Obsesia mea în vara aceea a fost norii. Era vara celui de-al doilea an de secetă care s-a abătut peste ţară îndată după război. Dimineţile începeau c-un cer de cristal dar spre amiază se iveau norişori puzderie. Îi urmăream pe cer, cu rugă în suflet, până după-amiaza târziu. Aşteptam ca într-o bună zi norii s-aducă în sfârşit ploaia. Dar norişorii se duceau, albi şi imaculaţi, cu frumuseţea lor cu tot, dincolo de zare, fără ca din ei să cadă un singur strop.
Spaima de ziua de mâine însă nu mi-amintesc să mă fi încercat. Şi nici să mă fi chinuit cu adevărat foamea. Lapte, mămăligă şi uneori fructe, cam astea erau alimentele de care aveam parte zi de zi. Gustul pâinii aproape că-l uitasem. Se vorbea de oameni morţi de foame prin ţară, dar pentru noi copiii erau poveşti îndepărtate. Poveşti înfricoşătoare, ce-i drept, dar poveşti.
O singură dată m-a înfiorat spaima zilelor de foamete. Tata, care era funcţionar public, pe timpul concediului a plecat să muncească la strânsul recoltei la Cehu Silvaniei, despre care auzisem că-i undeva departe, la sute de kilometri spre nord, în Transilvania. La întoarcere, peste două săptămâni, mama şi cu mine l-am întâmpinat la gară. M-a trecut un fior când l-am văzut coborând din vagon, numai piele şi os, c-un fel de crispare pe faţă, pe care zâmbetul nu reuşea să i-o ascundă. De felul lui tata avea tenul închis şi mai mereu era bronzat, dar de data asta faţa lui luase cumva culoarea pământului pe care muncise vreme de două săptămâni, departe de casă. Şi culoarea pământului, pe care niciodată n-o mai văzusem pe faţa lui, mi-a dat fiori. A coborât din tren aducând cu el un borcan mare, plin cu fulgi de sodă caustică. Avea să vândă soda ca să facem rost de ceva bani în plus. În rest, zilnic ieşeam în stradă să ne jucăm, chiar şi în lipsa tatei, ca şi cum vremurile ar fi fost aproape normale.
Într-o zi pe strada noastră s-a ivit un bătrân nevolnic. Gârbovit, se apropia încet pe trotuar, venind dinspre centru, târşindu-şi picioarele, de bună seamă sfârşit de nemâncare, c-un colţ de cămaşă scos din pantalonii peticiţi. Faţa întunecată şi scursă îi dezvelea albul ochilor şi făcea să-i atârne buza de jos care parcă sta să-i tremure de plâns.
Dar în mână ce ţinea? Dumnezeule mare, era o minge de tenis! O ţinea la vedere într-o mână noduroasă şi neagră ridicată cu puţinele-i puteri rămase.
— Un colţ de pâine pentru mingea asta, spunea cu glas tânguitor. Dau mingea asta pe-un colţ de pâine. Ia uite, e nou-nouţă. Doar un colţ de pâine, atâta cer pe ea.
Se oprise pe bordură şi ne arăta mingea nouă, copiilor, care îl priveam încremeniţi de pe celălalt trotuar. Mingea strălucea în mâna lui, nou-nouţă într-adevăr, albă, cu perişorii neatinşi de zgura terenului.
Emoţia mi s-a încleştat de gât. O comoară, asta era mingea de tenis din mâna bătrânului! În ultimii ani nici nu îndrăznisem să visez că aş putea vreodată să am propria minge de tenis. Şi acum mingea mea de vis plutea în plină stradă, la doi paşi, luminând în aerul verii şi al secetei. Doar să-ntind mâna şi s-o înhaţ. Un asemenea gând nu putea să nu-ţi ia minţile. E-adevărat că de săptămâni de zile nu mai zărisem pâine prin casă, dar era imposibil să nu se găsească prin vreun cotlon ascuns o bucăţică. Poate uitată. Poate mama cumpărase chiar în dimineaţa aceea o pâine fără ca eu să ştiu. Poate că vremurile grele se sfârşiseră peste noapte. Să pun mâna pe mingea de tenis nou-nouţă devenise fulgerător afacerea vieţii mele. M-am năpustit în curte, am alergat la mama şi i-am povestit totul dintr-o suflare.
Dar ce vedeam în ochii mamei? Disperare sau ură? Din visul meu de vară secetoasă mă trezeam într-un chin dulce-amar, c-o mână întinsă în gol. Mingea de tenis, albă, nou-nouţă, se destrăma sub degetele mele întinse.
— Un colţ de pâine? a zis mama. Şi tot nu mă dumiream dacă ceea ce vedeam în ochii ei era ură sau disperare. — Tu nu eşti zdravăn, copile? Un colţ de pâine ţi s-a năzărit? Du-te cu Dumnezeu şi lasă-mă-n pace! Auzi ce-i trece prin minte, un colţ de pâine!
Am ieşit în stradă. Bătrânul se îndepărta încet, abia târându-şi picioarele, pe sub castani. Îşi lăsase mâna în jos şi mingea de tenis era tot în mâna lui neagră şi noduroasă. Niciunul din tovarăşii mei de joacă nu se întorsese în stradă c-un colţ de pâine, să încheie afacerea vieţii lor. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat.
Publicat și în Origini, 9-10, 2001.
Tradus de asemenea, în lb. spaniolă, Empireuma, decembrie 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu