luni, 30 martie 2009

Comoara de hârţoage*

De când mă ştiu m-am despărţit greu de hârţoagele tipărite care îmi cădeau în mână, fie că erau ziare, cărţi, reviste, chiar şi foi de calendar care aveau tipărite pe verso texte, informaţii, care mi se părea că sunt utile (sau că aveau să fie utile cândva în viitor), afişe, orice. La un moment dat, la maturitate, colecţiile mele de reviste şi ziare ajunseseră să cântărească zeci de kilograme şi tot nu mă înduram să mă despart de ele. Doar mutările dintr-o locuinţă într-alta, la care s-au adăugat nedumeririle prietenilor care mă chestionau cu reproş cât am de gând să le mai car după mine de colo până colo, au sfârşit prin a-mi sădi în suflet îndoiala că toate acele hârţoage mi-ar putea fi vreodată de folos şi că deci merită să fie păstrate. A contat însă şi experienţa personală, care m-a făcut să-mi pun întrebarea: atâta vreme cât nu dispui de niciun sumar al tipăriturilor îngrămădite una peste alta, cum ai putea ajunge la un anumit text care, să zicem, te interesează? Ai de gând să iei la răsfoit toate acele vrafuri enorme de hârtie tipărită? Dar e absurd!... Apoi, m-a mai pus pe gânduri o carte a lui Nino Palumbo, Ziarul, despre un tip care toată viaţa colecţionează ziare (ca şi mine) încercând apoi, către sfârşitul vieţii — când îi devenise clar că nu se întrevedea nicio altă folosinţă —, să le doneze, împachetate, unei biblioteci, dar nicio bibliotecă nu se arată interesată să i le primească. Într-un spirit asemănător, o altă carte, pe care am citit-o relativ recent, Les jeunes filles, de Henry de Montherlant, povesteşte despre prezumtivul socru al eroului, Pierre Costa, care, fiind bolnav incurabil, îi încredinţează prezumtivului ginere colecţia sa de scrisori, în speranţa că acesta o va păstra şi, scriitor fiind, va fi dornic să valorifice pentru cărţile pe care le va scrie câte ceva din ideile pe scrisorile le conţin. Dar după moartea bătrânului, Pierre Costa, fără pic de curiozitate ori mustrare de conştiinţă, le aruncă la canal fără a deschide măcar una... Concluzia mea era una singură şi dureroasă: a colecţiona periodice, indiferent de ce fel, înseamnă a-ţi face speranţe deşarte şi a-ţi pierde vremea; nimeni n-are nevoie de colecţiile tale, nici chiar tu însuţi. Şi cu toate acestea, chiar şi astăzi caut (şi de multe ori chiar găsesc) pretexte de a păstra tot felul ziare şi reviste: unele pentru că ar fi, după gustul meu, aspectuoase, altele pentru că ar cuprinde articole de interes (de a căror existenţă n-am să uit, nu! în niciun caz! cât voi trăi!), altele pentru că sunt numere inaugurale şi aşa mai departe.

Dar pe când aveam înaintea mea ani fără număr, în copilărie, când firul vieţii pare nesfârşit, a colecţiona era una din preocupările mele cele mai captivante. Şi, de fapt, nu atât a colecţiona, cât mai ales a frunzări, a palpa din când în când colecţia pentru a-i simţi consistenţa şi a-i evalua şi reevalua periodic valoarea. Colecţia o păstram într-un cufăr destul de şubred căpătat de la vecinii noştri de curte, familia Peiu. Era de fapt un fel de valiză voluminoasă, cum trebuie să fi fost la modă prin anii ’20, dacă nu chiar şi mai demult, cu peretele lateral făcut dintr-o unică bucată de placaj, fasonată rotunjit la colţuri, lăcuită, de culoarea mierii. Cât despre fund şi capac, acestea erau improvizate din placaj ordinar... Acolo, în acel cufăr vechi îmi păstram colecţia de hârţoage. Comoara.

O dată la câteva luni, când din memorie mi se ştergea conţinutul exact al „comorii”, simţeam nevoia să dau capacul la o parte şi să scot la vedere tot ce se afla în cufăr. Îi spuneam mamei, pe nepusă masă: — Răscolesc!... Iar mama se lua cu mâinile de cap, fiindcă „răscolitul” presupunea împrăştierea hârţoagelor pe aproape jumătate din odaie. Şi deci dezordine. Dar mama se necăjea degeaba fiindcă, odată hârţoagele pune la loc în cufăr, vreo două ore mai târziu, să zicem, în odaie nu rămânea nicio urmă a „răscolitului”. Eram la rândul meu ordonat, ba chiar în exces.

Odată memoria împrospătată privind conţinutul „comorii” şi lucrurile puse înapoi în cufăr, conştiinţa mea era împăcată: le ştiam pe toate la locul lor şi puse la adăpost. În plus, trebuia să dau dovadă de îndemânare deoarece piesele „comorii” mele erau de dimensiuni diferite şi numeroase — de la un an la altul tot mai numeroase — astfel că trebuia să găsesc de fiecare dată aşezarea optimă — o chestiune de perspicacitate la urma urmei; în caz contrar lucrurile n-ar fi încăput în cufăr.

Dar iată o întrebare: de unde plăcerea răscolitului „comorii”?... Întâi şi-ntâi trebuie să fi fost vorba de pedanterie, a cărei vocaţie mi-am descoperit-o foarte de timpuriu (fără ca la început să-i cunosc numele). Dar pedantul suferă veşnic de obsesia că ordinea la care a ajuns nu e cea optimă şi atunci simte nevoie să experimenteze o variantă nouă. Care — constată ulterior pedantul — nu-i neapărat superioară celei anterioare. De fapt, ca s-o spunem pe-a dreaptă, pedantul e un leneş intelectual. El se agaţă de ordine, care ţine mai degrabă de suprafaţă decât de profunzime, fiindcă îi este lene să facă un efort susţinut de gândire. Pedantul este o dată în plus lipsit de profunzime, ca să nu zic superficial, fiindcă încearcă să suplinească prin ordine lipsa creativităţii. Răscolitul „comorii”, în cazul meu, asta era: un substitut al creaţiei, a cărei absenţă, la vremea aceea, începuse, într-o formă cvasi-inconştientă, să mă roadă. În definitiv, era — aş zice astăzi — o intertextualitate avant la lettre. Trecându-mi prin mână, repetat, toate acele hârţoage vechi, care erau totuşi texte, deveneau, cumva, fraudulos sau nu (ţinând cont de vârsta mea inocentă), ale mele. Orice nouă scotocire a „comorii” însemna, poate, o rescriere, de bună seamă îmbunătăţită, sau poate o recreare...

Şi astăzi, uneori, în perioadele de lipsă de inspiraţie, tânjind după creaţie, trec în revistă notaţii mai vechi şi mai noi, crochiuri, simple idei, ale căror punere în operă o amân până la revenirea inspiraţiei, adică sine die. Pentru sunt conştient că o bună parte din acele notaţii fie nu se pretează la a fi dezvoltate, fie e deja prea târziu — pot aprecia — să mai fie vreodată dezvoltate. Este un fel de variantă nouă a scotocirii prin „comoara” de idei.

***

* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu