Recitind Ulise, de James Joyce. Încercare*

N-am să spun că a reciti „Ulise” a fost pentru mine o provocare, după ce la prima lectură am fost entuziasmat. Se vede treaba că între timp entuziasmul meu s-a cam plafonat. Poate și datorită vârstei. Astfel că, la un moment dat, după o experiență asemănătoare cu alte faimoase romane, cineva m-a sfătuit să mă abțin să le recitesc.

Faptul că fiecare frază conține o cantitate semnificativă de inteligență și de talent și că denotă o cantitate semnificativă de erudiție nu-i suficient pentru a emoționa? Unii, cârcotași, ar zice că nu. Nici măcar a provoca o plăcere intelectuală?

În general nu există dubii cu privire la genialitatea lui James Joyce: maximum de îndrăzneală pe care l-am întâlnit este cum că ar fi discutabil dacă este sau nu cel mai mare scriitor irlandez. Că nu i s-a dat premiul Nobel este de asemenea discutabil: Academia Suedeză e prea pretențioasă, dorește ca autorul ales de ea să fi avut contribuții umaniste majore. Nici Nabokov nu l-a primit, tot din lipsă de „umanism major”.

Apropo de simbolistica din „Ulise”, am să-l citez pe Dostoievski — cred că l-am mai citat (că tare bine li se potrivește multora): „Puteți să-mi dați tot ce doriți... Însemnările unui nebun, oda Dumnezeul, Iuri Miloslavski, poeziile lui Fet, tot ce vreți, și mă oblig să vă găsesc în primele zece rânduri că e vorba de o alegorie despre războiul franco-prusac sau un pamflet împotriva actorului Gorbunov, într-un cuvânt, despre ce vreți.” (Jurnalul unui scriitor, citat de A. Migdal: De la îndoială la certitudine, 1989, p. 32)

Cineva care ar afirma că romanul este în întregul său o extravaganță sau o ciudățenie ar putea pretinde că pentru a-și proba afirmația n-ar trebui să caute prea mult ci ar putea cita din oricare pagină luată la întâmplare. Da, în aparență așa este. Doar că acel cineva ar putea fi sfătuit să-și asume riscul de a părea lipsit de perseverență și să renunțe să mai citească romanul și a doua oară. Plus plăcerea cufundării în detaliu și a concentrării atenției.

   „Dar uite. Stelele strălucitoare pălesc. O, roză! Castilia. Zorii. Ha. Lidwell. Pentru el deci nu pentru. E-nnamorat. Și eu tot așa sunt? De aici o văd oricum. Dopuri scoase, băltoace de sumă de bere, stive de sticle goale. (...)
   Cu un toc și o cara.
   Tap. Tap. Tap.
   Eu stăpânesc această casă. Amin. Scrâșnea de furie. Trădătorii să se legene-n ștreang.
   Acordurile consimțeau. Foarte trist lucru. Dar trebuia să fie.” (p. 344–5)

În episodul identificat a fi „Circe” (identificat de către exegeți — autorul n-o face, lăsându-i pe critici să-și bată capul cu „identificările” — după propria-i afirmație — timp de trei sute de ani to come) fantezia joyceană pare a ajunge la paroxism. Personajele apar ca din pământ și se multiplică fără limită. Vorbesc: „Câinele de vânătoare” (și anume lătrând), „Calul” (care nechează), „Un Grosolan”, „Loja Portocalie” (care rânjește) etc. etc. Cum vorbesc? Delirând. Dar! Există și o explicație. Traducătorul o dă în nota finală corespunzătoare, nu fără o oarecare jenă: „Transformările rapide ale statutului și înfățișării personajelor (...), violențele de limbaj (...) ar încerca să sugereze amețeala (și oboseala) personajelor, care au trecut prin libațiuni repetate (...), precum și obsesiile lor mai mult sau mai puțin freudiste, atât în atmosfera specifică a locului unde se află cât și rememorarea, mai mult sau mai puțin coerentă, a unor împrejurări de mai devreme din cursul zilei.”
________________________
* Editura Univers, 1984. Trad. Mircea Ivănescu