Îl cunoştea toată lumea din Câmpina dar mă întreb câţi ştiau amănunte din viaţa lui. Nici eu nu ştiam altceva decât că dădea lecţii de vioară. Îl vedeam când şi când, tot mai vârstnic cu fiecare nouă revedere, trecând agale pe la Zăcătoare sau pe strada Haşdeu, sus, în apropiere de gara Câmpiniţa, cărând după el vioara închisă într-un toc jerpelit. Purta, chiar şi pe vreme călduroasă, un costum la două rânduri, de culoare închisă, cu dunguliţe, curat şi proaspăt călcat. Iar la gât, nelipsita-i lavalieră bleumarin cu buline albe. Era ţigan şi de bună seamă nu se mândrea cu etnia sa fiindcă faţa îi era mereu dată cu pudră. O pudră vizibilă, care însă nu reuşea să-i acopere tenul întunecat. Rezultatul era mai degrabă grotesc. Nu mă îndoiesc însă că Mărgărit îşi asuma eşecul travestirii, consolându-se de bună seamă cu gândul că prin încercarea sa dădea cel puţin dovada bunăvoinţei sale de fi în rând cu lumea (bună).
Nu l-am auzit niciodată cântând. Unde să-l fi auzit? Mărgărit nu era un artist de scenă. El le dădea copiilor lecţii şi de aceea umbla toată ziua pe străzi, de la un elev în drum către altul. Nu mă îndoiesc însă că era un adevărat artist. Niciodată nu se grăbea şi niciodată nu l-am văzut încruntat. Îşi ţinea capul uşor înclinat într-o parte şi puţin plecat (cu smerenie). Un zâmbet împăcat şi un pic resemnat îi flutura vag pe buze de parcă ar fi dat un semn că nu vrea altceva decât să fie în relaţii bune cu toată lumea. Căci la ce altceva foloseşte arta, dacă nu la instaurarea armoniei cu lumea? E drept că pentru mulţi artişti mari creaţia — şi odată cu ea, viaţa — a fost chinuitoare. Dar Mărgărit n-a fost un mare artist. A fost doar un violonist de provincie, care, pe cât i-a stat în puteri, a încercat — şi poate a şi reuşit — să se ia în serios. Deşi nu-i exclus ca, în ciuda feţei sale blajine, să fi fost şi el, la fel ca marii artişti, frământat de întrebări fără răspuns. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu