De îndată ce ajunseră pe culmea dealului, o mare de lumini se aşternu la picioarele lor. Albe, galbene, unele chiar colorate...
— Din nou aţi avut dreptate, fu domnul Marius nevoit să recunoască. Nici nu ştiu ce să mai cred! Eu, cu experienţa mea de o viaţă întreagă, m am înşelat. Dumneavoastră, cu experienţa dumneavoastră de o viaţă... hm! mai puţin întreagă, nu v aţi înşelat. Care i deci concluzia? Să te bizui pe experienţă? Sau s o laşi naibii de o parte şi să iei totul de la capăt? Să ştiţi, doamnă, că îmi vine foarte greu să mi pun această întrebare!
Doamna cea mică abia dacă l auzi. Topită de fericire, privea luminile oraşului.
— Nu vă e frig, doamnă dragă? se interesă el cu vădită îngrijorare.
Dar dânsa nu l auzi nici de data asta.
— Ce păcat că n am avut norocul să ajungem cu maşina până aici în vârf. Nu mai erau decât vreo doi paşi. Iar de aici în jos nici n am mai fi avut nevoie de benzină, nu i aşa, domnule Marius?
— Ştiţi foarte bine că da. Nu pricep de ce mă mai întrebaţi. Doar aşa, ca să mi faceţi sânge rău?
— Dar... Doamna cea micuţă ciuli urechea. Ia staţi!
— Ce i, doamnă? fremătă de speranţă bătrânul negustor. Un automobil? Credeţi că o să vrea să ne remorcheze?
— Se aude un topor! zise ea continuând să asculte încântată, cu urechea în vânt.
— Mai lăsaţi-mă în pace cu toporul dumneavoastră! se dezumflă domnul Marius. De topor am eu nevoie acum, când afacerile mi se duc pe copcă? Ce obiceiuri proaste aveţi, scumpă doamnă, scuzaţi-mă că v o spun pe şleau. Mai întâi îi daţi omului speranţă, iar apoi i o retezaţi fără milă!
Totuşi loviturile de topor răsunau limpede în aerul încremenit, ceea ce o făcu pe doamna cea mică să remarce că:
— Unele gospodării ajung până aici, aproape de vârf.
— Pe mine, stimată doamnă, spuse cam acru domnul Marius, gospodăriile dumneavoastră mă lasă rece. Aş prefera să ştiu dacă vedeţi vreun garaj pe undeva prin gospodăriile alea cu care vă tot lăudaţi. Iar dacă se vede, v aş întreba: o fi oare ceva înăuntru, sau nu? Şi dacă este, aş vrea să ştiu ce este: o maşină pe butuci, sau o maşină în stare de funcţionare? Iar ultimul lucru care mă interesează, şi cel mai important, este: dacă maşina nu i pe butuci, ar fi oare proprietarul ei dispus să ne o închirieze? Sau... mă rog — să ne o împrumute? Vedeţi deci, stimată doamnă, că sunt o mulţime de întrebări pe care mi le pun, în loc să stau şi să ascult loviturile dumneavoastră de topor.
Şi, spunând asta, domnul Marius o porni cu pas vioi (ca să spunem aşa) pe şosea în jos. Doamna cea mică îl ajunse din câţiva paşi şi îl luă de mână.
— Dar... începu ea cu un uşor tremur al glasului, privind drept înainte. Poate că nici nu i nevoie de maşină.
— Pe mine, doamnă, părerea dumneavoastră nu mă interesează, i o reteză cu asprime bătrânul negustor. Eu n am vreme de pierdut, aşa să ştiţi. Iată că am şi ajuns la prima căsuţă.
— Să mergem mai repede! Îl trase ea de mână, nerăbdătoare.
— Stimată doamnă, ştiţi ce? E adevărat că mă aşteaptă o mulţime de afaceri, dar nici nu sunt cal de curse. Sunt totuşi o persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa. Şi apoi, nu pricep de ce atâta zor. Căsuţa aceea de oameni cumsecade n o s o ia din loc, dacă îmi îngăduiţi o asemenea presupunere, încheie el ironic.
— Dar, domnule Marius, strigă ea neliniştită, aceea nu i o căsuţă!
— Dar ce este, mă rog, după părerea dumneavoastră?
— E un autobuz!
— Vai de mine! se sperie bătrânul negustor. Doamnă, nu vă jucaţi cu inima mea! Mai am încă o mulţime de afaceri de încheiat. Şi nu mă mai smuciţi de mână.
— Vreţi să ne oprim puţin să vă trageţi sufletul? îi propuse ea grijulie ca întotdeauna cu sănătatea domnului Marius.
— Ce să ne mai oprim, domniţă! De unde să mi l mai trag?... Bătrânul negustor sufla din greu. — De unde să mi l trag... dacă dumneavoastră mi l aţi scos... de tot?... Hei! strigă el către autobuz.
— Nu mai strigaţi, domnule Marius! îl imploră ea. Să nu vă facă rău.
— Atunci, strigaţi dumneavoastră. Cineva trebuie... să strige, nu? Altfel... te pomeneşti că... ne pleacă de sub nas. Eu unul... niciodată n am avut... încredere în şoferi, domniţă... aşa să ştiţi.
— Cred că ne a şi văzut, încercă ea să l liniştească. Zău, nu vorbiţi. Oricum, nu spuneţi...
— ...Nimic interesant! completă el, c un zâmbet amar. Frumos din... partea dumneavoastră, n am ce spune! Şi vă rog... să nu ncercaţi s o mai dregeţi... Vă iert, numai dacă îmi promiteţi... c o să vă îngrijiţi... să mi se pună aici... o plăcuţă comemorativă... în caz că nu mai ajung... Îmi promiteţi, doamnă dragă?... Să scrieţi acolo... că...
— De ce atâta grabă? răsună o voce în întuneric, cât se poate de liniştită, undeva pe aproape, poate chiar la marginea şoselei.
Luminiţa unei ţigări crescu şi scăzu. O umbră se desprinse de trunchiul negru al unui copac.
— Alergam să prindem autobuzul, îi explică umbrei doamna cea mică.
— Păi l aţi şi prins, zise umbra apropiindu-se alene. Eu sunt şoferul. Şi ieşi în lumina lunii. — Aveţi timp berechet. Puteţi să beţi şi o bere.
— Unde? întrebă din obişnuinţă domnul Marius. Şi deodată se lovi cu palma peste frunte, întorcându-se către doamna cea micuţă cu o privire rătăcită: — Vai de mine! Am uitat o! Am uitat în maşină sticla cealaltă! Era ultima! se văicări el. Şi ce bere! Nici măcar nu mi am notat marca, deşi sunt sigur că oricum n am să mai găsesc niciodată aşa ceva. Vă rog să mă credeţi, stimată doamnă, că am pierdut multe în lunga şi zbuciumata mea viaţă. Aşa că pot să spun că sunt obişnuit să pierd. Dar niciodată n am suferit o pierdere atât de mare.
Doamna cea mică îl privi c un zâmbet enigmatic.
— Despre asta vorbeaţi? întrebă ea senină. Şi ridică la vedere o sticlă.
— Vai, doamnă! exclamă copleşit bătrânul negustor, împreunându şi mâinile. Zece ani de servicii nu mi ar ajunge să mă achit faţă de dumneavoastră pentru bucuria pe care mi aţi făcut o!
— Da’ ce fel de bere e aia? vru să ştie şoferul.
— Aveţi mare grijă, stimate domn! îl rugă bătrânul negustor când sticla trecu din mâna doamnei celei mici în mâna şoferului, care aprinsese o brichetă cu gaz (cu o flacără nu cu mult mai prejos decât a unui aparat de sudură) şi studie atent eticheta.
— N am auzit de marca asta, zise el oarecum indiferent, înapoindu i doamnei celei mici sticla de bere. Şi totodată profită de lumină ca să i cerceteze mai îndeaproape pe cei doi viitori pasageri ai săi. — Hm! făcu el cu o strâmbătură cam nemulţumită. Păi dumneavoastră amândoi aveţi nevoie mai degrabă de un ceai fierbinte decât de bere. Iar nepoata dumneavoastră, i se adresă el bătrânului negustor, s ar putea să nu scape fără o prişniţă cu muştar.
— Ba s avem iertare, protestă jignit bătrânul negustor. Această simpatică doamnă nu mi e nepoată, aşa să ştiţi. Deşi m aş simţi onorat să mi fie.
— Hm! făcu din nou şoferul, măsurându l pe domnul Marius de sus până jos c o privire cam dispreţuitoare. Poftiţi în autobuz. Şi căutaţi-vă loc mai pe aproape de motor. Sper că e mai cald... cât de cât.
— Mulţumesc, spuse politicos bătrânul negustor. Şi, ascultător, dădu să se ndrepte către autobuz. — Ah! să nu uit, tresări el întorcându-se. Ar mai fi o mică problemă... Ştiţi, am plecat cam în pripă de acasă şi... Era întuneric şi pe deasupra tocmai îmi tăiaseră gazele, aşa că... În sfârşit, sper să mă nţelegeţi...
— N aveţi bani! ghici şoferul.
— Dragă domnule — se repezi bătrânul negustor să şi apere onoarea — vă rog să mă credeţi că v aş semna numaidecât un cec...
— Un cec? hohoti şoferul atât de tare, încât doamnei celei mici i se păru că aude ecoul pădurilor. Şi adăugă cu o voce aproape normală: — Aveţi noroc cu mine, domnule. Eu îs din ăia care cred orice baliverne.
— Sper să nu zăboviţi prea mult, stimate domn, mai spuse bătrânul negustor înainte de a l lăsa să şi isprăvească ţigara. Ştiţi, eu sunt foarte grăbit. Mă aşteaptă o mulţime de treburi acasă.
— Ştiu, zise şoferul pe un ton cântat (întărindu i domnului Marius convingerea că nu poţi să te încrezi în şoferi). Să n aveţi nici o grijă. O să vă duc aşa de repede, că nici n o să ştiţi când aţi ajuns acasă.
În autobuz, domnului Marius îi veni foarte greu să se hotărască asupra locurilor pe care aveau să şadă, fiindcă nici unul nu i se păru mai cald decât celălalt.
— Sper că aţi avut ocazia să vă convingeţi, îi spuse el doamnei celei mici, că mă pricep la maşini, dar vă rog să mă credeţi că la autobuzele astea moderne pur şi simplu nu mai ştiu unde obişnuiesc să aşeze motorul. Oricum ar fi, stimată doamnă, cred că nu i cazul să ne pierdem vremea căutând, fiindcă, nu ştiu cum vă simţiţi dumneavoastră, dar mie unuia mi e şi aşa al naibii de cald.
Şi, spunând asta, bătrânul negustor îi făcu loc doamnei celei mici să se aşeze la fereastră, iar el, scoţându şi batista, îşi şterse fruntea pe îndelete.
— În privinţa prişniţei cu muştar nu i cazul să vă faceţi griji, o linişti el pe doamna cea mică. Puteţi să fiţi sigură că n o să fie nevoie, fiindcă dumneavoastră sunteţi, nu mă ndoiesc, o persoană tânără şi cât se poate de călită după numeroasele călătorii pe care le aţi întreprins, nu i aşa, prin locuri cu climate dintre cele mai diferite. După care, domnul Marius părăsi subiectul cu prişniţa şi se porni să comenteze cele ce se vedeau afară pe fereastră: — Vedeţi dumneavoastră, dragă doamnă, oamenii aceştia trăiesc la marginea oraşului, ca să zic aşa, dar e ca şi cum ar trăi la ţară. Uitaţi l şi pe tăietorul dumneavoastră de lemne. Dacă nu mă înşeală vederea, e o persoană destul de în vârstă, dar cât de bine se ţine totuşi! Şi nici nu i de mirare. Muncă fizică... Aer curat... Toate cele trebuincioase pentru casă... Ehei, domniţă, oftă visător domnul Marius. Vă rog să mă credeţi că tare mi aş fi dorit să trăiesc şi eu la ţară, măcar un an, doi... E adevărat că acolo ar fi trebuit să mă mulţumesc c un magazin ceva mai mic, dar, doamnă dragă, zău că merita.
Pe fereastra autobuzului, doamna cea mică privi şi ea c un zâmbet distrat căsuţele din apropiere, curăţele şi bine luminate, cu zăpadă pe acoperişuri, curţile îngrijite, stogurile de fân acoperite cu foi de cort, tufele de trandafir înfăşurate în hârtie şi legate cu sfoară ca să nu îngheţe... Iar la o fereastră zări un brad împodobit cu beteală şi globuri de toate culorile, la fel ca la ea acasă... O femeie care nu mai era tânără mătura zăpada de pe prag... Doamna cea micuţă privi toate astea şi îi dădu dreptate bătrânului negustor. Ar mai fi stat ea să viseze, dar şoferul intră val-vârtej şi se trânti pe scaunul de la volan.
— Sunteţi gata? le strigă el. Ţineţi-vă bine!
Porni motorul şi în clipa următoare de undeva de la picioarele doamnei celei mici se porni un suflu de aer cald cu miros de motorină arsă; dar cum doamna cea mică nu avea nimic împotriva mirosului de motorină arsă, primi cu plăcere suflul de aer cald, mai ales că, spre deosebire de domnul Marius, nu prea apucase să se încingă alergând.
Farurile se aprinseră, autobuzul părăsi locul de staţionare de la capătul liniei şi, intrând în şosea, porni să coboare. Căsuţa cu pom de Crăciun la fereastră rămase în urmă, îi urmară alte căsuţe cu ferestre luminate, apoi o sondă, din nou căsuţe, încă o sondă... La prima curbă farurile măturară trunchiurile negre ale copacilor şi bătrânul negustor se ţinu strâns de bancă, schimbând o privire cu doamna cea mică.
— Sper ca măcar dumneavoastră să rămâneţi întreagă, îi spuse el cu voce scăzută. În cazul ăsta vă rog să nu uitaţi de plăcuţa comemorativă. Deşi o să fie cam greu să stabiliţi locul precis unde s o puneţi.
— Nu vă faceţi griji, domnule Marius, încercă să l liniştească doamna cea mică îndată ce ieşiră cu bine din următoarea curbă. Pare să fie un şofer priceput.
— Eu, domniţă, mă bizui mai mult pe scurtimea drumului decât pe priceperea şoferilor, îi mărturisi bătrânul negustor.
La prima staţie nu urcă nimeni şi cu atât mai puţin se găsi cine să coboare; dar, conştiincios, şoferul opri şi deschise uşile; ceea ce îl făcu să crească oarecum în ochii domnului Marius. Din păcate însă, coborî la loc după următoarele câteva curbe, când mâinile bătrânului negustor se încleştară de bara scaunului dinaintea sa. Şi totul se repetă la a doua staţie, când, deşi nu se urcă nimeni, şoferul găsi de cuviinţă să oprească şi să deschidă uşile. Descumpănit, bătrânul negustor se aplecă spre doamna cea mică:
— Vedeţi dumneavoastră, scumpă doamnă, dacă acest domn mi ar fi client, nici n aş şti ce să fac: să l servesc cu dragă inimă, sau să l dau pe uşă afară? Deşi au trecut mulţi ani de atunci, mi amintesc că la fel s a întâmplat şi cu secundul de pe vaporul cu care am traversat Atlanticul...
Doamna cea mică făcu ochii mari:
— Dar parcă spuneaţi că...
Şi se opri, temându-se să nu l supere de domnul Marius.
— Că, ce? se supără el totuşi, ţintuind o pe doamna cea micuţă cu o privire nu tocmai prietenoasă.
— N nimic, se cam fâstâci ea.
— N aveţi nimic de zis, dar de întrerupt mă întrerupeţi, se burzului el. Prost obicei! vă rog să mă scuzaţi că v o spun pe şleau.
— Şi ce era cu secundul? se prefăcu doamna cea mică foarte interesată să afle.
— Vă spuneam că secundul de pe vaporul cu care, demult, în tinereţe, am traversat Oceanul Atlantic, se purta când ca un domn, când ca un măgar şi jumătate. Avea o afurisită de manie. Închipuiţi-vă că nu suferea şezlongurile întinse pe punte. Era de ajuns să te scoli şi să ţi arunci o privire peste bord, că te şi trezeai cu şezlongul strâns şi rezemat de... de... în sfârşit, de balustradă. Dar altminteri, când te poftea la dejun, se pricepea s o facă pe un ton foarte politicos, ca să zic aşa. Trecea printre şezlonguri şi se adresa fiecăruia în parte: „Domnule, dejunul vă aşteaptă”. Iar doamnelor — unora dintre ele, bineînţeles — le săruta şi mâna... Aşa că asta vă spuneam, domniţă. În viaţă întâlneşti fel de fel de oameni. Şi eu nu vă sfătuiesc să vă feriţi de oamenii suciţi, dar vă previn că n o să vă vină prea uşor să vă descurcaţi cu ei. De altfel, după atâtea călătorii pe care le aţi făcut, nu mă ndoiesc că toate astea le ştiţi şi dumneavoastră foarte bine.
Doamna cea mică îl ascultase zâmbind amuzată.
— Oamenii suciţi mă distrează, domnule Marius, îi mărturisi ea înălţând din umeri.
— Da?... Hm! Ce vreţi să spuneţi cu asta? o suspectă el de gânduri ascunse. Vă referiţi la cineva anume?
— Nu mă refer la nimeni anume. Pur şi simplu toţi oamenii suciţi mă distrează.
La care, bătrânul negustor preferă să schimbe subiectul:
— Ia uitaţi-vă, s au îndesit căsuţele. Şi ceea ce mă încântă cel mai mult este că au început să apară şi mici magazine... Mici, desigur, fiindcă, deşi nu cunosc oraşul dumneavoastră, presupun că ne aflăm încă la margine. Ia te uită! şi o casă cu etaj!...
Autobuzul opri într o staţie şi se urcară câţiva călători. Domnul Marius continuă să comenteze:
— Magazinele — sau, mă rog, prăvălioarele — s au închis, cum e şi firesc la ora asta. Dar pentru mine, stimată doamnă, un magazin închis vă rog să mă credeţi că e vrednic de toată atenţia, la fel ca şi un magazin deschis. Ba poate chiar mai mult. Dacă m am făcut negustor, dragă domniţă, e poate şi pentru că demult, în copilărie, dacă vă vine să credeţi una ca asta, umblam seara târziu pe străzi şi mă opream pe la vitrine. Şi de multe ori mă întrebam: Oare ce o fi îndărătul storurilor trase?... Ştiţi, pe vremea aceea erau la modă storurile.
— Ştiu, zise doamna cea mică şi se rezemă de umărul domnului Marius, luându i mâna.
— Credeţi că, judecând după cele ce se văd pe geam, am putea să socotim că am ajuns în centru? vru el să afle părerea doamnei celei mici.
— Mai avem puţin, spuse ea c o voce oarecum somnoroasă, zâmbind aşa cum zâmbeşti în vis.
Se iviră troleibuze, autobuze, un tramvai şi bătrânul negustor ghici că puţinul acela trecuse şi că se aflau în plin centru. Lumea se grăbea. Autobuzul opri într o staţie, apoi se urni din staţie, dar, abia urnit, lumina semaforului se schimbă din verde în roşu şi autobuzul opri din nou. Şi atunci se întâmplă ceva foarte neobişnuit. O furgonetă deschisă, venind din urmă, opri şi ea la stop chiar alături de autobuz, la distanţă de o palmă sau două. Doamna cea micuţă nu se uita afară, aşa că n o zări de la început. În schimb, îl văzu pe domnul Marius făcând ochii cât cepele, şi o prinse mirarea.
— Stimată doamnă, îngăimă bătrânul negustor, ciupiţi-mă, ca să fiu sigur că nu visez.
Întorcându-se, doamna cea mică zări la rândul ei furgoneta... O furgonetă plină ochi cu mobilă în ajun de An Nou? Asta încă n ar fi fost nimic, dar pe o canapea aşezată de a curmezişul chiar îndărătul cabinei, şedea un bătrân. Puţin zis şedea: se lăfăia. Răsturnat pe spetează, îşi ţinea picioarele unul peste altul, sprijinite pe un fotoliu hodorogit, întinse peste alte câteva hârburi. Purta un pulover gros, ros în coate şi cam peste tot, la gât un fular neînnodat, c un capăt pe piept şi celălalt aruncat peste umăr, iar pe cap un fes alungit, cu ciucure. Locul era foarte bine luminat (mă rog, ca în centru), aşa că doamna cea mică văzu toate astea cât se poate de limpede. Şi deşi în autobuz se afla acum multă lume, fu sigură că anume ei şi domnului Marius le zâmbi bătrânul din furgonetă când ridică o sticlă de bere şi închină în sănătatea lor, după care duse sticla la gură şi bău cu poftă. Doamnei celei mici bătrânul ce trona peste grămada de hârburi din furgonetă îi fu simpatic de la prima privire şi de aceea îi răspunse la zâmbet. Cum, din întâmplare, avea şi dânsa o sticlă de bere, bucuroasă ar fi luat în sănătatea lui o înghiţitură. Dar berea nu i plăcea. Şi chiar dacă i ar fi plăcut, sticla era nedesfundată şi ar fi durat prea mult până ce domnul Marius (deşi dibaci) ar fi izbutit să i scoată capacul. Şi... oricum, lumina semaforului se schimbă din roşu în verde şi autobuzul porni şi, mai sprintenă ca el, furgoneta i o luă înainte şi se făcu nevăzută printre alte automobile.
— Nu s a lăsat de nărav, îi veni domnului Marius graiul.
— Ce nărav? vru să ştie doamna cea mică.
— Sticla aceea... Aţi văzut o, nu i aşa? Aş putea să bag mâna în foc că a şterpelit o.
— Cine, domnule Marius? nu pricepu dânsa.
— Ei bine, stimată doamnă, spuse pe un ton ceremonios bătrânul negustor, domnul pe care l aţi văzut în furgonetă... cred că a fost nepricopsitul de frate-meu.
Auzind o asemenea veste, doamna cea micuţă bătu din palme.
— Nu vă bucuraţi, doamnă, zise cam rece bătrânul negustor, nu sunt tocmai sigur. Şi nici nu văd de ce v aţi bucura! adăugă el aprinzându-se din senin. Doar ştiţi bine câte mi a făcut! Mă ntreb pe ce o fi irosit banii pe care mi i a furat, dacă a ajuns să se folosească de o asemenea mobilă, prăpădită şi ca vai de ea, cum sper că aţi băgat de seamă şi dumneavoastră. Eu n aş primi aşa ceva nici de pomană. Iar el, aţi văzut, se dădea mare! În văzul lumii!
— Dar, domnule Marius... încercă ea, cu sfială, să strecoare o vorbă.
— Dar, ce? o puse la punct cu asprime bătrânul negustor. Şi se porni să turuie: — Nu pot să cred că încercaţi să i luaţi apărarea, după toate câte mi le a făcut, după ce a refuzat să mi dea orice mână de ajutor la repararea magazinului, până când magazinul a ajuns în halul în care ştiţi foarte bine c a ajuns...
— Eu vroiam doar...
— Nimic! Nu vreau s aud nici o vorbă, stimată doamnă! Aş fi putut să duc o viaţă liniştită cu banii pe care îi pusesem de o parte, dar el, pungaşul, a binevoit s o şteargă cu ei, ba încă să i mai şi irosească pe fel de fel de nimicuri şi, după cum sper că aţi putut să vă convingeţi şi dumneavoastră, tot cu nărav a rămas! Să bei bere tolănit pe o canapea hodorogită, în furgonetă!... Să ţi vină cheful să te muţi taman în ajun de An Nou!... Asta numai nepricopsitul de frate-meu putea s o facă! Poate că n a fost el, nu zic. Deşi semăna al naibii de bine. Dar asta numai el putea s o facă!
Lumea începuse să şi cam dea coate, ceea ce sfârşi prin a l hotărî pe domnul Marius să se mai potolească.
— Hm! da... îşi drese el vocea. Şi... ce doreaţi să mi spuneţi, stimată doamnă?
— Voiam să vă spun că trebuie să coborâm! Grăbiţi-vă, domnule Marius.
— Vai de mine! se sperie dânsul sărind în picioare (ca să zicem aşa). Şi, făcându şi loc către uşă, se porni din nou să bombăne: — Păi sigur, iar să mă grăbesc! Nu i destul că toată viaţa m am grăbit! Şi unde am ajuns? Graba, stimată doamnă, nu i de folos decât atunci când ai un ţel precis în viaţă, aşa să ştiţi. Altfel, numai necazuri îţi aduce, vă rog să mă credeţi pe cuvânt.
— Recunoaşteţi locul? îl puse la încercare doamna cea mică, zâmbind amuzată, după ce, cu chiu cu vai, izbutiră să coboare, şi autobuzul îşi văzu de drum.
Bătrânul negustor îşi roti privirea în jur şi se dădu bătut.
— Îmi pare rău, domniţă, dar în călătoriile mele de afaceri am trecut prin atâtea locuri, că nu pot să le ţin minte pe toate. Iar în acest frumos oraş pot să spun că ştiu foarte bine numai casa dumneavoastră şi căsuţa mea, modestă, nu i aşa, dar pe care m am grăbit s o cumpăr cu puţinii bani ce mi rămăseseră, ca să vă fiu dumneavoastră în preajmă, dragă doamnă.
— Dar suntem foarte aproape, domnule Marius!
— Se poate, dar nu mi dau seama. Sunt gata să vă însoţesc, stimată doamnă. Dacă sunt cu dumneavoastră, n am de ce să mi fac griji.
Doamna cea micuţă râse din toată inima şi părăsi strada largă, cu case înalte, unde se dăduseră jos din autobuz, şi o luă înainte pe o străduţă îngustă, care curând începu să coboare. Trotuarul i se păru domnului Marius cam lunecos pentru o persoană ceva mai în vârstă, ca să zicem aşa, dar cel puţin vedeai bine pe unde calci, fiindcă se revărsa pe ferestre atâta lumină, încât felinarele treceau aproape neobservate.
Doamna cea mică voi să l sprijine pe bătrânul negustor, dar dânsul o refuză categoric:
— Măcar dumneavoastră să rămâneţi în picioare, îi explică el motivul refuzului său. Nici nu vă închipuiţi cât de mult ţin ca sticla aceea să rămână nevătămată.
— Chiar de aş vrea, glumi doamna cea mică, n aş avea când s o mai sparg, fiindcă, iată, am şi ajuns.
Dar în aceeaşi clipă alunecă şi căzu chiar lângă poartă.
— Vai de mine, doamnă! trase el o sperietură straşnică. Ce aţi făcut cu sticla?
— A scăpat nevătămată, îl linişti ea zâmbind amuzată.
— Dar dumneavoastră, stimată doamnă?
— Şi eu am scăpat.
Sprintenă ca întotdeauna, doamna cea micuţă sări în picioare.
— Ce obicei prost aveţi, doamnă, o dojeni bătrânul negustor, în timp ce o urma târâş-grăpiş pe cărare în sus. Mereu vă jucaţi cu sănătatea mea. Uitaţi că sunt o persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, şi nu trebuie să mi fac emoţii. Acum de ce v aţi mai oprit? Nu credeţi c am îndurat amândoi destul frig?
Doamna cea mică stătu câteva clipe să privească uşa de la beci, rămasă deschisă, şi inima începu să i bată mai tare. Dar dânsa era o doamnă tânără şi plină de viaţă, aşa că emoţiile încă n o speriau.
— Ce ar fi să închid uşa aceea? îi sugeră ea bătrânului negustor.
— Ah! Lăsaţi-mă cu uşa dumneavoastră, zău! De uşă îmi arde mie acum? Am atâtea treburi pe cap, iar dumneavoastră vă stă mintea la fleacuri, scuzaţi-mă că v o spun pe şleau.
Doamna cea mică renunţă să l întrebe pe bătrânul negustor ce treburi avea acum, în noaptea de Anul Nou, fiindcă nu voia să l pună într o situaţie neplăcută. Urcă deci sprintenă scara de la intrare şi, deschizând uşa, îl aşteptă s o ajungă din urmă, ceea ce dură cam mult, căci domnul Marius era un duşman neîmpăcat al tuturor scărilor din lume.
— Aş vrea să vă văd cum o să vă descurcaţi acum, îi spuse el trecând pragul.
— La ce vă referiţi? întrebă ea c un zâmbet amuzat.
— Ştiţi dumneavoastră la ce, se arătă el cam sceptic în privinţa momentului imediat următor. Dincolo de uşa ce dădea în odaia cea mare, glasurile şi râsetele oaspeţilor aproape că acopereau muzica. — Şi totuşi, doamnă, zise el cu o voce liniştită, vă rog să mă credeţi că e pentru prima oară de câţiva ani încoace când simt că aş putea să mă lipsesc de tablete... Ştiţi dumneavoastră, tabletele acelea împotriva emoţiilor.
— Domnule Marius, zise doamna cea mică, aici înăuntru nu mai e nici un pericol să alunecaţi. Sunteţi dumneavoastră aşa de bun să ţineţi puţin sticla asta? Mulţumesc.
Străbătu iute palierul şi deschise larg uşa ce da în bucătărie.
— În sfârşit! o întâmpină în prag simpaticul ei tată. Credeam că nu mai vii. Unde i sticla?
— Cred că asta i ceea ce vă interesează, stimate domn, zise bătrânul negustor apropiindu-se. Vă rog să mi spuneţi dacă greşesc.
— O! ce surpriză! Bună seara, domnule Marius. Îmi pare bine că vă văd sănătos! Ne aţi cam ocolit în ultima vreme.
— Ce să i faci... Afacerile, dragă domnule, se scuză bătrânul negustor.
— Tot vă mai ţineţi de... afaceri, domnule Marius? zâmbi niţel cam ironic distinsul stăpân al casei, în timp ce simpatica sa soţie, mama doamnei celei mici, auzind o voce (oarecum) necunoscută, se ivise îndărătul soţului ei, încruntată (ca să zicem aşa). N ar fi timpul să vă mai şi odihniţi un pic?
— Am încercat, dragă domnule, îi mărturisi cu toată sinceritatea bătrânul negustor. Dar vă rog să mă credeţi că negustoria îţi intră în sânge. Nu te poţi lăsa de ea. Şi adăugă, cu multă convingere: — Nici n ai dreptul să te laşi!
— Mă rog, sper că ştiţi dumneavoastră ce spuneţi, acceptă niţel cam absent stăpânul casei. Dar deodată băgă de seamă eticheta de pe sticlă şi tresări uimit: — Ia te uită! Asta ce mai e?
— Marfă de cea mai bună calitate, dragă domnule! se grăbi să l încredinţeze bătrânul negustor. Pentru dumneavoastră, patru sute!
Ceea ce pe doamna cea micuţă o făcu să bată din palme de bucurie, iar pe simpaticul ei tată să i arunce o privire nu tocmai prietenoasă:
— Ia ascultă! Tu cu cine ţii, trădătoare mică?
— Exact ce spuneam mai înainte, interveni cu o oarecare îngăduinţă stăpâna casei. Nelipsitele şotii ale domnului Marius!
— Eu, stimată doamnă, răspunse demn bătrânul negustor, n am tratat niciodată o afacere ca pe o şotie, aşa să ştiţi.
— Ar fi într adevăr o afacere, recunoscu vesel stăpânul casei, adresându-se domnului Marius. Pentru dumneavoastră! Pentru mine, mai puţin. În sfârşit, să lăsăm asta. Ceea ce mă interesează pe mine, domnule Marius, este de unde aveţi dumneavoastră această sticlă? Fiindcă eu nu mi aduc aminte să am în beci o asemenea marcă de bere.
— Curiozitatea dumneavoastră este vrednică de laudă, îi spuse bătrânul negustor. Şi pe mine mă interesează fel de fel de lucruri. Printre altele, mă interesează ultima teorie cu privire la originea petrolului. Dar, vedeţi dumneavoastră, din păcate nu există câte un răspuns mulţumitor la toate întrebările.
— Într adevăr, domnule Marius, spuse stăpâna casei. Şi eu aş vrea să ştiu de ce fiica mea arată în halul ăsta. Ca şi dumneavoastră de altfel. Dar presupun că nu aveţi un răspuns nici la această întrebare.
— Ca de obicei, aveţi dreptate, recunoscu bătrânul negustor.
— Dar lanterna? se întoarse stăpânul casei către doamna cea micuţă.
Ea îi zâmbi încurcată, înălţând din umeri.
— Asta e tot din categoria întrebărilor... fără răspuns? nu l slăbi stăpâna casei pe bătrânul negustor.
— Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră, scumpă doamnă, răspunse el foarte stăpân pe sine, că, din păcate, categoria asta nu i tocmai mică.
— Nu ştiu de ce spuneţi dumneavoastră „din păcate”, observă dânsa, când de fapt sunt sigură că v ar prinde avantaja să spuneţi „din fericire”.
În clipa aceea uşa dinspre camera oaspeţilor se deschise cu zgomot şi un bărbat care nu mai era tocmai tânăr se ivi în prag, înfierbântat.
— Hei! ce tot faceţi aici? strigă el. Dar în clipa următoare, dând cu ochii de bătrânul negustor, fu cât se poate de uimit (şi totodată de plăcut surprins). — Domnule Marius! Ce plăcere! Şi numaidecât se întoarse către odaia cea mare şi strigă vesel: — Hei! Veniţi încoace! A sosit domnul Marius!
Oaspeţii dădură buzna în bucătărie, luându l cu asalt pe domnul Marius, în timp ce stăpâna casei, poate mai uimită ca toţi ceilalţi, îi spuse soţului ei cu jumătate de voce:
— Nu ştiam că e atât de cunoscut!
Nedumeriţi, o porniră amândoi în urma grupului de oaspeţi gălăgioşi care se întorceau în odaia cea mare, avându l în mijloc pe domnul Marius, pe care îl hărţuiau cu întrebări din dreapta şi din stânga.
Sticla de bere rămăsese pe masa din bucătărie, înconjurată de bunătăţi multicolore — tartine de toate felurile cu feliuţe de castravete şi de gogoşar roşu, foi de salată verde pe marginea platoului cu friptură de porc bine rumenită, castronaşe cu icre de ştiucă având în mijloc câte o măslină şi felioare de morcov împrejur, scrumbie afumată cu maioneză, piftie, crochete de caşcaval, ouă umplute cu pateu de ficat... Doamna cea mică se uită lung la sticla de bere înconjurată de toate acestea şi pe buzele ei înflori un zâmbet visător. Poate că tatăl ei avea să se furişeze afară din odaia cea mare, într un moment prielnic, şi avea să bea sticla de bere într ascuns. Sau poate că avea să uite de ea... De pe masă lipsea friptura de berbec... Un nor de fum negru prinse să iasă din hota de ventilaţie de deasupra plitei şi năvăli înăuntru, gros şi bosumflat. Sticla de bere se clătina uşor în huruit de fierăraie ruginită. „Domnule Marius! Domnule Marius!” Din odaia oaspeţilor veni un hohot de râs general. Oare ce le povestea domnul Marius? Sticla, şi castronaşele, toate trepidau zdrăngănind pe masă. Undeva, departe, locomotiva scoase două fluierături scurte şi un pumn de mere se rostogoliră pe duşumea, strecurându-se grăbite printre picioarele mesei. Doamna cea micuţă râse amuzată ridicând c un zvâcnet din firavii ei umeri... Iată, pe geamul aburit rămăsese ovalul străveziu şters de propria ei palmă. Oare ce se vedea afară?... Pâlcuri de copaci în floare răspândiţi pe întinsul dealurilor de un verde crud, cerul albastru, păduri cu nuanţe fumurii către zare...
— Ei, doamnă, vă mai aştept mult? se burzului domnul Marius.
Stătea în pragul uşii, îmbrăcat de călătorie, cu palma pregătită să i ia mâna.
— Nu, domnule Marius! strigă ea. Sunt gata! Şi alergă într un suflet să i dea mâna.
— Vă rog să vă luaţi pălărioara de soare, fiindcă n am nici un chef să v aud mai târziu plângându-vă de insolaţie.
— N o să mă auziţi, domnule Marius. Cu dumneavoastră, nu mă tem de nici o durere de cap, ca să spun aşa.
— Mă bucur, dragă doamnă, s aud una ca asta de la o persoană atât de sinceră şi de drăguţă ca dumneavoastră. Atunci, să mergem.
Coborâră treptele, dar, înaintea uşii, bătrânul negustor se opri şi începu să se scotocească prin buzunare. Doamna cea mică îl privi mirată:
— Căutaţi ceva, domnule Marius?
— Cheile, doamnă! Asta caut, dacă vreţi neapărat să ştiţi. Cheile, ca să încui uşa!
— Dar, domnule Marius... făcu ea nedumerită şi uşor alarmată, amuţind.
Bătrânul negustor tresări şi rămase cu privirea aţintită în gol.
— Aveţi dreptate, domniţă, se dezmetici el. Şi oftă uşurat. — Nu există nici un motiv serios să încui această uşă. Asta aţi vrut să spuneţi, nu i aşa? Aveţi perfectă dreptate.
Deschise larg uşa către soarele de afară şi aruncă legătura de chei în iarbă. Pe pajişte tocmai înfloriseră brânduşele şi floarea paştelui.
***
*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu