Super-romanul de super-post-ficțiune „Quichotte” al lui Salman Rushdie

Cine nu caută pe undeva un rezumat detaliat n-are nicio șansă să înțeleagă ceva din romanul lui Rushdie. Un astfel de rezumat detaliat poate fi găsit, din fericire, în SuperSummary. Fie-mi permis un lung citat, aproape cuvânt cu cuvânt:

Ismail Smile, născut în Bombay, lucrează ca vânzător ambulant pentru Smile Pharmaceuticals, o companie deținută de vărul său, Dr. R. K. Smile. Ismail are aproape șaptezeci de ani, este necăsătorit și fără copii. După ce a suferit un atac cerebral, Ismail face o pasiune pentru Salma R, o fostă actriță de la Bollywood, acum gazda unui talk show tv.

Inspirat de emisiunea The Dating Time, de la ABC, din anii ’60, Ismail începe să-i trimită scrisori Salmei, semnate „Quichotte”, iar după un timp — cum zice SuperSummary —, face un pas mai departe în fantezia sa, hotărând că are mandatul divin să se redenumească Quichotte.
O pornește prin Arizona cu Chevroletul său (sau poate un Volkswagen Polo!) și la un moment dat zărește o stea căzătoare, drept care își pune o dorință: să aibă un fiu. Pe scaunul pasagerului apare un tânăr, vizibil doar în alb-negru, ca într-o imagine veche de televizor. Considerându-l dar ceresc, Quichotte îl numește „Sancho”.
În acest moment ni se dezvăluie că tot ce am aflat până acum este de fapt o poveste concepută de romancierul indiano-american Sam DuChamp. Avem deci un roman în roman. După ce a scris o serie de thrillere de spionaj cu succes modest, DuChamp a decis să scrie un roman „radical diferit de oricare altul încercat vreodată”. Quichotte este rezultatul.
Perspectiva romanului se schimbă din nou: de data asta se concentrează pe Salma R, pe post de Dulcineea din Toboso. Aflăm istoria ei: fiica unei celebre vedete de la Bollywood, Salma a venit în America la douăzeci de ani pentru a participa la o emisiune TV populară. Acum ea este producător, precum și gazda unui spectacol de succes.
Apoi, o întâlnim pe sora lui DuChamp, numită de narator „Sora” (el fiind „Fratele”). Ea locuiește în Anglia, unde este deputată, fiind prima femeie ne-albă aleasă în Parlament. În cele din urmă, ne este prezentat Dr. R. K. Smile. În calitate de fondator al Smile Pharmaceuticals, se bucură de o bogăție enormă, dar afacerea sa a fost construită pe o serie de practici dubioase din punct de vedere etic, prin care a contribuit la epidemia de dependență de opioide în America.
Romanul se întoarce la Quichotte și la Sancho. Aflăm că Sancho are o dorință proprie: să dobândească un corp fizic și să trăiască o viață normală. Dintr-o dată, această dorință este împlinită. Sancho vrea să-l părăsească pe Quichotte, dar constată că nu poate: o forță spirituală îl leagă de Quichotte. Sancho își dobândește propriul asistent spiritual, un greier vorbitor pe nume Jiminy. Quichotte permite „semnelor spirituale” să-l conducă la Salma.
Călătorind de autostrăzile interstatale, Quichotte și Sancho se confruntă cu abuzuri rasiste și oameni dependenți de opioide. În Kansas, Sancho se îndrăgostește și jură că se va întoarce la iubita lui când căutarea lui Quichotte se va termina.
Povestea Salmei continuă. A fost abuzată sexual de bunicul ei în copilărie; poate ca urmare, suferă de tulburare bipolară și este dependentă de opioide. La sosirea la New York, Quichotte anunță că trebuie să se împace cu sora sa înstrăinată, pe care o numește „Trambulina Umană”. În același timp DuChamp decide să se împace cu familia sa. Află că fiul său a fost arestat pentru hacking și îl vizitează la închisoare. Acolo descoperă că fiul său a fost recrutat de CIA în circumstanțe care se potrivesc cu intriga unuia dintre propriile sale romane de spionaj. Călătorește la Londra pentru a relua legătura cu sora lui, doar pentru a afla că ea este pe moarte, de cancer. În timpul vizitei lui DuChamp, ea ia în mod deliberat o supradoză de opioide pentru a evita o moarte în chinuri.
DuChamp se întoarce în State. După ce s-a împăcat cu sora lui, Quichotte elaborează un plan pentru a o întâlni pe Salma exploatând accesul acestuia la opioidele de care are nevoie pentru a-și menține dependența. Sancho decide că este timpul să se reîntâlnească cu femeia pe care o iubește, dar de îndată ce ajunge în Kansas, legătura lui spirituală cu Quichotte se rupe și Sancho dispare.
Quichotte o întâlnește pe Salma, dar schimbările climatice catastrofale aduc rapid sfârșitul civilizației. Quichotte și Salma călătoresc în California, sperând să se folosească de prototipul unei mașini-portal pentru a scăpa într-o altă dimensiune. Reușesc să călătorească pe un Pământ paralel, dar constată că nu pot respira în atmosfera acestuia și mor.

Planurile narațiunilor alternează, dar noi n-o simțim decât pentru că ne-o spune autorul. Nu că glissando-urile n-ar ține de meșteșugul scriitoricesc, dar atmosfera rămâne aceeași (suntem aici? suntem dincolo? — nu știm), încărcată de detalii nesemnificative (inclusiv numărul de locuitori al fiecărei localități de care se amintește), vorba Johannei Thomson-Corr din The Guardian: „Când dă mai încet zgomotul de fond, [Salman Rushdie] e capabil de o proză frumoasă și lucidă. Dacă ar fi să i se și dezactiveze Google pe computer.”
„Pur și simplu suntem blocați — completează Leo Robson în New Statesman (citat de Wikipedia) — cu un autor înclinat spre lipsă de tact și de gust, ca și lipsă de respect față de timpul cititorului și față de puterea sa de concentrare.”
Rețin totuși, în încheiere, un pasaj memorabil din finalul romanului (p. 455), legat de dispariția lumii (ideea mea obsedantă):

„Ce dispare când dispare totul — nu doar totul, ci și amintirea acelui tot. Nu numai că totul nu își amintește de sine, nu își mai amintește cum era când încă era totul, înainte de a deveni nimic, dar nici nu mai există nimeni altcineva care să-și amintească, așa că totul nu numai că încetează să existe, ci devine ceva ce n-a existat niciodată. Este ca și când tot ce a fost n-a fost, în plus, n-a mai rămas nimeni care să spună povestea, nici marea poveste a totului în totalitatea lui și nici măcar ultima poveste tristă a felului în care totul a devenit nimic, deoarece nu mai există niciun povestitor, nicio mână care să scrie, niciun ochi care să citească, astfel încât cartea despre felul în care totul a devenit nimic nu poate fi scrisă...”

Trad. Dana Crăciun, ed. Polirom, 2021

Carton

O căsuță de carton
Și o moară de vânt
   De carton colorat
Dop de plută în chip de rotor
Pale alungite lipite de sârme
Suflarea mea de copil
În locul vântului
Pentru o rotire de-o secundă
   Sau două — sau trei
Pridvor în relief, verandă
Și hrube și comori ascunse
La rădăcinile mestecenilor
   Din curtea cu iarbă colorată
   Cu verde
Ferestre decupate cu foarfeca
   Spații abstracte
Binevenite toate din viitor —
Și-o strângere de inimă.

Cu un an înainte: „Anii”, de Annie Ernaux* — premiul Nobel pentru literatură pe 2022

Titlul însuși, „Anii”, te duce cu gândul la nostalgia (autoarei sau eventual a cititorului) trecerii prin viață și din viață. Autoarea însăși recunoaște, la sfârșit, care i-a fost intenția: „să dea formă viitoarei ei absențe prin scris, să construiască această carte.” Și ultima frază a romanului: „Să salveze ceva din timpul în care nu vom mai fi niciodată.”

Cât de bine reușește să salveze laureata Nobel? Greu de spus.

O sinteză sugestivă a recenziilor „Anilor” franțuzoaicei Annie Ernaux ne este oferită de London Review Bookshop. Părerile sunt în cea mai mare parte de la bună în sus: „Una din cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată”, zice Deborah Levy. „«Anii» este o revoluție, nu numai în arta autobiografiei, ci și în arta însăși. Cartea lui Annie Ernaux îmbină amintiri, vise, fapte și meditații într-o evocare unică a vremurilor în care am trăit și trăim”, zice John Banville. „Tehnica nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum. Ea aruncă lumină asupra unui om prin cultura care s-a revărsat prin el; este vorba de timp și de a fi situat într-un anumit loc din istorie și de modul în care timpul și locul creează un om. Este incredibil”, zice Sheila Heti. Ș.a.m.d.

La fel de entuziasmată este Azarin Sadegh: „Lectura «Anilor» seamănă cu descoperirea unei cutii de comori. (...) Este genul de carte pe care o închizi [o lași închisă pe piept; pentru câteva momente! — ghicesc eu] după ce citești câteva pagini, purtat de gustul dulce-amărui pe care ți-l lasă în minte. (...) Ernaux își transformă viața în istorie și amintirile în memoria colectivă a unei generații.” Foarte frumos spus. Doar că aceeași Sadegh, în Los Angeles Review of Books, își cam schimbă părerea: „Citirea «Anilor» îl face pe cititor să se gândească la sensul literaturii. Este lucrarea lui Ernaux propriu-zis «literatură», sau un studiu de sociologie? Când o carte de memorii nu redă emoțiile autorului și când este scrisă fără intenția de a-și emoționa cititorul, cum s-o numim operă de artă? Ce este Arta?” Și încă: „«Anii» nu este o lectură ușoară, neavând intrigă, punct culminant, morală sau umor.”

În rest, ce-ar fi de spus?... Instantanee istorice — o listă de evenimente, nume, mode, politicieni și vedete, maniere, curente, tendințe, totul expus cu o detașare aproape academică, sau mai degrabă jurnalistică, uneori ușor „personalizată”. De la repere complet impersonale, „obiective” cum s-ar zice, la memorii colective — „noi”, „ei”, „ele” (traduse astfel în absența impersonalului tipic franțuzesc ”on”), ajungem spre final la câteva rudimente de narațiune, dar tot la persoana a treia, toate acoperind intervalul 1940 (anul nașterii autoarei)–2006. Joncțiunea dintre istoria „mare” și istoria personală mă tem că eșuează. Până la urmă, e un roman, sau un eseu sociologic, cum se întreba cineva? „Eu” lipsește, de bună seamă în mod programatic. Cât despre absența, cvasitotală, a figurilor de stil, remarc că dacă la Nobelul din acest an, Jon Fosse, „Numele celălalt”, pare firească, în cazul lui Annie Ernaux mi se pare mai degrabă frustrantă.

Ce e mult strică, dar, se vede treaba, că și ce e prea puțin.

* Ed. Pandora, 2023, trad. Mădălina Ghiu

Misterele norvegiene: Jon Fosse, „Numele celălalt”* — ultimul Nobel

„(...) și îmi iau paltonul negru și lung peste braț și îmi agăț geanta maro de piele pe umăr și deschid ușa și sting lumina și închid ușa la loc în urma mea încuind-o și îmi pun cheia în buzunarul jachetei de catifea și mă îndrept spre lift și îmi fac semnul crucii în timp ce cobor cu liftul, de fiecare dimineață îmi fac semnul crucii, ori fac doar semnul crucii ori îl fac și spun Pater Noster și îmi fac semnul crucii și după rugăciune, îmi zic și liftul se oprește cu o smucitură ușoară și eu ies și intru în sala de mese (...)”

Cam ăsta e stilul ultra-simplist/simplificat al romanului „Numele celălalt”, cu subtitlul „Septologie I–II”, al recent premiatului Nobel, norvegianul Jon Fosse.

Surprinde? Da și nu. Fără semne de punctuație, exceptând virgula și semnul întrebării — s-a mai scris așa prin anii ’60, poate și ’70 — de cele mai multe ori fără temei (doar o modă), alteori, rar, cu oarece beneficii. Lipsește chiar și punctul final (dar lipsește și începutul, deoarece romanul începe cu un „Și”), cu semnificația, presupusă, a acțiunii deschise. Dar absența celorlalte puncte din text? Deschidere la tot pasul? De ce nu? Deschidere, continuitate, transfer, întrepătrundere, alternanță, transă. La ultima însușire se ajunge mai greu; proza fără punctuație din secolul trecut în general a ratat-o (dacă a vizat-o vreodată). Lui Fosse îi reușește. Putem să-i adăugăm în galantar fără multă reținere ambiguitate, stranietate (ingredientul esențial al oricărui prozator), confuzie (în principiu benefică), pluri-semnificație... Ceea ce ar fi și n-ar prea fi de lăudat; căci prea multe „pluri”-uri riscă la un moment dat să devină suspecte.

Asle, eroul principal, este un pictor norvegian de o vârstă incertă dar care emană un început de senectute, prin cumpătare, înțelepciune și viziune. Într-o zi — în ziua romanului! — Asle pornește într-o călătorie dintr-un impuls nebulos — e parcă un făcut! —, cu mașina, din satul său de baștină, Dylgja, spre Bjørkvin, unde își și expune tablourile, la galeria Beyer. Trebuie spus că Asle obișnuiește să-și privească tablourile în întuneric și încearcă să redea în ele „întunericul care emană lumină” (materie întunecată?), tot așa cum Dumnezeu stă — Este! — în întuneric și emană lumină.

Văduv de câțiva ani, Asle are un vecin și prieten pescar, Åsleik, dar și un alt prieten (prieten oare?) cu același nume, Asle, un tiz. În călătoria sa spre Bjørkvin, pictorul Asle, trece cu mașina prin dreptul locuinței celuilalt Asle, pe care îl „vede” stând în pat și tremurând din toate membrele, fiind alcoolic. Gândul lui „glisează” somnambulic către propria-i poveste, amintindu-și de cele două soții pe care le-a avut, Liv și Siv (de prima a divorțat, a doua l-a părăsit „pur și simplu”), de Băiețel și de Fiică și Fiu, copiii lui, cu care nu se mai întâlnește de mult, iar „gândul că va ieși pe mare și va dispărea în mare, în nimicul valurilor”, după ce va scăpa de tremurat (cu câteva guri de tărie), îl obsedează. Dar noi știm (sau urmează să știm peste nu știu câte pagini) că actualul Asle a fost alcoolic cu ani în urmă, și depresiv (sau poate vizionar).

Aici confuzia e clară, îmi vine să zic. Fosse nu se obosește să explice. (Dar ce prozator care se respectă o face?) Știe foarte bine ce îi servește și ce nu.

Asle are o viziune recurentă: „un bărbat șaten, cu părul până la umeri, și o femeie cu părul negru”, care „îi ies în cale” cam peste tot, există doar unul pentru celălalt și pe martorul involuntar Asle îl ignoră pur și simplu. Cei doi n-au nume, nu sunt decât „el” și „ea”, dar la un moment dat se (re)întrupează în Asle și Sora, cea care „a dispărut” de mică, Alida. Dar tot Sora este și sora lui Åsleik, prietenul său, cea căreia Åsleik îi trimite în fiecare an, de Advent, tablouri primite în dar de la Asle.

Iar punctul culminant al narațiunii pare a fi momentul când Asle îl găsește întâmplător pe tizul său zăcând inconștient în zăpadă, îl duce la Spital (via o cârciumă), în timp ce el însuși se cazează la un hotel și, încercând să adoarmă, gândul i se întoarce obsesiv la celălalt Asle, închipuindu-și cum acestuia îi e rău, tot mai rău, din ce în ce mai rău. Și tot plângându-se că nu poate dormi, noi ghicim că de fapt momentele de veghe alternează cu cele de vis într-o înlănțuire tulbure. Fosse trece fără ezitare într-un registru grav, fraza devine sacadată, gâfâitoare, dispar chiar și virgulele și noi știm că Asle, cel de la hotel, pictorul, are vise chinuitoare și așteptări sumbre. La un moment dat virgulele reapar în text, semn că tensiunea tinde să descrească. Neliniștea transmisă cititorului persistă însă și abia atunci când romanul se apropie de final — nu înainte însă de a iradia noi neliniști legate de o escapadă periculoasă a lui Asle copil, însoțit de Sora „dispărută de când era fetiță”, Alida — realizăm că atenția nu se va mai întoarce niciodată la celălalt Asle, internat la spital, și că el încetează să mai fie distinct de Asle eroul, cei doi contopindu-se în fluxul ireversibil al timpului.

Se instalează în prim-plan problemele fundamentale, cele ale existenței, ale universului, ale credinței — cine ar fi crezut la început, când totul părea simplu, inclusiv scriitura?... Totul? Nu chiar. Dacă scriitura rămâne într-adevăr simplă, iar autorul păstrează consecvent distanța de orice cochetărie stilistică, substanța textului se dezvăluie — pentru cine are abilitatea să-și îngusteze ochii și să încerce să vadă în 3D — a fi la fel de complicată precum viața însăși.

Dacă până la „Numele celălalt” mi-am tot zis, citind noutățile zilei (mă rog, ale anului) că în ultimele decenii romanul nu s-a schimbat semnificativ și că mare lucru nu s-a inventat, iată că Jon Fosse pare a deschide o nouă cale.

* Editura Pandora, 2022, trad. din norvegiană de Ovio Olaru

Vechi manechine. Alte manechine*

Alte manechine aveau articulații nu numai la mijlocul antebrațului ci și la mijlocul gambei. Dar articulații să fi fost oare? Puteai să te întrebi de ce era nevoie de articulații la mijlocul antebrațului sau la mijlocul gambei. Tijele din interiorul membrelor puteau sugera ideea de interșanjabil. Adică cum? Dacă terminația mâinii, adică încheietura, palma și degetele și anume felul în care acestea erau îndoite nu dădeau manechinului expresia dorită, le puteai înlocui cu membre și încheieturi și degete luate de la alte manechine? Chiar dacă asta fusese cândva intenția, înlocuirea fusese desigur dată uitării. Fiindcă prea erau multe manechine cărora le lipsea ba câte un braț, ba câte un picior. Iar o parte din ele ajunseseră chiar și în magazine.
   Le vedeai acolo, prin te miri ce cotloane, și nu se putea să nu-ți stârnească revolta.

— Lucian! spunea profesoara de română, stând în picioare îndărătul catedrei, după ce pusese de o parte peste teancul alăturat ultima lucrare comentată. Avea înaintea ei, pe catedră, două teancuri, unul în dreapta, peste care tot pusese, pe măsură ce le comenta, lucrările de compunere pe teme liber alese, și altul în stânga, care se tot subțiase până ce nu mai rămăseseră decât câteva. — Lucian, trebuie să recunosc că ești surpriza zilei! Prin ochelari, ochii ei îl aținteau cu o licărire jucăușă, dar era greu de spus cât din licărirea aceea jucăușă era încântare și cât reproș. Ochii ei le conțineau pe amândouă. — Fii bun și spune tare, cu gura ta, să audă toată clasa, ce subiect ți-ai ales.
   În timp ce ținea în mână o lucrare, de bună seamă a lui, Lucian se ridica ezitant și recunoștea cu nesiguranță în voce:
   — Despre manechine.
   Câteva chicoteli răzlețe se făceau auzite în clasă. Cu siguranță era mult mai puțin decât corul dezaprobator la care se așteptase, poate, doamna de română.
   — Ce fel de manechine? insistă ea și continuă să-l fixeze pe Lucian cu un interes ambiguu. Licărirea de reproș din ochii ei câștiga teren în dauna celei de încântare.
   De fapt era greu de înțeles sensul întrebării. Ce fel de manechine?... Îmbrăcate sau goale? Frumoase sau urâte? Masculine sau feminine? Trebuia să-i ghicești gândul, dar... Lucian își aminti de manechinele abandonate în poziții grotești prin cotloanele depozitelor, goale. Dar doamna de română cu siguranță nu le văzuse și deci sensul întrebării nu putea fi decât unul singur. Așa că Lucian răspunse în chip logic:
   — Despre cele din vitrine.
   — Lucian, schimbă tonul doamna de română, e adevărat că v-am lăsat să vă alegeți liber subiectul compunerii. Crede-mă că în ziua de azi asta se cheamă o favoare. Dar nu cred că trebuie să abuzezi de libertate. Cu atât mai mult cu cât e atât de rară. Eu de pildă pot să presupun că ți-ai ales subiectul manechine numai cu scopul de a mă persifla.
   În clasă nu se făcu auzită nicio șoaptă, de parcă toți cunoșteau sensul verbului „a persifla”.
   — Ca să-mi demonstrezi că greșesc, continuă doamna de română, spune-mi, te rog, există vreun motiv anume care te-a făcut să scrii despre manechine?
   — O dată, demult — spuse Lucian într-un acces de sinceritate și pentru că i se păru că situația i-o cere — m-am speriat de un manechin și n-am vrut să intru cu mama într-un magazin.
   De data asta cuvintele lui stârniră în clasă un val de rumoare.
   Prin ochelari, interesul din ochii profesoarei deveni vizibil și licărirea de simpatie o domină pe cea de reproș.
   — Chiar așa? Te-ai speriat în așa hal de un simplu manechin încât ai refuzat să intri? Poate cu altă ocazie ai să ne explici ce anume te-a speriat la manechinul acela de care spui. Într-o altă lucrare, dacă am să vă mai cer una cu subiect liber ales... Totuși, Lucian, în lucrarea ta nu lași în niciun chip să se înțeleagă că ți-e teamă... sau, mă rog, că ți-a fost teamă de manechine. Dimpotrivă, se desprinde din cele scrise de tine un fel de revoltă împotriva manechinelor. Sau hai să-i zicem mai curând dezaprobare. De ce, Lucian? Ce te face să fii pornit împotriva lor?
   — Pentru că sunt urâte.
   — Mai urâte decât cele de care îți amintești din primii ani ai copilăriei?
   În acest moment Bobe Prostu’ se repezi cu gura și, prefăcându-se interesat de manechine, își confirmă avid reputația de măscărici al clasei întrebând cu vervă de mahalagiu:
   — E adevărat, doamnă, că pe vremuri manechinele purtau chiloți și sutien? Pară cu îndemânare și se feri de ghionții și de scatoalcele venite dinspre cei ce stăteau în băncile din jurul său și reuși să strecoare cu aceeași obrăznicie: — Adică vreau să spun că afară de chiloți și sutien n-aveau nimic pe ele?
   Lucian avu ocazia să aprecieze calmul profesoarei de română care, ignorând olimpian vacarmul stârnit în clasă și ignorându-l pe Bobe Prostu’ însuși, i se adresă în continuare lui Lucian și îl întrebă:
   — De ce găsești că sunt urâte manechinele din vitrine, dragă Lucian?
   Dar era atât de evident că manechinele ciunge și oloage puteau descuraja cumpărătorii! E drept, clientul, făcând abstracție de hidoșenia manechinului, își făcea, poate, o idee, chiar și cu asemenea manechine, de cum putea să-i vină îmbrăcămintea pe care și-ar fi dorit să o cumpere. Și totuși. Când vezi asemenea orori nu poți să nu te cutremuri. Poate că adulții s-au obișnuit cu multe, mai ales după ororile din ultimii ani. Dar copiii? Nimeni nu trebuia oare să se gândească la ei? Sau poate se răspândise părerea că dacă copiii au fost până acum cruțați într-o oarecare măsură, să zicem, de orori, ar fi acum o bună ocazie să se obișnuiască cu ele? Dacă nu altfel, măcar în vitrinele magazinelor? Fiindcă așa e viața, plină de orori?
   Răspunsul era, desigur:
   — Nu, nicidecum. Pentru copii ororile nu trebuie să devină în niciun caz parte din viața cotidiană. Pentru nimeni nu trebuie să devină. Cu asta suntem cu toții de acord. Cred că în această privință istoria ne-a servit destule lecții dureroase. Dar poate vă amintiți, deși cu siguranță erați mici pe vremea aceea, că de multe ori manechinele feminine erau îmbrăcate doar în chiloți și sutien. Să avem totuși un dram de decență! Totuși chiloții sunt chiloți și nu-i expui în public. Nici măcar pe un manechin. Nu numai că-i o chestie intimă, dar la ce bun să încurajezi estetica lenjeriei intime? Pentru seducție? Un manechin prea seducător, cum erau pe vremuri, ar putea să încurajeze frivolitatea, nu? Asta le trebuie lor? Copiii noștri nu trebuie să trăiască în frivolitate. Și nici cei mari, la urma urmei. Îmbrăcămintea e menită să ascundă goliciunea și să permită minții să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important și constructiv în viață.
   Nu sunt toți de părerea dumneavoastră, doamnă. Iată, eu am văzut în vitrina unei croitorii din apropiere un cartonaș pe care stătea scris cam așa, dacă îmi amintesc bine: E adevărat că haina face pe om. Și totuși omul face haina! Ca să vă spun drept, m-a amuzat într-un fel. Chiar și în aceste vremuri tulburi iată că există croitori cu simțul umorului, care se gândesc cum să-și atragă clienții. Și cu ce pot să-i atragă dacă nu promițându-le veșminte elegante? Făcute cu mâna lor. Croitorii doresc să le ofere clienților mai mult decât haine de gata.
   — Nu văd de ce ar trebui să fim împotriva hainelor de gata. A cumpăra haine de gata înseamnă a economisi timp. Să ne gândim numai de câte ori e nevoit cetățeanul să se ducă la croitor pentru probe. Ca să nu mai vorbim de prețuri. Și apoi, de ce să considerăm că vremurile sunt tulburi? Le judecăm oare după manechine? La drept vorbind, manechinele nici n-au dispărut, decât doar că nu mai sunt dezmățate ca altădată.
   Dezmățate, a! nu, în niciun caz. Iată, copiii-manechine erau îmbrăcați din cap până-n picioare, și chiar și băieței în uniforme școlare, cu pantaloni lungi și hăinuțe încheiate la toți nasturii, din stofă bleumarin, probabil aspră la atingere, cu ochi albaștri, pictați, zâmbeau fără strălucire, cu buze decolorate. De sub cozorocul șepcilor școlare se ițeau bretoane negre-negre, linse și țepoase. Toată vitrina cu manechine era o combinație de materiale simple — bleumarin, alb, pepit. Mult prea puțin colorate. O gamă îngustă.
   În vitrină, în spatele lui Lucian, siluetele altor privitori se reflectau împreună cu strada ca fundal translucid-întunecat și chiar mobil pe ici, pe colo. Simțurile captează enorm de multe lucruri din ceea ce ne înconjoară. Din ce în ce mai multe. Într-adevăr, uneori e de-ajuns ca un singur curios să se oprească la o vitrină, chiar dacă dincolo de sticlă nu-i mare lucru de văzut, că numaidecât i se alătură alți câțiva curioși, care nici măcar nu sunt siguri de ce s-au oprit acolo.
   Și cât de puțin îți trebuie ca să-ți dai seama că cineva, o femeie, merită atenție — doar un simplu contur și chiar mai puțin decât un contur întreg: doar o linie ovală a obrazului, conturul unei bucle, a cărei culoare nici n-o poți desluși reflectată în sticla vitrinei, care este o oglindă imperfectă. Și chiar de-ar fi o oglindă perfectă, tot te poți înșela. De pildă, privite din spate, unele femei au siluete adolescentine, chiar și la patruzeci și mai bine de ani. Nu și prospețimea pielii, desigur. Așa că răsucirea uneia din acele femei cu fața poate fi o dezamăgire. Alteori însă nu-i așa. Nici vorbă de dezamăgire.
   Lucian se întoarse și observă o femeie tânără și înaltă aproape cât el îndepărtându-se agale în lungul trotuarului, fără să-i dea nicio atenție, după ce o zărise, era sigur, privind timp de câteva secunde, dindărătul său, vitrina. Avea o siluetă fără cusur. O fustă de doc oliv-cenușiu, chiar dacă făcea câteva cute, datorită rigidității materialului sau poate datorită unei croieli imperfecte, peste rotunjimile feselor și ale șoldurilor — Dumnezeule, ce fel de goliciune ascundea? Lucian o urmări o bucată de drum. Gambe perfecte, o piele mată, de o netezime desăvârșită. De multe ori ochiul se pricepe să pipăie la fel de bine ca și degetele. Gambele se mișcă suple și pline de forță, pășesc fără o destinație precisă de-a lungul trotuarului, sub dominația șoldurilor cu mișcări legănate și degajate, dar chiar și-așa, chiar și cei câțiva pași pe care îi fac gambele pe drumul scurt dintre două vitrine, par disputați între o voință relaxată și atracția moderată a vitrinelor. N-avem o destinație precisă, spun gambele, dar facem ce vrem noi... Palma poate să lunece în sus mângâind forma de fus a gambei, dar nu în grabă ci savurând abia perceptibila umiditate a pielii, până la tendonul proeminent din interiorul genunchiului, care se vede și se simte plin de vigoare feminină, punte între gambă și coapsă. De unde vine acea ușoară umiditate? La rădăcina părului de la ceafă, se simte și acolo, mai palpabilă decât oriunde, sub căldura părului răsfirat pe pernă, și la tâmple, unde firele de păr chiar s-au umezit la rădăcină, mai deschise la culoare, acum că respirația întețită se domolește lăsând în loc o sublimă epuizare. Capul ei se răsucește vlăguit, atât cât are loc, pe pernă spre el până când pometul obrazului i se reazemă ușor de latura capului său căzut din și în paradis, vlăguit și el, peste umărul ei, ba chiar dincolo de el.
   — De ce e plăcerea atât de mare, Lucian?... Sau totul nu-i decât o aiureală?
   Vocea ei avea detașarea și moliciunea transei.
   Se minuna și ea de propria ei plăcere și recunoștea implicit, cu onestitate, că n-are prea multă experiență. Pielea fină și ușor jilavă la rădăcina părului ei de la ceafă se zvânta încetul cu încetul. Se zvânta de fiecare dată după ce trupurile lor de desprindeau unul dintr-altul și mâna fiecăruia dintre ei cădea întinsă și vlăguită cu încheietura peste marginea patului.
   Dar de ce trebuia să ai experiență? Pentru ce? Încotro să alergi ca ieșit din minți o viață întreagă și să vezi cum alții fac o tragedie din faptul că nu li se deschid destule porți ici și colo, să fie primiți cu fastul care consideră ei că li se cuvine? Sau că ei înșiși nu știu să fie destul de stăruitori să bată cât trebuie și unde trebuie? Bărbați nătângi. Multe alte porți, c-un pic de noroc, se puteau deschide... Să te prăbușești la porțile cetății — învins, cică?... Ante portas...
   Păcatele de care am scăpat sunt cele pe care trebuia să le săvârșim dar nu le-am săvârșit. O bluză pusă peste piept n-are nici o legătură cu formele torsului, nu știi decât cu aproximație cât de tare se întinde peste sâni și deci cât e de provocatoare, și de fapt nu știi nici cum funcționează codul culorii. Dar a ține în dreptul pieptului o bluză atârnând și, în dreptul corpului întreg, o rochie devine pe nesimțite un gest de feminitate prin el însuși, nu fiindcă ar fi neapărat relevant în privința potrivirii obiectului de cumpărat. Simplu obiect vestimentar, menit să dureze un an... sau zece... Sau să rămână să zacă pentru totdeauna în șifonier dacă vremea lui a trecut fără să fi venit vreodată.

* Publicat și în Familia, 10, 2023

Cetățenia română*

Foștii proprietari, dacă mai erau în viață, poate că ar fi trebuit să fie mândri că fosta lor proprietate avea de câțiva ani buni o atât de nobilă destinație administrativă, aceea de a găzdui Secția de cetățenie a Ministerului de Externe. Cel mai probabil însă, erau orbiți de ură și deci incapabili să aprecieze în ce transformaseră autoritățile casa lor. Asta, presupunând că nu fuseseră băgați la pușcărie sau că nu crăpaseră între timp.

Cei dinăuntru însă, funcționarii, șeful secției și personalul auxiliar, inclusiv femeia de serviciu, aș fi putut jura că nu erau la curent cu sentimentele foștilor proprietari sau, în cazul că erau, că nu le păsa de ele. Nu din lipsă de compasiune ci fiindcă fiecare avea alte treburi. Astfel că nimeni nu aducea vorba de vechiul statut al clădirii sau de persoanele care locuiseră aici, în inima Bucureștiului, cu ceva timp în urmă. Cui ar fi folosit? Iar asta avea și urmări vizibile: nimeni nu se preocupase de starea clădirii, care probabil că nu fusese niciodată renovată de la expropriere. Inclusiv încăperea în care așteptam, care părea să se fi cronicizat în aparența ei jalnică de hol de trecere aflat în incinta unei instituții publice cu buget modest, căci cetățenia oricum nu era prioritară. „Resemnare” stătea scris pe frontispiciul virtual în legătură cu ceea ce vedeam în jur. „Delăsare”? Un petiționar însă, nu-i așa? niciodată nu se resemnează, teoretic vorbind, să accepte ceea ce vede în jur. Nici nu se lasă pradă delăsării. Nici chiar atunci când intră în depresie, să zicem. Își urmărește țelul până la capăt.
   Soba de teracotă părea să fi devenit de la expropriere încoace un simplu decor: cine să mai facă focul într-un hol unde nu există nicio masă, aproape niciun scaun și deci în el nu lucrează niciun funcționar.
   Am descoperit pe perete un tablou, o reproducere după o pictură de gen din Epoca de Aur a olandezilor, de pe vremea când părea că olandezilor le este totuna dacă se scufundă în depravare sau se mențin la un nivel rezonabil de bună-cuviință.
   «Hei, ia ascultă, cu tine vorbesc!»
   Am tresărit. M-am uitat la petrecăreața din centrul tabloului. Autorul nu putea fi altul decât Jan Steen, era clar...
   «Hei, cu tine vorbesc!»
   Petrecăreața lui Steen încerca să se adune, smulgându-se din letargia ei alcoolică, punea jos la picioare ulciorul îmbrăcat în rafie și cu arătătorul făcut cârlig mișcător mă chema.
   «E o mare harababură ce se vede în jurul meu. Domnul Steen știe foarte bine ce prezintă. Doamna din spatele meu doarme...»
   Dar înainte de orice harababură nu puteam să nu observ detaliile pe care le vedeam în tablou. Și erau multe. O sumedenie. Bunăoară că lichidul care se scurgea din butoi pe dușumea nu era vin, fiind de culoare gălbuie, în timp ce vinul, judecând după cel din paharul pe care petrecăreața îl ținea în mână, era roșu. Un roșu cam dubios, fie vorba între noi. De nu cumva îl decolorase timpul.
   «Dacă doamna din spatele meu doarme, înseamnă c-a tras și ea la măsea. Fiindcă altfel nu mi-aș putea explica cum de poa’ să doarmă în vacarmul ăsta, cu scripcarul la o palmă distanță îndărătul ei. Sunteți de acord cu mine? Și dacă a tras la măsea, și-o merită cu vârf și-ndesat. Pfui! Vreau să spun că merită ca domnu’ ăsta să stea cu piciorul întins pe genunchiul meu în prezența nevesti-sii. Măcar că ea doarme. De altfel, piciorul ăsta n-am să-l mai suport multă vreme ci am să-l dau cât colo cât ai zice pește. Să mai aștepte și el, dracu’, pân’ la noapte! Vrei să-ți zic câteva cuvinte? Uite: „cep”, „porc”, „rât”. Că d-aia se-mprăștie berea pe jos din butoi. Fiindcă i-a smuls porcul cepul. Cum o fi făcut și la ce-o fi avut nevoie de cepu’ ăla să-l ia și să-l morfolească-n gură, dracu’ știe, că n-am fost atentă. Da’ mă rog, eu una, după vin nu mai trec la bere-n ruptu’ capului, așa că puțin îmi pasă mie de berea aia irosită... Funcționari, ziceai? Îi văd că sosesc, așa, mai către amiază, stau ce stau, la taclale bun-înțeles, și dup-aia, nici n-a trecut bine de amiază că s-au și cărat. Da’ domnia ta, ce, tragi nădejde să faci vreo afacere cu ăștia? Nu știu ce ai acolo în geanta matale, da’... Pfui!
   Cum, nu știi ce caută porcul cu cepu-n gură?»
   Bărbatul cu piciorul lăsat pe genunchiul femeii, cel cu pălăria căzută pe jos, își dezlipea urechea de la tipul din spatele lui, pe care până atunci îl ascultase citind cu voce tare din carte, și devenea atent la ce spunea petrecăreața. Mai întâi pe jumătate atent, apoi atent de-a binelea.
   «Pentru că-i o vorbă, nu știai? Cică a fugit porcul cu cepu-n gură! Adică o făcurăm lată, asta vrea să-nsemne. Nu? Păi, chiar c-o făcurăm. Ei hai, nu te mai plânge. Uite că mi-am luat piciorul, gata. O lăsăm pe altă dată.»
   Se uita dincoace de rama tabloului și încerca să fie de folos amestecându-se în vorbă.
   «Indiferent ce marfă ai în geanta aia a ta — zicea —, trebuie să știi că ăștia de p-aci chiar nu vor să cumpere nimica. Doar se prefac, așa, ca să se afle-n treabă, ascultă-mă pe mine! Așa că mai bine te-ai întoarce acasă și-ai încerca altă dată, când or veni vremuri mai bune. Deh! Ce mi-e că-i Leiden, ce mi-e că-i București! Afacerile au aceleași reguli. Doar că ai voștri au inventat altele. Marfa trebuie să fie întâi și-ntâi de bună calitate. Uite, eu n-am decât — câți ani crezi că am?»
   Știu și eu... Patruzeci?
   «Ești pe-aproape. Treizeci și nouă de ani. Da’ văd că ești cam grăbit să mă-mbătrânești. La vârsta mea, un an încă mai contează. Ți-ar plăcea să-ți zic ție că ai treizeci și doi de ani, când tu de fapt n-ai decât treizeci și unu? De unde știu? Nu că ai fi domnia ta cine știe ce celebritate, dar la noi în Țările de Jos există registre în care se notează tot. Tot-tot-tot! Astfel că toată lumea știe tot despre toată lumea. Mai puțin despre conturile din bancă! Ha-ha! Dar pentru tine oricum asta nu contează, voi nu mai aveți conturi bancare și lumea nu se pricepe să umble cu banii. V-ați dezobișnuit. Mă rog, voi ziceți că-i bine, eu îs sigură că nu-i bine deloc. Mai devreme sau mai târziu o să vă-ntoarceți voi la conturi, ai să vezi. Da’ s-ar putea ca pentru mulți să fie prea târziu. Și ce ziceai că ai acolo? O cerere?»
   Da, o cerere.
   «Ce fel de cerere, po’ să știu și eu?»
   De renunțare la cetățenie.
   «Ih!... Ptiu, drace! La cetățenia română?»
   Așa mi-au zis la Consulat, că nu-mi dau viză de intrare la voi, în Țările de Jos, dacă nu renunț la cetățenia română.
   «Bătu-i-ar! Nu le-o fo’ nițică rușine la obraz? Taman la noi, în Țările de Jos, unde vine lumea de-a rostogolu’!»
   Timp în care ceilalți din tablou, ce făceau? Tipul din spate, cel cu cartea, se îndreptase de spinare și rața îi sărise de pe umăr. Stătea acuma și asculta. Și deși nu numai că știa să citească, dar, după cum o dovedise, avea și pasiunea de a citi și a discuta cu aprindere cele citite, nu se putea amesteca în vorbă acum când domnii discutau între ei. Nu mai vorbim de femeia în negru, partenera de discuție a bărbatului cu cartea, care pur și simplu amuțise ascultându-l pe domn. De fapt, ceva tot se încumetase să spună:
   «Confirm.»
   Ce confirma, asta tânărul violonist, care încetase să cânte, lăsase vioara să-i atârne în jos, încercând să înțeleagă despre ce se vorbea, n-o putea spune. Doar copiii din tablou își vedeau de nimicurile lor, în timp ce stăpâna casei nu dădea niciun semn că s-ar deștepta din moțăiala ei morocănoasă.
   Zorii pătrundeau prin luminator, scoțând holul de trecere, încetul cu încetul, din umbra sa mucegăită și prăfuită.
   Ce ți-e și cu tablourile astea! De multe ori nu se-ntâmplă așa cum se spune, ca privitorul să scoată din ele mai mult decât pune autorul. De astă dată, Jan Steen punea atâtea, încât multe enigme rămâneau de dezlegat. Doar să ai vreme să privești și să rumegi.

* Publicat și în Discobolul, oct.-dec. 2023

Vis sau halucinație

Nu știu dacă a fost vis sau halucinație. Urmez un tratament cu anxiolitice și alcoolul este în principiu contraindicat. Totuși la prânz am băut o bere. Apoi m-am retras în colibă și, cu ochii pironiți în ceasul electronic cu cifre roșii și instabile, de fir încins, am adormit. M-am pomenit deodată pe strada mea din copilărie, ireal de prezent, cum numai în copilărie poți fi, și acopeream cu simțurile acea bucată de stradă, de nici o sută de metri, dintre casa motociclistului, vizavi de curtea noastră, și frizeria adormită din colț, care fusese — și era din nou — miezul miezului lumii mele de copil. Casele pe care le știam, gardurile la stradă, salcâmii de la marginea trotuarului, toate erau la locul lor, și strada rămăsese pe veci însorită. Uite că se poate, mi-am zis, fericit. Nu era nimeni pe stradă, dar strada era, cumva, plină de viață. Toți ai mei, copiii, cu nume știute și neștiute, erau prezenți, ca și mine, în acel loc. În doi pași puteam ajunge la poarta noastră, nimic nu mă împiedica s-o fac, și mama era și ea de față. Putea fi oricând de față. Ba chiar dădea să iasă pe poartă, în stradă, dădea să facă doi pași în întâmpinarea mea. Uite că se poate, mi-am zis. Strada era doldora de viață și de soare.
   Nu știu: mai scriu ca să las, totuși, ceva în urmă? Ca să-mi exersez mâna? Sau fiindcă am fost, atunci, atât de fericit?... Și până la urmă ce-a fost asta, halucinație fulgurantă provocată de anxiolitice în combinație cu alcoolul, sau un vis straniu de după-amiază?

Maica Sofiana cătră liubimul făt al său THEODOROS. Ultima epistolie

Mult liubime făt al meu Tudorică

Mă-ndrept cătră tine cu rugăciunea să-ngădui să-ți zic mai departe Tudorică al meu, așa cum ți-am zis dintotdeauna, cu toate multele tale isprăvi din ultima vreme de prin mările de pe la Miazăzi, ce te-nalță în prețuirea tutulor și te fac om mare în Elada, precum zici în epistolia ta.
   Mă bucur nespus că ai scăpat cu viață după ce blestematul ofițir inglez a țintit cu muscheta cătră inima ta neprețuită, ce din inima mea se trage și face parte. Ai dreptate să gândești că numai o minune te-a scăpat și-a abătut din calea sa glonțul cel rău și arămiu din pușcociul cel ghintuit; mulțumescu-ți tare că m-ai luminat despre cum mergea glonțul prin văzduh, învârtindu-se, presupozesc eu, cu mintea mea de femeie, nu dându-se peste cap ci sucindu-se pre direcțiunea deplasațiunii sale. Și totodată dă-mi voie să-ți fac mărturisire de toată amărăciunea mea că ai făcut întrerupere în epistolia ta ca să spui pe-ndelete altora toate cele petrecute, dând glas esplicațiunilor date de Arhangheli, și n-ai găsit de cuviință să-mi spui mie totul de-a fir a păr, nesocotindu-mă vrednică de înțelegere. Minunea ce s-a-ntâmplat cu gloțul vădește iscusința năstrușniciilor din capul tău. Căci într-adevăr, să te ducă mintea până acolo să ghicești cum glonțul prinde să se răcească și puncte de pe fața lui să devină prielnice suflului nostru vital, asta nu-i de nasul a fitecine, fătul meu Mircea. Țăndări de clipe ce-ar fi milenii în lumea noastră — tare frumos grăit-ai, mă jur pe viața mea. Ființe neînchipuit de mici, hrănite cu căldura glonțului — Doamne, ce-ți mai trece prin minte! Popoare de-aramă născute într-un târziu, sute de ghenerații care să construiască un motor mare din stronțiu, cuarț și molibden, și care prin înțelepciunea învățaților săi să vrea să cruțe pieptul tău și s-abată cu-atâta știință glonțul din drum! Asta, liubime făt al meu Mircea, răscumpără cu vârf și-ndesat, zic eu cu mândrie, toate năzbâtiile cele plictisitoare din Solenoid și cele scrieri ale tale cu aripe de flutur, ba dinspre stânga, ba dinspre dreapta, ba dinspre trup, așa cum de la bun început trebuia să mergi, drept înainte, lăsând naibii la o parte flecuștețele umflate fără de măsură ale vieții tale, ci să țintești de-a dreptul. Căci pe bună dreptate zic că ai zărit pe masa celui de-i zice Ingannamorte, făcătorul de toate cărțile ce-a fost scrise și sunt și vor fi în veci, pe bună dreptate, cum ziceam, ai zărit pe masa lui și THEODOROS al tău, măcar că cu oarece trufie l-ai pus alături de Omir și de Longos și de bardul din Eire cu-al său Ulysses; dar, mă rog, treacă, odată și-odată trebuie să-ndrăznim, noi cei din Ghergani și de pre malurile bătrânului Danubius. Ci cu băsnirile cele vechi șu rumânești să se-asemuiască cele ce scrii și să s-adape din ele și să fie tot ce iese din condeiul nostru, cu fast și cu alaiuri și cu luciri de pietre prețioase și cu liubov peste măsură, cum tu povestești cu măiestrie. Și cu tâlc, precum în lupta dintre Sfântul Arhanghel Mihail și potrivnicul său Behemoth și cum naiba-i mai zice, în ziua Judecății de Apoi. Pe toate să le pună-n cumpănă, cum au fost, și-ntr-un târziu să se vadă că Marele Ziditor cumpănește nu atâta omul și păcatele, ci cartea, cum e de bine scrisă, cu osârdie, precum zici, vreme de-o jumătate de veac. Și dacă ea va fi primită-n ceruri, va fi primită și pe pământ. Așa să fie, liubime făt al meu, Mircea. Amin.

A ta maică plină de liubov
Sofiana

Maica Sofiana cătră liubimul ficioriu THEODOROS

Mult liubime ficioriu al meu Tudorică

Îngăduie-mi, rogu-te, întâi și-ntâi o-ndreptare. Ți-am răspuns la fiecare epistolie a ta și n-aș vre să rămână precum în cartea pe care o scrii cu ajutoriul sfinților Arhangheli, cum că ți-am trimis numa foi goale drept răspuns. Nu de alta, dar cinstitul cetitoriu ar pute să rămână cu impresiunea greșită că foile albe nu sunt semn de liubovul negrăit ce ți-l port, ci ar pute crede, ferească Domnul, că sunt analfabetă. De aceea redă, rogu-te adeveriul și spune tot așa cum a fost. Că ți-am trimis carte de răspuns de fiecare dată, la fiecare epistolie a ta.
   Aflu cu îngrijorare că ești bolnav de inemă din cauza Stamatinei, fiica lui Vodă Ghica, și că ai încercat să-ți lecuiești aleanul cu alte muieri, multe la număr. Nu-i frumos ceea ce faci, liubimule ficioriu al meu, căci Cel de Sus osândește desfrâul și preacurvia și nu îngăduie nicio eccepțiune de la Lege, oricât de greu i-ar fi omului duhu. Nu mă învoiesc nici cu cealaltă încercare a ta, mai abitir decât cu afionul, de a-ți găsi ușurare în poesie și pe bună dreptate găsesc că negustoria cu asemenea marfă de desfrâu e oprită în toate ostroavele celei mări vineții precum ochiul furtunii. Și eu sunt scârbită de cei din evul cel nou, precum Callimah sau Teocrit. Mai repede, zici tu, își face lucrarea Athanasios Christopoulos. Și că și mai bine ar fi să te ostenești a ceti Bairon, Miuset și Șatobrian. Dar eu îți dau un sfat și mai la-ndemână, liubimule ficioriu al meu Tudorică. Fă cercare, că știi vorba ceea, cercarea morte n-are, fă cercare, cum ziceam, și cu Cărtărescul, cel ce de atâtea și atâtea ori a dat dovadă că se pricepe și grăiește pentru omul de rând, cu Levantul și cu toate celelalte, de zic unii, cu invidie, că dacă l-ai cetit pe unu, le-ai cetit pe tote.
   Cât despre Stamatina, dragule, am să-ți spun ceva și să nu mi-o iei, rogu-te, spre nume de rău. Neștiind eu prea bine cum stau lucrurile aicea în Ghergani, la cine crezi că m-am dus să fac o-ntrebare? Mi-am zis că n-o fi foc dacă iau un pauz de la a vinde kasso și am dat o fugă la boeroaica Marița, cea de-i copilă a lu Bătrâna câmpineancă. Am găsit-o într-o momentă cât se pote de bună, fără slujitori primpregiur cu mădularu-nvârtoșat și fără țâțele goale. Și ea m-a-ndrumat la un băietan, că acuma ăștia se pricep mai bine decât uominii în etate, pre numele lui Guguloi, ce-i de-o samă cu tine, Tudorică, născut și el pe 4 Făurar.
   Am giuns la băietanul Guguloi dintr-o margine a Gherganilor într-o vineri pe la amiazi și l-am găsit șezând la o masă mare, pe care avea așezată o mesuță cu mulți năsturași și dinaintea ei, lipită, așa, într-o margine, înainte, dar, cum ar veni, în sus, oleacă înclinată, o steaclă cam de aceeași mărime. I-am spus de Stamatina ta și el a apăsat pe un năsturaș și numai ce s-a luminat steacla cu o lumină ca de lună plină, în luna lui Gerar, și odată cu ea odaia toată, și pe ea, în cea lumină serebreană, s-au ivit pe steaclă și au prins a se mișca și a dănțui fel de fel de semne, care mai de care, de m-am îngrozit, drept să-ți zic, Tudorică. Mi-am zis că și-a băgat dracu coada, că de unde să iasă lumina, fără de nicio lumânare, și să se miște semnele, dacă nimica nu le mâna din urmă nici nu le alunga.
   — Acuș o să aflăm adeveriul, tușo Sofiana, a zis băietanul de-un leat cu tine. Stamatina, fiica lui Ghica Vodă, spuseși? Ia să vedem ce zice Vikipedia.
   Și a clămpănit Guguloi pe năsturași, de-i zburau mâinile de colo până colo, dintr-o margine într-alta și zgomot micuț s-auzea din degețelele lui pe năsturași. Se mișcatără semne de colo până colo, buchi or ce-or fi fost și se orânduitără una lângă alta, șir sub șir. S-a zgâit băietanul, s-a tot zgâit și într-o sfârșită a zis:
   — Ghica Vodă n-a avut decât un băiat, și niciun copil de parte femeiască. Asta zice Vikipedia, tușo Sofiano. Și Vikipedia, să știi de la mine că nu minte neam.
   Și-atuncea, vin și te-ntreb eu pe tine, odorul meu, dacă Stamatina nu există, de ce să-ți faci atâta tulbureală pentru cineva care nu există?

A ta maică plină de liubov
Sofiana

Mannequins

I

His mom had a lot of friends from the time not far off at all when she was a maiden and couldn’t bury them in oblivion just because she wasn’t so any longer. In addition, she had lots of works to do, so she needed to cross the town back and forth, which meant Nestor had to accompany her hopping everywhere not daring utter a word. He had to call ‘auntie’ mom’s friends though he perfectly knew they weren’t familiar nor were they relatives, but every time they leant downward their gleaming eyes, smiling at him lovingly, and sometimes they winked at his mom while smiling. One of the mom’s friends was senior to her, had a less wide smile, and gave Nestor a big, nice, brown cheese bun. Nestor didn’t bite it off at once as his eyes were caught by the unfamiliar interior where they had got, full of knick-knacks and tapestry. Yet, while he was lost in admiration, the cat stealthily got near and, with a malicious movement, lifted as quickly as lightning her paw with her claws out and—snap!—snatched the cheese bun. Nestor started howling in a great sorrow, but the elderly lady, mom’s friend and housewife, first heartily laughed, then indulgently smiled, then gave the boy a kind smile and extended affectionately a plate brimming with cheese buns so that the boy should pick a new one. However Nestor felt too humiliated to accept another bun. The cat had sheltered herself behind the edge of the sideboard and, sitting there, her back arched, concentrated on the prey as if she didn’t do anything wrong, was hastily swallowing his cheese bun. Nestor didn’t stop howling, so the housewife, mom’s friend, seized a flapper. The cat raised her head grinning with her tooth sunk into the bun—which was twice as big as her head—despair shining in her eyes; she casted looks around to find a way out, but finally chose the right way of reason. She left the bun on the floor and scampered off. Mom’s friend picked up the cheese bun from the floor and gave it to Nestor.

“But you should know,” she said, “it isn’t a good idea to eat something after a cat. Or from the floor, either.”

Nestor had stopped howling as he was not quite sure whether to admit that recovering a bun from a cat was honorably solution, or to keep lamenting over his humiliation. Because one couldn’t deny it: taking advantage of his one moment’s inattention, the cheese bun had been treacherously clawed from his hand. Not a good idea to eat after a cat? That seemed to be a reasonable advice. He gave up eating the cheese bun and stubbornly refused to take another.

Then mom, who kept all the day long crossing the town, wanted to buy something from a clothing shop. Holding Nestor’s hand, she crossed the doorstep. But, unlike other cases, crossing the doorstep there didn’t now mean stepping in. Nestor looked up with fear in his eyes, and instantly stopped. A narrow long staircase stood up in front of him. It had no connection with the bottom floor of the building but led straight to the store upstairs. One couldn’t see the store from the doorstep. The staircase looked like a sloping tunnel bordered by white walls. The whiteness of the walls didn’t come from the light outside. Its source was indoors—it came from the store itself. Oh, but the light had to travel a long way from the store to the bottom doorway! Before reaching down there, the light had to pass the landing between stories, where it was mysteriously gamboling among the folds of a mannequin’s gown, confounding the colors—yellow, scarlet-red, irradiant white, and mainly diffuse discreet black, and true black, frightening black about the edge of the walls, where the mannequin’s shadow was falling. There was a female mannequin slightly bent onward, seemingly making a welcoming gesture with one hand lifted up a little more than the other, her fingers sprawled and treacherously twisted, so Nestor couldn’t be sure whether she wanted to give him something or take something from him, maybe his life even. Treacherously and perversely. The female mannequin was displaying an alluring smile while staring down the staircase.

“It’s just a mannequin,” mom said, amused, in a reassuring tone.

But Nestor, though taken in tow, could no longer be budged from his place.

“It’s a mannequin,” mom repeated a bit upset. “It’s not animated. It can’t do any harm to you.”

The ficus wasn’t animated either—meaning their ficus at home—couldn’t have any initiative, couldn’t move a bit, but it wasn’t pretending, either. One could pass it just like passing any other tree on the street. But the female mannequin was alluringly, treacherously smiling, one leg stretched forward as if it was about to cross your path, though it wasn’t moving for the time being. Just for the time being. As for the color of that stretched leg—oh dear!—what color could that be? It was apparently the color of mom’s leg when wearing beige winter stockings. But she didn’t wear stockings. It was her color.

Nestor would not longer go into any clothing shop but couldn’t refuse to accompany his mom when she chose secluded backdoors to enter while having him in tow and smiling encouragingly, as he felt emerge inside him a will, too frail though to resist mom’s smiling will. Here they are getting into a shaded backyard, elongated between two old walls down which flatten tin gutters stretch below the eaves. A plush of moist green moss covered the round stone pavement which the foot felt insecure and shook when stepping on. A double door: one opening outside, the other one inside. Mom crossed the doorstep and stopped for a moment leaning towards him.

Please don’t make a fuss about that. There’re no mannequins where we’re getting to.”

Lots of sewing machines worked in there making a deafening noise while vigorous women’s legs relentlessly pressed treadles under the tables to put those machineries in motion. Nestor turned to the window that looked on the backyard where they had come in, and saw on the dusty sill a huge spiral shell. A cowry.

Mom laughed while talking to a lady standing between the two ranges of sewing machines—and pieces of sewn fabric curled up rushing under their foot pressers with furiously moving needles—and they both in turn threw smiling–protecting eyes towards him, first the lady and then mom. The lady shouted something to him over the tables, but the noise was too big for him to hear what she said. He hadn’t even time to get near and seize the cowry, when mom came from behind his back to take him by the hand and pulled him, among the sewing machines that spun mad, towards the high wall at the end of the hall, where there was a wide space free of sewing machines, the noise was lower and voices could be heard quite well. Authoritative voices.

“I don’t want you to remain with that foolish fear of mannequins,” his mom said. “So put this under your hat that mannequins are made by humans and are meant to show the buyer what kind of clothes he can buy in a store. Here where we’ll get in is not a store, here they create models. Got it?”

And saying this, mom pulled him through a doorway without threshold into another room with high ceiling, while carefully watching him and maybe with a bit of concern when Nestor had to face mannequins there.

But they were naked mannequins—almost all of them—the color of the stockings his mom would wear in winter, and the noise of the sewing machines could be heard coming from beyond the door and beyond the walls. A plump and pretty lady was approaching, but mom was not yet ready to talk to her, but again lent towards Nestor.

“Look,” mom said pointing to the mannequins, “you see them? They are the same as that one on the staircase. They look like humans but aren’t humans. They don’t move and don’t hurt anyone. OK, Nestor? Do we agree?” The plump lady had come within a couple of steps, and mom had to break off to welcome her: “Hi, Ivona. We got problems. We have to get used to mannequins.”

Maybe because mom spoke referring to them both, Ivona laughed and ruffled Nestor with a hand gentle and firm at the same time.

Nestor curiously approached a stark female mannequin and moved around her examining her carefully. One could see it was a woman mannequin.

“It’s like a sort of big doll,” came from one side the encouraging voice of Mrs. Ivona, with a touch of irony over the kindness. Kindness or irony?

But it wasn’t a doll. There were no joints between its legs and its torso, or between its arms and its shoulders. There was no way to play with something so big, either. Mannequins had to have a fully different purpose. But which one? The two women merrily whispered a few steps away and perhaps gazed at him. The waist of the female mannequin was thin and graceful and the body got wider to her hips without exceeding a certain width. Yet boundlessly. But this, too, hid something. Nestor reached out and touched the mannequin’s hip with his finger. The mannequin swayed slightly. He turned to Mrs. Ivona his frighten eyes, because she should have been the mistress in here. But she encouraged him.

“You may touch her.”

Her or him? Nestor put his palm on her smooth and cool hip. “Let him get accustomed,” a whisper reached his ear. Mom and the other lady named Ivona chuckled. The two women chuckled even louder when Nestor’s hand slipped down her thigh—a smooth and cool thigh; it was like a motionless embossed beige picture; but the picture didn’t stand for anyone known, and if you didn’t have anyone to complain you’re fooled, that meant you wasn’t fooled. You had to be very serious. Nestor’s palm moved to the inner side of the thigh, and from there went up a bit quicker, though unwillingly, until his knuckles touched her other thigh, which made a slightly hollow sound. There was already a tight spot, really tight. But besides that, there was nothing else there. Except the spot above the crotch, at the bottom of the belly, was unusually embossed. The two women could be heard holding their breath. Nestor withdrew his hand. There were other mannequins, too, in that room and, indeed, none of them looked scary. From afar, Nestor turned his head and sent his mom a smile of goodwill. His mom smiled back, relieved and reassured. Now mom and her friend Ivona could talk of their own business, and only their own, without anyone bothering them. They turned on their heels and moved away. Here, too, in this room without sewing machines, on the sill of a window wider than high, made of small panes, there was a cowry. The sill wasn’t even dusty. Nestor seized the cowry and put it against his ear. At the other end of the sill, far away, a russet white cat bounced on the floor—gently on her soft pads. Shhhhhhh—he heard continuously from deep inside the shell. The cat passed—sneaked—behind a mannequin lying abandoned sideway by the wall, one hand oddly raised in the air, and appeared on the other end, from behind the head, two steps away from Nestor, with peaceful intentions.

“The cowry whispers one’s future. So they say. What is it whispering to you?”

Nestor looked up without taking the cowry off his ear. A pretty, slim young woman, a really pretty and really slim one, had kindly leant towards him, her forearms rested on her thighs, her fists halfway tightened and her wrists crossed between her knees. Her forearms perhaps stood that way to support her, but at the same time they were saying: No, I’m not going to hold you, so stay still. Her very-very soft voice spread again in the air like a whispered song.

“Do you tell me what the cowry is whispering to you?”

Nestor shook his head without hostility and just afterwards wondered: Do I not tell her because I don’t know what cowries whisper, or because it’s a secret? Anyway, it’s No.

“Will you give it to me to find out my future?”

It was clear that if he gave it to her, that won’t be forever. The young woman would give it back to him because she looked trustworthy. Nestor stretched his hand and gave her the cowry, and she, without drawing herself up, put it against her ear, and, happy and concentrated, gazed somewhere by Nestor’s side. Then her eyes set, bright, on his eyes, and the smile of the slender young woman widened, full of generosity and delight. She looked straight into his eyes, but did she saw him? Yes and no.

“The cowry tells me I’d become a much appreciated mannequin.”

How come? She was alive and had a bright white skin. Would she one day become completely still, a stone on a stand, and would her skin take the color of beige winter stockings? And after all that being happy of such a dreadful future? Nestor remembered that mannequin on the landing in the clothing shop, and wondered whether she had not previously been a living young woman who once wanted with all her heart to become a mannequin. There weren’t many chances for the issue to get clarified very quickly for, behold, his mom was approaching—approaching him and the slender young woman, whom mom called Felicia.

“You have such a sweet boy, Tereza, Felicia told his mom.”

“Yes,” said mom. “His name is Nestor and he’s afraid of mannequins.”

Nestor had clearly perceived a touch of taunting reproach in her voice.

“Oh!” Felicia exclaimed disappointed. “I can’t believe it! Nestor! But Nestor seems to be a hero’s name, or something, right?”

“Something in Greek antiquity,” mom confirmed, but didn’t evince pride.

But Felicia wasn’t really disappointed, for, her back now straightened, she smiled to Nestor as a fellow from the height of her pretty head of young woman, sympathizer of the boys. And as a sympathizer of the boys, she couldn’t betray.

The russet white cat came to flatteringly and caressingly rub herself against Nestor’s leg, and he withdrew his leg and moved one step back.

“She’s friendly,” Felicia explained in a tuneful voice, “she doesn’t do any harm to you.”

Felicia was siding with the cat.

“Huh!” mom said. “He knows what he knows!”

Mom was now cold and almost didn’t conceal anything. Discrete and tired, she would hardly get involved in the talk. And finished by becoming entirely silent.

Mannequins lay overturned about the walls, in the strangest positions. Cast off. Some of them, even though they had no couplings between their arms and their shoulders, had instead rods right in the mid-forearms. In some, the added pieces—the arms’ ends—were completely missing, so that the arms looked amputated. Cut short. And in the center of the arms’ cross-section exposed to view without any decency you could see not the bone but the end of a hollow metal rod—a pipe. “Do you tell me what the cowry is whispering to you?” ... The cat had curled around his leg and, because she’d been given no attention, had gone to seek friendlier places...

II

Nestor wasn’t going to walk through the passage at the end of which, far away, he could behold a street, yet attractive, in the golden yellow light of the September sun. Crowded on weekdays and even more crowded on Saturdays, on Sundays instead you could appreciate it in its entire splendor since emptied. A baroque piece of art—a town branching out under a glass dome. A cool, relaxing half-light persisted in all the time. Shops were closed of course, but you felt like you’d been given the freedom—once in a lifetime—to choose not to buy anything, and wanting nothing but walking along those windows of perfect taste that lined up all the passage long. Nestor stopped at a window where camcorders and digital cameras were exposed, with all imaginable accessories. Prices were steep for those who chose less well-paying professions, even after having left behind a whole career. But if you didn’t want shopping, it didn’t matter. Nestor passed without linger the next a few windows and stopped right where you were lured by picnic accessories. On a rug of artificial grass rendering a slightly uneven ground you could see in a side a black iron grill under the bars of which a red light was meant to suggest a pile of hot embers. For those who didn’t believe in the genuineness of that imitation of embers, bags of charcoal were offered in different sizes, exposed right at the foot of the grill. A white lime-striped arbor completed the open space behind a station wagon, while a folding table surrounded by folding chairs was laid for five people with the necessary cutlery, all plastic of course. Nestor’s eyes came upon a trawl-like net, stretched all over a window’s back wall as a background adorned with a shower of artificial leaves, green and yellow and rust in a sophisticated arrangement of color spots. And at both sides of the window, two small trees—birches—but with artificial leaves attached lent the whole picture a painful genuineness. Though there was no one beyond the window’s glass to enjoy that piece of nature built up masterfully.

In the space between that window and the next one, a panel stood fixed to the wall, narrow and as tall as the ground floor of the store, showing a slender young woman in white swimsuit. Nestor had to step back a little so he could take in the entire panel. Tanned and in great health, slightly tilted back, her head turned to the limit of her neck’s flexibility, the woman still gave out a certain apprehension. However her eyes didn’t seem to anticipate a threat from where she was looking at. On the contrary, she exhibited a very self-confident smile, as if that someone from outside the panel, to whom she looked, was about to fall a prey to her power of seduction. The prominent, stretched tendon in her neck might be one of her weapons of seduction. And another, the iliac bone edge barely piercing her sun-browned, lithe and powerful belly above her slip. Nestor felt someone passing behind his back and, turning, he saw a little vagrant, about thirteen, the kind of streetwise fellow, who feels equally at ease anywhere, in the outskirts and downtown. The kid passed indeed a few steps’ distance, looking as if he didn’t have to explain anything, whether he had been noticed or not, not even for his cheeky grin which he gave Nestor while moving away in a lazy pace, not only his head turned towards him, but occasionally his whole body turned towards him, so he finished by shuffling backwards on the glossy mosaic of the passage. The mocking eyes of the little vagrant seemed to say without the least embarrassment: So, you didn’t leave this stuff yet? Still clinging to babes, even at your age? But since he met with no response he stopped going backwards and went his way a bit faster, moving away while dangling his arms on one of the passage’s recesses, into the shadow of verdigris silver.

Nestor moved to the next window and approaching again found himself face to face with a female mannequin. Face to face is just a way of saying it, for the female mannequin beyond the glass didn’t pay any attention to him. And nobody in the world she paid the least attention to. Sitting on a stool, alone in the discrete light of a spot in the ceiling, elbows rested on her knees wide apart, the way women do to relax in privacy, when they can afford to give up social conventions, one of which requires them to always keep their knees close together. But there was nothing improper in the attitude of that female mannequin, even exposed that way in a window, as a broad skirt of heavy fabric fell into folds covering her legs to mid-calves and making a deep crease between her thighs, in her lap. Nestor viewed her skin color and, with an inner smile, found it didn’t remind him, not the least, of the beige stockings that his mother used to wear in winter many years ago. Her skin was a perfectly natural ocher.

“Yup,” Nestor told himself, “the mannequin industry evolved dramatically.”

Suddenly, he turned and looked along the passage, and he saw the little vagrant that still didn’t leave. He had stopped somewhere far away, near the exit of the passage, where one could see the sunny street. He had stopped and—Nestor couldn’t see very well—he was eyeing him from afar.

But where the female mannequin looked to? She had eyes so vivid that Nestor waited a few moments to see whether she was blinking or not. Where she looked to? Nothing in the surrounding material world could cause that serene satisfaction on her face. She certainly didn’t want the picnic that was happening in the next window. She didn’t want anything from the windows around. Her forearms were resting on her thighs, and her hands were lazily hanging, slightly crossed between her knees.

“C’è tanta pace,” Nestor remembered a piece of a song once in fashion, in his childhood.

Mom was pulling him by the hand, but he had got stuck, stubborn, in the doorway, looking with dismay up the stairs leading to the clothing shop above. On the landing, the female mannequin was about to cross his path while the light coming from inside gamboled among the folds of her dress.

“Come,” mom was saying. “It’s only a mannequin; it won’t do you any harm.”

Nestor was raising his eyes and looking straight into her eyes that were trustworthy because she was a sympathizer of the boys and could not betray. So he was passing the doorstep and, holding her hand, began to mount the staircase in the white light.

Romanul „Băieții lunatici” (fost „Laurian și Laura. Sub ocupație)” merge la tipar la „Ideea Europeană”

Așadar, cu un titlu impus și cu o copertă impusă, kitsch

Pagini de ziar

Îl priveam cu admirație pe tata citind ziarul. Avea o figură concentrată, gravă; foaia de ziar s-ar fi frânt de la mijloc c-un foșnet sonor dacă el n-ar fi avut priceperea s-o țină în sus; și chiar dacă se întâmpla să se frângă la un moment dat, tata o redresa cu un zvâcnet energic al mâinii și continua imperturbabil lectura. Priveam literele de pe dosul paginii citite de tata. Era o hârtie de proastă calitate dar nimic nu se străvedea prin ea, nici chiar când se nimerea să țină ziarul într-o rază de soare. Nu știam exact ce îl pasiona pe tata în politică și nici nu-l întrebam, căci oricum n-aș fi priceput nimic. Mă mulțumeam cu gândul că știe ce să aleagă din puzderia de articole care apăreau zi de zi în ziare. Ba chiar eram încredințat că printr-o anume magie întrevede evenimentele viitoare care urmau să ne scoată din marasmul zilelor noastre cenușii.

Răzgândire*

Porniră să traverseze camera de zi, care se întindea, practic, pe tot parterul, când, pe la mijloc, Florian Stăncel, noul proprietar, se opri întorcându-se către Pavel cu o invitație:
   — Înainte de a-mi spune pentru ce ați dorit să ne întâlnim, să vă las puțin singur să vă reculegeți, domnule Nan? Suna deja un pic cam ironic. Și mai și adăugă, glumind: — Vă mai orientați în fosta dumneavoastră casă?

Râse destul de gros și Pavel observă pe fața lui aerul de proprietar, pe care cu trei luni în urmă, la notariat, parcă nu-l avea.
   Dacă se mai orienta? Hm, chiar așa. Totul fusese zugrăvit în alb, nu mai rămăsese, niciun reper din vechea lui lume. Practic, nicio urmă. Trebuia să facă un efort să-și aducă aminte pe unde fuseseră piesele lui de mobilier, biblioteca, celelalte două etajere, canapeaua și ce mai fusese pe-acolo. Unde era pictura făcută de el însuși cu câțiva ani în urmă, pe peretele opus ferestrelor? Lanul de floarea-soarelui. Galben, luminos, cu tulpini care se topeau în umbra misterioasă a pământului nevăzut. Dispăruse tot. Nu se așteptase să-l încerce o asemenea senzație de pierdere ireparabilă și nedreaptă. Pur și simplu se dăduse cu bidineaua peste lan. Se întoarse spre noul proprietar și nu fu sigur că reușise să-și ascundă de tot dezamăgirea:
   — Deci nu v-a plăcut pictura mea.
   Florian Stăncel îl fixă cu un interes politicos și îngăduitor.
   — Vă așteptați s-o păstrez? Și adăugă, văzând că din partea lui Pavel nu vine niciun răspuns: — Eu am alte gusturi, domnule Nan. Prefer simplitatea.
   — Adică un perete gol?
   — Să zicem, de o singură culoare. Dacă n-aveți nimic împotrivă. Altfel, da, era un desen destul de reușit. Floarea-soarelui... Apropo, l-ați făcut din capul dumneavoastră, sau v-ați inspirat de undeva?
   — În cea mai mare parte, din imaginație.
   — Înseamnă că aveți talent... Mda, am ezitat puțin, recunosc, înainte de a le spune meșterilor să spele peretele. După cum puteți constata, totul e alb, de sus până jos.
   — Și la etaj ați făcut la fel?
   — Alb, tot, domnule Nan. Ce să fac, albul e slăbiciunea mea.
   Așadar, asta era casa, fosta lui casă, zugrăvită toată în alb, așa cum nu fusese niciodată și cum el nici nu și-o dorise vreodată. Cu toate ușile deschise, aproape fără umbre, bună, parcă, de luat totul de la zero. În cele trei luni scurse de la vânzare, prețul locuințelor stagnase, parcă asta era tendința pieței. Apoi, uitând de prețuri, se apropie de ușa ce dădea în bucătărie, în timp ce Stăncel îl urma cu aparentă răbdare, păstrând distanța, cu aerul său de gazdă îngăduitoare. Pavel aruncă o privire înăuntru, aproape fără nicio emoție. Noul proprietar se descotorosise de toată mobila, dar iată că aici în bucătărie păstrase dulapul țărănesc cumpărat de Stela. Un paralelipiped înalt, cam butucănos, cu uși care nu se închideau prea bine, de vechi ce erau, date toate cu acel baiț țărănesc, dens și aproape lipsit de luciu. Că ușile nu se închideau prea bine n-o deranja pe Stela; s-ar fi zis că dimpotrivă. Își cumpărase vopsele și pensule și pictase pe dulap motive țărănești, inspirate ea știa de unde; mai întâi în picioare, apoi așezată pe-un scăunel, desenase toate acele motive la prima mână, ca-n transă, de parcă le-ar fi visat cu o noapte înainte.
   Se întoarseră în camera de zi, în tăcere — cortegiu de doi —, împreună cu răbdarea aparentă a noului proprietar. Afară pe fereastră se vedea tronând pavilionul de vară în mijlocul grădinii, înconjurat de meri, altă creație de-a Stelei, unde ea aștepta, încă din vara anului trecut, „ciripitul de păsărele”: cuvintele ei.
   Ciripitul păsărelelor trecuse fără să mai aibă cineva urechi pentru el, astă-primăvară, chiar pe vremea când se desfășura tranzacția. La notariat toate sunetele se auzeau altfel. De fapt nu prea se mai auzeau: chestiunile financiare prevalau. Chestiunile financiare și instabilitatea sufletească.
   Pe aleea așternută cu pietriș alb, cu aspect de nou, care ducea la garaj trona un Audi ultimul model, negru și sclipitor.
   — Mașina dumneavoastră? întrebă Pavel într-o doară.
   — Da, răspunse Stăncel, de ce-ntrebați? Vă place?
   Pavel se apropie de ușa care dădea în ceea ce Stela numea „camera copiilor”. Împinse ușurel, cu-n interes izvorât parcă din trecut, ușa spre odaia goală, deplasând-o din poziția ușor întredeschisă în care se afla, în poziția deschisă pe jumătate. Ușa scârțâi.
   Contemplarea și ezitarea se prelungiră ceva timp.
   — Vă interesează în mod deosebit camera asta? îl iscodi noul proprietar pe un ton ușor intrigat.
   Câtă vreme locuise aici, camera rămăsese goală în ciuda numelui, cam siropos, pe care i-l dăduse Stela. Ce ar fi putut să-i răspundă noului proprietar sau oricui l-ar fi întrebat? Stela nu găsise înțelegere?
   Camera era tot goală și strălucea de alb.
   — Nu vreți să intrați? sugeră Stăncel. Pavel îl găsea ironic și insinuant. Nu intră. Rămase în prag.
   — Fosta mea prietenă a avut unele planuri în legătură cu camera asta, simți Pavel un îndemn nelămurit să-i explice... Să regrete că intra în detalii din viața lui intimă? Vrând-nevrând, detaliile, unele din ele, făceau parte din argumentația pe care și-o construise în minte în vederea întâlnirii pe care i-o solicitase la telefon noului proprietar.
   — Deja o numiți fosta? strecură Stăncel, parcă cu o umbră de reproș.
   Pavel îi aruncă o scurtă privire cercetătoare. Era cineva în casa asta — sau pe lumea asta — care aștepta un răspuns? Dar întrebarea principală încă nici nu fusese rostită.
   „Camera copiilor”? Copiii cui?
   Stela așteptase ca odaia cu pricina „să se umple de glăscioare de copii”... Nici nu-și dădea seama câte se adunaseră în cei trei ani și jumătate în toată casa, cât trăiseră împreună. Ea tot vopsise și tot plănuise, și tot mutase câte o mobilă, umpluse câte un raft al bibliotecii cu cărți preferate de ea, sau poate două rafturi, sau trei, câte fuseseră, dar, din punctul ei de vedere, mare lucru nu se alesese... Pupitre mititele, colorate, scăunele la fel, cu spătarul traforat, cu inimioare decupate — pe toate le vedea Stela așezate în „camera copiilor”. Și până la urmă, în lipsă de altceva mai bun, Stela plănuia să invite în acea cameră copiii din cartier. Sau de oriunde...
   — Adică un fel de grădiniță, sau ce? întrebă mai mult politicos decât interesat noul proprietar.
   Cine poate ști?
   Iată și lumina care cobora de la etaj, pătrunzând prin fereastra dinspre grădină — aceeași lumină caldă și odihnitoare, ca de miere în bătaia soarelui, care îi era atât de familiară. O știa dinainte de Stela și dinainte de orice. Era la fel ca pe vremuri. Pe asta Florian Stăncel nu reușise s-o schimbe, oricât ar fi renovat el casa întreagă, de sus până jos.
   Tot mai multe lucruri se opreau la bariera trecutului. Unele afișau o prezență țipătoare, altele rămâneau ascunse. Noul proprietar, deși păruse a-i fi ghicit starea sufletească încă de la început, nu-l invitase totuși să revadă și etajul. De ce dracu’ n-o făcuse?
   Era momentul: își luă inima în dinți și se întoarse spre noul proprietar:
   — Am venit să vă fac o propunere, domnule Stăncel... Făcu un efort să-și ascundă tremurul vocii: — Aș vrea să răscumpăr casa.
   Florian Stăncel, care în prima clipă făcuse ochii mari, scoase un mic hm un pic amuzat, ca și cum l-ar fi încercat o bucurie măruntă că tocmai i s-a împlinit o prorocire nedorită, ținută la secret. Uimirea pe care o afișă îi păru lui Pavel mai degrabă de fațadă:
   — Cum așa, domnule Nan?
   Pavel îi înfruntă cu gravitate licărirea ironică din ochi. N-aveau prea multe în comun. Mai nimic. Cum să-i explice? Se întoarse și privi afară pe fereastră. Spuse:
   — Cam peste o lună încep să rodească merii. Nu le-ați făcut niciun tratament, nu?
   — Nu m-a interesat în mod deosebit grădina, răspunse Florian Stăncel. Cel puțin, până în momentul de față.
   Printre pomi se vedea gardul împrejmuitor, de zid, cu creastă de țiglă, iar dincolo de el acoperișurile roșii ale caselor din jur. Strada și cartierul rezidențial. Liniște și pace. Dar dacă te gândeai la valoare, ce-ți venea în minte întâi și-ntâi?
   — Am ținut foarte mult la casa asta, continuă Pavel să vorbească. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că am s-ajung într-o zi s-o vând... Mai am o locuință, ceva mai mică, unde e și sediul firmei... Și mai e și casa părinților. Am și acolo un loc al meu. Dar nu-i același lucru...
   Stăncel îl urmărea în tăcere, cu o curiozitate reținută.
   — Aici a fost lumea mea... urmă Pavel.
   Și se opri.
   — Presupun că ați avut dificultăți cu firma, îi veni în întâmpinare Stăncel.
   — Da, am avut unele dificultăți cu plățile la un moment dat...
   — Dar le-ați supraestimat.
   — Așa este. Până la urmă de banii pe care i-am încasat de la dumneavoastră nu m-am atins.
   — Înseamnă că pe undeva s-a strecurat o greșeală în calculele dumneavoastră.
   Un guguștiuc se așeză pe zidul împrejmuitor și aruncă în jur priviri neliniștite.
   Pavel spuse:
   — În astea trei luni de când v-am vândut casa, Stela nu m-a mai căutat. Niciodată. Nici la telefon și nici n-a mai venit la mine.
   Florian Stăncel zâmbi înțelegător:
   — Mi se pare mie, sau sunteți un pic dezamăgit? Și cum nu primi niciun răspuns, își permise o glumă: — Ei, asta e. Dragostea se pare că durează trei ani. Unii spun: treizeci de luni.
   Pavel se uită din nou afară pe fereastră.
   — Îmi dau seama, spuse el, că dumneavoastră ați făcut unele investiții... Ați zugrăvit.
   — În alb! punctă Florian Stăncel, aproape binedispus. Ceea ce dumneavoastră nu vă place.
   Pavel trecu peste ironie. Spuse:
   — Dacă sunteți de acord, adăugăm costul lucrărilor...
   — Cu ce să fiu de acord? îl întrerupse Florian Stăncel mijindu-și ochii spre el.
   — Să-mi revindeți casa.
   Florian Stăncel își încrucișă brațele la piept și îl fixă pe fostul proprietar cu ochii săi căprui, în care Pavel desluși o luminiță incertă.
   — Îmi pare rău, domnule Nan, spuse Stăncel, nu pot accepta propunerea dumneavoastră. Dintr-un motiv simplu. Nu că m-aș fi atașat eu cine știe ce de fosta dumneavoastră casă. Înțeleg că ar fi un bun prilej pentru dumneavoastră să vă reluați în stăpânire lumea în care v-ați simțit atât de bine. Acum, că nu mai aveți nicio obligație față de nimeni. Dar casa nu-i a mea. N-am cumpărat-o pentru mine. Eu n-am fost decât un interpus.
   Pavel îl privi în tăcere, ca și cum s-ar fi așteptat la un asemenea răspuns.
   — Ce să fac, domnule Stăncel, spuse, am prostul obicei să mă atașez de locuri.
   — Într-un fel, asta nu-i rău, replică celălalt. Locurile durează. Mai mult decât oamenii. Nu asta ne dorim cu toții? Să dureze?
   Pavel dădu din cap privind în jos, la un pas de resemnare:
   — Credeți că adevăratul proprietar... mă rog, titularul, ar fi dispus să negocieze? Sau preferă să rămână ascuns?
   — Sunt sigur că nu se ascunde, domnule Nan.
   Spunând asta, Stăncel păși spre scară și își ridică brațul într-un gest neașteptat de întâmpinare.
   Pavel își înălță ochii și o văzu pe Stela.
   Coborând scara, mâna ei aluneca ușor pe balustradă în jos, iar genunchii ei se îndoiau, fără grabă de parcă aveau la dispoziție tot timpul din lume, și aveau un clătinat grațios pe care el nu-l cunoștea. Și se pare că pentru el trecuse timpul să-l cunoască vreodată... Să mai spună cineva că gândurile nu se-nlănțuie cu iuțeală.
   Treapta coborâtă, și gândul.
   — Bună, Pavel, îl salută ea cu o bucurie și cu o dezinvoltură care n-aveau nicio legătură cu el.
   Punând piciorul pe pardoseala parterului, se lăsă cuprinsă pe după umeri de Stăncel și își rezemă drăgăstos capul de umărul său.
   Iar Stăncel...
   Și în el înflorea dezinvoltura. De fapt toată discuția lor de până atunci nu fusese decât o pregătire a dezinvolturii care înflorea acum în el. Dezinvoltura și jubilația.
   — Ea e noul proprietar, i-o prezentă Stăncel. Și adăugă: — Să nu vă surprindă, domnule Nan, că suntem atât de familiari, eu și cu ea. Stela e acum soția mea.
   — Mi-a plăcut casa de la-nceput, Pavel, prelungi Stela dezinvoltura și jubilația. Pentru toți a fost o surpriză. Altfel nu s-a putut, explică ea. Tu n-ai mai avut nevoie de ea. Și nici de mine.
   — N-am încălcat nicio regulă, nu? punctă Stăncel. Și fiindcă știm că vă pasă, uite, vă promitem că o să ne-ngrijim și de meri. Sau, mai bine, uite cum facem. Ne-am gândit că cel mai bine ar fi să vă dăm dumneavoastră ocazia să-i îngrijiți.
   El, să-i îngrijească?
   Pavel își ridică privirea spre susul scării, de unde cobora lumina cea blândă, galbenă ca mierea. Dinspre fostul lui dormitor. Fostul lor dormitor. Parcă era de așteptat ca încă cineva să coboare de-acolo. Altcineva. Și să explice că totul nu era decât o farsă.
   Nu cobora nimeni.
   — Așa e, Pavel, alătură Stela spusele ei celor spuse de noul ei soț. Și ție ți-a plăcut casa. Chiar mai mult decât mie, recunosc. Erai îndrăgostit de ea și probabil că ești încă. Oricum, era casa ta.
   Se desprinse de sub brațul ocrotitor al lui Stăncel și înaintă către Pavel.
   — Uite, vorbi ea, și îl privi pe fostul ei iubit drept în ochi. Sper să nu te superi. Scoase din geantă o coală de hârtie învelită în folie transparentă. Ți-am donat casa. Cu acte în regulă, la notariat.
   — Mie? îngăimă Pavel. Și întinse automat mâna să ia actul de donație.
   — E din nou casa dumneavoastră, domnule Nan, spuse Stăncel. Puteți să refaceți desenul cu floarea-soarelui.
   Privirea lui Pavel se mută de la Stela la Stăncel, care rămăsese la piciorul scării.
   — Să nu crezi că am făcut un sacrificiu, Pavel, o auzi pe Stela vorbind. Să nu-ți faci griji în privința asta. Florian are o situație cât se poate de bună. Nu-i niciun sacrificiu.
   Treceau deja prin dreptul lui, îndreptându-se spre ieșire.
   — Poate ne mai vedem din când în când, i se adresă Stela întorcându-se spre interior, înainte să dispară pe ușă.
   Suna telefonul în buzunarul de la pantaloni, și Pavel băgă mâna în buzunar să răspundă.

*Publicat și în Euphorion, 4, 2023

Viața, o sărbătoare?

În sala înaltă, finală
ferestre înalte
confeti, serpentine
mese pline
zumzet de voci
Șampanie
Un pahar de Șampanie
un pahar de Răsfăț și unul de Umilință
un pahar de Iubire, un pahar de Ură
un pahar de Solidaritate
și un pahar de Carieră
un pahar în Doi și un pahar în Unul
un pahar de Amărăciune și unul de Uitare
Punct. Sala goală, înaltă, ferestrele înalte,
   goale
Nimeni
Umbre mătură serpentine și confeti
   tăcute
Cineva stinge lumina
Nu se știe cine.
O sărbătoare?
Se poate spune și-așa.

Tăcerea

Trebuia neapărat să te sun. Dar uite că nici nu mai știam pe ce buton să apăs. Erau, parcă, vreo cinci butoane pe telefonul meu și am ales unul din ele — parcă ăla era al tău. Și da, a sunat telefonul la tine acasă. Mă rog, la noi acasă. Am așteptat cu sufletul la gură, dar mi-a răspuns o voce feminină necunoscută, despre care am presupus că e o vecină, sau poate o rudă de-a ta. O voce amabilă de altfel, foarte prietenoasă și, am presupus eu, venind de la o persoană între două vârste. Mi-a spus: — Ați făcut foarte bine că ați sunat, domnule... Și uite că îmi știa și numele. — Ați făcut bine că ați sunat. Mă duc imediat s-o caut. Și în receptor s-a lăsat tăcerea. Mi-am închipuit-o pe doamna care răspunsese la telefon căutându-te prin casă. Dar tăcerea s-a tot prelungit. Până când mi-am dat seama că n-ai să-mi răspunzi niciodată.

Profesorul și Ramona (II)

Scenariu de teatru

PROFESORUL: Dar ce, o femeie poate să fie sigură că a făcut cea mai bună partidă?

RAMONA: Păi tocmai asta zicam și eu, că nici femeia nu poate să fie sigură c-a tras lozul cel mare. Numai că, știți ce, la bărbați sare-n ochi. Îi vezi că se uită prin jur și-și tot sucesc gâtul până când pun ochii pe câte una. Și chiar dacă nu intră-n vorbă cu ea în doi timpi și trei mișcări, parcă îi și citești în gând ce zice: Măi, fir-ar să fie, da’ dacă asta-i mai bună ca nevastă-mea? Nu vi s-a-ntâmplat și dumneavoastră, domnule profesor?

PROFESORUL: Nu.

RAMONA: Sunteți sincer? Chiar sincer? (Profesorul tace.) Dar la-nceput?

PROFESORUL: La început, ce?

RAMONA: La-nceput a fost și pentru dumneavoastră, nu-i așa, o tipă care... v-a plăcut. Nu?

PROFESORUL: Chiar te interesează pe dumneata chestiunea asta?

RAMONA: Mă interesează, de ce nu.

PROFESORUL: Nu-i o chestiune... practică.

RAMONA: Vi se pare dumneavoastră că eu sunt o femeie practică?

PROFESORUL: Nu ești?

RAMONA: Eu v-am întrebat prima. Vi se pare că sunt o femeie practică? (Profesorul nu răspunde.) Păi dacă eram o femeie practică de ce-aș fi intrat în vorbă cu dumneavoastră? Ce-am de câștigat? (Profesorul tace.) Vedeți! Nu sunt o femeie practică. Fiindcă n-am de tras niciun folos din discuția cu dumneavoastră... Așadar, nu vreți să-mi povestiți cum a fost când v-ați îndrăgostit prima dată? Sunt sigură că nu v-ați gândit la sex! Ia ziceți, cum a fost? V-ați gândit la sex, sau nu?

PROFESORUL: Chiar dumneata spui că ești sigură că nu m-am gândit la sex.

RAMONA: Ei, poate că mă-nșel. Viața vine cu tot felul de surprize. Nu? Chiar sunt curioasă cum v-ați îndrăgostit prima oară. Vă mai amintiți?

PROFESORUL: Vag.

RAMONA: Doar vag?

PROFESORUL: Dumneata îți amintești cu amănunte prima dumitale dragoste?

RAMONA: Cu amănunte?... Da, poate... Dar nu sunt sigură c-a fost chiar dragoste.

PROFESORUL: Poate că nici la mine n-a fost chiar dragoste.

RAMONA: Nu? Dar ce-a fost? (Profesorul ezită.) A fost ceva rușinos? Ați mai povestit cuiva?

PROFESORUL: Tocmai asta-i ciudat. Că n-am mai povestit nimănui.

RAMONA: Bănuiesc ce-i în capul dumneavoastră. Tocmai ei să-i povestesc? Dansatoarei? Nu tre’ să vă jenați, domnule profesor. Dacă-i ceva care v-apasă, o să vă simțiți ușurat. Deci cum a fost?

PROFESORUL (după o lungă ezitare): Mă aflam acasă la un prieten...

RAMONA: Da, v-ascult.

PROFESORUL: Se făcuse târziu și mă invitase să rămân la el peste noapte... El... avea o prietenă... Mă rog, iubită.

RAMONA: Mișto?

PROFESORUL: Da... era... într-adevăr... Arăta bine.

RAMONA: Și v-ați dus peste ea în toiul nopții!

PROFESORUL: Nu... Nu m-am dus... Arăta bine. Trebuie să recunosc că îmi plăcea de ea...

RAMONA: O cunoșteați mai de mult?

PROFESORUL: La un moment dat când am rămas între patru ochi, prietenul mi-a arătat o poză... Cu iubita lui... goală. Întinsă pe-o rână, în pat.

RAMONA: Ia te uită!

PROFESORUL: Nu mi-a dat poza în mână. Mi-a arătat-o de la distanță și... numai așa, o secundă. Doar atât cât să-mi dau seama că era pozată o femeie goală.

RAMONA: Cum s-ar zice, v-a dat-o numai așa, pe la nas!

PROFESORUL: După care a ascuns-o repede. A băgat-o în portofel. Cred că s-a amuzat de perplexitatea mea. În orice caz eram cu toții veseli.

RAMONA: De data asta, domnule profesor, chiar n-am idee care e continuarea. M-ați făcut al naibii de curioasă!

PROFESORUL: Ai și motive. Fiindcă nici eu nu-mi imaginam în clipa aia care avea să fie urmarea.

RAMONA: I-ați cerut să vă arate încă o dată poza, s-o vedeți mai bine!

PROFESORUL: Nu, nici vorbă. Nu puteam să fac una ca asta.

RAMONA: Păi nu ziceați că și el s-a amuzat?

PROFESORUL: Da, s-a amuzat. Amândoi ne-am amuzat. Dacă îi ceream poza, însemna c-o iau în serios.

RAMONA: Și-atunci?

PROFESORUL (după o ezitare): N-a fost nimic premeditat... Ne-am culcat cu toții după miezul nopții. Poate, dacă stau să-mi amintesc, chiar bine după miezul nopții. Dar n-am putut adormi. Am stat treaz... nici eu nu știu cât... O oră? Două?

RAMONA: Erați excitat!

PROFESORUL: M-am furișat în camera lor pe-ntuneric și... Nici nu era propriu–zis o ușă între cele două camere. Doar o boltă cu draperie... Mă rog, am intrat... Am cotrobăit în haina lui după portofel... L-am găsit și... am scos de-acolo fotografia. Am ieșit tiptil din cameră, m-am dus în baie și am aprins lumina.

RAMONA: De ce în baie? N-aveați camera dumneavoastră?

PROFESORUL: Ba da, dar...

RAMONA (ghicind): O! domnule profesor, cred că știu de ce v-ați dus în baie!

PROFESORUL: Dacă știi, înseamnă că n-am ce să-ți mai povestesc.

RAMONA: Ba da! Abia acum simt că ați scăpat de încordare! Sau sunteți pe cale. Povestiți-mi! Știu c-aveți nevoie să povestiți. Dacă nu vă place de mine, închipuiți-vă că-i faceți o mărturisire ei, fetei. Iubitei prietenului.

PROFESORUL: Nu știu...

RAMONA: Ei, haideți! Vă rog din suflet! Descărcați-vă!... Și ce-ați făcut cu poza ei în baie?

PROFESORUL: Nu-mi vine ușor să vorbesc despre asta.

RAMONA: Închipuiți-vă că vorbiți cu ea... după ani de zile!

PROFESORUL: Am scos poza și... m-am uitat la ea. Și... m-am... Mi-am provocat...

RAMONA: ...Plăcere! (Profesorul tace.) Dar nu-i un păcat chiar așa de mare!... Multă lume face asta și nu recunoaște... Câți ani aveați când s-a-ntâmplat povestea?

PROFESORUL: Douăzeci și ceva.

RAMONA: Cam vârsta mea... De-un singur lucru îmi pare rău... Dacă v-a plăcut așa de mult trebuia să i-o șutiți prietenului dumneavoastră! Nu doar poza cu ea!

PROFESORUL: Nu sunt deloc sigur că s-ar fi lăsat... șutită.

RAMONA: Ba da! Eu sunt sigură c-ar fi plecat cu dumneavoastră.

PROFESORUL: Nu sunt sigur că... (Tace.)

RAMONA: Că?

PROFESORUL: Că a fost ceva... adevărat. (După o pauză.) Mi-a fost silă de mine atunci. M-am disprețuit. Ani de zile a durat până am uitat. Cât de cât. Dacă am uitat.

RAMONA: Se vede treaba că n-ați uitat.

PROFESORUL: Da, așa e... N-am uitat.

RAMONA: Sunteți prea aspru cu dumneavoastră, domnule profesor. (Tăcere lungă. Profesorul se ridică de la masă și face câțiva pași.) Știți, odată mi-am pictat corpul... Adică nu eu, vreau să spun că mi l-a pictat cineva. Un prieten.

PROFESORUL: Da? Se practică așa ceva?

RAMONA: Cum să nu! N-ați știut?

PROFESORUL: Dacă zici tu.

RAMONA: Mi-a desenat așa, o... Cum să zic ca să nu ziceți iarăși că sunt vulgară?... Un... penis foarte mare între sâni... așa, în jos, știți. Iar sânii mi i-a pictat ca două... mă rog, testicule. (Profesorul tace.) Ce, ați amuțit?

PROFESORUL: Și ai fost și expusă?

RAMONA: A, sunteți răutăcios, domnule profesor. Bineînțeles că am avut și spectatori. Altfel cum? Eram pe-o plajă, la mare. Nu sunteți de-acord, văd eu.

PROFESORUL: Mă rog. Altă lume.

RAMONA: O lume liberă, nu, domnule profesor? Nici n-am fost eu singura pictată. Am fost mai multe femei pe-acolo care ne-am lăsat pictate. Și chiar și bărbați. Nici nu vă-nchipuiți ce ciudat e! Pensula aia cu vopsea, udă, rece, care te gâdilă! Rar mi s-a-ntâmplat să mă simt atât de... ciudat! Și vă asigur că-i mișto să te simți ciudat!

PROFESORUL: Mă rog, n-am văzut niciodată un corp de femeie pictat.

RAMONA: Și nici de bărbat...

PROFESORUL: Nici.

RAMONA: Și nici dumneavoastră n-ați fost pictat.

PROFESORUL: Unele bancuri nu le apreciez.

RAMONA: Numai unele? (Profesorul nu-i răspunde. După o pauză): Și cum a rămas cu poza, domnule profesor? Ați reușit să i-o puneți prietenului înapoi în portofel după ce v-ați...?

PROFESORUL: Ghinionul lui a fost că n-am reușit.

RAMONA: Ghinionul lui?! N-am înțeles.

PROFESORUL: Cum s-ar zice, m-a prins asupra faptului. S-a trezit chiar în clipa când încercam să-i strecor portofelul la loc în buzunar.

RAMONA: Ca să vezi! Dar de ce nu ghinionul dumneavoastră? De ce ghinionul lui?

PROFESORUL (după o ezitare): Martorii au uneori destine ciudate.

RAMONA: Martorii?

PROFESORUL: Prietenul meu a murit câțiva ani mai târziu, într-un accident de mașină.

RAMONA: Ei, poftim! (După o pauză.) Să-nțeleg că dacă nu vă prindea cotrobăindu-i în buzunar, alta era soarta lui? (Profesorul nu răspunde. După o pauză.) Mda, sunt întâmplări ciudate pe lumea asta... Dar ea? (Tăcere.) Cum o chema?

PROFESORUL: N-are importanță.

RAMONA: N-ați mai văzut-o?

PROFESORUL: Nu.

RAMONA: Nici după ce-a murit el?

PROFESORUL: Au fost amândoi în mașină.

RAMONA: O! Îmi pare rău, domnule profesor! Zău că-i... Nici nu știu ce să zic.