă c-a tras și ea la măsea. Fiindcă altfel nu mi-aș putea explica cum de poa’ să doarmă în vacarmul ăsta, cu scripcarul la o palmă distanță îndărătul ei. Sunteți de acord cu mine? Și dacă a tras la măsea, și-o merită cu vârf și-ndesat. Pfui! Vreau să spun că merită ca domnu’ ăsta să stea cu piciorul întins pe genunchiul meu în prezența nevesti-sii. Măcar că ea doarme. De altfel, piciorul ăsta n-am să-l mai suport multă vreme ci am să-l dau cât colo cât ai zice pește. Să mai aștepte și el, dracu’, pân’ la noapte! Vrei să-ți zic câteva cuvinte? Uite: „cep”, „porc”, „rât”. Că d-aia se-mprăștie berea pe jos din butoi. Fiindcă i-a smuls porcul cepul. Cum o fi făcut și la ce-o fi avut nevoie de cepu’ ăla să-l ia și să-l morfolească-n gură, dracu’ știe, că n-am fost atentă. Da’ mă rog, eu una, după vin nu mai trec la bere-n ruptu’ capului, așa că puțin îmi pasă mie de berea aia irosită... Funcționari, ziceai? Îi văd că sosesc, așa, mai către amiază, stau ce stau, la taclale bun-înțeles, și dup-aia, nici n-a trecut bine de amiază că s-au și cărat. Da’ domnia ta, ce, tragi nădejde să faci vreo afacere cu ăștia? Nu știu ce ai acolo în geanta matale, da’... Pfui!
   Cum, nu știi ce caută porcul cu cepu-n gură?»
   Bărbatul cu piciorul lăsat pe genunchiul femeii, cel cu pălăria căzută pe jos, își dezlipea urechea de la tipul din spatele lui, pe care până atunci îl ascultase citind cu voce tare din carte, și devenea atent la ce spunea petrecăreața. Mai întâi pe jumătate atent, apoi atent de-a binelea.
   «Pentru că-i o vorbă, nu știai? Cică a fugit porcul cu cepu-n gură! Adică o făcurăm lată, asta vrea să-nsemne. Nu? Păi, chiar c-o făcurăm. Ei hai, nu te mai plânge. Uite că mi-am luat piciorul, gata. O lăsăm pe altă dată.»
   Se uita dincoace de rama tabloului și încerca să fie de folos amestecându-se în vorbă.
   «Indiferent ce marfă ai în geanta aia a ta — zicea —, trebuie să știi că ăștia de p-aci chiar nu vor să cumpere nimica. Doar se prefac, așa, ca să se afle-n treabă, ascultă-mă pe mine! Așa că mai bine te-ai întoarce acasă și-ai încerca altă dată, când or veni vremuri mai bune. Deh! Ce mi-e că-i Leiden, ce mi-e că-i București! Afacerile au aceleași reguli. Doar că ai voștri au inventat altele. Marfa trebuie să fie întâi și-ntâi de bună calitate. Uite, eu n-am decât — câți ani crezi că am?»
   Știu și eu... Patruzeci?
   «Ești pe-aproape. Treizeci și nouă de ani. Da’ văd că ești cam grăbit să mă-mbătrânești. La vârsta mea, un an încă mai contează. Ți-ar plăcea să-ți zic ție că ai treizeci și doi de ani, când tu de fapt n-ai decât treizeci și unu? De unde știu? Nu că ai fi domnia ta cine știe ce celebritate, dar la noi în Țările de Jos există registre în care se notează tot. Tot-tot-tot! Astfel că toată lumea știe tot despre toată lumea. Mai puțin despre conturile din bancă! Ha-ha! Dar pentru tine oricum asta nu contează, voi nu mai aveți conturi bancare și lumea nu se pricepe să umble cu banii. V-ați dezobișnuit. Mă rog, voi ziceți că-i bine, eu îs sigură că nu-i bine deloc. Mai devreme sau mai târziu o să vă-ntoarceți voi la conturi, ai să vezi. Da’ s-ar putea ca pentru mulți să fie prea târziu. Și ce ziceai că ai acolo? O cerere?»
   Da, o cerere.
   «Ce fel de cerere, po’ să știu și eu?»
   De renunțare la cetățenie.
   «Ih!... Ptiu, drace! La cetățenia română?»
   Așa mi-au zis la Consulat, că nu-mi dau viză de intrare la voi, în Țările de Jos, dacă nu renunț la cetățenia română.
   «Bătu-i-ar! Nu le-o fo’ nițică rușine la obraz? Taman la noi, în Țările de Jos, unde vine lumea de-a rostogolu’!»
   Timp în care ceilalți din tablou, ce făceau? Tipul din spate, cel cu cartea, se îndreptase de spinare și rața îi sărise de pe umăr. Stătea acuma și asculta. Și deși nu numai că știa să citească, dar, după cum o dovedise, avea și pasiunea de a citi și a discuta cu aprindere cele citite, nu se putea amesteca în vorbă acum când domnii discutau între ei. Nu mai vorbim de femeia în negru, partenera de discuție a bărbatului cu cartea, care pur și simplu amuțise ascultându-l pe domn. De fapt, ceva tot se încumetase să spună:
   «Confirm.»
   Ce confirma, asta tânărul violonist, care încetase să cânte, lăsase vioara să-i atârne în jos, încercând să înțeleagă despre ce se vorbea, n-o putea spune. Doar copiii din tablou își vedeau de nimicurile lor, în timp ce stăpâna casei nu dădea niciun semn că s-ar deștepta din moțăiala ei morocănoasă.
   Zorii pătrundeau prin luminator, scoțând holul de trecere, încetul cu încetul, din umbra sa mucegăită și prăfuită.
   Ce ți-e și cu tablourile astea! De multe ori nu se-ntâmplă așa cum se spune, ca privitorul să scoată din ele mai mult decât pune autorul. De astă dată, Jan Steen punea atâtea, încât multe enigme rămâneau de dezlegat. Doar să ai vreme să privești și să rumegi.

* Publicat și în Discobolul, oct.-dec. 2023

Vis sau halucinație

Nu știu dacă a fost vis sau halucinație. Urmez un tratament cu anxiolitice și alcoolul este în principiu contraindicat. Totuși la prânz am băut o bere. Apoi m-am retras în colibă și, cu ochii pironiți în ceasul electronic cu cifre roșii și instabile, de fir încins, am adormit. M-am pomenit deodată pe strada mea din copilărie, ireal de prezent, cum numai în copilărie poți fi, și acopeream cu simțurile acea bucată de stradă, de nici o sută de metri, dintre casa motociclistului, vizavi de curtea noastră, și frizeria adormită din colț, care fusese — și era din nou — miezul miezului lumii mele de copil. Casele pe care le știam, gardurile la stradă, salcâmii de la marginea trotuarului, toate erau la locul lor, și strada rămăsese pe veci însorită. Uite că se poate, mi-am zis, fericit. Nu era nimeni pe stradă, dar strada era, cumva, plină de viață. Toți ai mei, copiii, cu nume știute și neștiute, erau prezenți, ca și mine, în acel loc. În doi pași puteam ajunge la poarta noastră, nimic nu mă împiedica s-o fac, și mama era și ea de față. Putea fi oricând de față. Ba chiar dădea să iasă pe poartă, în stradă, dădea să facă doi pași în întâmpinarea mea. Uite că se poate, mi-am zis. Strada era doldora de viață și de soare.
   Nu știu: mai scriu ca să las, totuși, ceva în urmă? Ca să-mi exersez mâna? Sau fiindcă am fost, atunci, atât de fericit?... Și până la urmă ce-a fost asta, halucinație fulgurantă provocată de anxiolitice în combinație cu alcoolul, sau un vis straniu de după-amiază?

Maica Sofiana cătră liubimul făt al său THEODOROS. Ultima epistolie

Mult liubime făt al meu Tudorică

Mă-ndrept cătră tine cu rugăciunea să-ngădui să-ți zic mai departe Tudorică al meu, așa cum ți-am zis dintotdeauna, cu toate multele tale isprăvi din ultima vreme de prin mările de pe la Miazăzi, ce te-nalță în prețuirea tutulor și te fac om mare în Elada, precum zici în epistolia ta.
   Mă bucur nespus că ai scăpat cu viață după ce blestematul ofițir inglez a țintit cu muscheta cătră inima ta neprețuită, ce din inima mea se trage și face parte. Ai dreptate să gândești că numai o minune te-a scăpat și-a abătut din calea sa glonțul cel rău și arămiu din pușcociul cel ghintuit; mulțumescu-ți tare că m-ai luminat despre cum mergea glonțul prin văzduh, învârtindu-se, presupozesc eu, cu mintea mea de femeie, nu dându-se peste cap ci sucindu-se pre direcțiunea deplasațiunii sale. Și totodată dă-mi voie să-ți fac mărturisire de toată amărăciunea mea că ai făcut întrerupere în epistolia ta ca să spui pe-ndelete altora toate cele petrecute, dând glas esplicațiunilor date de Arhangheli, și n-ai găsit de cuviință să-mi spui mie totul de-a fir a păr, nesocotindu-mă vrednică de înțelegere. Minunea ce s-a-ntâmplat cu gloțul vădește iscusința năstrușniciilor din capul tău. Căci într-adevăr, să te ducă mintea până acolo să ghicești cum glonțul prinde să se răcească și puncte de pe fața lui să devină prielnice suflului nostru vital, asta nu-i de nasul a fitecine, fătul meu Mircea. Țăndări de clipe ce-ar fi milenii în lumea noastră — tare frumos grăit-ai, mă jur pe viața mea. Ființe neînchipuit de mici, hrănite cu căldura glonțului — Doamne, ce-ți mai trece prin minte! Popoare de-aramă născute într-un târziu, sute de ghenerații care să construiască un motor mare din stronțiu, cuarț și molibden, și care prin înțelepciunea învățaților săi să vrea să cruțe pieptul tău și s-abată cu-atâta știință glonțul din drum! Asta, liubime făt al meu Mircea, răscumpără cu vârf și-ndesat, zic eu cu mândrie, toate năzbâtiile cele plictisitoare din Solenoid și cele scrieri ale tale cu aripe de flutur, ba dinspre stânga, ba dinspre dreapta, ba dinspre trup, așa cum de la bun început trebuia să mergi, drept înainte, lăsând naibii la o parte flecuștețele umflate fără de măsură ale vieții tale, ci să țintești de-a dreptul. Căci pe bună dreptate zic că ai zărit pe masa celui de-i zice Ingannamorte, făcătorul de toate cărțile ce-a fost scrise și sunt și vor fi în veci, pe bună dreptate, cum ziceam, ai zărit pe masa lui și THEODOROS al tău, măcar că cu oarece trufie l-ai pus alături de Omir și de Longos și de bardul din Eire cu-al său Ulysses; dar, mă rog, treacă, odată și-odată trebuie să-ndrăznim, noi cei din Ghergani și de pre malurile bătrânului Danubius. Ci cu băsnirile cele vechi șu rumânești să se-asemuiască cele ce scrii și să s-adape din ele și să fie tot ce iese din condeiul nostru, cu fast și cu alaiuri și cu luciri de pietre prețioase și cu liubov peste măsură, cum tu povestești cu măiestrie. Și cu tâlc, precum în lupta dintre Sfântul Arhanghel Mihail și potrivnicul său Behemoth și cum naiba-i mai zice, în ziua Judecății de Apoi. Pe toate să le pună-n cumpănă, cum au fost, și-ntr-un târziu să se vadă că Marele Ziditor cumpănește nu atâta omul și păcatele, ci cartea, cum e de bine scrisă, cu osârdie, precum zici, vreme de-o jumătate de veac. Și dacă ea va fi primită-n ceruri, va fi primită și pe pământ. Așa să fie, liubime făt al meu, Mircea. Amin.

A ta maică plină de liubov
Sofiana

Maica Sofiana cătră liubimul ficioriu THEODOROS

Mult liubime ficioriu al meu Tudorică

Îngăduie-mi, rogu-te, întâi și-ntâi o-ndreptare. Ți-am răspuns la fiecare epistolie a ta și n-aș vre să rămână precum în cartea pe care o scrii cu ajutoriul sfinților Arhangheli, cum că ți-am trimis numa foi goale drept răspuns. Nu de alta, dar cinstitul cetitoriu ar pute să rămână cu impresiunea greșită că foile albe nu sunt semn de liubovul negrăit ce ți-l port, ci ar pute crede, ferească Domnul, că sunt analfabetă. De aceea redă, rogu-te adeveriul și spune tot așa cum a fost. Că ți-am trimis carte de răspuns de fiecare dată, la fiecare epistolie a ta.
   Aflu cu îngrijorare că ești bolnav de inemă din cauza Stamatinei, fiica lui Vodă Ghica, și că ai încercat să-ți lecuiești aleanul cu alte muieri, multe la număr. Nu-i frumos ceea ce faci, liubimule ficioriu al meu, căci Cel de Sus osândește desfrâul și preacurvia și nu îngăduie nicio eccepțiune de la Lege, oricât de greu i-ar fi omului duhu. Nu mă învoiesc nici cu cealaltă încercare a ta, mai abitir decât cu afionul, de a-ți găsi ușurare în poesie și pe bună dreptate găsesc că negustoria cu asemenea marfă de desfrâu e oprită în toate ostroavele celei mări vineții precum ochiul furtunii. Și eu sunt scârbită de cei din evul cel nou, precum Callimah sau Teocrit. Mai repede, zici tu, își face lucrarea Athanasios Christopoulos. Și că și mai bine ar fi să te ostenești a ceti Bairon, Miuset și Șatobrian. Dar eu îți dau un sfat și mai la-ndemână, liubimule ficioriu al meu Tudorică. Fă cercare, că știi vorba ceea, cercarea morte n-are, fă cercare, cum ziceam, și cu Cărtărescul, cel ce de atâtea și atâtea ori a dat dovadă că se pricepe și grăiește pentru omul de rând, cu Levantul și cu toate celelalte, de zic unii, cu invidie, că dacă l-ai cetit pe unu, le-ai cetit pe tote.
   Cât despre Stamatina, dragule, am să-ți spun ceva și să nu mi-o iei, rogu-te, spre nume de rău. Neștiind eu prea bine cum stau lucrurile aicea în Ghergani, la cine crezi că m-am dus să fac o-ntrebare? Mi-am zis că n-o fi foc dacă iau un pauz de la a vinde kasso și am dat o fugă la boeroaica Marița, cea de-i copilă a lu Bătrâna câmpineancă. Am găsit-o într-o momentă cât se pote de bună, fără slujitori primpregiur cu mădularu-nvârtoșat și fără țâțele goale. Și ea m-a-ndrumat la un băietan, că acuma ăștia se pricep mai bine decât uominii în etate, pre numele lui Guguloi, ce-i de-o samă cu tine, Tudorică, născut și el pe 4 Făurar.
   Am giuns la băietanul Guguloi dintr-o margine a Gherganilor într-o vineri pe la amiazi și l-am găsit șezând la o masă mare, pe care avea așezată o mesuță cu mulți năsturași și dinaintea ei, lipită, așa, într-o margine, înainte, dar, cum ar veni, în sus, oleacă înclinată, o steaclă cam de aceeași mărime. I-am spus de Stamatina ta și el a apăsat pe un năsturaș și numai ce s-a luminat steacla cu o lumină ca de lună plină, în luna lui Gerar, și odată cu ea odaia toată, și pe ea, în cea lumină serebreană, s-au ivit pe steaclă și au prins a se mișca și a dănțui fel de fel de semne, care mai de care, de m-am îngrozit, drept să-ți zic, Tudorică. Mi-am zis că și-a băgat dracu coada, că de unde să iasă lumina, fără de nicio lumânare, și să se miște semnele, dacă nimica nu le mâna din urmă nici nu le alunga.
   — Acuș o să aflăm adeveriul, tușo Sofiana, a zis băietanul de-un leat cu tine. Stamatina, fiica lui Ghica Vodă, spuseși? Ia să vedem ce zice Vikipedia.
   Și a clămpănit Guguloi pe năsturași, de-i zburau mâinile de colo până colo, dintr-o margine într-alta și zgomot micuț s-auzea din degețelele lui pe năsturași. Se mișcatără semne de colo până colo, buchi or ce-or fi fost și se orânduitără una lângă alta, șir sub șir. S-a zgâit băietanul, s-a tot zgâit și într-o sfârșită a zis:
   — Ghica Vodă n-a avut decât un băiat, și niciun copil de parte femeiască. Asta zice Vikipedia, tușo Sofiano. Și Vikipedia, să știi de la mine că nu minte neam.
   Și-atuncea, vin și te-ntreb eu pe tine, odorul meu, dacă Stamatina nu există, de ce să-ți faci atâta tulbureală pentru cineva care nu există?

A ta maică plină de liubov
Sofiana

Romanul „Băieții lunatici” (fost „Laurian și Laura. Sub ocupație)” merge la tipar la „Ideea Europeană”

Așadar, cu un titlu impus și cu o copertă impusă, kitsch

Pagini de ziar

Îl priveam cu admirație pe tata citind ziarul. Avea o figură concentrată, gravă; foaia de ziar s-ar fi frânt de la mijloc c-un foșnet sonor dacă el n-ar fi avut priceperea s-o țină în sus; și chiar dacă se întâmpla să se frângă la un moment dat, tata o redresa cu un zvâcnet energic al mâinii și continua imperturbabil lectura. Priveam literele de pe dosul paginii citite de tata. Era o hârtie de proastă calitate dar nimic nu se străvedea prin ea, nici chiar când se nimerea să țină ziarul într-o rază de soare. Nu știam exact ce îl pasiona pe tata în politică și nici nu-l întrebam, căci oricum n-aș fi priceput nimic. Mă mulțumeam cu gândul că știe ce să aleagă din puzderia de articole care apăreau zi de zi în ziare. Ba chiar eram încredințat că printr-o anume magie întrevede evenimentele viitoare care urmau să ne scoată din marasmul zilelor noastre cenușii.

Răzgândire*

Porniră să traverseze camera de zi, care se întindea, practic, pe tot parterul, când, pe la mijloc, Florian Stăncel, noul proprietar, se opri întorcându-se către Pavel cu o invitație:
   — Înainte de a-mi spune pentru ce ați dorit să ne întâlnim, să vă las puțin singur să vă reculegeți, domnule Nan? Suna deja un pic cam ironic. Și mai și adăugă, glumind: — Vă mai orientați în fosta dumneavoastră casă?

Râse destul de gros și Pavel observă pe fața lui aerul de proprietar, pe care cu trei luni în urmă, la notariat, parcă nu-l avea.
   Dacă se mai orienta? Hm, chiar așa. Totul fusese zugrăvit în alb, nu mai rămăsese, niciun reper din vechea lui lume. Practic, nicio urmă. Trebuia să facă un efort să-și aducă aminte pe unde fuseseră piesele lui de mobilier, biblioteca, celelalte două etajere, canapeaua și ce mai fusese pe-acolo. Unde era pictura făcută de el însuși cu câțiva ani în urmă, pe peretele opus ferestrelor? Lanul de floarea-soarelui. Galben, luminos, cu tulpini care se topeau în umbra misterioasă a pământului nevăzut. Dispăruse tot. Nu se așteptase să-l încerce o asemenea senzație de pierdere ireparabilă și nedreaptă. Pur și simplu se dăduse cu bidineaua peste lan. Se întoarse spre noul proprietar și nu fu sigur că reușise să-și ascundă de tot dezamăgirea:
   — Deci nu v-a plăcut pictura mea.
   Florian Stăncel îl fixă cu un interes politicos și îngăduitor.
   — Vă așteptați s-o păstrez? Și adăugă, văzând că din partea lui Pavel nu vine niciun răspuns: — Eu am alte gusturi, domnule Nan. Prefer simplitatea.
   — Adică un perete gol?
   — Să zicem, de o singură culoare. Dacă n-aveți nimic împotrivă. Altfel, da, era un desen destul de reușit. Floarea-soarelui... Apropo, l-ați făcut din capul dumneavoastră, sau v-ați inspirat de undeva?
   — În cea mai mare parte, din imaginație.
   — Înseamnă că aveți talent... Mda, am ezitat puțin, recunosc, înainte de a le spune meșterilor să spele peretele. După cum puteți constata, totul e alb, de sus până jos.
   — Și la etaj ați făcut la fel?
   — Alb, tot, domnule Nan. Ce să fac, albul e slăbiciunea mea.
   Așadar, asta era casa, fosta lui casă, zugrăvită toată în alb, așa cum nu fusese niciodată și cum el nici nu și-o dorise vreodată. Cu toate ușile deschise, aproape fără umbre, bună, parcă, de luat totul de la zero. În cele trei luni scurse de la vânzare, prețul locuințelor stagnase, parcă asta era tendința pieței. Apoi, uitând de prețuri, se apropie de ușa ce dădea în bucătărie, în timp ce Stăncel îl urma cu aparentă răbdare, păstrând distanța, cu aerul său de gazdă îngăduitoare. Pavel aruncă o privire înăuntru, aproape fără nicio emoție. Noul proprietar se descotorosise de toată mobila, dar iată că aici în bucătărie păstrase dulapul țărănesc cumpărat de Stela. Un paralelipiped înalt, cam butucănos, cu uși care nu se închideau prea bine, de vechi ce erau, date toate cu acel baiț țărănesc, dens și aproape lipsit de luciu. Că ușile nu se închideau prea bine n-o deranja pe Stela; s-ar fi zis că dimpotrivă. Își cumpărase vopsele și pensule și pictase pe dulap motive țărănești, inspirate ea știa de unde; mai întâi în picioare, apoi așezată pe-un scăunel, desenase toate acele motive la prima mână, ca-n transă, de parcă le-ar fi visat cu o noapte înainte.
   Se întoarseră în camera de zi, în tăcere — cortegiu de doi —, împreună cu răbdarea aparentă a noului proprietar. Afară pe fereastră se vedea tronând pavilionul de vară în mijlocul grădinii, înconjurat de meri, altă creație de-a Stelei, unde ea aștepta, încă din vara anului trecut, „ciripitul de păsărele”: cuvintele ei.
   Ciripitul păsărelelor trecuse fără să mai aibă cineva urechi pentru el, astă-primăvară, chiar pe vremea când se desfășura tranzacția. La notariat toate sunetele se auzeau altfel. De fapt nu prea se mai auzeau: chestiunile financiare prevalau. Chestiunile financiare și instabilitatea sufletească.
   Pe aleea așternută cu pietriș alb, cu aspect de nou, care ducea la garaj trona un Audi ultimul model, negru și sclipitor.
   — Mașina dumneavoastră? întrebă Pavel într-o doară.
   — Da, răspunse Stăncel, de ce-ntrebați? Vă place?
   Pavel se apropie de ușa care dădea în ceea ce Stela numea „camera copiilor”. Împinse ușurel, cu-n interes izvorât parcă din trecut, ușa spre odaia goală, deplasând-o din poziția ușor întredeschisă în care se afla, în poziția deschisă pe jumătate. Ușa scârțâi.
   Contemplarea și ezitarea se prelungiră ceva timp.
   — Vă interesează în mod deosebit camera asta? îl iscodi noul proprietar pe un ton ușor intrigat.
   Câtă vreme locuise aici, camera rămăsese goală în ciuda numelui, cam siropos, pe care i-l dăduse Stela. Ce ar fi putut să-i răspundă noului proprietar sau oricui l-ar fi întrebat? Stela nu găsise înțelegere?
   Camera era tot goală și strălucea de alb.
   — Nu vreți să intrați? sugeră Stăncel. Pavel îl găsea ironic și insinuant. Nu intră. Rămase în prag.
   — Fosta mea prietenă a avut unele planuri în legătură cu camera asta, simți Pavel un îndemn nelămurit să-i explice... Să regrete că intra în detalii din viața lui intimă? Vrând-nevrând, detaliile, unele din ele, făceau parte din argumentația pe care și-o construise în minte în vederea întâlnirii pe care i-o solicitase la telefon noului proprietar.
   — Deja o numiți fosta? strecură Stăncel, parcă cu o umbră de reproș.
   Pavel îi aruncă o scurtă privire cercetătoare. Era cineva în casa asta — sau pe lumea asta — care aștepta un răspuns? Dar întrebarea principală încă nici nu fusese rostită.
   „Camera copiilor”? Copiii cui?
   Stela așteptase ca odaia cu pricina „să se umple de glăscioare de copii”... Nici nu-și dădea seama câte se adunaseră în cei trei ani și jumătate în toată casa, cât trăiseră împreună. Ea tot vopsise și tot plănuise, și tot mutase câte o mobilă, umpluse câte un raft al bibliotecii cu cărți preferate de ea, sau poate două rafturi, sau trei, câte fuseseră, dar, din punctul ei de vedere, mare lucru nu se alesese... Pupitre mititele, colorate, scăunele la fel, cu spătarul traforat, cu inimioare decupate — pe toate le vedea Stela așezate în „camera copiilor”. Și până la urmă, în lipsă de altceva mai bun, Stela plănuia să invite în acea cameră copiii din cartier. Sau de oriunde...
   — Adică un fel de grădiniță, sau ce? întrebă mai mult politicos decât interesat noul proprietar.
   Cine poate ști?
   Iată și lumina care cobora de la etaj, pătrunzând prin fereastra dinspre grădină — aceeași lumină caldă și odihnitoare, ca de miere în bătaia soarelui, care îi era atât de familiară. O știa dinainte de Stela și dinainte de orice. Era la fel ca pe vremuri. Pe asta Florian Stăncel nu reușise s-o schimbe, oricât ar fi renovat el casa întreagă, de sus până jos.
   Tot mai multe lucruri se opreau la bariera trecutului. Unele afișau o prezență țipătoare, altele rămâneau ascunse. Noul proprietar, deși păruse a-i fi ghicit starea sufletească încă de la început, nu-l invitase totuși să revadă și etajul. De ce dracu’ n-o făcuse?
   Era momentul: își luă inima în dinți și se întoarse spre noul proprietar:
   — Am venit să vă fac o propunere, domnule Stăncel... Făcu un efort să-și ascundă tremurul vocii: — Aș vrea să răscumpăr casa.
   Florian Stăncel, care în prima clipă făcuse ochii mari, scoase un mic hm un pic amuzat, ca și cum l-ar fi încercat o bucurie măruntă că tocmai i s-a împlinit o prorocire nedorită, ținută la secret. Uimirea pe care o afișă îi păru lui Pavel mai degrabă de fațadă:
   — Cum așa, domnule Nan?
   Pavel îi înfruntă cu gravitate licărirea ironică din ochi. N-aveau prea multe în comun. Mai nimic. Cum să-i explice? Se întoarse și privi afară pe fereastră. Spuse:
   — Cam peste o lună încep să rodească merii. Nu le-ați făcut niciun tratament, nu?
   — Nu m-a interesat în mod deosebit grădina, răspunse Florian Stăncel. Cel puțin, până în momentul de față.
   Printre pomi se vedea gardul împrejmuitor, de zid, cu creastă de țiglă, iar dincolo de el acoperișurile roșii ale caselor din jur. Strada și cartierul rezidențial. Liniște și pace. Dar dacă te gândeai la valoare, ce-ți venea în minte întâi și-ntâi?
   — Am ținut foarte mult la casa asta, continuă Pavel să vorbească. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că am s-ajung într-o zi s-o vând... Mai am o locuință, ceva mai mică, unde e și sediul firmei... Și mai e și casa părinților. Am și acolo un loc al meu. Dar nu-i același lucru...
   Stăncel îl urmărea în tăcere, cu o curiozitate reținută.
   — Aici a fost lumea mea... urmă Pavel.
   Și se opri.
   — Presupun că ați avut dificultăți cu firma, îi veni în întâmpinare Stăncel.
   — Da, am avut unele dificultăți cu plățile la un moment dat...
   — Dar le-ați supraestimat.
   — Așa este. Până la urmă de banii pe care i-am încasat de la dumneavoastră nu m-am atins.
   — Înseamnă că pe undeva s-a strecurat o greșeală în calculele dumneavoastră.
   Un guguștiuc se așeză pe zidul împrejmuitor și aruncă în jur priviri neliniștite.
   Pavel spuse:
   — În astea trei luni de când v-am vândut casa, Stela nu m-a mai căutat. Niciodată. Nici la telefon și nici n-a mai venit la mine.
   Florian Stăncel zâmbi înțelegător:
   — Mi se pare mie, sau sunteți un pic dezamăgit? Și cum nu primi niciun răspuns, își permise o glumă: — Ei, asta e. Dragostea se pare că durează trei ani. Unii spun: treizeci de luni.
   Pavel se uită din nou afară pe fereastră.
   — Îmi dau seama, spuse el, că dumneavoastră ați făcut unele investiții... Ați zugrăvit.
   — În alb! punctă Florian Stăncel, aproape binedispus. Ceea ce dumneavoastră nu vă place.
   Pavel trecu peste ironie. Spuse:
   — Dacă sunteți de acord, adăugăm costul lucrărilor...
   — Cu ce să fiu de acord? îl întrerupse Florian Stăncel mijindu-și ochii spre el.
   — Să-mi revindeți casa.
   Florian Stăncel își încrucișă brațele la piept și îl fixă pe fostul proprietar cu ochii săi căprui, în care Pavel desluși o luminiță incertă.
   — Îmi pare rău, domnule Nan, spuse Stăncel, nu pot accepta propunerea dumneavoastră. Dintr-un motiv simplu. Nu că m-aș fi atașat eu cine știe ce de fosta dumneavoastră casă. Înțeleg că ar fi un bun prilej pentru dumneavoastră să vă reluați în stăpânire lumea în care v-ați simțit atât de bine. Acum, că nu mai aveți nicio obligație față de nimeni. Dar casa nu-i a mea. N-am cumpărat-o pentru mine. Eu n-am fost decât un interpus.
   Pavel îl privi în tăcere, ca și cum s-ar fi așteptat la un asemenea răspuns.
   — Ce să fac, domnule Stăncel, spuse, am prostul obicei să mă atașez de locuri.
   — Într-un fel, asta nu-i rău, replică celălalt. Locurile durează. Mai mult decât oamenii. Nu asta ne dorim cu toții? Să dureze?
   Pavel dădu din cap privind în jos, la un pas de resemnare:
   — Credeți că adevăratul proprietar... mă rog, titularul, ar fi dispus să negocieze? Sau preferă să rămână ascuns?
   — Sunt sigur că nu se ascunde, domnule Nan.
   Spunând asta, Stăncel păși spre scară și își ridică brațul într-un gest neașteptat de întâmpinare.
   Pavel își înălță ochii și o văzu pe Stela.
   Coborând scara, mâna ei aluneca ușor pe balustradă în jos, iar genunchii ei se îndoiau, fără grabă de parcă aveau la dispoziție tot timpul din lume, și aveau un clătinat grațios pe care el nu-l cunoștea. Și se pare că pentru el trecuse timpul să-l cunoască vreodată... Să mai spună cineva că gândurile nu se-nlănțuie cu iuțeală.
   Treapta coborâtă, și gândul.
   — Bună, Pavel, îl salută ea cu o bucurie și cu o dezinvoltură care n-aveau nicio legătură cu el.
   Punând piciorul pe pardoseala parterului, se lăsă cuprinsă pe după umeri de Stăncel și își rezemă drăgăstos capul de umărul său.
   Iar Stăncel...
   Și în el înflorea dezinvoltura. De fapt toată discuția lor de până atunci nu fusese decât o pregătire a dezinvolturii care înflorea acum în el. Dezinvoltura și jubilația.
   — Ea e noul proprietar, i-o prezentă Stăncel. Și adăugă: — Să nu vă surprindă, domnule Nan, că suntem atât de familiari, eu și cu ea. Stela e acum soția mea.
   — Mi-a plăcut casa de la-nceput, Pavel, prelungi Stela dezinvoltura și jubilația. Pentru toți a fost o surpriză. Altfel nu s-a putut, explică ea. Tu n-ai mai avut nevoie de ea. Și nici de mine.
   — N-am încălcat nicio regulă, nu? punctă Stăncel. Și fiindcă știm că vă pasă, uite, vă promitem că o să ne-ngrijim și de meri. Sau, mai bine, uite cum facem. Ne-am gândit că cel mai bine ar fi să vă dăm dumneavoastră ocazia să-i îngrijiți.
   El, să-i îngrijească?
   Pavel își ridică privirea spre susul scării, de unde cobora lumina cea blândă, galbenă ca mierea. Dinspre fostul lui dormitor. Fostul lor dormitor. Parcă era de așteptat ca încă cineva să coboare de-acolo. Altcineva. Și să explice că totul nu era decât o farsă.
   Nu cobora nimeni.
   — Așa e, Pavel, alătură Stela spusele ei celor spuse de noul ei soț. Și ție ți-a plăcut casa. Chiar mai mult decât mie, recunosc. Erai îndrăgostit de ea și probabil că ești încă. Oricum, era casa ta.
   Se desprinse de sub brațul ocrotitor al lui Stăncel și înaintă către Pavel.
   — Uite, vorbi ea, și îl privi pe fostul ei iubit drept în ochi. Sper să nu te superi. Scoase din geantă o coală de hârtie învelită în folie transparentă. Ți-am donat casa. Cu acte în regulă, la notariat.
   — Mie? îngăimă Pavel. Și întinse automat mâna să ia actul de donație.
   — E din nou casa dumneavoastră, domnule Nan, spuse Stăncel. Puteți să refaceți desenul cu floarea-soarelui.
   Privirea lui Pavel se mută de la Stela la Stăncel, care rămăsese la piciorul scării.
   — Să nu crezi că am făcut un sacrificiu, Pavel, o auzi pe Stela vorbind. Să nu-ți faci griji în privința asta. Florian are o situație cât se poate de bună. Nu-i niciun sacrificiu.
   Treceau deja prin dreptul lui, îndreptându-se spre ieșire.
   — Poate ne mai vedem din când în când, i se adresă Stela întorcându-se spre interior, înainte să dispară pe ușă.
   Suna telefonul în buzunarul de la pantaloni, și Pavel băgă mâna în buzunar să răspundă.

*Publicat și în Euphorion, 4, 2023

Viața, o sărbătoare?

În sala înaltă, finală
ferestre înalte
confeti, serpentine
mese pline
zumzet de voci
Șampanie
Un pahar de Șampanie
un pahar de Răsfăț și unul de Umilință
un pahar de Iubire, un pahar de Ură
un pahar de Solidaritate
și un pahar de Carieră
un pahar în Doi și un pahar în Unul
un pahar de Amărăciune și unul de Uitare
Punct. Sala goală, înaltă, ferestrele înalte,
   goale
Nimeni
Umbre mătură serpentine și confeti
   tăcute
Cineva stinge lumina
Nu se știe cine.
O sărbătoare?
Se poate spune și-așa.

Tăcerea

Trebuia neapărat să te sun. Dar uite că nici nu mai știam pe ce buton să apăs. Erau, parcă, vreo cinci butoane pe telefonul meu și am ales unul din ele — parcă ăla era al tău. Și da, a sunat telefonul la tine acasă. Mă rog, la noi acasă. Am așteptat cu sufletul la gură, dar mi-a răspuns o voce feminină necunoscută, despre care am presupus că e o vecină, sau poate o rudă de-a ta. O voce amabilă de altfel, foarte prietenoasă și, am presupus eu, venind de la o persoană între două vârste. Mi-a spus: — Ați făcut foarte bine că ați sunat, domnule... Și uite că îmi știa și numele. — Ați făcut bine că ați sunat. Mă duc imediat s-o caut. Și în receptor s-a lăsat tăcerea. Mi-am închipuit-o pe doamna care răspunsese la telefon căutându-te prin casă. Dar tăcerea s-a tot prelungit. Până când mi-am dat seama că n-ai să-mi răspunzi niciodată.

Profesorul și Ramona (II)

Scenariu de teatru

PROFESORUL: Dar ce, o femeie poate să fie sigură că a făcut cea mai bună partidă?

RAMONA: Păi tocmai asta zicam și eu, că nici femeia nu poate să fie sigură c-a tras lozul cel mare. Numai că, știți ce, la bărbați sare-n ochi. Îi vezi că se uită prin jur și-și tot sucesc gâtul până când pun ochii pe câte una. Și chiar dacă nu intră-n vorbă cu ea în doi timpi și trei mișcări, parcă îi și citești în gând ce zice: Măi, fir-ar să fie, da’ dacă asta-i mai bună ca nevastă-mea? Nu vi s-a-ntâmplat și dumneavoastră, domnule profesor?

PROFESORUL: Nu.

RAMONA: Sunteți sincer? Chiar sincer? (Profesorul tace.) Dar la-nceput?

PROFESORUL: La început, ce?

RAMONA: La-nceput a fost și pentru dumneavoastră, nu-i așa, o tipă care... v-a plăcut. Nu?

PROFESORUL: Chiar te interesează pe dumneata chestiunea asta?

RAMONA: Mă interesează, de ce nu.

PROFESORUL: Nu-i o chestiune... practică.

RAMONA: Vi se pare dumneavoastră că eu sunt o femeie practică?

PROFESORUL: Nu ești?

RAMONA: Eu v-am întrebat prima. Vi se pare că sunt o femeie practică? (Profesorul nu răspunde.) Păi dacă eram o femeie practică de ce-aș fi intrat în vorbă cu dumneavoastră? Ce-am de câștigat? (Profesorul tace.) Vedeți! Nu sunt o femeie practică. Fiindcă n-am de tras niciun folos din discuția cu dumneavoastră... Așadar, nu vreți să-mi povestiți cum a fost când v-ați îndrăgostit prima dată? Sunt sigură că nu v-ați gândit la sex! Ia ziceți, cum a fost? V-ați gândit la sex, sau nu?

PROFESORUL: Chiar dumneata spui că ești sigură că nu m-am gândit la sex.

RAMONA: Ei, poate că mă-nșel. Viața vine cu tot felul de surprize. Nu? Chiar sunt curioasă cum v-ați îndrăgostit prima oară. Vă mai amintiți?

PROFESORUL: Vag.

RAMONA: Doar vag?

PROFESORUL: Dumneata îți amintești cu amănunte prima dumitale dragoste?

RAMONA: Cu amănunte?... Da, poate... Dar nu sunt sigură c-a fost chiar dragoste.

PROFESORUL: Poate că nici la mine n-a fost chiar dragoste.

RAMONA: Nu? Dar ce-a fost? (Profesorul ezită.) A fost ceva rușinos? Ați mai povestit cuiva?

PROFESORUL: Tocmai asta-i ciudat. Că n-am mai povestit nimănui.

RAMONA: Bănuiesc ce-i în capul dumneavoastră. Tocmai ei să-i povestesc? Dansatoarei? Nu tre’ să vă jenați, domnule profesor. Dacă-i ceva care v-apasă, o să vă simțiți ușurat. Deci cum a fost?

PROFESORUL (după o lungă ezitare): Mă aflam acasă la un prieten...

RAMONA: Da, v-ascult.

PROFESORUL: Se făcuse târziu și mă invitase să rămân la el peste noapte... El... avea o prietenă... Mă rog, iubită.

RAMONA: Mișto?

PROFESORUL: Da... era... într-adevăr... Arăta bine.

RAMONA: Și v-ați dus peste ea în toiul nopții!

PROFESORUL: Nu... Nu m-am dus... Arăta bine. Trebuie să recunosc că îmi plăcea de ea...

RAMONA: O cunoșteați mai de mult?

PROFESORUL: La un moment dat când am rămas între patru ochi, prietenul mi-a arătat o poză... Cu iubita lui... goală. Întinsă pe-o rână, în pat.

RAMONA: Ia te uită!

PROFESORUL: Nu mi-a dat poza în mână. Mi-a arătat-o de la distanță și... numai așa, o secundă. Doar atât cât să-mi dau seama că era pozată o femeie goală.

RAMONA: Cum s-ar zice, v-a dat-o numai așa, pe la nas!

PROFESORUL: După care a ascuns-o repede. A băgat-o în portofel. Cred că s-a amuzat de perplexitatea mea. În orice caz eram cu toții veseli.

RAMONA: De data asta, domnule profesor, chiar n-am idee care e continuarea. M-ați făcut al naibii de curioasă!

PROFESORUL: Ai și motive. Fiindcă nici eu nu-mi imaginam în clipa aia care avea să fie urmarea.

RAMONA: I-ați cerut să vă arate încă o dată poza, s-o vedeți mai bine!

PROFESORUL: Nu, nici vorbă. Nu puteam să fac una ca asta.

RAMONA: Păi nu ziceați că și el s-a amuzat?

PROFESORUL: Da, s-a amuzat. Amândoi ne-am amuzat. Dacă îi ceream poza, însemna c-o iau în serios.

RAMONA: Și-atunci?

PROFESORUL (după o ezitare): N-a fost nimic premeditat... Ne-am culcat cu toții după miezul nopții. Poate, dacă stau să-mi amintesc, chiar bine după miezul nopții. Dar n-am putut adormi. Am stat treaz... nici eu nu știu cât... O oră? Două?

RAMONA: Erați excitat!

PROFESORUL: M-am furișat în camera lor pe-ntuneric și... Nici nu era propriu–zis o ușă între cele două camere. Doar o boltă cu draperie... Mă rog, am intrat... Am cotrobăit în haina lui după portofel... L-am găsit și... am scos de-acolo fotografia. Am ieșit tiptil din cameră, m-am dus în baie și am aprins lumina.

RAMONA: De ce în baie? N-aveați camera dumneavoastră?

PROFESORUL: Ba da, dar...

RAMONA (ghicind): O! domnule profesor, cred că știu de ce v-ați dus în baie!

PROFESORUL: Dacă știi, înseamnă că n-am ce să-ți mai povestesc.

RAMONA: Ba da! Abia acum simt că ați scăpat de încordare! Sau sunteți pe cale. Povestiți-mi! Știu c-aveți nevoie să povestiți. Dacă nu vă place de mine, închipuiți-vă că-i faceți o mărturisire ei, fetei. Iubitei prietenului.

PROFESORUL: Nu știu...

RAMONA: Ei, haideți! Vă rog din suflet! Descărcați-vă!... Și ce-ați făcut cu poza ei în baie?

PROFESORUL: Nu-mi vine ușor să vorbesc despre asta.

RAMONA: Închipuiți-vă că vorbiți cu ea... după ani de zile!

PROFESORUL: Am scos poza și... m-am uitat la ea. Și... m-am... Mi-am provocat...

RAMONA: ...Plăcere! (Profesorul tace.) Dar nu-i un păcat chiar așa de mare!... Multă lume face asta și nu recunoaște... Câți ani aveați când s-a-ntâmplat povestea?

PROFESORUL: Douăzeci și ceva.

RAMONA: Cam vârsta mea... De-un singur lucru îmi pare rău... Dacă v-a plăcut așa de mult trebuia să i-o șutiți prietenului dumneavoastră! Nu doar poza cu ea!

PROFESORUL: Nu sunt deloc sigur că s-ar fi lăsat... șutită.

RAMONA: Ba da! Eu sunt sigură c-ar fi plecat cu dumneavoastră.

PROFESORUL: Nu sunt sigur că... (Tace.)

RAMONA: Că?

PROFESORUL: Că a fost ceva... adevărat. (După o pauză.) Mi-a fost silă de mine atunci. M-am disprețuit. Ani de zile a durat până am uitat. Cât de cât. Dacă am uitat.

RAMONA: Se vede treaba că n-ați uitat.

PROFESORUL: Da, așa e... N-am uitat.

RAMONA: Sunteți prea aspru cu dumneavoastră, domnule profesor. (Tăcere lungă. Profesorul se ridică de la masă și face câțiva pași.) Știți, odată mi-am pictat corpul... Adică nu eu, vreau să spun că mi l-a pictat cineva. Un prieten.

PROFESORUL: Da? Se practică așa ceva?

RAMONA: Cum să nu! N-ați știut?

PROFESORUL: Dacă zici tu.

RAMONA: Mi-a desenat așa, o... Cum să zic ca să nu ziceți iarăși că sunt vulgară?... Un... penis foarte mare între sâni... așa, în jos, știți. Iar sânii mi i-a pictat ca două... mă rog, testicule. (Profesorul tace.) Ce, ați amuțit?

PROFESORUL: Și ai fost și expusă?

RAMONA: A, sunteți răutăcios, domnule profesor. Bineînțeles că am avut și spectatori. Altfel cum? Eram pe-o plajă, la mare. Nu sunteți de-acord, văd eu.

PROFESORUL: Mă rog. Altă lume.

RAMONA: O lume liberă, nu, domnule profesor? Nici n-am fost eu singura pictată. Am fost mai multe femei pe-acolo care ne-am lăsat pictate. Și chiar și bărbați. Nici nu vă-nchipuiți ce ciudat e! Pensula aia cu vopsea, udă, rece, care te gâdilă! Rar mi s-a-ntâmplat să mă simt atât de... ciudat! Și vă asigur că-i mișto să te simți ciudat!

PROFESORUL: Mă rog, n-am văzut niciodată un corp de femeie pictat.

RAMONA: Și nici de bărbat...

PROFESORUL: Nici.

RAMONA: Și nici dumneavoastră n-ați fost pictat.

PROFESORUL: Unele bancuri nu le apreciez.

RAMONA: Numai unele? (Profesorul nu-i răspunde. După o pauză): Și cum a rămas cu poza, domnule profesor? Ați reușit să i-o puneți prietenului înapoi în portofel după ce v-ați...?

PROFESORUL: Ghinionul lui a fost că n-am reușit.

RAMONA: Ghinionul lui?! N-am înțeles.

PROFESORUL: Cum s-ar zice, m-a prins asupra faptului. S-a trezit chiar în clipa când încercam să-i strecor portofelul la loc în buzunar.

RAMONA: Ca să vezi! Dar de ce nu ghinionul dumneavoastră? De ce ghinionul lui?

PROFESORUL (după o ezitare): Martorii au uneori destine ciudate.

RAMONA: Martorii?

PROFESORUL: Prietenul meu a murit câțiva ani mai târziu, într-un accident de mașină.

RAMONA: Ei, poftim! (După o pauză.) Să-nțeleg că dacă nu vă prindea cotrobăindu-i în buzunar, alta era soarta lui? (Profesorul nu răspunde. După o pauză.) Mda, sunt întâmplări ciudate pe lumea asta... Dar ea? (Tăcere.) Cum o chema?

PROFESORUL: N-are importanță.

RAMONA: N-ați mai văzut-o?

PROFESORUL: Nu.

RAMONA: Nici după ce-a murit el?

PROFESORUL: Au fost amândoi în mașină.

RAMONA: O! Îmi pare rău, domnule profesor! Zău că-i... Nici nu știu ce să zic.

Profesorul și Ramona (I)

Scenariu de teatru

PERSONAJELE

PROFESORUL, 64 de ani
RAMONA, 23 de ani

Camera de zi dintr-un apartament situat într-un bloc vechi, cu două etaje, pe înserat. Profesorul șade la biroul său și tastează la calculator. Se aude soneria. Profesorul se ridică, se duce la ușă, deschide.

PROFESORUL: Hm... Pe cine căutați?

RAMONA (intră în cameră nepoftită și rămâne lângă ușă): Bună seara...

PROFESORUL: Pe cine căutați?

RAMONA: Mi-a spus soră-mea că locuiți singur dar că sunteți un tip cumsecade.

PROFESORUL: Cine e sora dumitale?

RAMONA: Lucreția. Vecina dumneavoastră de palier. Stă chiar acolo, vizavi. Ușă în ușă, cum s-ar zice. Dar acuma nu-i acasă din câte văd. Am sunat la ea și nu răspunde.

PROFESORUL: Dar...

RAMONA: Stați așa! (Adulmecă aerul.) A ce miroase aici?... Chanel 5?

PROFESORUL: Doamne ferește! Eu nu mă dau cu parfum!

RAMONA: Ba da, e Chanel 5.

PROFESORUL: Nici vorbă! De unde ai mai scos-o și pe-asta?

RAMONA: Atunci înseamnă c-a fost cineva în casă.

PROFESORUL: N-a fost ni... Ascultă, domnișoară, nu e treaba dumitale dacă a fost sau n-a fost cineva în casă la mine!

RAMONA: De acord, eu...

PROFESORUL: Ce dorești de fapt?

(Ramona înaintează în cameră. Își rotește privirea în jur.)

RAMONA: Așadar, ziceați că locuiți singur?

PROFESORUL: Încă o dată îți spun! Nu-i treaba dumitale să...!

RAMONA: Așa zice Lucreția.

PROFESORUL: Cine-i Lucreția?

RAMONA: Vecina dumneavoastră de palier, v-am spus. Soră-mea.

PROFESORUL: Habar n-am. E vreo persoană care se cheamă Lucreția în apartamentul de vizavi?

RAMONA: De fapt vroiam să vă-ntreb dacă nu cumva v-a lăsat cheia.

PROFESORUL: Ce cheie?

RAMONA: De la apartamentul ei.

PROFESORUL: Pentru Dumnezeu...!

RAMONA: N-aveam de unde să știu în ce relații sunteți. Credeam că sunteți în relații mai apropiate. Lucreția mi-a povestit câte ceva despre dumneavoastră. Acuma, să nu credeți că le știe ea chiar pe toate. Mi-a spus doar că sunteți profesor... și cam singuratic. Așa mi-a spus. C-oți fi din fire, că n-oți fi...

PROFESORUL: Asta-i dezinformare!

RAMONA: Cu tot respectul, domnule profesor, dezinformare e când spui o minciună în public. Dar așa, în privat, dați-mi voie să vă contrazic.

PROFESORUL: Ba și în privat, tot dezinformare se cheamă că e! Nu sunt deloc singur! Locuiesc împreună cu familia, doar că pentru moment familia mea e plecată la băi.

RAMONA (cercetează cu privirea jos lângă ușă): Nu văd papucii.

PROFESORUL: Poftim?

RAMONA: Papucii familiei. Nu văd niciun papuc jos lângă ușă.

PROFESORUL: Asta-i bună!

RAMONA: Și dumneavoastră n-o însoțiți?

PROFESORUL: Pe cine să însoțesc?

RAMONA: Familia, la ea mă refer. Spuneați c-a plecat la băi.

PROFESORUL: Domnișoară, nu cred că-i treaba dumitale de ce familia mea a plecat la băi și eu nu. Ai vreo treabă cu mine sau ai intrat doar așa, ca să mă ții de vorbă fiindcă pretinsa dumitale soră nu-i acasă? Te anunț că dacă vrei să mă ții de vorbă, ai greșit adresa. Mie nu-mi place să... mă rog, să stau la taclale.

RAMONA: Ei, haideți, nu fiți urâcios!

PROFESORUL: Nu-mi place să mi se amestece străinii în treburile personale.

RAMONA: Dar nu sunt chiar străină. V-am spus, soră-mea stă ușă-n ușă cu dumneavoastră.

PROFESORUL: Ai spus că o cheamă Lucreția? Nu cred că-mi aduc aminte de vreo persoană cu numele ăsta în apartamentul de vizavi.

RAMONA: Asta fiindcă și ea e mai tot timpul plecată. În caz că n-ați știut, Lucreția e actriță la Teatrul Miracol și pleacă foarte des în turneu.

PROFESORUL: Tot ce se poate. Pe mine nu mă prea interesează numele vecinilor. Și nici cum arată.

RAMONA: Arată bine, să știți! Mult mai bine ca mine.

PROFESORUL: Mă rog. Nu contest. Tot ce pot să-ți spun e că duc o viață retrasă.

RAMONA (se apropie de masă): V-am întrerupt din lucru. Scriați ceva. Ce scriați?

PROFESORUL: Ei... n-are importanță. O recenzie.

RAMONA: N-ați observat nimic neobișnuit la mine?

PROFESORUL (o examinează fără prea mult interes): Ce-ar trebui să observ?

RAMONA: Că sunt borțoasă, domnule profesor! În luna a șasea! Cum dumnezeu de n-ați observat?

PROFESORUL: Mă rog... se poate. Nu știu de ce ar fi trebuit să observ?

RAMONA: Sau dumneavoastră nu vă uitați la părțile mai de jos ale corpului? Spuneți drept, până la ce linie vă coborâți privirea, ca să zic așa? Nu vă uitați mai jos de sâni? Sau nu vă uitați nici măcar la sâni?

PROFESORUL: Domnișoară, îți atrag din nou atenția că treci peste anumite limite. De bun-simț.

RAMONA: În ce domeniu lucrați, domnule profesor?

PROFESORUL: Am lucrat. Nu mai lucrez de mult.

RAMONA: Cum s-ar zice, sunteți la pensie?

PROFESORUL: Mă rog... Se poate spune și-așa.

RAMONA: Nu-i cazul să vă rușinați. Mai devreme sau mai târziu cu toții ajungem la pensie... Într-un fel sau altul. În meseria mea, de pildă, e o porcărie să ieși la pensie.

(Profesorul o scrutează neîncrezător.)

RAMONA: Vai, domnule profesor, ce vă trece prin cap? Sper că nu vă gândiți la vreo prostie! Am o meserie onorabilă! Chiar foarte onorabilă... Eu vă-nțeleg că aveți o nedumerire când mă vedeți cu burta la gură... Dar, hai, recunoașteți și dumneavoastră că încă nu-i chiar la gură. Burta, vreau să spun. Mai am vreo două luni până atunci. Vreo două luni și-un pic, poate chiar trei. Știu, o să spuneți că două luni trec repede. În privința asta vă dau dreptate. Nici nu știi cum zboară două luni! Sau, mă rog, aproape trei.... Chiar și doi ani trec repede’

PROFESORUL: Chiar și-o viață.

RAMONA: Ei, vedeți că nu sunteți chiar urâcios, domnule profesor! Zicea bine soră-mea Lucreția că sunteți un om cumsecade... Chestia asta cu viața eu n-am de unde s-o știu. La cei douăzeci și trei de ani ai mei... Mai am ceva de trăit, nu-i așa, domnule profesor? Apropo, dumneavoastră câți ani aveți? Sper să nu mă puneți să ghicesc, că s-ar putea să spun o prostie!

PROFESORUL: Sora dumitale nu ți-a spus?

RAMONA: Nuu! Ea e o fată cât se poate de discretă, doar o știți.

PROFESORUL: Ți-am spus că...

RAMONA: A, da, așa e! Mi-aduc aminte, dumneavoastră nu vreți decât liniște. Să fiu în locul dumneavoastră, nici eu n-aș vrea altceva... Apropo, când v-am întrebat dacă sunteți la pensie, mi-ați răspuns că „se poate spune și-așa". Vroiați să spuneți că mai scoateți și dumneavoastră un ban în plus? Chiar c-aș fi curioasă să aflu cum anume mai scoateți un ban. Nu-i nicio rușine, domnule profesor. Păi și eu mai scot un ban pe lângă salariu. Vreți să vă spun cum?

PROFESORUL: Mulțumesc, nu mă interesează.

RAMONA: Vai, domnule profesor, da’ de ce? Credeți că fac ceva rușinos?

PROFESORUL: Nu cred nimic. Nu mă interesează!

RAMONA: Omul e bine să fie curios, domnule profesor. Eu nu-i cred p-ăia care zic că nu-i bine să fii prea curios, că mori prea devreme. Dumneavoastră trebuie că n-ați fost deloc curios dacă ați ajuns la vârsta asta. (Profesorul tace.) De fapt, domnule profesor, dumneavoastră m-ați mințit.

PROFESORUL: Cum adică?

RAMONA: Dumneavoastră n-aveți nicio familie. Familia dumneavoastră nu-i plecată la băi. Dumneavoastră n-ați avut niciodată o familie, înțelegeți ce vreau să spun.

PROFESORUL: Nu. Ce vrei să spui? Cum adică n-am avut niciodată o familie?

RAMONA: Ați mai trăit în tinerețe cu una, cu alta... Dar aia n-a fost familie. (Profesorul tace.) Ei, hai, domnule profesor, nu-i cazul să vă-ntristați. Uite, dacă v-aș spune că nici eu n-am familie, v-ați simți mai ușurat?... Nu, n-am familie nici eu. Am o soră, pe Lucreția, am un tată care e și el la pensie, la fel ca dumneavoastră. Dar n-am cum s-ar zice căminul meu.

PROFESORUL: Dar dumneata ai tot timpul în față să ți-l întemeiezi.

RAMONA: Oare?

PROFESORUL: Ești foarte tânără, n-ai decât douăzeci și trei de ani, parcă așa spuneai.

RAMONA: Și ce-i cu asta? Nu poți să crăpi și la două’ș trei de ani? Sau la două’ș patru?

PROFESORUL: Orice se poate întâmpla.

RAMONA: Păi vedeți, domnule profesor! Cum aș putea fi sigură că am s-apuc să-mi... cum ați spus? să-mi întemeiez? Vai ce cuvânt oribil, domnule profesor! Să-mi întemeiez? Păi ce-ar însemna asta?

PROFESORUL: Cum adică?

RAMONA: Să-mi întemeiez? Mă vedeți pe mine alergând cu limba scoasă după un bărbat și după ce-am pus gheara pe el să-i spun: știi drăguțule, nu mă regulez cu tine decât cu acte-n regulă? Mă vedeți pe mine făcând una ca asta?

PROFESORUL: Știi, domnișoară, nu mă prea împac cu termenii cam tari pe care văd că ai tendința să-i folosești.

RAMONA: Care termeni? Că mă regulez? Păi dacă asta vă deranjează, spuneți-mi dumneavoastră cum să-i spun? Mă culc? Fac dragoste? Spuneți-mi dumneavoastră, cum vreți să-i spun?

PROFESORUL: În definitiv n-are nici o importanță, poți să-i spui cum vrei.

RAMONA: Important e să ne-nțelegem, nu-i așa, domnule profesor?

PROFESORUL: Important e să mă lași în pace și să-ți vezi de treabă. (Se duce și se așează la masa sa de lucru.)

RAMONA (se așează pe un scaun, în fața mesei): Dar nici n-am prea apucat să stăm de vorbă, domnule profesor.

PROFESORUL: Așa ți s-a părut? Că doresc să stau de vorbă cu dumneata? Ai dat buzna la mine în casă și...

RAMONA: N-am dat buzna, domnule profesor! Am sunat la ușă și dumneavoastră mi-ați deschis. Totul s-a petrecut ca între doi oameni civilizați... De ce râdeți?

PROFESORUL: N-am râs.

RAMONA: Mie așa mi s-a părut.

PROFESORUL: Ți s-a părut.

RAMONA: Într-un fel ne asemănăm noi doi, domnule profesor, nu-i așa?

PROFESORUL: Noi doi ne asemănăm?!

RAMONA: Nu vă scandalizați, domnule profesor. Am spus doar „într-un fel".

PROFESORUL: În ce fel?

RAMONA: Deci sunteți totuși curios! Am ghicit eu bine. Dacă nu erați curios din fire n-ajungeați dumneavoastră la vârsta asta. Invers decât se zice! Apropo, câți ani aveți, domnule profesor? (Profesorul tace încruntat.) Nu vreți să-mi spuneți? Mă lăsați pe mine să ghicesc?... Aproape șaptezeci? (Profesorul tresare și o fixează cu reproș.) O! cred c-am sărit un pic peste cal. Șai’ș cinci? Sunt pe-aproape?... Ei bine, s-o lăsăm pe mai târziu. Nu cred c-aveți mai mult de șai’ș cinci... Ziceam că ne-asemănăm noi doi... Nu trebuie să vă simțiți jignit. (După o tăcere.) Să știți că, în ciuda aparențelor, eu îmi pun totuși tot felul de probleme.

PROFESORUL: Ar fi o surpriză pentru mine să aflu că ți le pui.

RAMONA: O surpriză plăcută?

PROFESORUL: Mă... refeream la meseria dumitale.

RAMONA: Care dintre ele?

PROFESORUL: Cochetezi cu mine?

RAMONA: Vai, domnule profesor, vi s-a părut dumneavoastră că cochetez? Cum mi-aș putea permite?

PROFESORUL: Cochetezi... Se poate cocheta în mai multe feluri.

RAMONA: Da? Nu știam.

PROFESORUL: Se poate cocheta și cu ideile. Cu gândurile.

RAMONA: Vedeți, de-aia am venit eu la dumneavoastră. Eram sigură că de la un om ca dumneavoastră oricând poți afla tot felul de chestii noi.

PROFESORUL: Sunt de acord cu dumneata, că curiozitatea îi este indispensabilă omului.

RAMONA: Eu ce vă spuneam! Sunt sigură că numai fiindcă ați fost curios ați ajuns la vârsta... mă rog, la vârsta pe care o aveți.

PROFESORUL: E exagerat să spui că numai curiozitatea a contribuit.

RAMONA: Probabil că ați dus și o viață cumpătată.

PROFESORUL (neîncrezător): Dumneata crezi într-o viață cumpătată?

RAMONA: De ce, domnule profesor? Nu c-aș avea pretenția că arăt ca una care duce o viață cumpătată. Dar chiar ar fi absolut cretin să duc o viață cumpătată. Dacă mă vedeți cu burta mare, asta-nseamnă că...?

PROFESORUL: N-are nicio legătură una cu alta! Faptul că ai burta... mă rog, că ești însărcinată... Nu, n-are nici o legătură.

RAMONA: Cine cu cine n-are nicio legătură?

PROFESORUL (dă semne de ezitare): Nu știu dacă e acuma momentul potrivit să intrăm în amănunte.

RAMONA: Da’ de ce, domnule profesor, de ce n-ar fi? E ceva, cum să zic, delicat? Pot să mai trec pe la dumneavoastră dacă considerați c-ar fi mai potrivit altă dată.

PROFESORUL: Da, sigur, poți să mai treci... În definitiv, de ce nu?

RAMONA: Poate tot așa, într-o zi când familia dumneavoastră e plecată la băi! (Profesorul îi aruncă o privire plină de reproș.) Totuși, domnule profesor, dacă aveți ceva de spus, spuneți-o! De ce să vă sfiiți? Arăt eu așa de fioroasă?

PROFESORUL: Nu, nu-i vorba de asta...

RAMONA: N-arăt fioroasă, nu?

PROFESORUL: Fioroasă! Nu, sigur că nu!

RAMONA: Dumneavoastră sunteți un timid, domnule profesor?

PROFESORUL: Eu? De ce mă-ntrebi?

RAMONA: Să știți că n-am nimic împotrivă ca cineva să fie timid. În meseria mea am avut de-a face cu tupeiști. Tot felul de tupeiști, zău așa. Da’ cu timizi n-am prea avut de-a face... Poate c-ați fost în tinerețe timid. Îmi închipui că asta trece... Timiditatea, vreau să zic. Chiar și eu... n-o să vă vină să credeți, dar am fost... cândva o fetiță timidă. Mă credeți?

PROFESORUL: Păi... de ce nu? Oamenii se schimbă.

RAMONA: Se schimbă, nu-i așa, domnule profesor? La fel mă gândeam și eu. Așa că dacă ați fost cândva timid, nu-nseamnă că mai sunteți și-acuma. Și chiar dacă sunteți, zău că mie una nu-mi pasă... Care-i problema?

PROFESORUL: Problema e cu meseria dumitale... Cea pe care văd că o treci sub tăcere.

RAMONA: Eu s-o trec sub tăcere? Dar de ce s-o trec sub tăcere, domnule profesor? Eu am o meserie onorabilă. Nu v-am spus? Sunt dansatoare.

PROFESORUL: Dansatoare?

RAMONA: Bineînțeles că dansatoare! Dar dumneavoastră ce credeați?

PROFESORUL: Eu... Nu credeam nimica... Dansatoare deci?

RAMONA: Dacă n-aveți nimica împotrivă. Și mă cheamă Ramona.

PROFESORUL: Îmi pare bine... Presupun însă că mai ai și alte... pasiuni.

RAMONA: Cine n-are! Parcă dumneavoastră n-aveți și alte pasiuni! Chiar aștept cu nerăbdare să-mi povestiți.

PROFESORUL: Ce să-ți povestesc?

RAMONA: Despre... pasiunile dumneavoastră. Sau, mă rog, despre cele pe care le-ați avut.

PROFESORUL: Mda. Văd că la mine totul e la timpul trecut.

(Ramona se ridică de pe scaun, se apropie de Profesor și, c-un gest tandru, îl mângâie pe față. Profesorul face un ușor gest de evitare. Dar n-o respinge totuși.)

RAMONA: Cel puțin dumneavoastră aveți în spate o viață întreagă. Nu-i cazul să vă considerați un om norocos?

PROFESORUL: Ba da. Am fost un om norocos... din multe puncte de vedere.

RAMONA: Bineînțeles c-ați fost. Și încă mai sunteți. Nu vă dați seama? Aveți atâtea amintiri la care să vă gândiți. Și nu numai amintiri.

PROFESORUL: Ce vrei să spui?

RAMONA: Vreau să spun că... Încerc să-mi imaginez, știți... Nimeni nu știe... când îi sună ceasul. Poate că mai aveți destul de trăit.

PROFESORUL: Eu nu-mi mai fac planuri, oricum.

RAMONA: Da, înțeleg. Știu și eu că nu-i bine să-ți faci planuri. Fiindcă multe ies anapoda. Așa că mai bine să nu-ți faci planuri. Dar nici nu refuz când îmi pică ceva în gheruță.

PROFESORUL: Adică te bazezi pe șansă.

RAMONA: De ce nu m-aș baza? E ceva rău în asta? Dumneavoastră nu faceți la fel?

PROFESORUL: Ce anume să fac?

RAMONA: Să înhățați ce vă pică în gheruță.

PROFESORUL: Vezi, asta nu-nțeleg eu la oamenii ca dumneata. De ce trebuie să fiți cinici?

RAMONA: Eu nu sunt cinică. Pur și simplu mă gândesc că de ce-aș da cu piciorul norocului? Păi nu-i păcat?

PROFESORUL: Mă întrebam dacă dumneata... (Ezită.)

RAMONA: Da? V-ascult, domnule profesor.

PROFESORUL: Mă-ntrebam dacă ai fost cu adevărat apropiată de oamenii cu... cu care ai avut relații.

RAMONA: Cu oamenii? Adică vreți să spuneți, cu toți?

PROFESORUL: Păi, cam asta mă-ntrebam... Mă rog, nu chiar cu toți...

RAMONA: Cu unii dintre ei sigur c-am fost apropiată. Dar dacă mă-ntrebați cât de apropiată, ei, asta-i mai greu de spus. Dar... stați așa. Nu sunt sigură c-am înțeles exact ce-ați vrut să mă-ntrebați. Cum adică dacă am fost apropiată? Dacă m-am înțeles bine cu ei? Sau ce?

PROFESORUL: Deși ești tânără, nu mă-ndoiesc că știi și dumneata, că anumite... împrejurări te apropie mai... mai mult decât altele, mă rog...

RAMONA: Vai, domnule profesor, ce greu vă exprimați uneori! Mă chinui să pricep ce naiba vreți să spuneți. D-aia vă-ntrebam: nu cumva sunteți timid? Vă referiți la sex? Asta doriți să știți? Cum sunt când fac sex?

PROFESORUL: N-nu asta am vrut să spun!

RAMONA: Dar ce, dragă domnule profesor? Nu când fac sex? Dar când fac ce? Alte prostii?

PROFESORUL: Știi ce? Nu mă interesează prostiile dumitale! Eram sigur că faci tot felul de prostii! Una din ele e aia că ai intrat în casă la mine. Și alta e că te-am lăsat să intri.

RAMONA: Asta e prostia dumneavoastră, domnule profesor.

PROFESORUL: Păi da!

RAMONA: Ei, haideți, nu vă mai oțărâți. N-ați făcut nicio prostie că m-ați lăsat să intru în casă la dumneavoastră. După cum vedeți, nu sunt nici hoață și nici obraznică. Luați-o așa, ca pe-o ocazie să mai schimbați câteva gânduri cu... o necunoscută.

PROFESORUL: Adică să... înhaț șansa?

RAMONA: Vedeți că știți, domnule profesor! Și cine știe ce alte ocazii o să mai vină!

PROFESORUL: Adică ce vrei să spui cu asta? La ce ocazii te referi?

RAMONA: Păi n-ați fost chiar dumneavoastră de-acord să vă mai vizitez? Ca să prindem o zi mai bună pentru dumneavoastră.

PROFESORUL: Nu știu dacă am spus așa ceva.

RAMONA: Fiți mai deschis, domnule profesor. Poate că în viața dumneavoastră atât de...

PROFESORUL: Lungă!

RAMONA (râde dezarmată): Să zicem atât de interesantă!... Poate că de multe ori ați regretat că ați dat norocului cu piciorul. Poate aveți ocazia să vă reparați greșelile... Și am să vă răspund și la-ntrebări. La tot ce vreți dumneavoastră. Dacă vă interesează cum fac eu sex, o s-o aflați și pe-asta.

PROFESORUL: N-am spus eu că vreau să știu cum faci dumneata sex!

RAMONA: Bine, n-ați spus... Dar chiar nu vă interesează?... De cât timp n-ați mai făcut sex, domnule profesor? Să nu spuneți că sunt vulgară!

PROFESORUL: De ce să nu spun? Păi chiar asta văd că ești.

RAMONA: Dumneavoastră, domnule profesor, când umblați pe stradă nu vă fug ochii după femei? Nu? Fiindcă pe mine nici nu mă miră chestia asta. Bărbații se uită tot timpul după femei. Însurat, neînsurat, nu contează! Bărbații se uită după alte femei. Și, de ce să n-o spunem p-a dreaptă, și femeilor le cam fug ochii după bărbați. E ceva rău în asta? Să zicem că dumneavoastră sunteți un bărbat însurat de mulți... mă rog, de ceva timp, să zicem.

PROFESORUL: Nu „să zicem", domnișoară. Chiar sunt!

RAMONA: Și nu vă fug ochii după alte femei pe stradă? Sau... pe la sindrofiile pe unde vă duceți, ce știu eu? Nu vă fug ochii? Nu văd nimic rău în asta. Ești bărbat, te-ai însurat... Dar niciodată nu po’ să fii sigur c-a fost cea mai bună chestie.