Preotul îi aştepta pe miri, cu diaconul alăturea de el, stând, drept şi înalt, în faţa altarului, zâmbind ca un părinte, nu distant ci apropiat şi prietenos şi îmbiindu-i să se apropie, având parcă aerul lui Crist care îi cheamă pe credincioşi: Venite ad Me omnes. Urma să le dea cununa vieţii trăite împreună până când moartea avea să-i despartă.
Se afla o mare mulţime de oameni în biserică, mai ales rubedenii şi cunoscuţi dar şi foarte mulţi străini, atraşi de tinereţea provocatoare şi de frumuseţea răpitoare a miresei. Mulţi nici nu aflaseră cum o cheamă şi abia aşteptau să-l audă pe preot adresându-i-se: Roaba lui Dumnezeu... şi urmând a-i rosti numele. Pentru că era de neconceput pentru cei mai mulţi necunoscuţi să rămână o taină numele miresei. Măcar numele. Fiindcă de celelalte taine nici vorbă nu putea fi să fie date în vileag. Îl priveau cu invidie pe mire.
Când cei doi miri porniră să se apropie de preot, un glas neînfrânat se făcu auzit din mulţime — deşi în şoaptă, totuşi destul de tare ca să se audă în încăperea înaltă a bisericii:
— Vai, e de-a dreptul superbă mireasa!
Vorbe care ajunseră la urechile rubedeniilor mirelui, grupate de-a dreapta covorului roşu care împărţea, în lung, naosul bisericii, şi stârniră vociferări abia reţinute, destul de tari ca să se audă şi ele în toată partea aceea de biserică:
— Da’ mirele, mă rog, cu ce-i mai prejos!
Schimb de replici care fu repede redus la tăcere de un cor de sâsâituri indignate.
Căci într-adevăr mirele nu era cu nimic mai prejos, ca înfăţişare, decât strălucitoarea sa mireasă. Multora li se păru că desluşesc pe faţa lui, fluturându-i într-un colţ al gurii, ZÂMBETUL TRIUMFULUI. Dar, deşi bănuiau de unde vine, nu puteau să facă o legătură directă şi cu desăvârşire certă între acel zâmbet triumfător şi TAINELE MIRESEI, care urmau să se dezlege, rând pe rând, în zilele ce aveau să vină. Lui, MIRELUI, şi numai lui.
Şi totuşi privirile mulţimii din biserică nu se dezlipeau de mireasă, de diadema de mărgăritare de pe creştetul capului ei, pe care nunii, încet şi solemn aveau să i-o scoată de pe cap înainte ca preotul să le aşeze, mai întâi lui, apoi ei, cununa de aur a legăturii veşnice cu alesul inimii ei. Nu se dezlipeau privirile mulţimii nici de rochia ei albă de mireasă, de trena-i lungă şi vaporoasă ce se târa pe covorul roşu întins chiar pe mijloc.
Şi preotul, înalt şi zvelt, în sutana-i neagră acoperita de patrafir, aşteptându-i cu braţele larg deschise, cu sufletul deschis — nici el, preotul, la o adică, mai prejos, în toate cele, decât cei doi tineri miri. Cu toate că el trecuse binişor de vârsta primei tinereţi. Tânăr era, însă, cu sufletul. Bunăvoinţa prietenoasă de pe chipul lui deschis îl întinerea. Erau doar ei, cele trei suflete (şi cele trei trupuri) care atrăgeau ca un magnet privirile şi simpatia (sau, după caz, invidia) întregii suflări din biserică. Socri mari, socri mici, veri, verişoare, nepoţi, domnişoare de onoare şi chiar şi nuni aproape că nu mai contau.
Dar fiindcă mirii se apropiau totuşi mult prea încet — prea încet după părerea preotului dar şi după părerea multora dintre cei ce aşteptau cu sufletul la gură fericita încununare —, acesta, în timp ce îi aştepta cu braţele deschise, le adresă un îndemn de grăbire fluturându-şi repejor mâinile din încheieturi în semn de mai grabnică apropiere:
— Haideţi, copii, mai iute. Mai iute,
Fără să ridice tonul şi fără să contrarieze pe nimeni. Dar în aceeaşi clipă, pe negândite, UŞA DE LA INTRARE se trânti cu putere. Nimănui nu-i dăduse prin minte că acea uşă ar fi putut sau ar fi trebuit să rămână închisă. Aşadar uşa se trânti cu putere, atât de tare încât biserica toată parcă se cutremură deşi nimeni n-o simţi propriu-zis ca pe o cutremurătură ci mai degrabă ca pe o lucrare a închipuirii încântate şi înfierbântate. Luminile lumânărilor tremurară neliniştite. Panicate chiar, am putea spune. În clipa când se trânti uşa nimeni nu se întrebă dacă exista vreun ÎNGER AL BISERICII care să fi făcut asta, şi nici în ce scop o făcuse (dacă o făcuse), desigur dacă îngerul exista. Iar dacă exista, nimeni nu apucă să se întrebe de ce nu i-a fost tot timpul trează atenţia, să vegheze ca uşa să nu se trântească. Zgomotul fu atât de puternic încât multora li se păru a fi fost un trăsnet căzut din senin. Inimile tresăriră în piepturi cu groază, mai ales că odată cu trântirea uşii lumina până atunci revărsată din afară dispăru şi peste toată acea parte a pronaosului bisericii se lăsă brusc vălul întunericului — mai puţin, desigur, luminile tremurânde ale lumânărilor. TRĂSNET ŞI ÎNTUNERIC — mulţi se precipitară panicaţi în biserică, adulţi şi mai ales copii care asistau pentru prima oară la o cununie religioasă şi poate se aşteptau — fără doar şi poate se aşteptau — să se întâmple lucruri neprevăzute. Dar nici chiar aşa! Groaza îi învălmăşi. O rupseră la fugă — dar nu numai ei ci şi mulţi dintre adulţi — dintr-o margine într-alta a bisericii, tăind-o cu piciorul chiar peste covorul roşu. Fugiră peste pardoseala bisericii împiedicându-se şi lunecâd de parcă pardoseala ar fi fost de sticlă. Unii dintre copii fură, ce-i drept, înspăimântaţi. Alţii în schimb, de parcă doar atâta aşteptaseră şi, simţind că ceva neprevăzut avea să se întâmple, se pomeniră, de la o clipă la alta, călare pe căluţi de lemn din aceia la care doar capul e sculptat cu trăsăturile unui cal nărăvaş (sau mai puţin nărăvaş), iar restul nu-i decât un băţ pe care îl încaleci şi zburzi de-a lungul şi de-a latul scoţând strigăte sălbatice — Dii! dii! dii! — şi mimând, ba chiar cu destul meşteşug, că-l biciuieşti peste crupa aflată undeva îndărătul călăreţului. Şi poate că şi mireasa dădu să alerge către preot, nu numai dând curs chemării acestuia de cu câteva clipe mai înainte ci şi panicată (poate), la rândul ei, de trăsnetul uşii şi de învălmăşeala cumplită iscată sub ATOTCUPRINDEREA PANTOCRATORULUI din înaltul cupolei. Un pas călcă neîndemânatic — sau, mai ştii! poate chiar unul din dintre prichindeii zglobii călare pe căluţi de lemn, mai mult închipuiţi decât aievea — pe trena cea vaporoasă a miresei care se grăbea către altar şi către preotul în haină lungă până-n călcâie. Şi trena ei, sub apăsarea piciorului, se-ntinse, mai elastică decât ar fi putut să pară, dar nu îndeajuns de elastică încât întinderea ei să nu se transmită şi rochiei de mireasă. Şi rochia se mireasă se întinse la rândul ei să plesnească. Şi chiar plesni smulgându-se de pe trupul miresei ca zburată de vânt. Şi mireasa rămase goală puşcă şi cu pielea aproape la fel de albă ca şi rochia tocmai dispărută undeva în mulţimea din întunericul pronaosului. Dar diadema cu mărgăritare îi rămase neclintită pe creştetul capului...
Dacă până atunci toată mulţimea din biserică nu avusese ochi decât pentru ea, ochii acum se holbară sticloşi şi lacomi — nu şi ai tuturor femeilor, de bună seamă — şi nimeni nu mai avu ochi pentru mire, oricât ar fi fost şi el de frumuşel, de roşu în obraji şi cu buze cărnoase şi senzuale. Şi el însuşi, începând din acea clipă — consternat sau nu — încetă să ţină pasul cu mireasa. Rămase tot mai în urmă, încetând să se mai distingă de mulţime, înghiţit de aceasta. Toate privirile o sorbiră avide pe mireasa cea goală. Toţi îi văzură cu ochii minţii rărunchii şi inima. Dar nu numai cu ochii minţii ci şi cu toate simţurile îi fixară instantaneu sfârcurile sânilor ei ca două steluţe de culoarea zmeurii ce abia a dat în pârg. Şi norişorul negru ca de furtună din josul pântecelui ei minunat arcuit şi mlădios şi cu pielea întinsă, mătăsoasă şi sidefie, marcând locul tainic unde coapsele ei desăvârşite se îmbinau cu trunchiul. Cei dindărătul ei rămaseră uimiţi de linia divină a şoldurilor ei îmbinându-se desăvârşit cu linia la fel de desăvârşită a feselor — o figură geometrică moale şi caldă neîntâlnită în niciun manual de geometrie a spiritului şi a trupului, văzând-o în timp ce se îndepărta grăbind către preot. Iar cei ce se aflau foarte aproape îndărătul miresei observară pe spatele ei, între omoplatul drept şi şira spinării, o aluniţă. O, dar ce aluniţă! Un strop de ciocolată pe frişcă...
Cine să fi avut, dintre toţi cei de faţă, imaginea evoluţiei speţei umane până ca aceasta să zămislească un exemplar feminin atât de desăvârşit, nud înaintând semeţ către preotul cu braţele deschise? Era greu, aproape imposibil să vezi înaintea ei, pe linie ascendentă, cu multe — cu foarte multe — generaţii în urmă, femeia îngălată, cu păr năclăit, aşteptând ca bărbatul să aprindă focul învârtind de zor între palme un beţigaş cu vârful ascuţit vârât în scobitura unei pietre şi înconjurat de şomoioage de iarbă uscată peste care el sufla, stând ciucit, în timp ce răsucea beţigaşul... Iar după ce focul se va fi aprins, cine mai avea imaginea femeii de odinioară amestecând cu făcăleţul noduros într-o fiertură puturoasă?... Sau cum să ţi-o imaginezi umblând borţoasă şi legănându-se ca o raţă, fără jenă printre alţi plozi, soioşi şi ei, şi cu lumânărele de muci atârnându-le sub nas?... Pe vremea aceea fiecare îşi vedea de treabă, nu se născociseră destrăbălarea şi orgiile deşi oamenii umblau despuiaţi... Iar ea era azi splendoarea albă şi parfumată — se simţea de la distanţă parfumul... Aroma născocită după secole de civilizaţie...
Netulburat rămase zâmbetul primitor al preotului care, cu braţele deschise, era gata în continuare s-o primească la el cu bucurie. Pe fiica sa, ROABA LUI DUMNEZEU cu nume rămas o taină pentru mulţimea de străini din lăcaşul Domnului.
— Toată viaţa mea, părinte, spuse mireasa, mi-am dorit să străbat goală o catedrală plină de lume. Fără să păcătuiesc, părinte!
— Asta nu-i catedrală, fiica mea, îi răspunse preotul cu blândeţe în glas — e o biserică. Dar de păcătuit, nu păcătuieşti, fii pe pace.
Ciudat li se păru multora că mireasa nu purta nimic pe dedesubt, adică sub frumuseţea aia de rochie de mireasă. Iar când o mai şi auziră mărturisindu-i preotului că toată viaţa nu visase altceva decât să umble goală printr-o catedrală — sau, mă rog, biserică — unora le trecu prin minte că întâmplarea cu trântitul uşii fusese pusă la cale de nişte băieţandri năimiţi de mireasă. Sau — îşi şoptiră una alteia rubedeniile mirelui — dacă isprava cu trântitul uşii nu fusese pusă la cale, era limpede că existase un consemn (şi acesta, de bună seamă, născocit tot de mireasă sau de cei din anturajul ei — clică, să-i spunem pe nume) să se provoace învălmăşeală în biserică la cel mai mărunt pretext. Iar învălmăşeala avea drept ţel nimic alta decât despuierea miresei. Pentru a i se împlini VISUL DE-O VIAŢĂ. Altfel nu se putea explica de ce mireasa nu purta nimic pe dedesubt. Şi o şi spuseră cu voce tare:
— Să nu ne ia pe noi de nătăfleţi! Prea-i cusut cu aţă albă!
Dar, cum e lesne de înţeles, nu se bucurară de prea multă încuviinţare din partea restului mulţimii din biserică.
Oamenii înţeleseră — văzură cu ochii lor — cum femeia a luat din rodul pomului şi a mâncat şi a dat şi soţului ei care era lângă ea — cine va fi fost acesta, Adam sau poate altul (căci de mirele menit ei de la începutul ceremoniei nu mai putea fi vorba) — şi a mâncat şi el. Cum să nu mănânci? şi-a zis mulţimea, când te ispiteşte o asemenea minunăţie de femeie tânără şi frumoasă ca soarele de pe cer?
Preotul, binevoitor, i s-a adresat miresei:
— Cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare. Vino, fiica mea, şi zboară.
Mireasa goală i-a întins mâna şi preotul i-a luat-o şi i-a ţinut-o sus. Şi amândoi, de mână, au intrat în altar, lăsând în urma lor mulţimea să urle aţâţată. *** *Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Convorbiri literare, nr. 12 (180), 2010.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu