Solenoidiada (M. Cărtărescu) — II

„Ideal ar fi s-o citiţi în tot atât timp în cât am scris-o eu, adică în cinci ani de zile. Dar nici asta nu pot să vă cer.”

Mircea Cărtărescu

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.”

Gabriel Liiceanu

„La Judecata de Apoi unul va veni și va spune «Doamne, am scris Război și pace». Altul va spune «Doamne, am scris Muntele vrăjit, în care lumea se sprijină pe sacrificarea unui copil». Altul va zice «Doamne, am scris peste optzeci de romane și volume de povestiri». Altul va spune «Doamne, eu am primit un mare premiu internațional». Altul va spune «Am scris Finnegan’s Wake, anume pentru Tine, căci nimeni altcineva nu-l poate citi». Iar altul: «Doamne, iată Veacul de singurătate. Nu s-a scris nimic mai bun vreodată.» Vor veni șiruri-șiruri, fiecare cu teancurile lui de cărți în brațe, cu cifre de vânzare și citate din critici și decupaje din presă, asemenea ctitorilor desenați în naosul bisericilor, cu edificiile lor miniaturale pe palme. Toți vor fi conturați de curcubeie și energii, fețele tuturor vor lumina asemenea sorilor. Iar Domnul le va spune: „Da, le-am citit, firește, pe toate, chiar înainte ca voi să le fi scris. Ați adus oamenilor ceasuri de desfătare, i-ați îndemnat la meditație și reverie. Ați desenat în trompe l’oeil cele mai uimitoare, cele mai baroce, cele mai ornamentate, cele mai masive porți pe zidul interior al frunții, pe osul ei neted și gălbui. Dar care dintre aceste porți s-a deschis cu adevărat? Prin care dintre ele s-a ridicat pleoapa frunții de pe ochiul creierului? Prin care dintre ele creierul a început cu adevărat să vadă?» Mai la o parte vor sta, umili în zdrențele lor, Kafka și Președintele Schreber, Isidore Ducasse și Swift și Sabato.”

   Dar tu, tinere imberb, tu care te afli în fața Mea, tu cum te numești?
   Numaidecât consilierul artistic personal fâlfâi din aripi înălțându-se către urechea Domnului Atotputernic, și-i șopti... Dar mai înainte de asta o pană se desprinse din aripa sa — poate stângă, poate dreaptă — și pluti prin văzduhul azuriu, căci difuzia moleculară a văzduhului făcea aerul să pară azuriu sub raza soarelui pe care tot El, în mărinimia lui, îl zămislise. Și pana lunecă, gingaș, cu capătul ei pufos, căci celălalt capăt, ascuțit într-o oarecare măsură, folosea la scris (dacă se pricepea), după ce în prealabil era retezat cu un cuțit bine ascuțit, pe la rădăcina nasului meu, în josul obrazului meu de copilaș (odinioară), dar devenit între timp tânărul imberb de astăzi, gata să se bucure de atenția nesfârșită a Domnului Atotputernic. Și-i șopti consilierul la Ureche: Mircea Cărtărescu, Doamne! Acesta este numele său.
   Cărtărescu! tresări Domnul surprins și în același timp încântat. Cel ce a scris chestia aia răsucită, cum îi zice...?
   SOLENOID! îi șopti la Ureche consilierul artistic înaripat. Și se prefăcu pe dată privirea Domnului din blândă și iubitoare într-un fioroasă, fulgere se descărcară din ochii Săi, ca și cum o diferență uriașă de potențial s-ar fi creat instantaneu între Cerul de sus și Pământul de jos, cu toate că numai El ar fi putut să spună în clipa aceea unde era Sus și unde Jos și un fior rece mă străbătu pe spinare, de-a lungul coloanei vertebrale, de sus în jos, de la vertebra cervicală până la cea lombară, prin discurile intervertebrale, cu ligamenta flava, ocolind păduchii, purecii și sarcopții, și chiar mai jos...
   LEVITAȚIA! tună Domnul. Cum-ndrăznește să vorbească de ceva peste puterile lui nevolnice! Cum adică apăsa pe-un buton și se ridica deasupra patului în levitație și să se mai și dedea desfrâului, cum el însuși o mărturisește... Asta... cum îi zice... picături de spermă — scârbavnice! — cică levitau alăturea de corpurile lor desfrânate, al lui și al muierii!
   Dar îngerul-consilier artistic personal se grăbi să mă dezvinovățească în Ochii Domnului. Îi zise:
   Nu el a născocit levitația, Doamne. Și spunând asta, cu smerenie își lăsă ochii în jos și peste ei pleoapele iubitoare și umile și translucide, cu vinișoare precum aripioara de fluture alb al verzei.
   Nu el? tună Domnul. Da’ cine?
   Japonezii, îi șuieră înaripatul consilier artistic la Ureche.
   Te referi la trenurile pe pernă magnetică? întrebă Domnul încă încruntat — dar deja spre dezmorțire. Și văzduhul vibră de îndoială și de învinovățire. Iar consilierul artistic înaripat încuviință, căci nu stătea în puterea lui să nege Adevărul... Îndrăzni doar să strecoare, subtil: E același principiu... Hm! Da, bine! se lăsă înduplecat Domnul cel Atotputernic. Da’ să-i spui așa lui... ăsta...
   Cărtărescu, îi veni Îngerul artistic într-ajutor, șoptindu-i cu aceeași smerenie insidioasă ca mai sus.
   Să-i spui acestui român că în celelalte privințe sunt de acord cu el. Nici Eu n-am înțeles Veghea lui Finnegan, oricât m-am străduit. Și de-aia l-am pedepsit pe autor cu Glaucom și cu peritonită... Și că Muntele vrăjit nu m-a încântat nici pe Mine peste măsură. Căci e o aroganță fără margini să-și atribuie omul, în nimicnicia lui, puterea Vrăjii! Care doar Mie îmi aparține! Ca să nu mai spun de măiestria artistică, care este mult mai prejos de Sinele spiritual al lui Cărtărescu, într-adevăr. Așa să-i spui!... Și să-i mai spui că nu Mă impresionează câtuși de puțin nici alea optzeci de romane scrise de, nu știu... Isaac Asimov? Sau poate Nora Roberts... Sau poate Simon Scarrow sau Agatha Christie — Naiba știe! Mult mai normal Mi se pare să scrie cineva treizeci de cărți! Treizeci, nu mai mult! Ei, una-două în plus sau în minus, mă rog, merge. Dar ce mi se pare Mie că contează într-adevăr este să scrie despre Sine! Nu să bată câmpii cu tot felul de Pierre Bezuhov și Natașa Rostova, sau Hans Castorp și Joachim Ziemssen, sau José Buendía... și alte bazaconii — nu mai vorbim! Așa să-i spui! Căci doar cu Sine se deschid porțile și se ridică pleoapa frunții! Ai înțeles?
   Am zburat... să-i spun!

Solenoidiada (M. Cărtărescu) — I

„Nu o construcție ci un șantier”                                          Nicolae Manolescu

„Mă rog, de gustibus”                                                altcineva

Fragment virtual

Șurubul pe care l-am primit de la nea Mikola, părticică din instalația uriașă cu magneți unipolari, de sub pământ, de sub temelia casei, era dat cu unsoare — o unsoare negricioasă care îl acoperea, îl năclăia, distingându-i reflexele chihlibarii, sau mai curând de țiței gros, cu reflexe de sticlă topită, scos din adâncuri, cum era, unde zăcuse cine știe câte milioane de ani — poate miliarde —, fără să vadă lumina soarelui, simțind doar, din plin căldura pământului, acea căldură de infern, căruia nimeni de până acum nu i-a deslușit pe deplin legătura cu mișcarea de rotație a globului pământesc. Și nici nu e sigur că există vreuna. Cert este că unsoarea se scotea pe atunci, de către oameni dedicați, din adâncului pământului — și nu de azi, de ieri, ci de veacuri, după ce, cu sute de ani în urmă, țâșnise de la sine dintr-o crăpătură dintr-o prăvălitură de lângă o vâlcea, undeva prin codrii Vrancei, unde vin cutremurele cele mari o dată la șaizeci-șaptezeci de ani, de se împrăștie de acolo, în unde vuitoare, pe toată suprafața țărilor române, fără ca cineva să aibă o cât de mică idee de ce se întâmplă asta. Apoi industria extractivă avea să desăvârșească rodul întâmplării, aceeași industrie care avea să înnegrească locurile, altădată verzi, dar de astă dată sub oblăduirea principelui, devenit rege în 1881, cel din stirpea Hohenzollernilor, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914, Sinaia, Prahova, România), și care avea să pună și bazele Căilor Ferate Române; și odată cu negrul uleios al țițeiului ce putea fi văzut scurgându-se din robinetele cisternelor umblătoare de-a lungul căilor ferate avea să aducă și prosperitatea și mai în ales sectorul imobiliar, inclusiv în zona mea de interes, unde aveam, eu, pe atunci un nimeni, să cumpăr această casă ciudată de pe strada Maica Domnului. Am pus șurubul la loc în cutia primită de la nea Mikola, să-l am pentru când mi-o trebui.

Trec vase. Aval

Trec vase pe Dunăre — lungi
   Sau poate e un alt fluviu
Semnalizează îndelung sirena mare
Glas bătrân vibrează grav
   între maluri ierboase
Alte sunete — melodioase puncte
   în aerul solemn și stagnant
Unii vorbesc de șenale navigabile
Alții doar privesc spre zare: romanticii
Nimeni nu se gândește la vreo avarie
Totul clocotește ritmic undeva în adânc
Deasupra însă trec în zbor stoluri de păsări
Își leagănă dezinvolte aripile necunoscute
Prova spintecă foșnind smaraldul mâlos al apei
   La concurență cu unda înceată a fluviului.
Aval...

Tombola

Ideea cu tombola mi-a venit peste noapte. Nu că neapărat aveam nevoie de bani, dar era păcat să nu folosim o asemenea ocazie pentru a face un pic de senzație. Aveam toată partea aia de curte la dispoziție — cea unde nimeni altcineva n-avea nicio pretenție. Nu trebuia să fac niciun stelaj pentru obiecte: stelajul era pentru bâlci și pentru trasul la sorți. Aici, nu. Deși tot de tras la sorți era vorba, nu era nevoie să expunem obiectele — oricum, cele mai multe bilete urma să fie necâștigătoare. Iar cele câștigătoare nu trebuiau neapărat expuse. Părerea mea.
   — Foarte bine, a spus tata. Cu alte cuvinte, era de acord. Eu pun la bătaie ceasul deșteptător, fiindcă m-am săturat să mă trezesc în fiecare dimineață cu noaptea-n cap și să mă duc la serviciu. Ai înțeles, da? Sigur că înțelesesem, ce era așa greu de înțeles? Dar tata a continuat: Când zilele seamănă toate una cu alta te întrebi pentru cine te zbați atâta. Pentru cine și pentru ce... Poate c-am spus o prostie. Tu, băiete, să nu te simți vinovat că am făcut vreun sacrificiu pentru tine. N-am făcut. Copilul n-are nicio obligație față de părinți, pe când părintele are față de copil toate obligațiile din lume. Doar că rămâi, așa, c-un fel de nostalgie.
   Mama a venit și ea în completare:
   — Eu pun la bătaie oala cea mare de supă. Și, dacă stau să mă gândesc mai bine, le-aș pune la bătaie pe toate. Toate celelalte vase! Și tacâmuri, și răzătoare, și tigaie, și cuțitul de curățat cartofi, și tot. Fiindcă m-am săturat să fac în fiecare zi de mâncare. Mai ales că în fiecare zi stau să-mi storc creierii ce să mai inventez și de unde și cu ce bani... Tu n-o să te superi că îți spun asta!
   — Tocmai îi explicam că părinții au față de copil toate obligațiile din...
   — Bineînțeles, l-a întrerupt mama cu calm și înțelepciune.
   — Bună idee! Am intervenit și eu. De ce să mă supăr. Doar că cine are să facă de-aci încolo de mâncare? Așa, ca idee. Dumnezeu, cu mila!
   — Am și eu dreptul la un pic de variație, a explicat mama cu același calm.
   Vecina noastră de pe aceeași parte a străzii, de la numărul 31, madam Leonora, n-a stat o clipă în cumpănă să intre și ea în joc. Ea era întotdeauna slobodă la gură.
   — Eu pun la bătaie, a zis, bucuroasă de parcă abia așteptase un prilej, toate fotografiile de la nuntă! Fiindcă nu vreau să-mi mai amintesc niciodată de tâmpenia pe care am făcut-o măritându-mă cu nenorocitul ăla de Toader, care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să fugă în Italia cu boarfa lui! Dacă stau să mă gândesc, a continuat ea cu nostalgie în voce, nici nu-i posibil să te-ndrăgostești de cineva pe care nu l-ai cunoscut în copilărie. Trebuie să ai ceva în comun, să ai la ce să te gândești și să-ți pară rău când gândurile o iau razna. Sigur, poți să ai în vedere și o fotografie din copilărie a individului și să stai să ghicești ce și cum. Dar e complicat.
   A mai venit și vecina de peste drum, de la 42, madam Robescu, care se săturase de făcut pasiențe în lipsa bărbatului ei camionagiu de cursă lungă, care lipsea cu săptămânile.
   — Îmi mănâncă tot timpul afurisitele de cărți! Dacă ar fi toamna, m-aș ocupa de murături, dar acuma în plină vară ce să fac? Și cu seceta asta pe deasupra. Fluieră vântul a pustiu!
   — E al doilea an de secetă! observa și madam Cocoș, de la numărul 35, de pe partea noastră, care venise și ea cu câteva flecuștețe de care se săturase. Și mai toată lumea se săturase de câte ceva și cam de toate. Și toți aveau ceva de care să se lepede. Domnu’ Raul, Motociclistu’, cum îi ziceam noi, proaspăt ieșit la pensie, a venit cătrănit și a trântit la picioarele noastre ditamai lădița cu scule, grea de s-a ridicat de sub ea un norișor de praf.
   — Nu mai am inspirație, a zis el. Nimic nu mai îmi iese din mână ca lumea. A venit timpul să mă folosesc de lucrurile făcute de alții. Nu mai am forță, nu mai am îndemânare și nici idei. Așa că luați lădița și puneți-o la tombolă. Vă dau în scris că n-o să-mi pară rău după ea.
   — Stai, nu te arunca! a încercat tata să-l oprească. Doar n-o să pui la bătaie lada aia cu tot ce-i în ea! Ușurel. Să le luăm bucată cu bucată.
   Dar domnu’ Raul a dat din mână hotărât, a lehamite:
   — Tot! La grămadă!
   — Totul pe-un singur număr? a insistat tata neîncrezător.
   — Nu mai stau să le-aleg!

   Gata, scaunele erau așezate în fundul curții, toate câte se putuseră găsi, așa, în amfiteatru, bilețelele cu numere fuseseră scrise — mă ocupasem de ele personal — și tronam îndărătul mesei, în picioare, având în față glastra cu gură lată în care le pusesem. Ba chiar musafirii, participanții la tombolă, începeau să se adune. Se așezau pe scaune găsind, unii dintre ei, de cuviință să le deplaseze un pic într-o parte sau într-alta — doar așa, ca să strice ordinea. Când deodată a apărut și bunicul, părintele mamei, care ne tratase până în clipa aia cu un dezinteres suveran.
   Adus de spate, iată-l că venea cu pași mici, târșindu-și papucii pe alee. Și fiindcă avea gâtul înțepenit, părea că privește chiorâș pe toată lumea.
   Mama, fericită să-l vadă ieșit în sfârșit din apatie, a sărit în picioare și s-a repezit să-l poftească pe un loc cât mai vizibil.
   Bunicul nu i-a dat nicio atenție. Și-a târșâit papucii către masă și în timp ce mergea șontânc-șontânc și-a dus anevoie mâna la spate, ridicându-și cu greu cotul, și a scos ceva din buzunarul de la spate al pantalonilor.
   — Mai pot să pun ceva la tombola asta a voastră? m-a întrebat. Un obiect de care nu mai am nevoie. Vă-ncurcă la socoteală?
   — Nu ne-ncurcă deloc, bunicule, i-am răspuns bucuros și recunoscător.
   — Atunci ia aici! a hârâit el poruncitor.
   Ceea ce îmi întindea era buletinul de identitate, gri-gălbui și jerpelit, o zdreanță.
   — Nu mai am nevoie de Republica asta Populară de rahat! a spus el. Mă lipsesc de ea! Și, văzându-mă că ezit, a scuturat poruncitor mâna cu buletinul: Ia aici! Și să nu te prind că mi-l mai dai vreodată înapoi!
   Mama și tata s-au uitat cu teamă unul la altul, apoi la madam Robescu și la madam Leonora și la Motociclistu’ și la madam Cocoș și la toți ceilalți din jur și la alții care ar fi putut să fie în jur dar din fericire nu erau. Deocamdată.

Subsol

Lăsând în urmă familia într-o dispoziție incertă, domnul Berca, el însuși încercat de îndoieli, a intrat pe coridorul de la subsol, la fel de strâmt ca și scara, și încă și mai afumat. Pereții, aici, nu fuseseră zugrăviți de ani de zile. De fapt domnul Berca nici nu-și amintea ca cineva să fi zugrăvit vreodată aici la subsol — ai lui, în niciun caz — de când se mutaseră în apartamentul de la etaj. El, cu atât mai puțin, căci deja de ceva ani încetase să mai fie „guvernatorul” de odinioară ci fusese nevoit să se mulțumească cu rolul de spectator neputincios. Casa era naționalizată și nu era prea clar în grija cui cădea întreținerea subsolului. Că acolo își țineau lemnele, asta era mai presus de orice îndoială. La capătul coridorului era o fereastră destul de mică, spre stradă, pe unde aruncau înăuntru buștenii când venea camionul să-i descarce și trăgea la bordură. În aceeași zi, sau cel mai târziu a doua zi, plăteau un om să ia buștenii de pe coridor, unde zăceau de-a valma, și să-i așeze la perete, în ordine perfectă, în boxa care le aparținea lor. Boxa alăturată aparținea familiei Bergman. Nu era, poate, nici locul nici momentul cel mai potrivit, dar domnului Berca îi răsună deodată în minte ritmul legănat al Lambadei și îi jucară pe dinaintea ochilor mișcările unduioase și lascive ale dansatorilor creoli de la televizor, din toate acele zile și nopți fierbinți din trecutul apropiat. Era de așteptat ca foarte curând să iasă o lege prin care foștii proprietari să reintre în posesia locuințelor naționalizate cu ani în urmă. Ei cu Bergmanii se înțeleseseră totdeauna foarte bine. Dar mai știi cum se schimbă omul când îi fluturi pe la nas un act de proprietate. Dansatorilor de Lambada li se fâlfâia de tot și de toate. Dacă vreun act de proprietate schimba ceva în țara lor tropicală, nu ei erau aceia care să fie afectați, fiindcă ei n-aveau nicio proprietate; nimic în afara dansului lor senzual, căruia i se dedicau trup și suflet. Și a bucuriei de a trăi.
   Domnul Berca avu un pic de furcă cu ușa de la boxa lor până să reușească s-o deschidă. Te pomenești că ginerele său avea dreptate că de ceva ani se încălzeau cu gaze sus în casă! Dar și Bianca îl ațintise cu o privire contrariată, chiar un pic speriată, când venise vorba de lemne: ce lemne? Cum, ce lemne! Buștenii! Uite-i aici. Domnul Berca pipăi locul de pe perete unde își amintea vag că trebuia să fie întrerupătorul. Și într-adevăr, era tot acolo, după atâția ani! Uite că încă mai avea memorie bună. Lumina galbenă a becului prăfuit scoase la iveală grămada de bușteni așezați în ordine la perete, atât cât mai rămăsese din ea, și câteva surcele împrăștiate în jurul butucului din mijlocul încăperii, în care rămăsese înfiptă pana unui topor. Lucrul care părea să fi fost întrerupt cu puțin timp înainte îi dădu domnului Berca strania și totodată plăcuta senzație că s-a reînnodat un fir întrerupt al timpului. Parcă mai ieri cobora aici în subsol să despice lemne, muncea cu vrednicie timp de un sfert de oră, după care punea lemnele într-un coș de răchită și le căra sus în apartament. Ia uite! Nici coșul nu lipsea, rămăsese de atunci să zacă într-o rână într-un colț al boxei, doar că arăta jalnic, prăfuit și acoperit de pânze de păianjen.
   „Sau ar putea să deschidă o dugheană de fructe și verdețuri”, îi trecu prin cap, așa, din senin: o nouă propunere de afacere pentru ginerele său. „Dar dacă i-aș sugera asta, parcă-l văd că m-ar lua peste picior. N-ar scăpa el o asemenea ocazie. Fructe și verdețuri? Păi sigur, și-ar zice, fiecare ramolit se gândește la ce i-ar prinde lui mai bine!”
   Ei, de-ar fi putut să aleagă și el! Să se afle din nou la o răspântie a vieții cum de bună seamă avea să se afle Mihnea peste câțiva ani. Sau Nicoleta, de ce nu?... Să-și poată alege un nou drum în viață, de-ar fi avut vârsta potrivită pentru asta... De parcă ar exista o anume vârstă s-o poți porni pe o altă cale... Domnul Berca era lacom să trăiască vieți... Își încordă auzul și din nou i se păru că aude Lambada, de astă dată de-adevăratelea. Poate că se dădea din nou la televizor, la ei în casă, sau poate mai aproape, deasupra capului, la parter, la Bergmani. În definitiv de ce nu s-ar fi delectat și ei cu noile zburdălnicii pe care le îngăduia, mai nou, democrația? Ascultând Lambada, așteptau negreșit legea pentru restituirea proprietăților confiscate.
   Domnul Berca înaintă spre locul unde știa că e capătul coridorului, cu ferestruica aceea înaltă, de care își amintea, pe unde, cu ani în urmă, azvârleau din stradă aici înăuntru buștenii aduși cu camionul în prag de iarnă. Un vecin mai sărăcuț cu duhul era plătit să stivuiască buștenii în boxa lor, fără să-i despice, ceea ce îi lua vreo două-trei ore de muncă... Ușa următoare era neîncuiată, ba chiar întredeschisă, așa că domnul Berca se opri să arunce o privire în boxa Bergmanilor. Becul, la fel de chior ca și cel din boxa lor, aruncă o lumină bolnavă peste un lavoar vechi și ruginit, scos din uz probabil de decenii, de când fusese trasă apă curentă în locuințe. Într-un colț se putea vedea o îngrămădeală de scânduri rezemate de zid, scânduri de diferite lungimi, pe jumătate putrezite; peste toate se așezase un strat gros de praf. Pe domnul Berca în încercă un tulbure sentiment de dezgust, în ciuda relațiilor atât de bune pe care ei le avuseseră cu familia Bergman în toți acei ani.

   Domnul Berca s-a gândit la raftul său din șifonierul familiei, unde rămăseseră toate maieurile sale curate, albe, așezate ordonat în teanc, alături de teancul de chiloți așezați împăturiți. Pe același raft se aflau, în apropiere, puloverele ușoare, din bumbac, pentru primăvară-toamnă. Și dacă tot îi venise în minte gândul la primăvară, și-o înfățișă ca pe ceva iluzoriu și îndepărtat, hăt după topirea ghețurilor și a zăpezilor, care de fapt încă nici nu veniseră pentru a inaugura această iarnă bezmetică. Și toate erau îndepărtate, anotimpuri incerte într-un viitor incert.

Maratonul literar câștigat de Robert Musil: Omul fără însușiri*

(Am mai notat, pe „Blog secund”, acum aproape un an, câteva impresii despre Omul fără însușiri, cu mult înainte de a fi terminat de citit romanul. Le las așa cum au fost: în definitiv, de-a lungul unei lecturi impresiile se mai schimbă.)

„O carte care poate fi povestită în câteva cuvinte nu merită citită”, ar fi spus Jorge Luis Borges. Dacă negația ar fi adevărată (dar nu este), atunci Omul fără însușiri merită cu prisosință să fie citită. Căci are puține șanse să poată fi povestită, cred, într-un număr de cuvinte semnificativ mai mic decât cel pe care le cuprinde întregul text. Și tot Borges povestește, referindu-se la oferta vânzătorului „Cărții de nisip”, o carte fără început și fără sfârșit: „M-a îndemnat să caut prima filă./Mi-am proptit mâna stângă pe copertă și am deschis volumul dintr-o dată, cu degetul mare aproape lipit de arătător. A fost zadarnic: între mână și copertă se interpuneau de fiecare dată alte file. Părea că izvorăsc din carte./— Acuma căutați sfârșitul. Am eșuat din nou...” Într-un fel, povestea i se potrivește și Omului fără însușiri: e neterminată, una la mână, scrierea ei a durat douăzeci de ani (1921–1942), doi la mână, cuprinde un „multivers” de lumi și de personaje, și de gânduri care se întretaie și se împletesc pe parcursul desfășurării, dând senzația de „fără sfârșit” — în ambele sensuri.

O mie de pagini? Nici măcar nu-i cine știe ce. Numai în biblioteca mea am câteva mult mai întinse: Iosif și frații săi, Jean–Christophe, Cronica familiei Pasquier, SUA, de John Dos Passos. Îmi mențin însă termenul de „maraton” din titlu pentru că nu lungimea aș zice că este caracteristica primordială a Omului fără însușiri, ci anvergura, tipologia variată a cohortelor de personaje — bancheri, demnitari, înalți ofițeri —, apoi, hai să nu zic adâncimea, dar „coloritul” și veșmântul magic al reflecțiilor filozofice, la care putem adăuga complexitatea interacțiunilor, caracterul caleidoscopic, dimensiunile spațio-temporale. Pe scurt, trebuie să recunosc că nicio altă carte n-am întâlnit până acum, în care să se împletească atât de organic narațiunea cu filozofia. Nu degeaba mulți îl caracterizează drept roman filozofic.

Carla Carmona, în The Man Without Qualities or the question of how to live, In conversation with Jean Pierre Cometti’s L’Homme exact, vorbește de lumea posibilului uman, care ar fi dominanta romanului; ceea ce, să recunoaștem, depășește orice altă „însușire” a acestuia (de n-o fi fost scris tot din plictiseală, ca și Rătăcirile elevului Törless; cu adăugirea că avem motive solide să credem că nu!). Personajele lui Musil n-ar fi — și aici Carmona îl citează pe interlocutorul ei Cometti — decât „deschideri, potențialități pure, disponibilități”. Printre care putem găsi intimități neașteptate și provocatoare (vezi — mai jos — relația dintre Ulrich și sora sa geamănă Agathe), personaje și situații al căror insolit ar putea fi explicat, eventual, prin scurgerea timpului (de scriere a romanului); care, cum bine se știe, favorizează — la cei perseverenți — inventivitatea.

Tripleta secolului, a zis cineva: Proust, cu În căutarea timpului pierdut, Joyce, cu Ulise, și Musil, cu Omul fără însușiri. Tripleta, sau, mă rog, Triumviratul. (Dar Muntele vrăjit, nu?) Cum-necum, judecând după numărul articolelor consacrate lui Musil în presa de specialitate și mai ales operei sale principale, Omul fără însușiri, s-a creat o adevărată robertmusilologie. În ce mă privește, trebuie să recunosc că am început romanul cu reticența cititorului care știe că are de umplut un gol în cultura sa literară, mai puțin datorită așteptărilor de performanță estetică. Iată însă că lucrurile s-au schimbat în timpul lecturii destul de rapid. Astfel că, la un moment dat, în partea a doua a romanului, după luni de lectură, am început să mă simt confortabil reluând de fiecare dată lectura și întorcându-mă mereu cu plăcere la spiritul înalt al lui Musil; ba chiar să mă gândesc cu nostalgie la sfârșitul romanului și la momentul despărțirii de el.

Revenind... De vreme ce am admis că romanul nu poate fi rezumat în puține cuvinte, apare riscant să căutăm în roman sau în personajele sale un sens. Și totuși. Nu putem să nu vedem un sens al romanului (unii consideră — nu mă îndoiesc, cu îndreptățire — că ar fi mai multe), asupra căruia ne putem întreba cu nerăbdare. Și găsim dezlegarea abia pe undeva către sfârșitul impresionantului opus, unde un personaj (Stumm) face despre eroul principal, Ulrich [trebuie să spunem că așa îl cheamă pe eroul principal; deși, iarăși, unii nu admit că ar fi unul singur], măgulitoarea afirmație: „Epoca noastră e pe cale să adopte un nou spirit, iar dumneata ai fi omul potrivit să apuci frâiele!” Deci Ulrich este/ar putea fi purtătorul de spirit nou al vremii lui Musil. Și explică respectivul personaj în continuare: „Numaidecât simt că‑mi vine să mă întreb: omul o fi bun, sau mai degrabă are nevoie de o mână forte care să‑l conducă? E nevoia de determinare, pe care o simțim cu toții astăzi.” (p. 1005) Ținând cont că replica îi aparține generalului Stumm von Bordwehr, am fi tentați să credem că acesta are în vedere ordinea militară. Și totuși, probabil este mai mult decât atât. Pe de altă parte însă, făcând abstracție de ce așteptări aveau alții din partea lui, „Ulrich se menținuse de-a lungul vieții mai degrabă un însingurat, preocupat de dilema dacă ansamblul major al realizărilor lăuntrice ar trebui sau nu să se adapteze celorlalte reușite, cu alte cuvinte, dacă există un sens și o finalitate pentru ceva din cele ce se întâmplă și s-au întâmplat cu noi.” (p. 242)

Dar până să-și împlinească menirea (dacă chiar e s-o luăm în serios), Ulrich este „un om modern care nu face nimic și pentru care a nu face nimic constituie un efort titanic, sau, altfel, este cineva care încearcă să echilibreze absența însușirilor prin energie și vehemență” (C. Carmona, op. cit. , p. 6) Cât despre contextul mai larg al acțiunii, „[p]ână la urmă, indiferent de câte lucruri se întâmplă în aparență, nimic nu se întâmplă cu adevărat. În acest mod unic de neclaritate Kakania rămâne mereu aceeași.” (idem) Carmona comentează impresia comunicată de Cometti, cum că „romanul este o parodie constantă care creează cumva o imagine tulbure a consecvenței, în același timp, care s-a asigurat că nimeni – și asta se aplică atât personajelor, cât și cititorilor – nu este vreodată sigur dacă ceva a avut loc într-adevăr și, în cazul în care s-a întâmplat, ce semnificație ar putea avea.” (id., p. 10) „Niciun personaj nu întrupează paradoxul mai bine decât Ulrich: tot ce este personal în el este rezultatul unei impersonalități care își manifestă nedeterminarea și tocmai asta face din el un om fără însușiri.” (id. p. 11)

Ce îl mai caracterizează pe Ulrich? „Fără îndoială că am vrea cu toții să descoperim care este rațiunea de a fi pe pământ, aceasta fiind una din sursele majore ale tuturor violențelor care se petrec pe lume.” (p. 1003) O spune chiar Ulrich.

Tot în căutarea sensului, ar putea să ne călăuzească straniul personaj Moosbrugger, situat în afara acțiunii propriu-zise, pentru crearea căruia și pentru a menține asupra lui atenția trează, autorul depune eforturi vădite. Eforturi care ar putea stârni nedumerire, printre altele pentru că personajul este departe de a fi unul simpatic sau măcar sofisticat; nu, personajul, tâmplar de meserie, este pur și simplu asasinul unei prostituate, pentru care este condamnat la moarte. Rațiunea pentru care Moosbrugger se bucură de atâta atenție din partea autorului — constată cei avizați — e aceea că este și el purtător de mesaj.

De ce este Moosbrugger o figură, dacă nu centrală, oricum „obsesivă” a romanului? La ceastă întrebare, un posibil răspuns îl dă Gabriela Stoicea de la Universitatea din Clemson, în articolul „Moosbrugger and the Case for Responsibility in Robert Musil’s Der Mann ohne Eigenschaften”, apărut în The German Quaterly, 91.1, 2018: „Problema controversată este dacă este sau nu posibil din punct de vedere legal să se tragă o linie clară între responsabilitate și iresponsabilitate.” Cu atât mai mult — aș adăuga eu — cu cât întâlnim în roman și o tentativă de explicație abisală pentru comportamentul criminal al lui Moosbrugger: „Atunci își dădu seama că n-avea să mai scape niciodată de ea [de prostituată — care se ținea scai de el], pentru că el însuși o târa astfel după sine. O silă care semăna cu un hohot de plâns i se urcă în gâtlej. Mergea mai departe și ceea ce îl urma acolo, la un pas în urmă, era tot el însuși. Tot așa cum întotdeauna întâlnea procesiuni întregi de femei. Își smulsese odată el însuși o așchie mare de lemn care-i intrase în picior, pentru că nu avusese răbdare să aștepte medicul; tot ca atunci își pipăi acum cuțitul din buzunar, îl simțea lung și dur la locul său.” (p. 75) Probabil că o asemenea problemă a vinovăției și a responsabilității era la ordinea zilei în Imperiul Austro-Ungar de la începutul secolului trecut.

De-a lungul romanului, Robert Musil lasă impresia că e stăpânit de un fel de lăcomie a acaparării vieții. În scenele cu multe personaje — de gen — există toate șansele ca autorul să surprindă reacțiile personajelor cele mai adecvate — la fel și circumstanțele. Inventivitatea și ingeniozitatea sa par să nu aibă limite. Musil forțează nu de puține ori logica firescului; dar nu o bruschează niciodată cu adevărat, gratuit, respectă regula jocului. Spre deosebire de un James Joyce, la Robert Musil remarcăm adecvarea la situație și la trăsăturile de caracter; ca și ale întregului.

„Eu nu am nici un fel de punct de vedere despre onoare! spuse sora lui din spatele surâsului, acum foarte departe de el.” (p. 926) Nu poți să nu admiri (și uneori să nu invidiezi) veridicitatea și subtilitatea observațiilor vizuale, îndeosebi a acelor care însoțesc dialogurile. „În vreme ce-și ținea chibritul în față și mușchii faciali i se contractaseră pentru prima aspirație a fumului, nu-și putu stăpâni deodată un surâs.” Un exemplu perfect de percepție vizuală. Și încă: „Meditând acum fără plăcere, Arnheim își reținuse o clipă fumul țigării între buzele întredeschise.” (pp. 392–3)

Dar și, uneori, exprimări alambicate, prețioase, precum: „aerul de ironie izvora pur și simplu din obiectivitatea naivă în a cărei coajă uscată își oferea convingerea că lipsa unor necesități lumești ar fi constituit o mare primejdie. Ulrich se simțea reconfortat, ca și când ar fi mușcat dintr-o boabă de cafea.” (p. 580) Ce să spun? Purtat de val, serv al propriei abilități literare!

Ce înseamnă totuși să te angajezi în aventura scrierii unui roman fără o temă anume, pe durata a douăzeci de ani! Îți poți permite practic orice. Îți poți permite, de pildă, să introduci în intrigă o soră a eroului principal — și încă geamănă, Agathe —, abia la pagina 653, riscând să fii suspectat de criză de imaginație. Ei, și!... Îți poți permite să construiești o relație la granița incestului. O spune autorul însuși: „Chestiunea de sentiment care-i lega pe Ulrich și Agathe era una neîngăduită, deși ei doi, braț la braț, după ce căutaseră până atunci zadarnic un loc izolat, vorbeau doar despre adunarea din jurul lor și trăiau în vremea aceea impetuos și discret bucuria de a fi iarăși împreună după despărțire.” Și apropo tot de ei doi: „Pulsația sângelui le vibra în atingerea mâinilor. O groapă adâncă, izvorând de undeva din afara lumii acesteia, părea să-i închidă, pe ea și pe el, într-o țară a nimănui.” Sau: „De ce stă el acum de vorbă cu toți acești oameni?! Ar fi trebuit să fi plecat cu mine! În felul acesta demonetizează tot ceea ce mi-a spus! Unele dintre cuvintele pe care le auzise venind dinspre el îi plăceau, dar o făceau totuși să sufere.” [Se întâmplă într-o adunare finală cu aproape toate personajele principale.] (pp. 989–90)

Apoi, îți poți permite (aproape) orice ruptură în fluxul narațiunii și în proiecția comportamentală a personajelor; ca de pildă: „Acum să mergem la Moosbrugger, spuse Friedenthal. Dar nu se mai ajunse la acel moment.” Îmi închipui că între fraza lui Friedenthal, scrisă de Musil, și următoarea a trecut ceva timp, când Musil a considerat, poate, că e prea riscant să se complice cu o scenă cu asasinul Moosbrugger. (p. 959)

Mi se pare ciudat și remarcabil că timp de douăzeci de ani, pe întinsul a peste o mie de pagini, Musil a reușit să țină dreaptă timona stilului; cu atât mai mult cu cât există, se pare, mărturii (jurnalul său) conform cărora Musil se plângea adesea de dificultățile sale de a scrie și de frustrarea pe care i-o producea impasul în care se pomenea în cursul elaborării operelor sale. Este un roman realist? Cu siguranță, nu. Căci cine în lumea reală dialoghează atât de savant, de sofisticat, de filozofic și uneori de prețios? Și totuși Musil nu creează distanță. În multe din comentariile sale cu privire la personaje și la situații ghicești preocupări din viața sa personală, și odată cu acestea îți recunoști propriile preocupări. Și nu sunt puține asemenea cazuri.

*Traducere de Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, 2018, e-Book

Savoarea ciocolatei

Mama lui Sima s-a aplecat spre Sima să-i dea o bomboană ca să nu mai plângă. Pentru că plângea, Sima făcea notă aparte în toată acea mică turmă răzleață de omuleți stingheri și bosumflați care aștepta între scară și zidul școlii, într-o parte, să intre pentru prima oară la clasă. Omuleții se lăsau să fie răsuciți de mamele lor într-o parte sau într-alta, fără nicio împotrivire, departe de veteranii din clasele mai mari, care se zbenguiau în voie. Mama lui Sima stătea aplecată peste odrasla ei, ocrotitoare și oarecum exasperată. Bomboana era de ciocolată și atrăgea privirile cu coada ochiului ale omuleților din vecinătate. — Vezi? spunea mama lui Sima. Toți colegii tăi așteaptă cuminți să intre în clasă. Tu de ce nu poți s-aștepți cuminte împreună cu ei?
   Mama lui Sima a scos bomboana din hârtiuța încrețită în care stătuse până atunci și s-a uitat în jur să vadă unde s-o arunce. Salivam alături de ceilalți uitându-mă la bomboana aia pătrățoasă, un cubuleț maro cu colțurile rotunjite, nereușind să ascundă savoarea ciocolatei. Mama lui Sima s-a descotorosit de hârtiuța încrețită lăsând-o să cadă undeva în spate.
   Apoi domnul director a apărut în capul scării, negricios și plin de zâmbet și Sima a dat să-și înghită lacrimile dar în același timp atent să păstreze în mână bomboana de ciocolată. Mamele, ici și colo, s-au îndreptat de spate și au stat drepte să-l asculte pe domnul director. — Bag-o-n gură! i-a șuierat mama lui Sima odraslei sale aplecându-se doar un pic spre el. Era o doamnă fercheșită, o doamnă adevărată, din alt cartier, unde fără doar și poate nu venea fumul de la fabrici.
   Nu se prea spunea mare lucru, dar domnul director se pricepea să vorbească. Veteranii încetaseră cu zbenguiala, erau acum aliniați în coloane, în timp ce mica turmă de bosumflați apatici, la îndemnurile insistente ale mamelor, abia dacă prinsese contur.
   De sus, din capul scării, domnul director le-a vorbit copiilor și le-a spus că-i semn bun că vremea e frumoasă, chiar acum de-ntâi septembrie.
   — Dar voi, copii, mă refer îndeosebi la cei ce pășesc astăzi pentru prima oară treapta școlii, vă spun că n-o s-aveți parte de cuvinte de ocară, nu vă neliniștiți. Pe oameni îi cunoști după scris, asta v-o spun eu, dar voi o să scrieți la fel, mai ales la-nceput, și asta-i foarte frumos. Toți ca unul o să scrieți, dar tăblițele n-o să fie toate la fel, că n-avem de unde să luăm atâtea tăblițe la fel. Dar fiți pe pace, doamna n-o să vă certe, fiindcă toate tăblițele, chiar dacă nu seamănă una cu alta, toate sunt frumoase, și dânsei, asta v-o spun eu, toate îi sunt la fel de dragi.
   Sima a ridicat ochii înlăcrimați către maică-sa și a zâmbit printre lacrimi, ca un licurici, cu durere îndulcită. Ea, nu se știe de ce, i-a răspuns printr-un semn sever cu degetul.
   — O să vă cunoașteți cu toții, a continuat domnul director, și o să vă spuneți pe nume, ba chiar o să vă inventați și porecle, parcă văd, dar doamnei învățătoare știți cum o să-i spuneți? Nu știți? O să-i spuneți Doamna și să n-o supărați niciodată. Suntem înțeleși? O pagină întreagă o s-ajungeți să scrieți cam spre sfârșitul anului, adică primăvara viitoare, cei mai silitori dintre voi. Ceilalți, nu vreau să vă spun ce-o să se-ntâmple cu ei.
   Celelalte mame, toate pe braț cu genți cu belciuge mari de lemn și cu încuietori care făceau clap când se închideau, erau toate străine, de pe străzi diferite, care nu se întâlneau între ele, exceptând poate vreo două-trei care erau cunoștințe vechi de prin cartier și erau familiarizate cu fabrica de vitriol și cu împrejurimile, și mirosurile nu le deranjau. — Se schimbă scrisul în timp? A întrebat-o în șoaptă mama lui Bobeică pe mama lui Mândruț. — La mine s-a schimbat, i-a răspuns tot în șoaptă mama lui Mândruț aplecându-se ușor spre mama lui Bobeică. — Al meu vine acasă cu salopeta praștie. Glasul venise chiar din spatele lui Sima și al mamei lui Sima. Și Sima ciulea urechile fără să vrea — o mutriță concentrată printre atâtea alte mutrițe, care își roteau ochii care încotro, la ferestrele celor două corpuri ale școlii, sau la teii care foșneau.
   De pe stradă veni un strigăt, care însă nu-l făcu pe domnul director să se întrerupă din discurs. Un derbedeu, acolo, din afara cercului lor norocos. — Cu toată credința mea în Dumnezeu... se aplecă mama lui Malinciuc șoptind către urechea mamei lui Samoilă. Dar restul nu se mai auzi.

(Poate că-i începutul unui roman, poate că-i începutul unei povestiri, încă nu-mi dau seama. Deocamdată nu-i decât o povestioară. Om vedea. Cu puțin noroc.)

Groapa lui Eugen Barbu, un roman remarcabil. Îmi pare rău s-o spun

Singura dată când l-am văzut în carne și oase a fost la scurtă vreme după Decembrie ’89, fugitiv, într-una din acele zile incerte de început, când încă nu se știa cine deține cu adevărat puterea și că securiștii și comuniștii aveau să cadă, hopa-mitică, tot în picioare. Traversam pe zebră bulevardul Magheru, lângă Piața Romană, și el, la fel, în sens invers. Trecea într-o margine, cu capul băgat între umeri, privind în pământ, de parcă tot cerul zilei mohorâte de iarnă i se prăvălise peste cap. După toate mizeriile pe care știam că le făcuse în anii din urmă, după atâta bălăcăreală spurcată (mână în mână cu Securitatea) a intelectualilor ne- sau mai puțin înregimentați, la „Săptămâna” sau pe unde apucase, mi-a venit, așa, un gând — să strig după el, cu toată ura adunată în suflet în atâția ani, „Huo! Nenorocitule!”... N-a fost decât un gând. Dar pe care nu l-am uitat.

Mulți ani mi-a fost silă să deschid vreo carte scrisă de el. Au trecut pe lângă urechile mele zvonurile cu toate acele scandaluri legate de plagiatele lui, fără să-mi stârnească vreun pic de curiozitate... Până la scandalul „centenarului” Eugen Barbu, iscat de penultima „Dilemă veche”, din februarie 2024. Revoltă printre critici, indignare, comentarii acide: cum, ticălosului de Eugen Barbu să-i dedici un centenar? Fondatorul Pleșu s-a distanțat nonșalant de centenar și de revistă, în timp ce șeful-redactor Sever Voinescu, spășit, și-a turnat cenușă în cap; „Dilema veche” s-a dat de trei ori peste cap și a (re)devenit, peste ani, „Dilema” — fără vreo legătură cu „scandalul Barbu”. Au fost și comentarii pro: Groapa ar fi unul dintre cele mai bune romane românești. Măi să fie! Chiar așa? M-am dus și la Barbu Cioculescu și uite ce-am găsit: „Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aș ezita să înscriu printre ele și «Groapa» de Eugen Barbu... Țin să stărui asupra poeziei romanului, care la întâia lui apariție în volum a ridicat și obiecții, necruțându-i-se calificarea de «naturalist». Dacă naturalismul lui Zola și al școalei de la Medan s-au caracterizat prin stăruință exagerată asupra instinctelor brutale și a eredității încărcate, precum și a plăgii alcoolismului, micul univers al «Gropii» se individualizează prin pasiuni primitive, mai adesea sănătoase și printr-un plein-airism robust, iar însăși mizeria și moartea au altă tonalitate, mai puțin sumbră și niciodată repulsivă până la îngrețoșare (efectul parcă sistematic vizat de epigonii zoliști). Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazarea scurtă, sacadată, dialogul concentrat, nervos, veridic.”

Ce pot să spun? Mi-am învins repulsia și am citit Groapa. Și nu regret. Dar nici nu-mi reproșez că am ignorat-o atâția ani, având în vedere numele hulit al autorului, scandalurile de plagiat și anul publicării, 1957, în plin „realism socialist”, presupus a mișuna de activiști de partid sau de „țărani colectiviști” destoinici... Nu e însă nici urmă de realism socialist în Groapa, ci ni se înfățișează cea mai autentică mahala bucureșteană — clanuri de „șuți” supuse câte unui „don Corleone” autohton, alias jupân, crud și lacom, lupte pentru supremație dar și pentru supraviețuire, fărădelegi cât încape, solidaritate infracțională dar și râcă, codoașe și curve, o nuntă cu târguială și o mireasă inocentă, o înmormântare de cămătar deturnată de datornicii însetați de răzbunare post-mortem, negustori ahtiați de avere, haite de câini și hingheri, noroaie și praf, potera. Ș.a.m.d. Și oricât de detestabilă mahalaua, clocotește de viață adevărată. Nu intru în alte amănunte. Câteva capitole degajă o forță de sugestie cu adevărat remarcabilă, cum ar fi capitolul „În câmp la «Cățelu»”, unde niște lăutari se întorc pe înserat de la o nuntă din afara Bucureștiului și îi prind viscolul și lupii pe coclauri pierdute. Groapa nu are un erou principal, nici măcar mai mulți erori principali, deși unii se detașează. Eroul principal al Gropii este mahalaua în toată plenitudinea ei.

Așa că, din păcate, Eugen Barbu, trebuie să recunosc, a scris un roman bun, probabil unul din cele mai bune din literatura românească, așa cum s-a spus. Și conținând pasaje ample care n-ar dezonora oricare altă literatură. Uneori ticăloșia și talentul nu se exclud reciproc.

Eugen Ovidiu Chirovici, Cartea oglinzilor*: o „contribuție” românească la literatura... americană

Eugen Ovidiu Chirovici a dat lovitura — de fapt acum câțiva ani, dar nu s-a „zvonit” la noi decât acum — cu Cartea oglinzilor, scrisă direct în engleză (The Book of Mirrors, 2017) și tradusă în 39 de țări (sau, mă rog, limbi), recent ecranizată la Hollywood, cu Russell Crowe în rolul principal, premiera în România urmând să aibă loc peste câteva zile. Unii, invidioși, ar zice: păi sigur, de la masonerie i se trage; E.O. Chirovici este mason și nu doar atât ci a fost o perioadă și mare maestru al Marii Loji Naționale din România pe vremea când era consilier economic al primului-ministru Adrian Năstase.

Personal, mă îndoiesc că masoneria și rangurile explică succesul. Cum romancierul însuși declară în cel puțin un interviu (prea multe nu i-am citit), a încercat cu manuscrisul cărții (sau cu un fragment din el) la o sută de agenți literari din SUA, dintre care doar zece i-au răspuns: negativ. După care a comutat pe filiera britanică și aici uite că i-a mers.

De unde i se trage succesul peste hotare, atât de rar în literatura românească? Întâi și-ntâi, după cum Chirovici însuși o spune, pentru a o porni pe calea reușitei, o carte trebuie să fie, evident, tradusă, de preferință în engleză. Mai înainte de asta însă trebuie să te prinzi ce literatură „merge” și ce nu. Iar încă și mai înainte — prima condiție — trebuie să fii capabil să produci marfa care are căutare. Și romancierul român iată că a fost capabil.

Pe bună dreptate, Chirovici face, în declarațiile sale, distincția între romanul „literar” și „thriller”. Romancierul român nu dă mari șanse pe piața literară occidentală primei categorii (evident, nici agenții și nici editurile nu dau), și se declară fără complexe autor de thrillere. Nu-i nicio problemă cu asta. Din câte îmi amintesc, și Graham Greene se declara autor de thrillere. Dacă stau să mă gândesc, s-ar părea că tendința generală în romanul contemporan este de apropiere de thriller. Romanul Numele celălalt, al ultimului laureat Nobel pentru proză, norvegianul Jon Fosse, pare să aibă — și el — ceva de thriller. Una peste alta, Chirovici s-a orientat bine.

Este thrillerul Cartea oglinzilor un roman românesc? Ar trebui să fie, având în vedere că E.O. Chirovici e român. Dar în afară de naționalitatea autorului, ascunsă sub o narațiune sută la sută americană, romanul n-are nimic românesc.

În genul „crime fiction” îl încadrează unii, în „murder mystery” alții, „cu o puternică componentă psihologică”, ba chiar și „sophisticated murder puzzle” ș.a.m.d. — recenziile pe care le poți găsi pe internet sunt extraordinar de multe, și elogioase fără excepție.

Despre ce este vorba în roman? Peter Katz, agent literar, primește un fragment de roman scris de un oarecare Richard Flynn, agent de publicitate, care are un roman (autobiografic) de publicat, a cărui acțiune se petrece cu treizeci de ani în urmă, adică la sfârșitul anilor ’80 din secolul XX. Cum fragmentul îl găsește convingător, Peter Katz se-apucă de citit.

Trecem acum în pielea lui Richard Flynn și citim și noi fragmentul. Aflăm astfel că Flynn, student la literatură engleză la Princeton, o cunoaște pe Laura Baines, studentă la psihologie (dar absolventă deja de matematică), cu care urmează să împartă un apartament închiriat. Între ei se naște, predictibil, o relație amoroasă. Laura îl introduce în anturajul profesorului Joseph Wieder, un fel de guru al psihologiei americane, cu proiecte revoluționare în domeniul „gestionării” memoriei, de interes pentru armată, „despre ștergerea sau «aranjarea» unor amintiri traumatizante ale agenților implicați în conflicte militare sau acțiuni secrete”. Și astfel, eroul principal capătă un „job” la profesorul de psihologie acasă, să-i organizeze („digital”) biblioteca.

Rând pe rând se adaugă și alte personaje, cum ar fi Derek Simmons, om la toate, și el în casa profesorului Wieder, Timothy Sanders, un fost (sau actual?) iubit al Laurei, alte personaje observate fugitiv; apoi un manuscris secret al profesorului, pe care Flynn îl găsește într-una din scotocirile sale de rutină în bibliotecă — poate marea ”bombă” în materie de psihologie cu aplicații în influențarea („aranjarea”) memoriei. Etc...

Profesorul Joseph Wieder este asasinat în ajunul Crăciunului 1987 și poliția nu găsește făptuitorul — sau făptuitorii. Problema e că suntem acum în anul 2017 (coincizând cu anul publicării romanului), Richard Flynn a murit, iar restul manuscrisului său e de negăsit, deși fragmentul fusese „highly appreciated” de către agentul literar Peter Katz. Începe căutarea, ale cărei mize sunt două: publicarea romanului complet, un succes literar garantat, și — ca bonus — elucidarea crimei făptuite cu treizeci de ani în urmă. (Având în vedere că romanul este autobiografic, iar personajele se presupun a fi „reale”.) Urmează părțile a doua și a treia, fiecare cu alt narator: John Keller, ziarist/reporter, la care apelează agentul literar Peter Katz pentru identificarea personajelor care apar în fragment, și Roy Freeman, un polițist pensionat, care lucrase, fără succes, la anchetarea cazului de asasinat la vremea respectivă. Alte personaje se adaugă, alte mărturii, alte umbre, alte perspective, alte fire către dezlegarea misterului. Nu intru în amănunte.

Cert mi se pare faptul că romanul e scris cu talent, „păpușarul” Chirovici își manipulează personajele cu abilitate și, ca un bun regizor, reușește să rămână în umbră, după „cortina” narațiunii, plusează și decartează piste plauzibile la masa acțiunii, aruncă cu precizie (relativă) noțiuni-săgeți la ținta teoriei „generalizate” a memoriei falacioase. Realitatea este că odată început, e greu să lași romanul din mână până nu-l citești tot.

Este oare mai ușor să scrii un „crime fiction” decât unul de altă factură? ne putem întreba. Dar să plasezi acțiunea în spațiul american, în comparație cu una în spațiul neaoș de exemplu? S-ar părea că într-un roman polițist, personajele se lasă mai lesne creionate; trăsături de caracter, ticuri („dacă înțelegi ce vreau să spun”), alte caracteristici conjuncturale se lipesc mai ușor de personaje, pot îmbrăca cu mai mult succes scheletul narativ decât în cazul altor genuri de roman. Dar scheletul narativ trebuie să fie beton în romanul polițist (spre deosebire de altele, unde poate fi o lălăială și nimeni să nu obiecteze). Și la Chirovici (aproape) că este.

Spațiul american, pe care îl alege autorul, este prin el însuși mai „universalist” și prin asta mai ofertant, se pare. Oricum, s-ar zice că-i mai ușor pentru autor — dau un exemplu — să folosească toponimele dintr-o țară îndepărtată (și Chirovici uzează de ele cu voluptate, aidoma unui american „a hundred per cent”), și toponimele îl servesc cu bună-credință, printre altele fiindcă nu au pentru autor conotații parazite.

Și-au plasat narațiunea în spații străine, probabil, mai mulți scriitori români — cu exemplul clasic al lui Mircea Eliade. Un exemplu îmi vine însă în minte: Chiril Tricolici, autor de romane polițiste, cu Nebunul din Brent. Deși romanul este unul „angajat”, iar libertatea de exprimare era mai mult decât limitată în 1963, când a apărut cartea, atmosfera „americană”, prezentată în copie, are ceva elemente de autenticitate. Chiar și acolo. Și apropo de copie, aerul de copie a unei realități străine din cartea lui Chirovici este greu de ignorat. Pentru cititorul român. Pentru cel american și de aiurea, probabil că naționalitatea autorului nu prea contează; în particular, pentru cititorul american — o aflăm din înseși interviurile scriitorului — contează să nu vadă pe copertă „traducere din...”. În rest, adaug eu, contează prea puțin numele autorului, extras din pălăria „melting pot”-ul american.

Memoria ne joacă tuturor feste, asta am observat-o, probabil, cu toții, în timp, chiar și fără studii de psihologie. La fel și personajelor lui Chirovici. Intervențiile profesorului Wieder, sau eventual ale Laurei Baines, discipola sa, în alterarea (intenționată, să zicem) a memoriei personajelor sunt mai puțin sesizabile, spre deloc. Dar, mă rog, putem s-o trecem la categoria „piste false”.

Și altfel, cu „Cartea oglinzilor” (și probabil cu alte romane) Eugen Ovidiu Chirovici se desprinde de tiparele literaturii „cu specific național” și se alătură unei lungi liste de scriitori de succes și anonimi în Statele Unite ale Americii, autori de thrillere și de bestselleruri comerciale. Ar fi însă o listă care, dacă ar arăta spre România, ar exista toate motivele să te mândrești cu ea.

Căci în literatura minimalistă și mizerabilistă a zilelor noastre, care se practică în România, și chiar în aceea în care, deunăzi, se dezbătea cu patos (și cu stângăcie) problema țărănească și a mahalalei balcanice, atunci când pe alte meridiane de dezbăteau cu brio enigmele existențiale ale vieții (și altele asemenea), unui roman ca cel al lui Chirovici n-ar trebui să i se aplice tactica bine cunoscută a ignorării („dacă la noi n-a ajuns, înseamnă că nu există” — citat nu spun din cine).

Dar de ce să ne mirăm? Trăim în țara managementului literar în cea mai mare parte leneș, părtinitor, fudul și nu de puține ori obtuz, în perfectă consonanță cu „spiritul” românesc, care defilează sub stindardul „caprei vecinului”.

P.S. Cartea oglinzilor nu este prima operă literară transpusă cinematografic la Hollywood, așa cum crede E.O. Chirovici. A mai fost și A 25-a oră, roman de Constantin Virgil Gheorghiu, după care s-a făcut un film regizat de Henri Verneuil (1967), cu Anthony Quinn în rolul principal și muzica de Maurice Jarre (mă rog, n-a fost Hollywood). Și Tinerețe fără tinerețe, nuvelă de Mircea Eliade, după care s-a făcut în 2007 filmul Youth without Youth, regizat de Francis Ford Coppola.

Editura RAO, 2019