luni, 24 decembrie 2007

Vechituri ordonate*

Plopi, sălcii, câţiva nuci, tufe de forsythia — un întreg spaţiu verde despărţea blocul în care locuiam de blocul de vizavi, ambele de patru etaje.

Câteva scânduri vechi de lungimi şi lăţimi diferite, cele mai scurte aproape nişte surcele, cele mai lungi trecând de pervazul ferestrelor, dar toate perfect aliniate, stăteau rezemate de zidul blocului de dincolo de fâşia verde. Copacii abia înmugureau aşa că printre ramurile desfrunzite puteai să vezi foarte bine, de la etaj, cu ce se îndeletnicea bătrânul, stăpânul vechiturilor. Toată adunătura de hârburi se înşira pe lăţimea unui apartament, de bună seamă al său. Dar cât teren din fâşia aceea verde i se cuvenea oare?

Ciudat era că bătrânul se ivise acolo abia la venirea primăverii. Nu-l remarcasem nici în timpul iernii, nici în anii trecuţi. Iată şi o masă veche, acoperită cu muşama... O mângâia din când în când, domol, în momentele de inactivitate, cu vădită încântare. Dar ce spun eu încântare! o mângâia cu o adevărată dragoste.

Era acolo şi un scaun, pe care însă bătrânul nu se aşeza niciodată. Sau cel puţin eu nu-l văzusem şezând. Încă. Sau poate că nici n-avea să se aşeze vreodată fiindcă te pomeneşti că toate acele lucruri cereau să fie privite cu respect, de la o distanţă cuviincioasă.

Se mai aflau acolo, în aceeaşi perfectă ordine, bare de fier ruginite, vreo două suluri de linoleum dezlipite de pe cine ştie ce pardoseală, de un verde şters şi prăfuit. O plită de tuci, fără cercuri, stătea şi ea rezemată lângă toate celelalte.

Bătrânul cel uscăţiv şi scund, îmbrăcat într-un palton negru, jerpelit, care putea fi luat şi drept o tunică de miliţian, revopsită, lua din când în când câte o scândură şi o muta de la o stivă la alta, pentru ca peste câteva minute s-o ia şi s-o pună la loc. Pe aceeaşi sau poate alta. Uneori bătrânul mângâia muşamaua de pe masă, gânditor: cu siguranţă se întreba ce mai trebuia făcut pentru ca ordinea să fie desăvârşită. Mi-era şi frică să-mi imaginez că ar fi putut să-i treacă vreodată prin cap gândul că toate acele obiecte erau inutile. Locuia la bloc şi tot ce avea acolo ar fi fost, poate, potrivit pentru o casă pe pământ.

L-am văzut apoi stând în cumpănă câteva zile la rând, parcă nehotărât şi parcă mai puţin doritor să-şi mângâie, ca mai înainte, scândurile, aracii şi toate celelalte. Apoi, într-o zi l-am auzit meşterind de zor ceva, lovind cu ciocanul, ciucit. Erau nişte plăci de metal alungite, în formă de uluci. După ce a isprăvit de ciocănit, gardul a fost gata. A împrejmuit ţarcul şi atunci paradisul vechiturilor a fost hotărnicit. Aşa am crezut la un moment dat. Dar la scurtă vreme după aceea s-a apucat să vopsească în gri gardul abia construit. Iată o pasiune care poate să ţină oricât, mi-am zis.

De-acum copacii dintre cele două blocuri înverziseră şi începuse să fie greu să desluşesc prin frunzişul din ce în ce mai des cu ce se mai ocupa bătrânul. Da, era aproape imposibil acum. Dar am fost sigur că reuşise să-şi încropească micul paradis la care trebuie că visa.

Asta, până către mijlocul toamnei următoare când frunzişul s-a rărit iarăşi. Atunci, printre crengile în parte desfrunzite, am putut să văd că îngrăditura dispăruse fără urmă, împreună cu toate lucrurile până mai ieri meticulos ordonate.

***

*Din volumul de povestiri Femeia din metrou.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu